Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ATHANASIOS RANTOS

prezentate la 5 iunie 2025(1)

Cauza C‑743/23

A

împotriva

GKV‑Spitzenverband,

cu participarea

Moguntia Food Group AG

[cerere de decizie preliminară formulată de Landessozialgericht für das Saarland (Tribunalul Superior de Contencios Social pentru Saarland, Germania)]

„ Trimitere preliminară – Lucrători migranți – Securitate socială – Legislație aplicabilă – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Articolul 13 alineatul (1) litera (a) și litera (b) punctul (i) – Regulamentul (CE) nr. 987/2009 – Articolul 14 alineatul (8) – Acordul între Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor – Anexa II – Articolul 1 alineatul (2) – Persoană care desfășoară în mod obișnuit și simultan o activitate salariată în Germania, în Elveția și, în proporție majoritară, în state terțe – Criterii de aplicabilitate – Noțiunea de «parte semnificativă a activităților» – Luarea în considerare a activităților desfășurate în state terțe – Aplicabilitatea legislației statului membru în care este situat sediul social al angajatorului ”

I.      Introducere

1.        A (denumit în continuare „reclamantul”), care avea reședința în Germania, unde lucra în mod obișnuit 10,5 zile pe trimestru, a fost recrutat de societatea Moguntia Food Group AG, al cărei sediu social este situat în Elveția. Acesta lucra de asemenea în mod obișnuit 10,5 zile pe trimestru în acest stat, desfășurându‑și în același timp munca în proporție majoritară în alte state terțe decât Confederația Elvețiană.

2.        În această situație, se ridică problema determinării legislației de securitate socială care era aplicabilă reclamantului. În această privință, pentru a stabili dacă el a desfășurat în statul membru de reședință o „parte semnificativă” a activității sale salariate, în sensul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004(2), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012(3) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004”), și al articolului 14 alineatul (8) din Regulamentul (CE) nr. 987/2009(4), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 465/2012 (denumit în continuare „Regulamentul nr. 987/2009”), trebuie să se ia sau nu în considerare activitățile desfășurate în state terțe? Aceasta este în esență întrebarea adresată de Landessozialgericht für das Saarland (Tribunalul Superior de Contencios Social pentru Saarland, Germania).

3.        Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între reclamant, pe de o parte, și Spitzenverband Bund der Krankenkassen (denumită în continuare „GKV‑Spitzenverband”), care este instituția germană desemnată să stabilească legislația de securitate socială aplicabilă atunci când activitatea se desfășoară în mod obișnuit în două sau mai multe state membre, pe de altă parte, în legătură cu decizia acesteia potrivit căreia raportului de muncă dintre reclamant și Moguntia Food Group îi era aplicabilă legislația germană.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul internațional

4.        Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, au semnat la 21 iunie 1999 șapte acorduri, printre care figurează Acordul privind libera circulație a persoanelor(5). Prin Decizia 2002/309/CE(6), aceste șapte acorduri au fost aprobate în numele Comunității Europene și au intrat în vigoare la 1 iunie 2002.

5.        Potrivit preambulului acestui Acord privind libera circulație a persoanelor, astfel cum a fost modificat prin Decizia nr. 1/2012(7) (denumit în continuare „ALCP”), părțile contractante sunt „hotărâ[te] să realizeze libera circulație a persoanelor între [ele] pe baza normelor care se aplică în Comunitatea Europeană”.

6.        Articolul 8 din ALCP, intitulat „Coordonarea sistemelor de securitate socială”, prevede la litera (b):

„Părțile contractante adoptă dispoziții, în conformitate cu anexa II, pentru coordonarea sistemelor de securitate socială în special în scopul:

[…]

(b)      de a determina legislația aplicabilă.”

7.        Anexa II la ALCP, intitulată „Coordonarea sistemelor de securitate socială”, prevede la articolul 1:

„(1)      Părțile contractante convin, în ceea ce privește coordonarea sistemelor de securitate socială, să aplice între ele actele juridice ale Uniunii Europene menționate în secțiunea A din prezenta anexă, astfel cum au fost modificate prin această secțiune, sau normele echivalente unor astfel de acte.

(2)      Termenii «stat membru» sau «state membre» care figurează în actele juridice menționate la secțiunea A din prezenta anexă se interpretează ca incluzând Elveția, în plus față de statele prevăzute de actele juridice relevante ale Uniunii Europene.”

8.        Secțiunea A din această anexă II, intitulată „Acte juridice menționate”, se referă la Regulamentele nr. 883/2004 și nr. 987/2009, cu modificările ulterioare.

B.      Dreptul Uniunii

1.      Regulamentul nr. 883/2004

9.        Articolul 1 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Definiții”, prevede la litera (a):

„În sensul prezentului regulament:

(a)      prin «activitate salariată» se înțelege orice activitate sau situație echivalentă considerată ca atare, în aplicarea legislației de securitate socială din statul membru în care se desfășoară această activitate sau în care există situația echivalentă.”

10.      În titlul I din acest regulament, intitulat „Dispoziții generale”, figurează articolul 2 din acesta, intitulat „Domeniul de aplicare personal”, al cărui alineat (1) are următorul cuprins:

„Prezentul regulament se aplică resortisanților unuia dintre statele membre, apatrizilor și refugiaților care sunt rezidenți într‑un stat membru și care se află sau s‑au aflat sub incidența legislației unuia sau mai multor state membre, precum și membrilor de familie și urmașilor acestora.”

11.      Titlul II din regulamentul menționat, intitulat „Stabilirea legislației aplicabile”, cuprinde articolele 11-16 din acesta. Articolul 11 din același regulament, intitulat „Reguli generale”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)      Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu prezentul titlu.

[…]

(3)      Sub rezerva articolelor 12-16:

(a)      persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă într‑un stat membru se supune legislației din statul membru respectiv;

[…]”

12.      Potrivit articolului 13 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Exercitarea de activități în două sau mai multe state membre”:

„(1)      Persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre face obiectul:

(a)      legislației statului membru de reședință, în cazul în care desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru respectiv; sau

(b)      dacă el/ea nu desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru de reședință:

(i)      legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului, dacă persoana este angajată de o întreprindere sau de un angajator; sau

[…]

(2)      Persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate independentă în două sau mai multe state membre se supune:

(a)      legislației statului membru de reședință, în cazul în care exercită o parte substanțială a activității sale în statul membru respectiv

sau

(b)      legislației statului membru în care este situat centrul de interes al activităților sale, în cazul în care nu își are reședința într‑unul din statele membre în care desfășoară o parte substanțială a activității sale.

[…]

(4)      Persoana angajată ca funcționar într‑un stat membru și care desfășoară o activitate salariată și o activitate independentă în unul sau mai multe state membre se supune legislației statului membru de care aparține administrația al cărei angajat este.

[…]”

2.      Regulamentul nr. 987/2009

13.      Titlul II din Regulamentul nr. 987/2009, denumit „Stabilirea legislației aplicabile”, conține articolele 14-21 din acesta. Articolul 14 din acest regulament, intitulat „Informații privind articolele 12 și 13 din [Regulamentul nr. 883/2004]”, prevede la alineatele (8), (9) și (11):

„(8)      În sensul aplicării articolului 13 alineatele (1) și (2) din [Regulamentul nr. 883/2004], o «parte semnificativă a activității salariate sau independente» desfășurată într‑un stat membru înseamnă că o proporție semnificativă a tuturor activităților persoanei salariate sau persoanei care desfășoară activități independente se desfășoară în statul respectiv, fără să fie neapărat partea cea mai importantă a activităților respective.

Pentru a stabili dacă o parte semnificativă a activităților este desfășurată într‑un stat membru, se ține seama de următoarele criterii orientative:

(a)      în cazul unei activități salariate, timpul de lucru și/sau remunerațiile și

(b)      în cazul unei activități independente, cifra de afaceri, timpul de lucru, numărul serviciilor prestate și/sau venitul.

În cadrul unei evaluări globale, mai puțin de 25 % din criteriile menționate anterior indică faptul că o parte semnificativă a activităților nu se desfășoară în respectivul stat membru.

(9)      În sensul aplicării articolului 13 alineatul (2) litera (b) din [Regulamentul nr. 883/2004], «centrul de interes» al activităților unei persoane care desfășoară activități independente se stabilește ținând cont de toate aspectele referitoare la activitățile profesionale ale acelei persoane, în special de locul fix și permanent în care își desfășoară activitatea, de caracterul obișnuit sau durata activităților desfășurate, de numărul serviciilor prestate, precum și de intenția persoanei în cauză, astfel cum aceasta reiese din toate împrejurările.

[…]

(11)      Dacă o persoană își desfășoară activitatea în calitate de salariat în două sau mai multe state membre pentru un angajator cu sediul în afara teritoriului Uniunii și dacă această persoană își are reședința într‑un stat membru fără a desfășura acolo o activitate semnificativă, persoana respectivă va fi supusă legislației statului membru în care își are reședința.”

III. Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

14.      Reclamantul, care avea reședința în Germania, a fost angajat în calitate de tehnician alimentar de societatea Moguntia Food Group, situată în Elveția, pentru a desfășura o activitate de tehnolog în domeniul exportului, în perioada cuprinsă între 1 decembrie 2015 și 31 decembrie 2020. Această activitate consta în deplasarea la clienți și consilierea acestora, în organizarea unor cursuri de formare și seminare, precum și a unor degustări. Reclamantul lucra de obicei 10,5 zile pe trimestru în Elveția, 10,5 zile pe trimestru în Germania, în regim de telemuncă la domiciliul său, și în proporție majoritară în state terțe, unde se aflau în principal clienții săi, și anume în Belarus, în Iran, în Moldova, în Rusia și în Ucraina. Acesta primea remunerația lunară în mod nedivizat și fără o defalcare proporțională în funcție de locul activităților sale.

15.      La 19 noiembrie 2015, reclamantul s‑a adresat GKV‑Spitzenverband care, în temeiul articolului 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009(8), este instituția desemnată de la locul de reședință pentru a determina legislația aplicabilă atunci când activitatea profesională a persoanei în cauză se desfășoară în mod normal în două sau mai multe state membre, indicând că lucrează pentru Moguntia Food Group și că desfășoară mai puțin de 25 % din activitatea sa în Germania. La 1 decembrie 2015, reclamantul a încheiat în Elveția o asigurare de sănătate cu un organism din domeniul sănătății. La 16 decembrie 2015, acestuia i s‑a eliberat un permis de muncă frontalier pentru Elveția. Prin scrisoarea din 22 februarie 2016, Amt für Sozialbeiträge des Kantons Basel‑Stadt (Oficiul pentru contribuții sociale din cantonul Basel‑Oraș, Elveția) l‑a informat pe reclamant că a primit documentul justificativ referitor la asigurarea de sănătate și că ia act de faptul că acesta este afiliat în Elveția la asigurarea legală prevăzută de Bundesgesetz über die Krankenversicherung (Legea federală elvețiană privind asigurările de sănătate) din 18 martie 1994. Acest oficiu a adăugat că în principiu nu mai este posibil să se efectueze o schimbare în favoarea unei asigurări legale sau private din străinătate.

16.      Prin decizia din 18 august 2016 (denumită în continuare „decizia din 18 august 2016”), GKV‑Spitzenverband a considerat, în temeiul articolului 13 din Regulamentul nr. 883/2004, că legislația germană de securitate socială este aplicabilă reclamantului pentru perioada cuprinsă între 1 decembrie 2015 și 30 noiembrie 2020, iar acest organism i‑a eliberat certificatul A1 corespunzător, în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009(9). Această decizie a precizat că reclamantul își desfășoară în mod obișnuit activitatea salariată în două sau mai multe state membre și că efectuează o parte semnificativă a activității sale în statul său de reședință, și anume Germania. Decizia menționată, însoțită de asemenea de certificatul A1, a fost comunicată Moguntia Food Group și Bundesamt für Sozialversicherungen (Oficiul federal pentru asigurări sociale, Elveția), precum și, în vederea verificării cotizațiilor, casei germane de asigurări de sănătate în cauză și sistemului legal german de asigurări pentru accidente.

17.      Prin decizia din 18 decembrie 2020, GKV‑Spitzenverband a respins contestația formulată de reclamant împotriva deciziei din 18 august 2016, arătând printre altele că Regulamentele nr. 883/2004 și nr. 987/2009 sunt aplicabile situației de fapt din speță și că, având în vedere domeniul de aplicare geografic al acestora, trebuie luate în considerare numai perioadele de muncă efectuate de reclamant în Germania și în Elveția, ceea ce implică faptul că acesta desfășoară o parte semnificativă a activității sale în statul membru în care are reședința. La 28 decembrie 2020, reclamantul a introdus o acțiune împotriva acestei decizii din 18 decembrie 2020 la Sozialgericht für das Saarland (Tribunalul de Contencios Social pentru Saarland, Germania), susținând printre altele că, pentru a se stabili dacă desfășoară o parte semnificativă a activității sale în statul membru de reședință, aprecierea trebuie să se întemeieze pe activitatea sa salariată în totalitate și, prin urmare, și pe activitățile sale efectuate în state terțe. Prin hotărârea din 4 august 2022, această instanță a anulat decizia din 18 august 2016 și a obligat GKV‑Spitzenverband să stabilească faptul că, în temeiul articolului 13 din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 16 din Regulamentul nr. 987/2009, activității salariate desfășurate de reclamant în cadrul Moguntia Food Group îi este aplicabilă legislația elvețiană de securitate socială. În această privință, instanța menționată a arătat printre altele că el lucrează doar 10,5 zile pe trimestru în Germania, respectiv abia o șesime din timpul său de lucru trimestrial, și că această perioadă nu poate fi considerată o „parte semnificativă” a activității sale, în sensul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 și al articolului 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009. Potrivit aceleiași instanțe, Curtea s‑ar fi pronunțat deja în acest sens în Hotărârea INAIL și INPS(10).

18.      La 6 septembrie 2022, GKV‑Spitzenverband a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Landessozialgericht für das Saarland (Tribunalul Superior de Contencios Social pentru Saarland), instanța de trimitere, solicitând anularea acesteia printre altele pentru motivul că stabilirea legislației aplicabile se raportează exclusiv la activitățile desfășurate în cadrul domeniului de aplicare al Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009 și că, dacă legiuitorul Uniunii ar fi dorit să se țină seama, în contextul articolului 13 din primul regulament, de activitățile desfășurate în state terțe, ar fi fost adoptate norme în acest scop. În plus, Hotărârea INAIL și INPS nu ar fi relevantă în speță, întrucât privește situația specifică a personalului navigant și nu menționează că persoanele în cauză au desfășurat o activitate într‑un stat în care Regulamentul nr. 883/2004 nu se aplică.

19.      Instanța de trimitere subliniază că problema stabilirii statului membru în care reclamantul a făcut obiectul obligației de afiliere la asigurările de sănătate în perioada în litigiu depinde de interpretarea corectă a articolului 13 din Regulamentul nr. 883/2004 și a articolului 14 din Regulamentul nr. 987/2009. În măsura în care reclamantul primea remunerația lunară în mod nedivizat și fără o defalcare proporțională în funcție de locul activității sale, aceasta nu ar furniza vreo indicație potrivit căreia el a desfășurat o parte semnificativă a activității sale în Germania. Timpul său de lucru ar avea, așadar, o importanță decisivă și, în această privință, din aproximativ 65 de zile de activitate pe trimestru, el ar fi lucrat 10,5 zile (aproximativ 16 % din timpul său de lucru) în Germania, unde locuiește, alte 10,5 zile (respectiv aceeași proporție) în Elveția, iar restul zilelor în state terțe (respectiv aproximativ 68 % din timpul său de lucru).

20.      Această instanță arată că, în ipoteza în care ar trebui să se întemeieze pe timpul de lucru total al reclamantului, luând, așadar, în considerare activitățile sale în state terțe, ar respinge apelul formulat de GKV‑Spitzenverband. Astfel, într‑o asemenea ipoteză, partea din activitatea salariată a reclamantului în Germania ar fi mai mică de 25 % din timpul său de lucru și nu ar constitui, așadar, o „parte semnificativă” a activităților sale, în sensul articolului 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009, ceea ce ar implica faptul că îi este aplicabilă legislația elvețiană. Reclamantul ar putea în acest caz să solicite de asemenea ca GKV‑Spitzenverband să constate aplicabilitatea acestei legislații, în conformitate cu articolul 16 alineatul (2) prima teză din regulamentul menționat. În schimb, în ipoteza în care ar trebui să se țină seama numai de activitatea reclamantului în statele membre, partea din activitatea sa în Germania s‑ar ridica la 50 % din timpul său de lucru și ar constitui, prin urmare, o parte semnificativă a activității sale, cu consecința că acestuia i‑ar fi aplicabilă legislația germană.

21.      Potrivit instanței menționate, Curtea nu s‑ar fi pronunțat încă în mod clar cu privire la aspectul dacă, pentru a stabili dacă o parte semnificativă a activității se desfășoară în statul membru de reședință, trebuie să se ia în considerare ansamblul acestor activități, inclusiv cele care sunt efectuate în state terțe. În special, Hotărârea INAIL și INPS, precum și două hotărâri citate de GKV‑Spitzenverband, și anume hotărârile Inspecteur van de Belastingdienst(11) și Finanzamt Österreich (Alocații familiale pentru lucrătorii umanitari)(12), ar privi alte situații decât cea care face obiectul prezentei cauze.

22.      În aceste condiții, Landessozialgericht für das Saarland (Tribunalul Superior de Contencios Social pentru Saarland) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 13 alineatul 1 din Regulamentul [nr. 883/2004] coroborat cu articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul [nr. 987/2009] trebuie interpretat în sensul că la examinarea aspectului dacă o parte semnificativă a activității este desfășurată într‑un stat membru trebuie să se țină seama de toate activitățile lucrătorului, inclusiv de activitatea desfășurată în state terțe?

2)      Sau articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretat în sensul că la examinarea aspectului dacă o parte semnificativă a activității este desfășurată într‑un stat membru trebuie să se țină seama numai de activitățile pe care lucrătorul le desfășoară în statele membre?”

23.      Reclamantul, GKV‑Spitzenverband, Moguntia Food Group, guvernele german și belgian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise la Curte. Aceste părți și guvernul francez au formulat observații orale în ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc la 5 martie 2025.

IV.    Analiză

24.      Prin intermediul celor două întrebări preliminare, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretat în sensul că, pentru a stabili dacă o persoană care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre face obiectul legislației de securitate socială din statul său membru de reședință, noțiunea de „parte semnificativă a activităților”, în sensul dispozițiilor menționate, implică luarea în considerare a tuturor activităților persoanei respective, inclusiv a celor efectuate în state terțe, sau numai a activităților pe care aceasta le realizează în statele membre.

25.      Cu titlu introductiv, amintim că dispozițiile titlului II din Regulamentul nr. 883/2004, din care face parte articolul 13 alineatul (1) din acesta, constituie, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, un sistem complet și uniform de norme privind conflictul de legi. Dispozițiile respective au astfel ca scop nu doar să evite aplicarea simultană a mai multe legislații naționale și complicațiile care pot apărea din aceasta, ci și să împiedice ca persoanele care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament să fie private de protecție în materie de securitate socială din cauza lipsei unei legislații care să le fie aplicabilă. Astfel, atunci când o persoană intră în domeniul de aplicare personal al regulamentului menționat, așa cum este definit la articolul 2 din acesta din urmă, este în principiu aplicabilă regula unicității prevăzută la articolul 11 alineatul (1) din același regulament, iar legislația națională aplicabilă este stabilită conform dispozițiilor titlului II din Regulamentul nr. 883/2004. În acest scop, articolul 11 alineatul (3) litera (a) din acest regulament stabilește principiul potrivit căruia persoana care desfășoară o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru se supune legislației statului respectiv. Acest principiu este însă formulat „[s]ub rezerva articolelor 12-16” din regulamentul menționat. Astfel, în anumite situații specifice, aplicarea pur și simplu a regulii generale prevăzute la articolul 11 alineatul (3) litera (a) din același regulament ar risca nu să evite, ci, dimpotrivă, să creeze atât pentru lucrător, cât și pentru angajator și pentru organismele de securitate socială complicații administrative care ar putea avea ca efect împiedicarea exercitării liberei circulații a persoanelor vizate de Regulamentul nr. 883/2004(13).

26.      Printre aceste situații specifice figurează cea prevăzută la articolul 13 alineatul (1) litera (a) și litera (b) punctul (i) din acest regulament, potrivit căreia persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre face obiectul legislației statului membru de reședință în cazul în care desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru respectiv sau, dacă aceasta nu desfășoară acolo o parte substanțială a activității sale, al legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului, dacă persoana este angajată de o întreprindere sau de un angajator. Curtea a precizat în această privință că o persoană nu poate intra în domeniul de aplicare al acestui articol 13 decât cu condiția să desfășoare în mod obișnuit activități semnificative pe teritoriul a două sau mai multe state membre(14).

27.      Articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 prevede că, în sensul aplicării articolului 13 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 883/2004, o „parte semnificativă” a activității salariate sau independente desfășurate într‑un stat membru înseamnă că o proporție „semnificativă” a tuturor activităților persoanei salariate sau care desfășoară activități independente se desfășoară în statul respectiv, fără să fie neapărat partea cea mai importantă a activităților respective. Acest articol 14 alineatul (8) precizează că, pentru a stabili dacă o parte semnificativă a activităților este desfășurată într‑un stat membru, se ține seama, în cazul unei activități salariate, de criteriile orientative care constau în timpul de lucru și/sau remunerații și că, în cadrul unei evaluări globale, mai puțin de 25 % din aceste criterii indică faptul că o parte semnificativă a activităților nu se desfășoară în respectivul stat membru.

28.      În speță, din decizia de trimitere reiese că, în perioada cuprinsă între 1 decembrie 2015 și 31 decembrie 2020, reclamantul avea reședința în Germania și lucra în mod obișnuit 10,5 zile pe trimestru în acest stat membru, în regim de telemuncă la domiciliul său, 10,5 zile pe trimestru în Elveția, unde era situat sediul social al angajatorului său și, în rest, în state terțe. În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă reclamantului îi este aplicabilă legislația germană de securitate socială sau cea elvețiană.

29.      În această privință, arătăm că, potrivit articolului 8 din ALCP, părțile contractante adoptă dispoziții, în conformitate cu anexa II la acesta, pentru coordonarea sistemelor de securitate socială în special în scopul de a determina legislația aplicabilă. Anexa II menționată prevede la articolul 1 alineatul (2) că „[t]ermenii «stat membru» sau «state membre» care figurează în actele juridice menționate la secțiunea A din [această] anexă se interpretează ca incluzând Elveția, în plus față de statele prevăzute de actele juridice relevante ale Uniunii Europene”. Or, această secțiune A prevede aplicarea între părțile contractante a Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009. În consecință, în scopul prezentei cauze, Confederația Elvețiană nu trebuie considerată un stat terț, ci un stat membru.

30.      Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, simpla împrejurare că activitatea unui lucrător se desfășoară în afara teritoriului Uniunii nu este suficientă pentru a înlătura aplicarea normelor Uniunii privind libera circulație a lucrătorilor, în special a Regulamentului nr. 883/2004, în cazul în care raportul de muncă păstrează o legătură suficient de strânsă cu acest teritoriu. O astfel de legătură decurge printre altele din împrejurarea că un cetățean al Uniunii rezident într‑un stat membru a fost angajat de o întreprindere stabilită în alt stat membru pentru care acesta își desfășoară activitatea(15). În plus, aplicarea sistemului de norme privind conflictul de legi instituit de acest regulament nu depinde decât de situația obiectivă în care se află lucrătorul interesat și de ansamblul împrejurărilor încadrării sale în muncă(16).

31.      În măsura în care reclamantul și‑a exercitat activitatea în două state membre, și anume Germania și Elveția, Confederația Elvețiană fiind asimilată unui stat membru, articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 este cel care determină legislația de securitate socială aplicabilă acestuia.

32.      Astfel cum reiese din articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009, este obligatoriu să se țină seama de timpul de lucru și/sau de remunerații(17). În speță, așa cum precizează instanța de trimitere, reclamantul primea remunerația lunară în mod nedivizat și fără o defalcare proporțională în funcție de locul de desfășurare a activității. Din moment ce această instanță nu evocă alte criterii care ar putea fi luate în considerare, legislația care era aplicabilă reclamantului trebuie determinată pe baza timpului său de lucru. Potrivit calculelor instanței menționate, considerând că există aproximativ 65 de zile de activitate pe trimestru, activitățile reclamantului în Germania reprezentau aproximativ 16 % din timpul său de lucru dacă se iau în considerare cele efectuate în statele terțe, în timp ce, dacă acestea sunt excluse, el efectua 50 % din timpul său de lucru în Germania, ținând seama de munca sa în Elveția.

33.      Apreciem că rezultă atât din modul de redactare a Regulamentului nr. 987/2009, cât și din jurisprudența Curții că trebuie luate în considerare toate activitățile unei persoane salariate, inclusiv cele desfășurate în state terțe.

34.      Astfel, în ceea ce privește modul de redactare a Regulamentului nr. 987/2009, articolul 14 alineatul (8) primul paragraf din acesta prevede că trebuie avute în vedere toate activitățile lucrătorului. În consecință, această dispoziție nu se referă numai la activitățile desfășurate în state membre. În plus, al treilea paragraf al acestei dispoziții precizează că, în cazul unei activități salariate, „[î]n cadrul unei evaluări globale, mai puțin de 25 % din criteriile [referitoare la timpul de lucru și/sau remunerații] indică faptul că o parte semnificativă a activităților nu se desfășoară în respectivul stat membru”. Dispoziția menționată prevede astfel, în împrejurări precum cele din litigiul principal, în care remunerațiile nu constituie un criteriu pertinent, că legislația statului membru de reședință al unui lucrător i se aplică acestuia numai atunci când lucrătorul efectuează mai mult de 25 % din timpul său de lucru în acest stat membru. În plus, potrivit aceleiași dispoziții, trebuie să se realizeze o evaluare globală pentru a stabili dacă o parte semnificativă a activităților este desfășurată în statul membru respectiv. Articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 nu stabilește în această privință nicio distincție după cum activitățile sunt efectuate într‑un stat membru sau într‑un stat terț. Prin urmare, metoda reținută de acest regulament constă în faptul că se concentrează, dintre toate activitățile lucrătorului în cauză, asupra părții din activitate desfășurată în statul membru de reședință și verifică dacă aceasta atinge cel puțin 25 %, fără a fi necesar să se examineze dacă celelalte părți ale activităților se desfășoară într‑un stat membru sau într‑un stat terț.

35.      Această interpretare este confirmată de jurisprudența Curții referitoare la determinarea legislației de securitate socială aplicabile în cadrul Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009. Desigur, așa cum a arătat instanța de trimitere, această jurisprudență nu privește în mod direct problema ridicată în prezenta cauză. Totuși, ea oferă indicații cu privire la metoda care trebuie urmată atunci când o persoană lucrează în mod obișnuit și simultan în două sau mai multe state membre și în state terțe.

36.      Astfel, în primul rând, observăm că, deși Regulamentul nr. 883/2004, după cum se arată în considerentul (3) al acestuia, a urmărit modernizarea și simplificarea regulilor de coordonare a legislațiilor naționale de securitate socială, acesta a menținut aceleași obiective precum cele ale Regulamentului (CEE) nr. 1408/71(18). În această privință, Curtea a statuat că din economia și din sistemul acestui regulament reiese că acel criteriu al „locului de desfășurare” a activității salariate sau independente de către lucrătorul în cauză este criteriul principal în vederea desemnării unei singure legislații aplicabile și că de la acest criteriu se poate deroga numai în anumite situații, prin intermediul unor criterii subsidiare de aplicabilitate precum cele reprezentate de statul în care are reședința lucrătorul, de statul în care are sediul întreprinderea care îl angajează sau sucursala ori reprezentanța permanentă a acesteia sau de statul în care se află locul de desfășurare a activității principale a lucrătorului(19). Or, potrivit Curții, noțiunea de „loc de desfășurare” a unei activități trebuie înțeleasă ca desemnând locul în care în mod concret persoana în cauză îndeplinește actele legate de această activitate(20). Din acest motiv, pentru a determina legislația de securitate socială care îi este aplicabilă lucrătorului, trebuie să se examineze situația reală a acestuia și să se ia astfel în considerare toate activitățile pe care el le efectuează, oricare ar fi locul de desfășurare a acestora. Cu alte cuvinte, luarea în considerare numai a activităților desfășurate în statele membre ar crea o ficțiune juridică îndepărtată de realitatea concretă a activității efectuate în statul membru de reședință, și anume 16 % din timpul său de lucru efectiv.

37.      În al doilea rând, în Hotărârea INAIL și INPS, pe care reclamantul o invocă în susținerea argumentației sale, Curtea a examinat, în împrejurările speței, care legislație de securitate socială era aplicabilă personalului navigant al unei companii aeriene. În această privință, la punctul 64 din hotărârea menționată, Curtea a arătat că decizia de trimitere nu conținea informații referitoare la remunerarea lucrătorilor în cauză și că, în ceea ce privește timpul de lucru al acestora din urmă, instanța de trimitere a arătat că în perioadele vizate acești lucrători aveau reședința în Italia, lucrau timp de 45 de minute pe zi pe teritoriul acestui stat membru, mai precis în localul destinat primirii echipajului aflat pe un aeroport, și că se aflau în restul timpului de lucru la bordul aeronavelor companiei aeriene. Curtea a dedus de aici că, sub rezerva stabilirii timpului de lucru zilnic total al lucrătorilor menționați, nu rezulta că cel puțin 25 % din timpul de lucru al acestora era efectuat în statul lor membru de reședință(21). În consecință, Curtea a procedat așa cum s-a indicat la punctul 34 din prezentele concluzii, și anume concentrându‑se pe partea din activitate desfășurată în Italia, fără a examina dacă celelalte părți ale timpului de lucru erau efectuate în state membre sau în state terțe. Astfel, pentru a ajunge la concluzia că legislația statului membru de reședință nu este aplicabilă, este suficient să se constate că procentajul activității realizate în acest stat este mai mic de 25 % din totalul activităților. Altfel spus, așa cum a arătat Moguntia Food Group în observațiile sale scrise, din Hotărârea INAIL și INPS reiese că este necesar să se stabilească numai partea din activități care se desfășoară în statul membru de reședință și cea care este efectuată în afara acestuia.

38.      Asemenea instanței de trimitere, considerăm că nu reiese că Hotărârile Inspecteur van de Belastingdienst(22) și Finanzamt Österreich (Alocații familiale pentru lucrătorii umanitari)(23) sunt relevante pentru a răspunde la întrebările adresate, în măsura în care, spre deosebire de cauza principală, lucrătorii respectivi lucrau numai în state terțe și nu intrau sub incidența articolului 13 din Regulamentul nr. 883/2004. Pe de altă parte, Hotărârea Sozialversicherungsanstalt(24), menționată în ședință de GKV‑Spitzenverband, de guvernul francez și de Comisie, privea la rândul ei problema modului de aplicare a ALCP și a Acordului privind Spațiul Economic European(25), astfel cum a fost modificat prin Acordul privind participarea Republicii Bulgaria și a României la Spațiul Economic European(26), în situația în care un cetățean al Uniunii care desfășoară activități profesionale independente simultan într‑un stat membru al Uniunii și într‑un stat al Asociației Europene a Liberului Schimb, parte la Acordul privind Spațiul Economic European, începe o activitate profesională independentă suplimentară în Elveția. Această problemă nu privea astfel luarea în considerare a activităților desfășurate în state terțe pentru a stabili dacă o parte semnificativă a activității este desfășurată într‑un stat membru, ci delimitarea domeniului de aplicare al acestor acorduri.

39.      Conform articolului 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004, dacă persoana în cauză nu desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru de reședință, ea face obiectul legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului.

40.      Adăugăm că luarea în considerare a activităților efectuate în state terțe nu infirmă nicidecum regula generală potrivit căreia un lucrător care desfășoară activități în mai multe state membre este întotdeauna supus legislației unui stat membru. Astfel, în cazul în care sediul social al angajatorului este situat într‑un stat terț, din articolul 14 alineatul (11) din Regulamentul nr. 987/2009 rezultă în mod explicit că, „[d]acă o persoană își desfășoară activitatea în calitate de salariat în două sau mai multe state membre pentru un angajator cu sediul în afara teritoriului Uniunii și dacă această persoană își are reședința într‑un stat membru fără a desfășura acolo o activitate semnificativă, persoana respectivă va fi supusă legislației statului membru în care își are reședința”.

41.      Niciunul dintre elementele invocate de GKV‑Spitzenverband, precum și de guvernele german, belgian și francez nu este de natură să repună în discuție interpretarea potrivit căreia, într‑un caz precum cel al reclamantului, legislația de securitate socială aplicabilă trebuie determinată luând în considerare toate activitățile desfășurate, inclusiv în state terțe.

42.      Astfel, primo, GKV‑Spitzenverband, precum și guvernele german, belgian și francez arată că articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 se întemeiază în mod explicit pe ipoteza unei persoane care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre. Așadar, potrivit articolului 1 litera (a) din acest regulament, definiția termenului „activitate salariată” ar implica faptul că această noțiune este întotdeauna legată de o activitate într‑un stat membru. În plus, nu ar exista o activitate salariată obișnuită în două sau mai multe state membre atunci când o persoană își desfășoară activitatea într‑un stat membru și într‑un stat terț. Prin urmare, articolul 13 din regulamentul menționat nu ar acoperi activitățile efectuate în state terțe, iar timpul de lucru consacrat activităților în aceste state nu ar trebui luat în considerare atunci când trebuie să se aprecieze dacă o parte substanțială a activității salariate este desfășurată în statul membru de reședință. Cu toate acestea, în speță nu se contestă că reclamantul „desfășoară în mod obișnuit” o activitate salariată într‑un stat membru, și anume Republica Federală Germania, și într‑un stat asimilat unui stat membru, și anume Confederația Elvețiană. Nu se contestă nici faptul că reclamantul lucrează pentru și sub îndrumarea unui angajator al cărui sediu social este situat în Elveția. Rezultă că acest articol 13 alineatul (1) se aplică situației reclamantului, chiar dacă el a lucrat majoritar în state terțe, astfel cum confirmă jurisprudența Curții citată la punctul 30 din prezentele concluzii, iar dispoziția menționată nu prevede că activitățile efectuate în state terțe trebuie excluse atunci când se stabilește legislația aplicabilă.

43.      Secundo, aceste părți susțin că obiectivul urmărit de articolul 13 din Regulamentul nr. 883/2004 este de a supune persoana în cauză legislației statului membru cu care are cele mai strânse legături, acest obiectiv putând fi compromis dacă activitățile desfășurate în state terțe ar fi luate în considerare. Este adevărat că această luare în considerare, numai în scopul calculării procentului activităților lucrătorului realizate în diferitele state membre în cauză, conduce de facto la reducerea proporției activităților efectuate în statul membru de reședință, ceea ce favorizează aplicarea legislației statului membru în care este situat sediul social al angajatorului. Cu toate acestea, potrivit chiar termenilor jurisprudenței Curții referitoare la interpretarea Regulamentului nr. 1408/71, aplicarea legislației statului membru de reședință al lucrătorului apare ca o regulă accesorie, care nu intervine decât în ipoteza în care legislația respectivă prezintă o legătură cu raportul de muncă(27). În consecință, această regulă constituie o excepție de la regula generală care constă în aplicarea legislației statului membru în care se desfășoară activitatea. În același sens, Curtea a recunoscut caracterul derogatoriu al legăturii cu statul membru de reședință(28). O astfel de interpretare se aplică prin analogie Regulamentului nr. 883/2004, înțelegându‑se că articolul 14 alineatul (8) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 987/2009 a precizat proporția necesară pentru a stabili această legătură. Prin urmare, nu suntem de acord cu argumentul guvernului german potrivit căruia aplicabilitatea dreptului statului membru de reședință constituie punctul de plecare al normelor de conflict prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.

44.      Tertio, potrivit GKV‑Spitzenverband, precum și guvernelor german și francez, presupunând că, în cadrul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, ar fi luate în considerare activitățile salariate desfășurate în state terțe, situația nu ar putea fi aceeași în ceea ce privește alineatul (2) al acestui articol, referitor la activitățile independente. Astfel, dacă s‑ar proceda în acest fel, având în vedere modul de redactare a articolului 13 alineatul (2) litera (b) din regulamentul menționat și faptul că nu există o normă similară articolului 14 alineatul (11) din Regulamentul nr. 987/2009 pentru activitățile independente, nu ar fi clar aspectul privind stabilirea legislației de securitate socială aplicabile unui lucrător care desfășoară o activitate independentă. În ceea ce privește acest argument, arătăm că normele aplicabile lucrătorilor salariați și lucrătorilor care desfășoară activități independente sunt diferite, astfel încât soluția reținută pentru cei dintâi nu poate fi aplicată prin analogie în cazul celor din urmă. Referitor la aceștia din urmă, articolul 13 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede că persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate independentă în două sau mai multe state membre se supune legislației statului membru în care este situat centrul de interes al activităților sale, în cazul în care nu își are reședința într‑unul din statele membre în care desfășoară o parte substanțială a activității sale. Și în acest caz dispoziția respectivă conduce în mod expres la desemnarea legislației de securitate socială a unui stat membru, iar nu a celei a unui stat terț. În plus, potrivit articolului 14 alineatul (9) din Regulamentul nr. 987/2009, „centrul de interes” al activităților unei persoane care desfășoară activități independente, în sensul articolului 13 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 883/2004, se stabilește ținând cont de toate aspectele referitoare la activitățile profesionale ale acelei persoane, în special de locul fix și permanent în care își desfășoară activitatea, de caracterul obișnuit sau durata activităților desfășurate, de numărul serviciilor prestate, precum și de intenția persoanei în cauză, astfel cum aceasta reiese din toate împrejurările. Este vorba astfel despre o apreciere de fapt, care nu se poate modifica după cum activitățile desfășurate în statele terțe sunt sau nu luate în considerare pentru a calcula procentul activităților desfășurate în statul membru de reședință.

45.      Quarto, aceste părți consideră că Regulamentele nr. 883/2004 și nr. 987/2009 prevăd mecanisme de informare și de cooperare pentru a garanta aplicarea corectă a dispozițiilor lor, printre altele la articolul 76 din Regulamentul nr. 883/2004(29). Cu toate acestea, obligația de cooperare loială ar exista numai între statele membre, iar informațiile, de exemplu referitoare la timpul de lucru sau la sediul angajatorului, de care are nevoie instituția competentă pentru a stabili legislația aplicabilă nu ar putea fi obținute de la state terțe sau verificate pe lângă acestea, ceea ce ar crea un risc de abuz. În această privință, amintim că, în temeiul regulamentelor menționate, legislația de securitate socială aplicabilă va fi întotdeauna cea a unui stat membru. În aceste condiții, presupunând că luarea în considerare a activităților desfășurate în state terțe conduce la aplicarea legislației statului membru în care angajatorul are sediul social, instituția competentă din acest din urmă stat și cea din statul membru de reședință, precum și lucrătorul în cauză au obligația să se informeze reciproc și să coopereze(30). Printre altele, astfel cum a subliniat Comisia în ședință, instituția competentă din statul membru de reședință, în cadrul evaluării globale pe care trebuie să o realizeze, se poate adresa instituției din statul membru în care este situat sediul social al angajatorului pentru a verifica pe lângă acesta din urmă realitatea prestațiilor efectuate de lucrător în state terțe, solicitând, de exemplu, probe precum titluri de transport sau facturi. Contrar celor susținute de guvernul belgian, luarea în considerare a activităților desfășurate într‑un stat terț nu înseamnă că aceste activități sunt definite de legislațiile statelor terțe în care este efectuată munca.

46.      Quinto, guvernul belgian își ilustrează poziția prin exemplul unei persoane care are reședința într‑un stat membru A și care desfășoară o activitate salariată pe teritoriile statelor membre B și D. În paralel, această persoană face parte dintr‑o forță militară de rezervă a unui stat terț în care desfășoară, la sfârșit de săptămână sau în zilele sale de concediu, misiuni active și urmează cursuri de formare pe teritoriul acestui stat terț. Potrivit acestui guvern, în temeiul dreptului său național, statul terț menționat va considera, ca regulă generală, aceste activități ca fiind activități de serviciu public, ceea ce, în temeiul articolului 13 alineatul (4) din Regulamentul nr. 883/2004, ar conduce la aplicarea în cazul persoanei respective a legislației de securitate socială a aceluiași stat terț. În această privință, observăm că, potrivit dispoziției respective, persoana angajată ca funcționar „într‑un stat membru” și care desfășoară o activitate salariată și/sau o activitate independentă în unul sau mai multe state membre se supune legislației statului membru de care aparține administrația al cărei angajat este. În consecință, dispoziția menționată nu se poate aplica unei persoane care este funcționar într‑un stat terț.

47.      Sixto, în ședință, guvernele belgian și francez au susținut că includerea activităților desfășurate în state terțe ar consolida în mod artificial, de facto sau de iure, statul membru în care este situat sediul social al angajatorului. Guvernul francez a dat astfel exemplul unui lucrător salariat care are reședința în Franța, în cazul căruia sediul social al angajatorului este situat în Germania și care lucrează, pe de altă parte, în Danemarca și în restul timpului în state terțe. Pentru acest lucrător, legislația de securitate socială aplicabilă ar fi legislația germană, chiar dacă el petrece acolo 0 % din timpul său de lucru. Deși este adevărat că un lucrător are, cu siguranță, o mai bună cunoaștere a legislației statului său membru de reședință, cunoscând totodată limba utilizată pentru a comunica cu instituția competentă, logica aflată la baza Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009, astfel cum s‑a arătat, este aceea ca unui lucrător care desfășoară activități în mai multe state membre să i se aplice legislația statului membru în care este situat sediul social al angajatorului său atunci când, precum în cauza principală, acesta nu desfășoară o parte semnificativă a activității sale în statul membru de reședință. În acest sens, ignorarea completă a celei mai mari părți a timpului de lucru doar pentru motivul că este efectuată în state terțe contrazice obiectivul acestor regulamente. În plus, a considera că 16 % din timpul de lucru efectuat în statul membru de reședință trebuie contabilizat ca reprezentând 50 % din timpul total al activităților desfășurate apare ca fiind în mod clar artificial.

48.      În sfârșit, Comisia, la rândul său, a apreciat în observațiile sale că intenția legiuitorului Uniunii nu era de a lăsa complet deoparte activitățile desfășurate în state terțe. Astfel, această instituție a propus să se răspundă la întrebările preliminare adresate în sensul că, pentru a examina dacă o parte semnificativă a activității este desfășurată în statul membru de reședință, trebuie luate în considerare toate activitățile efectuate de lucrătorul în cauză, inclusiv cele efectuate în state terțe, acestea din urmă trebuind să fie imputate statului membru în care are sediul social întreprinderea al cărei angajat este, în condițiile în care lucrătorul respectiv desfășoară de asemenea activități în statul membru în care este situat sediul acestei întreprinderi și în care efectuează activitățile în străinătate în numele întreprinderii menționate și în conformitate cu instrucțiunile acesteia. Așa cum am arătat la punctul 34 din prezentele concluzii, legislația aplicabilă trebuie stabilită începând prin a examina care este proporția semnificativă a tuturor activităților persoanei salariate care este desfășurată în statul membru de reședință. După cum această proporție este mai mare sau mai mică de 25 %, se va aplica fie legislația statului membru de reședință, fie cea a statului membru în care este situat sediul social al angajatorului.

49.      Ținând seama de tot ceea ce precedă, apreciem că, pentru a stabili dacă unei persoane care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre i se aplică legislația statului membru de reședință, noțiunea de „parte semnificativă a activităților” implică luarea în considerare a tuturor activităților acestei persoane, inclusiv a celor efectuate în state terțe, iar nu numai a activităților pe care le realizează în state membre.

50.      Rezultă că, în speță, reclamantului îi era aplicabilă legislația de securitate socială a statului asimilat unui stat membru în care era situat sediul social al angajatorului său, și anume Confederația Elvețiană.

V.      Concluzie

51.      Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Landessozialgericht für das Saarland (Tribunalul Superior de Contencios Social pentru Saarland, Germania) după cum urmează:

Articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012, coroborat cu articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 465/2012,

trebuie interpretat în sensul că,

pentru a stabili dacă unei persoane care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre i se aplică legislația de securitate socială a statului membru de reședință, noțiunea de „parte semnificativă a activităților”, în sensul dispozițiilor menționate, implică luarea în considerare a tuturor activităților acestei persoane, inclusiv a celor efectuate în state terțe, iar nu numai a activităților pe care le realizează în state membre.

1      Limba originală: franceza.

2      Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82).

3      Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 (JO 2012, L 149, p. 4).

4      Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2009, L 284, p. 1).

5      JO 2002, L 114, p. 6, Ediție specială, 11/vol. 74, p. 97.

6      Decizia Euratom a Consiliului și a Comisiei privind Acordul de cooperare științifică și tehnologică din 4 aprilie 2002 privind încheierea a șapte acorduri cu Confederația Elvețiană (JO 2002, L 114, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 27, p. 25).

7      Decizia Comitetului mixt instituit în temeiul Acordului dintre Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor din 31 martie 2012 de înlocuire a anexei II la acordul respectiv referitoare la coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2012, L 103, p. 51), intrată în vigoare la 1 aprilie 2012.

8      Potrivit acestei dispoziții, „[i]nstituția desemnată de la locul de reședință determină fără întârziere care este legislația aplicabilă persoanei respective, ținând seama de articolul 13 din [Regulamentul nr. 883/2004] și de articolul 14 din [Regulamentul nr. 987/2009]. Această determinare inițială a legislației aplicabile este cu titlu provizoriu. Instituția informează instituțiile desemnate din fiecare stat membru în care se desfășoară o activitate asupra determinării legislației aplicabile cu titlu provizoriu”.

9      Potrivit acestei dispoziții, „[l]a cererea persoanei respective ori a angajatorului său, instituția competentă a statului membru a cărui legislație este aplicabilă în temeiul titlului II din [Regulamentul nr. 883/2004] eliberează un atestat conform căruia respectiva legislație este aplicabilă și indică, dacă este cazul, până la ce dată și în ce condiții”.

10      Hotărârea din 19 mai 2022 (C‑33/21, denumită în continuare „Hotărârea INAIL și INPS”, EU:C:2022:402).

11      Hotărârea din 8 mai 2019 (C‑631/17, EU:C:2019:381).

12      Hotărârea din 25 noiembrie 2021 (C‑372/20, EU:C:2021:962).

13      A se vedea Hotărârea din 3 iunie 2021, TEAM POWER EUROPE (C‑784/19, EU:C:2021:427, punctele 32-35 și jurisprudența citată).

14      A se vedea Hotărârea din 16 iulie 2020, AFMB ș.a. (C‑610/18, EU:C:2020:565, punctul 46, precum și jurisprudența citată).

15      A se vedea Hotărârea din 25 noiembrie 2021, Finanzamt Österreich (Alocații familiale pentru lucrătorii umanitari) (C‑372/20, EU:C:2021:962, punctele 36 și 37, precum și jurisprudența citată).

16      A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, AFMB ș.a. (C‑610/18, EU:C:2020:565, punctele 54 și 60, precum și jurisprudența citată).

17      „Ghidul practic privind legislația aplicabilă din Uniunea Europeană (UE), Spațiul Economic European (SEE) și Elveția”, elaborat și aprobat de Comisia administrativă pentru coordonarea sistemelor de securitate socială și publicat în decembrie 2013, p. 29, menționează că „alte criterii p[ot] fi, de asemenea, luate în considerare. Este de responsabilitatea instituțiilor desemnate să țină seama de toate criteriile relevante și să realizeze o evaluare globală a situației persoanei […] înainte de a lua o decizie în privința legislației aplicabile”, fără a defini însă aceste alte criterii. Acest ghid, disponibil în diferitele limbi oficiale ale Uniunii, poate fi consultat la următoarea adresă: https://employment‑social‑affairs.ec.europa.eu/policies‑and‑activities/moving‑working‑europe/eu‑social‑security‑coordination/specialised‑information/official‑documents_en.

18      Regulamentul Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității (JO 1971, L 149, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 26). A se vedea Hotărârea din 5 iunie 2014, I (C‑255/13, EU:C:2014:1291, punctul 41).

19      A se vedea Hotărârea din 27 septembrie 2012, Partena (C‑137/11, EU:C:2012:593, punctul 49).

20      A se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2012, Partena (C‑137/11, EU:C:2012:593, punctul 57).

21      La punctul 65 din hotărârea menționată, Curtea a adăugat însă că va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica, pe baza criteriilor indicate anterior, dacă în perioadele vizate lucrătorii în cauză au desfășurat sau nu o parte substanțială a activității lor în statul membru în care au reședința, și anume în Italia, și că, în cazul unui răspuns afirmativ, va trebui să se considere, în conformitate cu Regulamentul nr. 883/2004, astfel cum a fost modificat în anul 2009, că ei sunt supuși, începând cu 1 mai 2010, data intrării în vigoare a regulamentului menționat, legislației italiene de securitate socială.

22      Hotărârea din 8 mai 2019 (C‑631/17, EU:C:2019:381).

23      Hotărârea din 25 noiembrie 2021 (C‑372/20, EU:C:2021:962).

24      Hotărârea din 26 septembrie 2024 (C‑329/23, EU:C:2024:802).

25      JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4.

26      JO 2007, L 221, p. 15.

27      A se vedea Hotărârea din 19 martie 2015, Kik (C‑266/13, EU:C:2015:188, punctul 58 și jurisprudența citată). Așa cum a arătat avocatul general Bot în Concluziile sale prezentate în cauza Chain (C‑189/14, EU:C:2015:345, punctul 62), la data redactării primului regulament privind securitatea socială a lucrătorilor migranți, mobilitatea lucrătorilor consta în principal într‑o migrație unică într‑un alt stat membru și astfel afilierea în statul în care era situat locul de executare a muncii se întemeia pe prezumția că aceasta era soluția care îl proteja cel mai bine pe lucrător, în măsura în care acesta putea printre altele să pretindă aceleași drepturi ca lucrătorii naționali.

28      A se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2017, X (C‑570/15, EU:C:2017:674, punctul 28).

29      Acest articol prevede la alineatul (4) că „[i]nstituțiile și persoanele reglementate de prezentul regulament au obligația să se informeze reciproc și să coopereze pentru a asigura aplicarea corectă a prezentului regulament”.

30      Potrivit jurisprudenței Curții, buna funcționare a sistemului instituit prin Regulamentul nr. 883/2004 necesită o cooperare eficientă și strânsă atât între instituțiile competente din diferite state membre, cât și între aceste instituții și persoanele care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament. Curtea a adăugat că o astfel de cooperare este necesară în vederea stabilirii drepturilor și a obligațiilor persoanelor vizate și cu scopul de a le permite acestora din urmă să beneficieze de drepturile lor cât mai curând posibil și în condiții optime (a se vedea Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Zakład Ubezpieczeń Społecznych Oddział w Toruniu, C‑422/22, EU:C:2023:869, punctul 53).