1.

„De ce‑aș fi arestat? Și încă în felul acesta?”„Iar începi! spuse paznicul și muie o felie de pâine cu unt în borcănașul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.” ( 2 ) Acest extras din prima scenă din „Procesul”, celebrul roman al scriitorului praghez Franz Kafka, ne arată o societate guvernată de un stat de drept fictiv, în care autoritatea poate priva un individ de propria libertate fără să îl informeze cu privire la motivele care justifică o astfel de decizie. Pe parcursul acestei întregi povești, domnul K. încearcă fără succes să afle motivele arestării sale (și ale condamnării sale ulterioare).

2.

Departe de excesele inchizitoriale imaginate de Kafka, legiuitorul Uniunii Europene a codificat la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13/UE ( 3 ) dreptul persoanelor suspectate sau acuzate, arestate sau reținute, de a fi informate cu privire la motivele privării lor de libertate. Prin trimiterea preliminară de față, Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) solicită Curții să interpreteze această dispoziție și să ofere astfel lămuriri cu privire la momentul la care trebuie comunicate aceste motive și la conținutul unei asemenea comunicări.

3.

Sunt pertinente în prezenta cauză considerentele (10), (14) și (28) ale Directivei 2012/13, articolele 1, 2, 3, 4 și 6 din aceasta, precum și articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

4.

Articolul 72 din Zakon za ministerstvoto na vatreshnite raboti (Legea privind Ministerul Afacerilor Interne) (DV nr. 53 din 27 iunie 2014), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:

„(1)   Organele de poliție pot reține o persoană:

[…]

(4)   Persoana reținută are dreptul de a contesta legalitatea reținerii în fața Rayonen sad (tribunalul de raion) de la sediul organului de poliție. Instanța se pronunță fără întârziere cu privire la contestație, iar împotriva hotărârii sale se poate introduce recurs la Administrativen sad [(tribunalul administrativ, Bulgaria)] competent, în conformitate cu Administrativnoprotsesualen kodeks [(Codul de procedură administrativă) (DV nr. 30 din 11 aprilie 2006].

(5)   De la momentul reținerii sale, persoana are dreptul la un apărător, persoana reținută trebuind să fie informată de asemenea asupra faptului că poate renunța la un apărător și a consecințelor aferente, precum și asupra dreptului de a refuza să dea declarații atunci când reținerea este efectuată în temeiul alineatului (1) punctul 1.

[…]”

5.

Potrivit articolului 73 din această lege, persoana reținută în condițiile prevăzute la articolul 72 alineatul (1) punctele 1-4 din legea menționată nu poate fi supusă altor restricții decât cele privind dreptul la liberă circulație. În astfel de cazuri, durata reținerii nu poate depăși 24 de ore.

6.

Articolul 74 din Legea privind Ministerul Afacerilor Interne prevede:

„(1)   În privința persoanelor menționate la articolul 72 alineatul (1) se emite o decizie [(zapoved)] scrisă de reținere.

(2)   În decizia prevăzută la alineatul (1) se menționează:

[…]

(3)   Persoana reținută completează o declarație în care indică faptul că a luat cunoștință de drepturile sale și că are intenția de a exercita sau de a nu exercita drepturile prevăzute la alineatul (2) punctul 6 literele (b)-(f). Decizia se semnează de către organul de poliție și de către persoana reținută.

(4)   Refuzul sau imposibilitatea persoanei reținute de a semna decizia sunt confirmate prin semnătura unui martor.

[…]

(6)   O copie a deciziei i se eliberează persoanei reținute pe bază de semnătură.”

7.

Potrivit articolului 22 din Zakon za administrativnite narushenia i nakazania (Legea privind contravențiile și sancțiunile administrative) (DV nr. 92 din 28 noiembrie 1968), pot fi adoptate măsuri administrative coercitive în vederea prevenirii și încetării contravențiilor, precum și în vederea prevenirii și eliminării consecințelor lor dăunătoare.

8.

Articolul 21 alineatul (1) din Codul de procedură administrativă, în versiunea aplicabilă litigiului principal, are următorul cuprins:

„Un act administrativ individual este manifestarea expresă a voinței sau manifestarea de voință, exprimată printr‑o acțiune sau printr‑o omisiune, a unei autorități administrative sau a unei alte autorități sau organizații abilitate în acest scop prin lege, a persoanelor care exercită funcții publice și a organizațiilor care gestionează servicii publice, prin care se acordă drepturi sau se impun obligații sau care afectează în mod direct drepturile, libertățile sau interesele legitime ale anumitor persoane fizice sau organizații, precum și refuzul de a adopta un astfel de act.”

9.

Articolul 145 din acest cod prevede:

„(1)   Legalitatea actelor administrative poate face obiectul unei căi de atac jurisdicționale.

(2)   Pot face obiectul unei căi de atac:

[…]”

10.

Articolul 1 din Ukaz no 904 za borba s drebnoto khuliganstvo (Decretul nr. 904 privind combaterea huliganismului ușor) din 28 decembrie 1963, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:

„(1)   Următoarele sancțiuni administrative se aplică în caz de huliganism ușor, atunci când autorul faptei a împlinit 16 ani:

(2)   Constituie huliganism ușor, în sensul acestui decret, un comportament indecent care se exprimă prin utilizarea de injurii, de insulte sau de alte expresii inadecvate, într‑un loc public, în prezența unui număr important de persoane, cu o atitudine ofensatoare și cu un comportament ofensator față de cetățeni, de autorități publice sau de public sau printr‑o altercație, o încăierare sau alte acte similare, care tulbură ordinea și liniștea publică, dar care, având în vedere gradul redus de pericol pentru public, nu constituie o infracțiune în temeiul articolului 325 din Codul penal.”

11.

RK, agent de poliție în cadrul Oficiului de Poliție al Raionului 2 din orașul Sofia (Bulgaria), a emis, la 2 septembrie 2020, o decizie prin care se dispunea aplicarea unei măsuri administrative coercitive care consta în reținerea lui XN pentru o perioadă de până la 24 de ore, începând cu 2 septembrie 2020, ora 11.20, pe baza unei suspiciuni de infracțiune.

12.

Decizia în cauză, care poartă semnătura agentului de poliție RK, enunță motivele reținerii lui XN după cum urmează: „articolul 72 alineatul (1) punctul 1 [din Legea privind Ministerul Afacerilor Interne]” și „tulburarea ordinii publice”. Pe versoul deciziei, se precizează că XN a fost eliberat la 3 septembrie 2020, ora 11.10, acest fapt fiind confirmat prin semnătura acestuia. Imediat după reținerea lui XN, s‑a procedat la o percheziție personală care a făcut obiectul unui proces‑verbal și i‑a fost prezentată o declarație, pentru a fi completată, care expune drepturile în temeiul articolelor 72, 73 și 74 din Legea privind Ministerul Afacerilor Interne.

13.

La 3 septembrie 2020, Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia), instanța de trimitere, a fost sesizat cu o acțiune formulată de XN prin care se contestă legalitatea deciziei de reținere.

14.

În cadrul instrumentării dosarului referitor la această acțiune, au fost depuse rapoartele scrise ale autorităților de poliție din 2, din 3 și din 4 septembrie 2020, în care se afirmă că, la 2 septembrie 2020, în jurul orei 11.20, în calitate de participant la o acțiune de protest pe teritoriul orașului Sofia, în fața clădirii Adunării Naționale, XN a încercat să treacă de cordonul format de poliție, lovind cu mâinile și cu picioarele scuturile agenților de poliție și adresându‑le remarci cinice, ceea ce a făcut necesară reținerea sa. Nu există nicio dovadă cu privire la faptul că rapoartele scrise ale agenților de poliție din 2 și din 3 septembrie i‑au fost prezentate lui XN pentru informare, la momentul reținerii sale.

15.

În observațiile sale scrise din 2 septembrie 2020, XN a declarat că era prezent la acțiunile de protest și că, atunci când tensiunea a crescut, a fost împins de mulțime către cordonul de poliție și a fost arestat ulterior de autoritățile Ministerului Afacerilor Interne, care au exercitat o violență fizică ilegală asupra sa. Acesta a negat că a tulburat ordinea publică.

16.

La dosar au fost depuse documente medicale din 2 septembrie 2020, din care reiese că, în urma unei examinări de către un medic specialist, s‑a constatat că XN avea o rană deschisă la nivelul pleoapei și în jurul ochiului.

17.

La 8 septembrie 2020, în urma ordinului unui procuror din cadrul Parchetului de Raion din Sofia, un agent de poliție din cadrul Comisariatului de Poliție al Raionului 2 din acest oraș a întocmit, împotriva lui XN, un raport care constata acte de huliganism ușor, pe care l‑a prezentat pentru examinare Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) și în care se afirma că XN săvârșise o contravenție în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Decretul nr. 904 privind combaterea huliganismului ușor. Prin hotărârea din 8 septembrie, pronunțată de Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia), XN a fost declarat nevinovat și a fost achitat pentru lipsa de dovezi privind presupusa contravenție. Acest act jurisdicțional este definitiv.

18.

Instanța de trimitere arată că, în cadrul cauzei principale, este chemată să examineze legalitatea deciziei emise de autoritatea de poliție, care a dispus reținerea efectivă a lui XN, pentru o durată de până la 24 de ore, pe baza unei suspiciuni de infracțiune.

19.

Aceasta precizează că o astfel de reținere a cetățenilor pentru care există indicii că au săvârșit o infracțiune constituie o măsură administrativă coercitivă în sensul articolului 22 din Legea privind contravențiile și sancțiunile administrative, care are caracterul unui act administrativ individual, al cărui obiectiv este de a evita ca persoana în cauză să fugă sau să săvârșească o infracțiune.

20.

Instanța de trimitere arată că, în temeiul articolului 74 alineatul (2) din Legea privind Ministerul Afacerilor Interne, indicarea motivelor de fapt și de drept ale reținerii constituie cerința principală a deciziei emise de o autoritate de poliție. În această privință, Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria) ar interpreta dispoziția menționată în mod corectiv, considerând că este permis ca aceste informații să nu fie cuprinse în actul scris prin care se dispune reținerea, ci în alte documente care îl însoțesc (prealabile și ulterioare), chiar dacă acestea din urmă nu sunt furnizate persoanei în cauză la momentul restrângerii libertății sale de circulație. Or, instanța de trimitere consideră că această jurisprudență, care a fost urmată de instanțele naționale inferioare, nu este conformă nici cu articolul 5 paragraful 1 litera c) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”, nici cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13, nici cu articolul 8 alineatul (1) din aceasta.

21.

Astfel, potrivit instanței de trimitere, trebuie să se țină seama de faptul că dreptul de acces la dosar al persoanelor care au calitatea de „suspect”, care figurează la articolul 7 din Directiva 2012/13, nu a fost transpus în dreptul bulgar și, prin urmare, nu este garantat acestor persoane. Un asemenea acces ar fi garantat numai persoanelor „acuzate”, în temeiul Codului de procedură penală. Astfel, în lipsa unei informări concrete privind motivele de fapt și de drept ale reținerii și având în vedere faptul că dreptul de acces la dosar, în care figurează aceste motive, nu îi este garantat, persoana suspectată de săvârșirea unei infracțiuni este lipsită de posibilitatea de a‑și exercita în mod adecvat și efectiv dreptul la apărare și de a contesta în fața instanței legalitatea actului prin care s‑a dispus reținerea sa.

22.

Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema elementelor pe care trebuie să le conțină informațiile referitoare la fapta penală, în sensul articolului 6 din Directiva 2012/13, de a cărei comitere este suspectată o persoană reținută.

23.

În aceste condiții, Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24.

Cu titlu introductiv, trebuie să se adopte o poziție cu privire la problema referitoare la aplicabilitatea Directivei 2012/13 în speță.

25.

Astfel, din decizia de trimitere reiese că, în dreptul bulgar, reținerea în temeiul articolului 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea privind Ministerul Afacerilor Interne constituie o măsură administrativă coercitivă, care are caracter de act administrativ individual, ceea ce ar putea lăsa impresia că procedura principală trebuie calificată drept administrativă și că nu intră, așadar, în domeniul de aplicare al Directivei 2012/13.

26.

Potrivit articolului 1 din această directivă, ea instituie norme privind dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor în cadrul procedurilor penale și la acuzarea care le este adusă. Întrucât nu avem îndoieli cu privire la faptul că, atunci când a fost reținut, XN a fost în mod necesar pus la curent cu privire la faptul că autoritățile de poliție îl considerau suspect ( 4 ), ne vom concentra pe scurt asupra problemei dacă procedura care a condus la trimiterea preliminară de față este o „procedură penală” în sensul articolului menționat, astfel încât să trebuiască să se aplice în speță Directiva 2012/13.

27.

În această privință, observăm că reținerea pusă în aplicare în conformitate cu legislația bulgară vizează, potrivit instanței de trimitere, cetățeni pentru care există indicii că au săvârșit o infracțiune. În timp ce răspunderea persoanei în cauză este examinată separat în cadrul unei proceduri penale, reținerea nu poate fi dispusă decât în prezența unor informații care indică faptul că a fost săvârșită o infracțiune și care justifică suspiciunea că, probabil, ea a participat la aceasta.

28.

În plus, trebuie să se constate că, în conformitate cu considerentul (14) al Directivei 2012/13, aceasta din urmă dezvoltă drepturile prevăzute în cartă, în special la articolele 6, 47 și 48 din aceasta, prin întemeierea pe articolele 5 și 6 din CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea EDO, și că în această directivă termenul „acuzare” descrie același concept ca termenul „acuzație” utilizat în articolul 6 paragraful 1 din CEDO ( 5 ).

29.

Astfel cum subliniază Comisia Europeană în observațiile sale scrise, Curtea a confirmat deja, în Hotărârea IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere) ( 6 ), că drepturile conferite de Directiva 2012/13 se aplică suspectului arestat sau reținut, amintind jurisprudența Curții EDO referitoare la aplicabilitatea garanțiilor care decurg din latura penală a articolului 6 din CEDO, potrivit căreia ne aflăm în prezența unei „acuzații în materie penală” atunci când o persoană este inculpată în mod oficial de autoritățile competente sau atunci când actele efectuate de acestea în urma suspiciunilor care planează asupra sa au repercusiuni importante asupra situației sale. Astfel, o persoană precum XN în speță, care a fost arestată (sau reținută) ca urmare a faptului că este suspectată că a săvârșit o infracțiune, poate fi considerată ca fiind „acuzată de o infracțiune” și poate obține protecția articolului 6 din CEDO ( 7 ).

30.

Rezultă că Directiva 2012/13 este aplicabilă în cauza principală.

31.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2012/13 coroborat cu articolul 6 alineatul (2) din aceasta trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, aplicată în conformitate cu o practică jurisprudențială consacrată în statul membru în cauză, potrivit căreia motivele reținerii unei persoane suspectate sau acuzate nu trebuie să fie indicate în mod necesar în actul scris prin care se dispune reținerea, ci pot figura și în alte documente de care persoana în cauză nu va avea cunoștință decât dacă va introduce o cale de atac jurisdicțională având ca obiect contestarea legalității acestui act.

32.

Înainte de a începe analiza noastră, trebuie amintit că articolul 8 alineatul (1) din această directivă impune să se țină o evidență a tuturor informațiilor puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate în acord cu articolele 3 și 6 din aceeași directivă, în conformitate cu procedura de ținere a evidențelor menționată în legislația statului membru respectiv. Or, considerăm că din dosar nu reiese că interpretarea acestei dispoziții ar avea vreo relevanță pentru răspunsul la prezenta întrebare. Prin urmare, în hotărârea care urmează să fie pronunțată, Curtea ar trebui, în opinia noastră, să o reformuleze prin raportare numai la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13.

33.

Directiva 2012/13 urmărește, prin adoptarea unor norme minime comune care reglementează dreptul la informare în procedurile penale, să consolideze încrederea reciprocă a statelor membre în sistemele lor respective de justiție penală ( 8 ). Articolul 1 din această directivă indică, astfel cum s‑a observat mai sus, că aceasta stabilește norme privind dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor în cadrul procedurilor penale și la acuzarea care le este adusă.

34.

Astfel cum a constatat deja Curtea ( 9 ), din coroborarea articolelor 3 și 6 din Directiva 2012/13 rezultă că dreptul menționat la articolul 1 din această directivă cuprinde cel puțin două drepturi distincte. Pe de o parte, persoanele suspectate și acuzate trebuie să fie informate, în conformitate cu articolul 3 din această directivă, cel puțin cu privire la anumite drepturi procedurale, și anume dreptul de a fi asistat de un avocat, dreptul la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri, dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, dreptul la interpretare și la traducere, precum și dreptul de a păstra tăcerea. Atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt arestate sau reținute, articolul 4 din Directiva 2012/13 impune statelor membre să le furnizeze o notă scrisă care enumeră de asemenea anumite drepturi procedurale suplimentare. Pe de altă parte, această directivă definește, la articolul 6, norme referitoare la dreptul la informare cu privire la acuzare.

35.

Articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13, care face obiectul întrebării preliminare de față, privește norma potrivit căreia persoanele suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute sunt informate cu privire la motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate.

36.

Finalitatea specifică a acestei dispoziții este aceea de a permite persoanelor în cauză să conteste legalitatea privării lor de libertate și astfel să se protejeze împotriva unei arestări sau a unei rețineri arbitrare. Acest lucru rezultă din jurisprudența Curții EDO.

37.

Amintim în această privință că, întrucât articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 reglementează o condiție de legalitate a privării de libertate, interpretarea sa trebuie în mod necesar să se întemeieze pe articolul 6 din cartă, referitor la dreptul la libertate și la siguranță. Drepturile consacrate la acest articol trebuie să primească, în conformitate cu clauza de omogenitate prevăzută la articolul 52 alineatul (3) din cartă, același înțeles și aceeași întindere ca și cele conferite de articolul 5 din CEDO. Or, Curtea EDO a afirmat în mod constant că obligația de informare care revine autorităților competente în temeiul articolului 5 paragraful 2 din CEDO ( 10 ) urmărește să acorde persoanelor arestate sau reținute dreptul de a contesta legalitatea privării lor de libertate în fața unei instanțe judecătorești în temeiul paragrafului 4 al aceleiași dispoziții ( 11 ).

38.

În ceea ce privește momentul la care trebuie să intervină comunicarea informațiilor referitoare la motivele arestării sau ale reținerii, textul articolului 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 nu conține în mod evident nicio indicație. În acest caz, trebuie să se verifice dacă o astfel de indicație poate fi dedusă dintr‑o interpretare sistematică a acestei dispoziții, luând în considerare modul în care aceasta se corelează cu celelalte componente ale regimului juridic stabilit la articolul 6 respectiv.

39.

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13 prevede norma potrivit căreia persoanele suspectate și acuzate primesc informații, cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea dreptului la apărare, cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Considerentul (28) al acestei directive precizează că aceste informații sunt furnizate cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial de către poliție. Alineatul (3) al aceluiași articol prevede că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate, în timp ce alineatul (4) al articolului menționat prevede că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.

40.

Ținând seama de obiectul întrebării adresate de instanța de trimitere, vom examina raportul dintre primele două alineate ale articolului 6 din Directiva 2012/13.

41.

Alineatul (1) al dispoziției menționate prevede o obligație generală de informare care are ca obiect fapta penală și care trebuie îndeplinită cu promptitudine și, în plus, cu detaliile necesare, pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare. Alineatul (2) al acesteia prevede o obligație suplimentară care revine autorităților competente în cazul arestării sau al reținerii, care nu este limitată la comunicarea informațiilor referitoare la fapta penală, ci se extinde în general la motivele care justifică arestarea sau reținerea ( 12 ). Astfel, nu este surprinzător că acest din urmă alineat nu menționează momentul la care informațiile care figurează la acesta trebuie comunicate persoanei suspectate sau acuzate, întrucât criteriul temporal prevăzut la alineatul (1) se aplică și în cazul arestării sau al reținerii.

42.

Prin urmare, o interpretare sistematică pare să indice numai că autoritățile competente sunt obligate să comunice persoanei în cauză motivele arestării sau ale reținerii sale cât mai prompt posibil pentru a‑i permite, în cazul în care aceasta consideră util, să conteste legalitatea privării sale de libertate, astfel încât să se permită exercitarea efectivă a dreptului său la apărare și să se garanteze caracterul echitabil al procedurii.

43.

Același rezultat exegetic rezultă din luarea în considerare a unei jurisprudențe consacrate a Curții, care exprimă necesitatea de a conferi articolului 6 din Directiva 2012/13 un efect util, precizând că, deși modalitățile potrivit cărora informațiile privind acuzarea trebuie furnizate persoanei suspectate sau acuzate nu sunt reglementate de Directiva 2012/13, aceste modalități nu pot aduce atingere obiectivului prevăzut în special la articolul 6, care constă în a permite persoanelor suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni să își poată pregăti apărarea și în a garanta caracterul echitabil al procedurilor penale ( 13 ).

44.

Astfel, s‑ar putea susține că numai o comunicare promptă a acestor informații care intervine la momentul privării de libertate sau la scurt timp după începutul acesteia este susceptibilă să permită persoanei arestate sau reținute să își aprecieze șansele de a contesta în mod eficient legalitatea reținerii și să introducă, dacă este cazul, o cale de atac prin care să conteste această legalitate.

45.

În schimb, acest obiectiv nu ar putea fi atins dacă informațiile referitoare la motivele arestării sau ale reținerii nu ar fi furnizate decât după ce persoana în cauză a formulat o asemenea cale de atac. Astfel, trebuie să se constate că, dacă ar fi obligată să conteste legalitatea unui act pentru a putea lua cunoștință de motivele acestuia, persoana arestată sau reținută nu ar avea timp să evalueze șansele de succes ale căii de atac și nici, dacă este cazul, să o pregătească în mod eficient. Prin urmare, nu este suficient ca motivele în discuție să poată fi deduse din înscrisurile din dosarul procedurii jurisdicționale ( 14 ).

46.

Considerăm că interpretarea furnizată până la acest punct este confirmată de o jurisprudență bine consolidată a Curții EDO, inaugurată de Hotărârea van der Leer împotriva Țărilor de Jos ( 15 ), potrivit căreia persoana care are dreptul de a introduce o cale de atac în vederea unei decizii rapide cu privire la legalitatea reținerii sale nu se poate prevala de acesta în mod eficient dacă nu i se comunică în termenul cel mai scurt și într‑o măsură suficientă motivele pentru care a fost privat de libertatea sa ( 16 ).

47.

Conștientă de faptul că momentul precis prin care se traduce o astfel de „cerință de promptitudine” nu poate fi identificat în abstract, Curtea EDO a arătat că problema dacă motivele menționate au fost comunicate suficient de prompt persoanei arestate sau reținute depinde de particularitățile speței.

48.

Din aceeași jurisprudență reiese însă că autoritatea de poliție care procedează la arestare (sau la reținere) nu este obligată să prezinte toate motivele chiar la momentul arestării ( 17 ). Constrângerile temporale impuse de cerința celerității au fost considerate îndeplinite atunci când persoana arestată (sau reținută) fusese informată cu privire la motivele privării sale de libertate în termen de câteva ore ( 18 ), în timp ce încălcarea unei astfel de cerințe a fost constatată în mod invariabil, până în prezent, atunci când această persoană a primit o astfel de informație într‑un termen mai mare de aproximativ o zi ( 19 ).

49.

Ținând seama de aceste considerații, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 coroborat cu articolul 6 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, aplicată în conformitate cu o practică jurisprudențială stabilită în statul membru în cauză, potrivit căreia motivele reținerii unei persoane suspectate sau acuzate nu trebuie să fie indicate în mod necesar în actul scris prin care se dispune reținerea, ci pot figura și în alte documente de care persoana în cauză nu va avea cunoștință decât dacă va introduce o cale de atac jurisdicțională având ca obiect contestarea legalității acestui act. Astfel, aceste motive trebuie să îi fie comunicate cât mai prompt posibil pentru a‑i permite, în cazul în care consideră util, să introducă o asemenea cale de atac și, în orice caz, înainte de primul interogatoriu oficial efectuat de poliție.

50.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 trebuie interpretat în sensul că informațiile care trebuie comunicate unei persoane arestate sau reținute conțin elemente cu privire la momentul, la locul și la modalitățile infracțiunii, la participarea concretă a persoanei respective la infracțiune și la încadrarea penală care decurge din aceasta, pentru a se garanta persoanei respective posibilitatea de a contesta în mod eficient privarea sa de libertate și, astfel, exercitarea efectivă a dreptului său la apărare.

51.

Cu alte cuvinte, se solicită Curții să se pronunțe cu privire la conținutul și la gradul de detaliere a motivelor care trebuie comunicate persoanei arestate sau reținute în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13.

52.

Astfel cum am explicat mai sus, această dispoziție prevede o obligație de informare suplimentară față de obligația generală care figurează la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13 și, prin urmare, trebuie coroborată cu acesta din urmă. Modul de redactare a acestor dispoziții nu permite însă să se răspundă la întrebarea preliminară de față. Astfel, din termenii lor se poate deduce doar că, în primul rând, motivele menționate trebuie furnizate cu detaliile necesare și că, în al doilea rând, acestea trebuie să includă cel puțin fapta penală de a cărei comitere este suspectată persoana în cauză.

53.

În acest caz, este necesar să se țină seama de considerentul (28) al Directivei 2012/13, care ne pare deosebit de edificator în ceea ce privește conținutul obligațiilor de informare a persoanelor suspectate și acuzate cu privire la acuzare ce figurează în primele trei alineate ale articolului 6 din aceasta.

54.

Dat fiind că, la punctele următoare, ne vom întemeia în mare măsură pe acest considerent, trebuie să amintim mai întâi că, deși considerentele sunt, de regulă, lipsite de valoare juridică obligatorie ( 20 ), Curtea s‑a inspirat frecvent din acestea pentru a interpreta dispozițiile unui act juridic al Uniunii.

55.

Considerentul menționat afirmă printre altele necesitatea de a furniza o descriere suficient de detaliată a faptelor, inclusiv, dacă se cunosc, a momentului și locului referitoare la infracțiunea de a cărei comitere este bănuită o persoană suspectată sau acuzată, precum și a încadrării juridice posibile a infracțiunii prezumate, având în vedere etapa procedurilor penale în care se furnizează o asemenea descriere, astfel încât să se garanteze caracterul echitabil al procedurilor menționate și să se permită exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

56.

O serie de elemente ne sunt astfel oferite, în opinia noastră, în ceea ce privește conținutul obligației de informare care revine autorităților competente în temeiul articolului 6 din Directiva 2012/13.

57.

În primul rând, informațiile care trebuie comunicate includ o descriere a faptelor referitoare la pretinsa infracțiune și încadrarea juridică posibilă a unei astfel de infracțiuni, independent de etapa procedurilor în care intervine această comunicare.

58.

Având în vedere cazurile de arestare sau de reținere, trebuie să se constate că, din cauza multitudinii situațiilor care pot justifica astfel de măsuri de privare de libertate, orice efort de a enumera în mod exhaustiv elementele care se încadrează în „descrierea faptelor” ar fi, în mod evident, sortit eșecului. Apreciem totuși că este rezonabil să se considere că o astfel de descriere nu ar trebui să omită, pe lângă momentul și locul cunoscute ale faptelor, forma de participare a persoanei în cauză la infracțiunea menționată ( 21 ). În plus, referirea din considerentul în cauză la încadrarea juridică posibilă ( 22 ) trebuie interpretată în sensul că este de asemenea necesar ca persoana arestată sau reținută să fie informată cu privire la încadrarea juridică reținută în mod provizoriu a infracțiunii de a cărei comitere este suspectată.

59.

De altfel, în lipsa unei comunicări având un asemenea conținut, efectul util al articolului 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 coroborat cu alineatul (1) al aceluiași articol nu ar putea fi asigurat. Astfel, numai comunicarea motivelor de fapt și de drept ale arestării sau ale reținerii, caracterizate în acest mod, este susceptibilă, în opinia noastră, să permită persoanei în cauză și/sau avocatului său să înțeleagă de ce este privată de libertate și să exercite, așadar, dacă este cazul, în mod efectiv dreptul său de a contesta legalitatea arestării sau a reținerii și, prin aceasta, dreptul său la apărare.

60.

În al doilea rând, gradul de detaliere a informațiilor în discuție variază în funcție de etapa procedurilor. Astfel, în această privință, considerentul (28) al Directivei 2012/13 exprimă cerința unei evaluări comparative a imperativelor în cauză și anume, pe de o parte, caracterul echitabil al procedurilor și respectarea dreptului la apărare și, pe de altă parte, necesitățile legate de procedură. Articolul 6 din Directiva 2012/13 trebuie înțeles, așadar, în sensul că stabilește o gradare a obligației de informare, gradul de detaliere pe care autoritatea competentă este obligată să îl respecte crescând pe măsură ce se apropie faza de judecată pe fond. Alineatul (1) al acestui articol prevede furnizarea unei informații cu privire la fapta penală, care acoperă de asemenea, în caz de arestare sau de reținere, toate motivele acesteia în sensul alineatului (2), în timp ce alineatul (3) al articolului menționat impune o informare detaliată în etapa judecății pe fond.

61.

Reiese de asemenea din considerentul (28) că comunicarea informațiilor sus‑menționate nu trebuie să afecteze buna desfășurare a anchetelor în curs, ceea ce implică o apreciere prealabilă a caracterului adecvat al gradului de detaliere a informațiilor respective. Astfel, nu este exclus ca autoritatea competentă să fie în posesia unor informații care nu pot fi dezvăluite persoanei arestate sau reținute fără a aduce atingere desfășurării unei asemenea anchete. Această autoritate este chemată, așadar, să găsească un echilibru just pentru a evita producerea unui asemenea prejudiciu, garantând totodată persoanei în cauză comunicarea unor informații suficiente pentru a‑i permite să înțeleagă motivele privării sale de libertate și să conteste în mod eficient legalitatea acesteia ( 23 ).

62.

Rezultă că, pe de o parte, informația prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 coroborat cu alineatul (1) al acestui articol pare lipsită de caracterul precis și complet propriu celei impuse de alineatul (3) al articolului menționat și, pe de altă parte, privește aceleași elemente precum cele enumerate la acest din urmă alineat.

63.

Considerăm că interpretarea pe care tocmai am dezvoltat‑o este pe deplin confirmată de jurisprudența referitoare la articolul 5 paragraful 2 din CEDO.

64.

Deși din această jurisprudență reiese că problema dacă o persoană arestată sau reținută a primit informații suficiente pentru a se prevala de dreptul de a contesta legalitatea privării sale de libertate trebuie apreciată în funcție de particularitățile speței, Curtea a enunțat totuși anumite principii destinate să orienteze o astfel de apreciere ( 24 ).

65.

În primul rând, indicarea temeiului juridic al privării de libertate nu constituie, în sine, o informare suficientă în sensul dreptului de a fi informat cu privire la motivele arestării sau ale reținerii. Cu titlu de exemplu, în Hotărârea Murray împotriva Regatului Unit, Curtea EDO a constatat existența unei încălcări a articolului 5 paragraful 2 din CEDO ca urmare a faptului că agentul de poliție care a arestat‑o pe doamna Murray s‑a limitat să îi comunice dispoziția din legea penală în temeiul căreia a fost efectuată arestarea sa ( 25 ). De asemenea, în Hotărârea Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, Curtea EDO a considerat că informația furnizată într‑o primă etapă acestor reclamanți de către poliție, potrivit căreia erau arestați în temeiul unei dispoziții specifice a legii penale pentru motivul că erau suspectați de terorism ( 26 ), nu era conformă cu articolul respectiv.

66.

În al doilea rând, este necesar să se semnaleze persoanei arestate sau reținute, într‑un limbaj simplu și accesibil pentru ea, motivele de drept și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât să poată contesta legalitatea acesteia în fața unei instanțe ( 27 ). Aceste motive ar trebui să includă, pe lângă încadrarea juridică reținută în mod provizoriu a presupusei infracțiuni, forma de participare a persoanei arestate sau reținute. Astfel, trebuie amintit, tot în ceea ce privește Hotărârea Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, că acești reclamanți au fost informați într‑o a doua etapă cu privire la rolul lor prezumat în acte infracționale precise și la presupusa lor apartenență la organizații interzise, ceea ce, în combinație cu informația comunicată anterior, îndeplinea, potrivit Curții EDO, cerințele care decurg din articolul 5 paragraful 2 din CEDO ( 28 ). Lipsa încălcării acestei dispoziții a fost constatată de această instanță și în Hotărârea Gasiņš împotriva Letoniei, în măsura în care poliția i‑a explicat reclamantului că era bănuit că l‑a omorât pe J. O., că acest omor a fost săvârșit la 20 mai 2000 și că această infracțiune era prevăzută la articolul 116 din Codul penal leton ( 29 ).

67.

În al treilea rând, autoritățile competente nu sunt obligate să comunice persoanei în cauză, la momentul arestării sale (sau al reținerii), o enumerare completă a tuturor capetelor de acuzare formulate împotriva sa ( 30 ), acest grad de detaliere a informației nefiind impus decât la momentul comunicării către acuzat a acuzațiilor aduse împotriva sa ( 31 ).

68.

În lumina considerațiilor sus‑menționate, instanța de trimitere ar trebui să interpreteze articolul 74 alineatul (2) din Legea privind Ministerul Afacerilor Interne, potrivit căruia decizia de reținere emisă în temeiul articolului 72 alineatul 1 punctul 1 din această lege trebuie să conțină o serie de informații, printre care „motivele de fapt și de drept ale reținerii”.

69.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare preliminară că articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 coroborat cu articolul 6 alineatul (1) din această directivă trebuie interpretat în sensul că persoana arestată sau reținută trebuie să primească toate informațiile necesare, fără a aduce atingere desfășurării anchetei în curs, pentru a‑i permite să conteste în mod eficient privarea sa de libertate și să își exercite astfel în mod efectiv dreptul la apărare. Aceste informații ar trebui să conțină, în cadrul motivelor arestării sau ale reținerii, o descriere a faptelor, inclusiv ora și locul faptelor, în cazul în care se cunosc aceste elemente, precum și forma de participare a acestei persoane la infracțiunea de a cărei comitere este suspectată, și încadrarea juridică reținută în mod provizoriu de autoritatea competentă.

70.

În lumina tuturor considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) după cum urmează: