—

pentru VTB-VAB NV, de L. Eliaerts și B. Gregoir, advocaten;

—

pentru Total Belgium NV, de J. Stuyck, advocaat;

—

pentru Sanoma Magazines Belgium NV, de P. Maeyaert, advocaat;

—

pentru guvernul belgian, de doamna L. Van den Broeck și de domnul T. Materne, în calitate de agenți, asistați de E. Balate, avocat;

—

pentru guvernul spaniol, de domnul M. Muñoz Pérez, în calitate de agent;

—

pentru guvernul francez, de domnul G. de Bergues și de doamna R. Loosli-Surrans, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul portughez, de domnul L. Inez Fernandes, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Comunităților Europene, de domnul W. Wils, în calitate de agent,

1

Cererile de pronunțare a unei hotărâri preliminare privesc interpretarea articolului 49 CE și a Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260, denumită în continuare „directiva”).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între VTB-VAB NV (denumită în continuare „VTB”) și Total Belgium NV (denumită în continuare „Total Belgium”) și, respectiv, între Galatea BVBA (denumită în continuare „Galatea”) și Sanoma Magazines Belgium NV (denumită în continuare „Sanoma”), cu privire la practicile comerciale ale societății Total Belgium și ale societății Sanoma, practici considerate neloiale de VTB, precum și de Galatea.

3

Potrivit considerentelor (5), (6), (11) și (17) ale directivei:

4

Articolul 1 din directivă prevede:

„Obiectivul prezentei directive este de a contribui la buna funcționare a pieței interne și de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor prin apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind practicile comerciale neloiale care aduc atingere intereselor economice ale consumatorilor.”

5

Articolul 2 din directivă prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]”

6

Articolul 3 alineatul (1) din directivă prevede:

„Prezenta directivă se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs.”

7

Potrivit articolului 4 din directivă:

„Statele membre nu limitează libertatea de a presta servicii, nici nu limitează libera circulație a mărfurilor din motive care se încadrează în domeniul în care prezenta directivă vizează apropierea dispozițiilor în vigoare.”

8

Articolul 5 din directivă, intitulat „Interzicerea practicilor comerciale neloiale”, este redactat astfel:

„(1)   Se interzic practicile comerciale neloiale.

(2)   O practică comercială este neloială în cazul în care:

și

(3)   Practicile comerciale care pot denatura semnificativ comportamentul economic al unui grup de consumatori identificabil în mod clar deoarece aceștia sunt deosebit de vulnerabili la practica utilizată sau la produsul aferent datorită unei infirmități mintale sau fizice, vârstei sau credulității, într-o situație pe care comerciantul o poate anticipa cu ușurință, se evaluează din perspectiva membrului mediu al grupului. Această dispoziție nu aduce atingere practicii publicitare curente și legitime care constă în formularea unor afirmații exagerate sau care nu trebuie înțelese în sens literal.

(4)   Sunt neloiale în special practicile comerciale care:

sau

(5)   Anexa I conține lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație. Lista unică se aplică în toate statele membre și poate fi modificată numai prin revizuirea prezentei directive.”

9

Articolul 6 din directivă, intitulat „Acțiuni înșelătoare”, prevede:

„(1)   O practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care conține informații false și, în consecință, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informația este corectă în fapt, cu privire la unul sau mai multe dintre următoarele elemente și, în oricare dintre situații, determină sau poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat-o în altă situație:

(2)   De asemenea, se consideră că o practică comercială este înșelătoare în cazul în care, analizând faptele, ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, aceasta determină sau poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în altă situație și în cazul în care implică:

10

Articolul 7 din directivă, intitulat „Omisiuni înșelătoare”, prevede:

„(1)   O practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, precum și de limitele proprii mediului de comunicare utilizat, omite o informație semnificativă de care consumatorul mediu are nevoie în contextul respectiv pentru a lua o decizie comercială în cunoștință de cauză și care, în consecință, determină sau poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în alte împrejurări.

(2)   De asemenea, o practică comercială se consideră omisiune înșelătoare în cazul în care, ținând seama de toate aspectele descrise la alineatul (1), un comerciant disimulează o informație semnificativă prevăzută la alineatul respectiv sau o furnizează într-o manieră neclară, neinteligibilă, ambiguă sau nepotrivită sau dacă nu își declară intenția comercială adevărată în cazul în care aceasta nu reiese deja din context sau în cazul în care, în orice situație, aceasta determină sau poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în alte împrejurări.

(3)   În cazul în care mediul de comunicare folosit pentru practica comercială respectivă impune limite de spațiu și timp, aceste limite și orice alte măsuri luate de comerciant pentru a pune informația la dispoziția consumatorilor prin alte mijloace se iau în considerare atunci când se decide dacă au fost omise informații.

(4)   În cazul unei invitații de a cumpăra, următoarele informații se consideră semnificative, în cazul în care nu reies deja din context:

(5)   Informațiile prevăzute de legislația comunitară privind comunicarea comercială, inclusiv publicitatea sau comercializarea, a căror listă incompletă este prevăzută de anexa II, se consideră semnificative.”

11

Articolul 8 din directivă, intitulat „Practici comerciale agresive”, prevede:

„O practică comercială se consideră agresivă în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, modifică sau poate modifica în mod semnificativ, prin hărțuire, constrângere, inclusiv prin forță fizică sau printr-o influență nejustificată, libertatea de alegere sau conduită a consumatorului mediu și, prin aceasta, îl determină sau îl poate determina să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în altă situație.”

12

Articolul 9 din directivă, intitulat „Folosirea hărțuirii, constrângerii sau a influenței nejustificate”, este redactat astfel:

„Atunci când se determină dacă o practică comercială folosește hărțuirea, constrângerea, inclusiv forța fizică sau influența nejustificată, se ține seama de:

13

În sfârșit, în conformitate cu articolul 19 din directivă:

„Statele membre adoptă și publică până la 12 iunie 2007 actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. […]

Statele membre aplică aceste acte până la 12 decembrie 2007. […]”

14

Articolul 54 din Legea din 14 iulie 1991 privind practicile comerciale și informarea și protecția consumatorului (Moniteur belge din , denumită în continuare „Legea din 1991”) are următorul cuprins:

„Există ofertă comună în sensul prezentului articol atunci când dobândirea cu titlu gratuit sau cu titlu oneros de produse, de servicii, de orice avantaje ori de bonuri care permit achiziționarea acestora este legată de dobândirea altor produse sau servicii, chiar identice.

În afara excepțiilor precizate mai jos, este interzisă orice ofertă comună pe care un vânzător o face unui consumator. De asemenea, este interzisă orice ofertă comună pe care mai mulți vânzători care acționează cu intenție comună o fac consumatorilor.”

15

Articolele 55-57 din Legea din 1991 conțin anumite excepții de la această interdicție.

16

Articolul 55 din Legea din 1991 prevede:

„Este permis să se ofere în comun, la un preț global:

17

Potrivit articolului 56 din Legea din 1991:

„Este permis să se ofere cu titlu gratuit, împreună cu un produs sau cu un serviciu principal:

18

În sfârșit, articolul 57 din Legea din 1991 prevede:

„De asemenea, este permis să se ofere cu titlu gratuit, împreună cu un produs sau un serviciu principal:

Bonurile trebuie să menționeze limita eventuală a duratei lor de validitate, precum și modalitățile ofertei.

Atunci când vânzătorul întrerupe oferta, consumatorul trebuie să beneficieze de avantajul oferit în raport cu cumpărăturile efectuate anterior.”

19

La 5 iunie 2007, Regatul Belgiei a adoptat legea de modificare a Legii din privind practicile comerciale și informarea și protecția consumatorului (Moniteur belge din , p. 34272, denumită în continuare „Legea din ”), care, în conformitate cu articolul 1, transpune dispozițiile directivei.

20

Din decizia de trimitere rezultă că, începând din 15 ianuarie 2007, Total Belgium, o filială a grupului Total care distribuie în special carburant prin stații de combustibil, oferă consumatorilor deținători ai unei cartele Total Club trei săptămâni gratuite de asistență la depanare, pentru fiecare plin de cel puțin 25 de litri pentru o mașină sau de cel puțin 10 litri pentru o motoretă.

21

La 5 februarie 2007, VTB, o societate care își desfășoară activitatea în domeniul asistenței la depanare, a solicitat rechtbank van koophandel te Antwerpen să dispună ca Total Belgium să înceteze această practică comercială, întrucât aceasta constituia, printre altele, o ofertă comună interzisă de articolul 54 din Legea din 1991.

22

În aceste condiții, rechtbank van koophandel te Antwerpen a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Directiva […] se opune unei dispoziții naționale precum articolul 54 din Legea [din 1991] care, în afara unor cazuri enumerate limitativ, interzice orice ofertă comună din partea unui vânzător către un consumator, inclusiv oferta comună privind un produs pe care consumatorul trebuie să îl cumpere și un serviciu gratuit a cărui dobândire este legată de cumpărarea produsului, iar aceasta indiferent de împrejurările din cazul respectiv și în special fără a lua în considerare influența pe care o poate avea oferta concretă asupra consumatorului mediu și indiferent dacă, în împrejurările din cazul respectiv, această ofertă poate fi considerată contrară diligenței profesionale și uzanțelor comerciale loiale?”

23

Acțiunea principală privește un litigiu între Galatea, o societate care deține un magazin de lenjerie la Schoten (Belgia), și Sanoma, o filială a grupului finlandez Sanoma, care editează numeroase reviste, printre care publicația săptămânală Flair.

24

Numărul din 13 martie 2007 al revistei Flair era însoțit de un bon care dădea dreptul, între 13 martie și , la o reducere de 15-25% la produsele vândute în anumite magazine de lenjerie situate în regiunea flamandă.

25

La 22 martie 2007, Galatea a formulat la rechtbank van koophandel te Antwerpen o acțiunea pentru încetarea practicii în discuție, arătând că Sanoma încălcase, printre altele, articolul 54 din Legea din 1991.

26

În aceste condiții, rechtbank van koophandel te Antwerpen a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 49 CE privind libera prestare a serviciilor, precum și directiva […], se opun unei dispoziții naționale precum articolul 54 din Legea [din 1991] care, în afara unor cazuri enumerate limitativ, interzice orice ofertă comună din partea unui vânzător către un consumator în cadrul căreia dobândirea cu titlu gratuit sau cu titlu oneros de produse, de servicii sau de avantaje ori de bonuri cu care acestea pot fi obținute este legată de dobândirea altor produse sau servicii, chiar identice, iar aceasta indiferent de împrejurările din cazul respectiv și în special fără a lua în considerare influența pe care o poate avea oferta concretă asupra consumatorului mediu și indiferent dacă, în împrejurările concrete din cazul respectiv, această ofertă poate fi considerată contrară diligenței profesionale și uzanțelor comerciale loiale?”

27

Prin Ordonanța președintelui Curții din 29 august 2007, cauzele C-261/07 și C-299/07 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

28

Prin intermediul celor două întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă directiva trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum articolul 54 din Legea din 1991, care, în afara anumitor excepții și fără a ține seama de împrejurările specifice din cazul respectiv, instituie un principiu general de interzicere a ofertelor comune pe care un vânzător le face unui consumator.

29

VTB contestă admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare pentru motivul că aceasta ar privi interpretarea unei directive al cărei termen de transpunere, stabilit la 12 decembrie 2007, nu era încă expirat la data la care a fost pronunțată decizia de trimitere, și anume la

30

Pentru aceleași motive și fără a invoca în mod expres o excepție de inadmisibilitate, guvernele belgian și spaniol consideră că directiva nu ar fi aplicabilă în acțiunea principală. În special, potrivit guvernului spaniol, o dispoziție națională nu ar putea fi declarată inaplicabilă de o instanță pentru motivul că încalcă directiva atât timp cât termenul prevăzut pentru transpunerea acesteia nu a expirat.

31

Totuși, aceste argumente nu pot fi reținute.

32

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării între Curte și instanțele naționale, astfel cum se prevede la articolul 234 CE, numai instanțele naționale care sunt sesizate cu litigiul și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, dacă întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului comunitar, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în special Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C-379/98, Rec., p. I-2099, punctul 38, Hotărârea din , Korhonen și alții, C-18/01, Rec., p. I-5321, punctul 19, precum și Hotărârea din , Asemfo, C-295/05, Rec., p. I-2999, punctul 30).

33

Rezultă că prezumția de pertinență a întrebărilor adresate cu titlu preliminar de către instanțele naționale nu poate fi înlăturată decât în cazuri excepționale, mai ales atunci când este evident că interpretarea solicitată a dispozițiilor dreptului comunitar vizate de aceste întrebări nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul acțiunii principale (a se vedea în special Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman, C-415/93, Rec., p. I-4921, punctul 61, precum și Hotărârea din , Gouvernement de la Communauté française et gouvernement wallon, C-212/06, Rec., p. I-1683, punctul 29).

34

În speță, trebuie să se constate că nu rezultă în mod evident că prezenta întrebare preliminară este lipsită de pertinență din perspectiva deciziei pe care trebuie să o pronunțe instanța de trimitere.

35

Astfel, pe de o parte, din jurisprudență rezultă că se poate considera că intră în domeniul de aplicare al unei directive nu numai dispozițiile naționale al căror obiectiv expres este transpunerea acestei directive, ci de asemenea, începând de la data intrării în vigoare a directivei respective, dispozițiile naționale preexistente susceptibile să asigure conformitatea dreptului național cu aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2006, Cordero Alonso, C-81/05, Rec., p. I-7569, punctul 29).

36

Or, deși este adevărat, în cauza principală, că Legea din 5 iunie 2007 care modifică Legea din 1991 și urmărește în mod oficial să transpună directiva este ulterioară faptelor din acțiunea principală și pronunțării deciziei de trimitere, nu este mai puțin adevărat că, astfel cum rezultă din această decizie și cum a recunoscut guvernul belgian în ședință, dispozițiile în litigiu prevăzute la articolele 54-57 din Legea din 1991, și anume cele care consacră principiul interzicerii generale a ofertelor comune și care prevăd anumite excepții de la acest principiu, nu au fost nici abrogate și nici măcar modificate prin Legea din .

37

Cu alte cuvinte, atât la momentul faptelor din acțiunea principală, cât și la cel al adoptării deciziei de trimitere, autoritățile naționale considerau că aceste dispoziții preexistente pot să asigure transpunerea directivei de la data intrării în vigoare a acesteia, respectiv 12 iunie 2005, și, în consecință, că acestea intră în domeniul de aplicare al directivei.

38

Pe de altă parte, din jurisprudența Curții rezultă în orice caz că, în cursul termenului de transpunere a unei directive, statele membre destinatare ale acesteia trebuie să se abțină de la adoptarea unor dispoziții de natură să compromită grav rezultatul impus prin această directivă (Hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter-Environnement Wallonie, C-129/96, Rec., p. I-7411, punctul 45, Hotărârea din , ATRAL, C-14/02, Rec., p. I-4431, punctul 58, și Hotărârea din , Mangold, C-144/04, Rec., p. I-9981, punctul 67).

39

În această privință, Curtea a avut ocazia să precizeze că o astfel de obligație de abținere se impune tuturor autorităților statelor membre avute în vedere, inclusiv instanțelor naționale. Prin urmare, începând cu data la care o directivă a intrat în vigoare, instanțele statului respectiv trebuie să se abțină, în măsura posibilului, să interpreteze dreptul intern într-un mod care, după expirarea termenului de transpunere, ar risca să compromită grav realizarea obiectivului urmărit prin această directivă (a se vedea în special Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C-212/04, Rec., p. I-6057, punctele 122 și 123).

40

În măsura în care directiva era deja în vigoare la momentul faptelor din acțiunea principală, interpretarea solicitată de rechtbank van koophandel te Antwerpen, care privește dispoziții principale ale directivei, trebuie să fie considerată utilă instanței de trimitere, în scopul de a permite acesteia să se pronunțe în cauza cu care este sesizată, conformându-se obligației respective de abținere.

41

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se considere că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de instanța de trimitere în cauza C-261/07 este admisibilă.

42

Total Belgium, Sanoma, guvernul portughez și Comisia Comunităților Europene consideră că directiva se opune unei interziceri a ofertelor comune precum cea prevăzută la articolul 54 din Legea din 1991.

43

În această privință, Total Belgium, Sanoma și Comisia arată că ofertele comune intră în domeniul de aplicare al noțiunii „practică comercială” în sensul directivei. Or, dat fiind că aceasta din urmă realizează o armonizare totală în domeniul practicilor comerciale neloiale, singurele practici care pot fi interzise „în orice situație” de statele membre ar fi, potrivit articolului 5 alineatul (5) din directivă, cele menționate în anexa I la aceasta. Întrucât ofertele comune nu sunt avute în vedere de această anexă, acestea nu pot fi, așadar, interzise ca atare, ci ar putea fi interzise numai dacă, având în vedere elementele specifice ale speței, instanța ar constata că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 5 din directivă. În consecință, astfel cum susține de asemenea guvernul portughez, o interzicere de principiu a ofertelor comune, precum cea prevăzută la articolul 54 din Legea din 1991, ar fi contrară directivei.

44

Contrar acestei opinii, VTB, precum și guvernele belgian și francez arată, în esență, că ofertele comune nu intră în noțiunea „practici comerciale” în sensul directivei și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al acesteia.

45

În această privință, guvernul belgian precizează că ofertele comune făcuseră obiectul Propunerii de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind promovarea vânzărilor pe piața internă (JO 2002, C 75, p. 11), care distingea clar tratamentul juridic al ofertelor respective de cel al practicilor comerciale avute în vedere de directivă. Or, întrucât această propunere nu a fost retrasă decât în 2006, autoritățile belgiene erau îndreptățite să creadă că ofertele comune nu constituie „practici comerciale”. În consecință, în cadrul transpunerii directivei, legiuitorul belgian a apreciat că nici nu trebuie să modifice articolul 54 din Legea din 1991, nici nu este obligat să interpreteze acest articol în lumina criteriilor prevăzute la articolul 5 din directivă.

46

Guvernul francez adaugă în special că, deși directiva obligă statele membre să interzică practicile comerciale neloiale față de consumatori, aceasta nu împiedică totuși aceste state ca, în scopul de a proteja mai eficient consumatorul, să interzică alte practici, precum ofertele comune, independent de caracterul neloial al acestora în sensul directivei.

47

În sfârșit, VTB susține că, în orice caz, articolul 5 din directivă nu exclude posibilitatea ca statele membre să califice drept neloiale alte practici comerciale decât cele menționate în anexa I la aceasta.

48

Pentru a răspunde acestor întrebări, este necesar, cu titlu introductiv, să se determine dacă ofertele comune, care fac obiectul interdicției în litigiu, constituie practici comerciale în sensul articolului 2 litera (d) din directivă și, prin urmare, sunt supuse prevederilor acesteia din urmă.

49

În această privință, este necesar să se arate că, utilizând o formulare deosebit de largă, articolul 2 litera (d) din directivă definește noțiunea de practică comercială ca „orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori”.

50

Or, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 69 și 70 din concluzii, ofertele comune constituie acte comerciale care se înscriu în mod clar în cadrul strategiei comerciale a unui operator și care urmăresc în mod direct promovarea și derularea vânzărilor acestuia. Rezultă că acestea constituie într-adevăr practici comerciale în sensul articolului 2 litera (d) din directivă și, în consecință, intră în domeniul de aplicare al acesteia.

51

Acestea fiind stabilite, trebuie amintit în primul rând că directiva urmărește să instituie, în conformitate cu considerentele (5) și (6), precum și cu articolul 1, norme uniforme referitoare la practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori pentru a contribui la buna funcționare a pieței interne și pentru a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.

52

Astfel, directiva realizează o armonizare completă a normelor respective la nivel comunitar. Prin urmare, astfel cum prevede în mod expres articolul 4 și contrar celor afirmate de VTB și de guvernul francez, statele membre nu pot să adopte măsuri mai restrictive decât cele definite de directivă, nici chiar pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor.

53

În al doilea rând, trebuie subliniat că articolul 5 din directivă prevede interzicerea practicilor comerciale neloiale și reglementează criteriile care permit stabilirea unui astfel de caracter neloial.

54

Astfel, în conformitate cu alineatul (2) al acestei dispoziții, o practică comercială este neloială în cazul în care este contrară cerințelor diligenței profesionale și în cazul în care denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic al consumatorului mediu cu privire la un produs.

55

În plus, articolul 5 alineatul (4) din directivă definește două categorii precise de practici comerciale neloiale, și anume „practicile înșelătoare” și „practicile agresive” care corespund criteriilor specificate la articolul 6 și, respectiv, la articolul 7, precum și la articolele 8 și 9 din directivă. În temeiul acestor dispoziții, astfel de practici sunt interzise atunci când, ținând seama de caracteristicile lor și de situația de fapt, acestea determină sau pot determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în altă situație.

56

De asemenea, în anexa I la directivă se stabilește o listă exhaustivă de 31 de practici comerciale care, în conformitate cu articolul 5 alineatul (5) din directivă sunt considerate neloiale „în orice situație”. În consecință, astfel cum se precizează în mod expres în considerentul (17) al directivei, acestea sunt singurele practici comerciale care pot fi considerate neloiale fără a face obiectul unei evaluări de la caz la caz, în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9 din directivă.

57

În sfârșit, trebuie evidențiat că ofertele comune nu figurează printre practicile enumerate în anexa I menționată.

58

Prin urmare, întrebările adresate de instanța de trimitere trebuie examinate în lumina conținutului și a economiei generale a dispozițiilor directivei, amintite la punctele precedente.

59

Or, în această privință, trebuie constatat că, prin stabilirea unei prezumții de nelegalitate a ofertelor comune, o reglementare națională precum cea în discuție în acțiunea principală nu îndeplinește cerințele impuse de directivă.

60

Astfel, în primul rând, articolul 54 din Legea din 1991 instituie principiul interzicerii ofertelor comune, în pofida faptului că astfel de practici nu sunt prevăzute în anexa I la directivă.

61

Or, astfel cum s-a amintit la punctul 56 din prezenta hotărâre, în această anexă se enumeră în mod exhaustiv singurele practici comerciale interzise în orice situație, care, prin urmare, nu trebuie să facă obiectul unei examinări de la caz la caz.

62

Astfel, directiva se opune regimului instituit prin articolul 54 din Legea din 1991, în măsura în care acest articol interzice în mod general și preventiv ofertele comune, independent de orice verificare a caracterului lor neloial în raport cu criteriile reglementate la articolele 5-9 din directivă.

63

În al doilea rând, operând în acest fel, o normă de tipul celei în discuție în acțiunea principală contravine articolului 4 din directivă, care interzice expres statelor membre să mențină sau să adopte măsuri naționale mai restrictive, chiar și atunci când aceste măsuri urmăresc să asigure un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor.

64

În sfârșit, trebuie adăugat că o astfel de interpretare nu poate fi afectată de faptul că Legea din 1991 prevede la articolele 55-57 un anumit număr de excepții de la respectiva interzicere a ofertelor comune.

65

Astfel, chiar dacă aceste excepții pot restrânge domeniul de aplicare al interzicerii ofertelor comune, nu este mai puțin adevărat că, din cauza naturii lor limitate și predefinite, acestea nu pot să înlocuiască analiza, care trebuie să fie realizată în mod necesar în raport cu situația de fapt din fiecare speță, a caracterului „neloial” al unei practici comerciale în lumina criteriilor prevăzute la articolele 5-9 din directivă, atunci când este vorba, precum în acțiunea principală, despre o practică care nu este menționată în anexa I la directivă.

66

De altfel, această constatare este confirmată chiar de conținutul unora dintre derogările în discuție. Astfel, de exemplu, articolul 55 din Legea din 1991 nu autorizează ofertele comune la un preț global decât în măsura în care acestea privesc produse sau servicii care fie constituie un întreg, fie sunt identice. Or, astfel cum subliniază în mod corect Comisia în răspunsul formulat la întrebarea scrisă adresată de Curte, nu poate fi exclus faptul că, în special prin intermediul unei informări corecte a consumatorului, o ofertă comună de diferite produse sau servicii care nici nu constituie un întreg, nici nu sunt identice îndeplinește cerințele de loialitate impuse de directivă.

67

În aceste condiții, trebuie să se constate că directiva se opune unei interziceri a ofertelor comune precum cea prevăzută de Legea din 1991. Prin urmare, nu este necesară examinarea unei eventuale încălcări a articolului 49 CE, invocată în întrebarea preliminară adresată în cadrul cauzei C-299/07.

68

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că directiva trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în acțiunile principale, care, în afara anumitor excepții și fără a ține seama de împrejurările specifice din cazul respectiv, interzice orice ofertă comună pe care un vânzător o face unui consumator.

69

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului du („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în acțiunile principale, care, în afara anumitor excepții și fără a ține seama de împrejurările specifice din cazul respectiv, interzice orice ofertă comună pe care un vânzător o face unui consumator.