–

pentru YT, ZU, AW, BY, CX, DZ, EA, FB, GC, IE, JF, KG, LH, MI, NY și PL, de S. Tramontano, avvocato;

–

pentru HD, de F. Sorrentino, avvocata;

–

pentru OK, de V. De Michele, avvocato;

–

pentru Federazione GILDA‑UNAMS, de T. de Grandis, avvocato;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de L. Fiandaca și de P. Gentili, avvocati dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de G. Gattinara, M. van Beek, precum și C. Valero, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea clauzelor 4 și 5 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999 (denumit în continuare „acordul‑cadru”), care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129), a articolului 1 și a articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7), precum și a articolului 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între YT, ZU, AW, BY, CX, DZ, EA, FB, GC, IE, JF, KG, LH, MI, NY, PL, HD și OK (denumiți în continuare „reclamanții din litigiul principal”), care predau religia catolică în cadrul instituțiilor de învățământ public, pe de o parte, și Ministero dell’Istruzione dell’Università e della Ricerca – MIUR (Ministerul Educației, Învățământului Superior și Cercetării – MIUR, Italia) și Ufficio scolastico Regionale per la Campania (Biroul Regional de Învățământ din Campania, Italia), pe de altă parte, în legătură cu cererea lor de recalificare a contractului de muncă pe durată determinată într‑un contract de muncă pe durată nedeterminată.

3

Potrivit considerentului (14) al Directivei 1999/70:

„Părțile semnatare au dorit să încheie un acord‑cadru privind munca pe durată determinată, stabilind principiile generale și cerințele minime pentru contractele și raporturile de muncă pe durată determinată; acestea și‑au manifestat dorința de a îmbunătăți calitatea muncii pe durată determinată, asigurând aplicarea principiului nediscriminării, și de a stabili un cadru pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea unor raporturi de muncă sau contracte pe durată determinată succesive.”

4

Al doilea paragraf al preambulului acordului‑cadru enunță că părțile la acesta „recunosc faptul că forma generală de raport de muncă între angajatori și lucrători este și va continua să fie contractul pe durată nedeterminată [și că], în anumite împrejurări, contractele de muncă pe durată determinată răspund nevoilor angajatorilor și ale lucrătorilor”.

5

Punctele (6)-(8) și (10) din considerațiile generale ale acordului‑cadru sunt redactate după cum urmează:

[…]

6

Potrivit clauzei 1 din acordul‑cadru:

„Obiectivul prezentului acord‑cadru este:

7

Clauza 2 din acordul‑cadru, intitulată „Domeniul de aplicare”, prevede la punctul (1):

„Prezentul acord se aplică în cazul lucrătorilor pe durată determinată care au un contract de muncă sau un raport de muncă, definite în legislația, convențiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru.”

8

Clauza 3 din acordul‑cadru, intitulată „Definiții”, prevede:

„(1) În sensul prezentului acord, «lucrător pe durată determinată» reprezintă o persoană care are un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, încheiate direct între angajator și lucrător, în care încetarea contractului sau a raportului de muncă este determinată de condiții obiective, cum ar fi împlinirea termenului, îndeplinirea unei sarcini determinate sau producerea unui eveniment determinat.

[…]”

9

Clauza 4 din acordul‑cadru, intitulată „Principiul nediscriminării”, prevede la punctul (1):

„În ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, angajații cu contract pe durată determinată nu sunt tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu contract pe durată nedeterminată comparabili, numai pentru că aceștia au un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective.”

10

Clauza 5 din acordul‑cadru, intitulată „Măsuri de prevenire a abuzurilor”, prevede:

11

Clauza 8 din acordul‑cadru, intitulată „Dispoziții privind punerea în aplicare”, are următorul cuprins:

[…]”

12

Considerentul (24) al Directivei 2000/78 are următorul cuprins:

„Uniunea Europeană a recunoscut explicit în Declarația nr. 11 privind statutul bisericilor și organizațiilor neconfesionale, anexată la Actul final al Tratatului de la Amsterdam, că respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului național, bisericile și asociațiile sau comunitățile religioase în statele membre și că respectă, de asemenea, statutul organizațiilor filosofice și neconfesionale; din această perspectivă, statele membre pot menține sau prevedea dispoziții specifice cu privire la cerințele profesionale esențiale, legitime și justificate care pot fi necesare pentru exercitarea unei activități profesionale.”

13

Articolul 1 din această directivă prevede că aceasta are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării printre altele pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.

14

Articolul 2 alineatele (1) și (2) din directiva menționată prevede:

„(1)   În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1.

(2)   În sensul alineatului (1):

[…]”

15

Articolul 3 alineatele 4, 7, 8 și 9 din legge n. 186 – Norme sullo stato giuridico degli insegnanti di religione cattolica degli istituti e delle scuole di ogni ordine e grado (Legea nr. 186 privind normele cu privire la statutul juridic al profesorilor de religie catolică din instituțiile de învățământ și din școlile de orice nivel și grad) din 18 iulie 2003 (GURI nr. 170 din 24 iulie 2003) prevede:

„4.   Fiecare candidat la concurs trebuie să dețină certificatul de aptitudine […] eliberat de episcopul diecezan competent teritorial și nu poate concura decât pentru posturile disponibile pe teritoriul diecezei

[…]

7.   Comisiile stabilesc lista persoanelor care au reușit la concurs, luând în considerare, pe lângă rezultatele la probe, exclusiv certificatele […] Directorul regional aprobă lista și trimite episcopului diecezan competent teritorial numele persoanelor care se află în ordine utilă pentru ocuparea posturilor din schemele de personal […] Directorul regional alege de pe lista persoanelor care au reușit la concurs pentru a comunica episcopului diecezan numele necesare pentru ocuparea posturilor care ar deveni eventual vacante în schemele de personal în perioada de valabilitate a concursului.

8.   Recrutarea cu contract pe durată nedeterminată este dispusă de directorul regional cu acordul episcopului diecezan competent teritorial […]

9.   La motivele de reziliere a raportului de muncă prevăzute de dispozițiile în vigoare se adaugă revocarea certificatului de aptitudine de către episcopul diecezan competent teritorial, devenită executorie în dreptul canonic […]”

16

Articolul 36 alineatele 1, 2 și 5 din decreto legislativo n. 165 – Norme generali sull’ordinamento del lavoro alle dipendenze delle amministrazioni pubbliche (Decretul legislativ nr. 165 privind normele generale de organizare a muncii în administrațiile publice) din 30 martie 2001 (supliment ordinar la GURI nr. 106 din 9 mai 2001), în versiunea aplicabilă cauzei principale (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 165/2001”), prevedea:

„1.   Pentru cerințele legate de nevoile lor obișnuite, administrațiile publice recrutează exclusiv pe bază de contracte de muncă salariată pe durată nedeterminată […].

2.   Pentru satisfacerea unor cerințe de natură exclusiv temporară și excepțională, administrațiile publice pot recurge la formele contractuale flexibile de recrutare și de încadrare în muncă a personalului prevăzute de Codul civil și de legile privind raporturile de muncă salariată în întreprindere, cu respectarea procedurilor de recrutare în vigoare.

[…]

5.   În orice caz, încălcarea de către administrațiile publice a unor dispoziții imperative în materie de recrutare sau de încadrare în muncă a lucrătorilor nu poate conduce la încheierea unor contracte de muncă pe durată nedeterminată cu administrațiile publice menționate fără a aduce atingere răspunderii și sancțiunilor la care acestea se expun. Lucrătorul în cauză are dreptul la repararea prejudiciului care decurge din munca efectuată cu încălcarea unor dispoziții imperative.”

17

Articolul 5 alineatele 2 și 4 bis din decreto legislativo n. 368 – Attuazione della direttiva 1999/70/CE relativa all’accordo quadro sul lavoro a tempo determinato concluso dall’UNICE, dal CEEP e dal CES (Decretul legislativ nr. 368 de transpunere a Directivei 1999/70/CE privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP) din 6 septembrie 2001 (GURI nr. 235 din 9 octombrie 2001), în versiunea aplicabilă cauzei principale (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 368/2001”), prevedea:

„2.   Dacă raportul de muncă continuă după cea de a treizecea zi în cazul unui contract cu o durată mai scurtă de șase luni, atunci când perioada totală prevăzută la alineatul 4 bis a expirat, sau după cea de a cincizecea zi în celelalte cazuri, contractul este considerat pe durată nedeterminată de la expirarea termenelor menționate mai sus.

[…]

4 bis.   […] în cazul în care, prin efectul succesiunii unor contracte pe durată determinată pentru exercitarea unor atribuții echivalente, raportul de muncă dintre același angajator și același lucrător depășește, în total, durata de 36 de luni, inclusiv prelungirile și reînnoirile, independent de perioadele de întrerupere dintre contracte, raportul de muncă este considerat pe durată nedeterminată în sensul alineatului 2 […]”

18

Articolul 10 alineatul 4 bis din Decretul legislativ nr. 368/2001 prevedea:

„[…] sunt […] excluse de la aplicarea prezentului decret contractele pe durată determinată încheiate pentru a asigura suplinirea personalului didactic și a personalului administrativ, tehnic și auxiliar, având în vedere necesitatea de a se garanta continuitatea serviciului școlar și educativ, chiar și în cazul absenței temporare a personalului didactic și administrativ, tehnic și auxiliar având un raport de muncă pe durată nedeterminată sau chiar determinată. […]”

19

Decreto legislativo n. 81 – Disciplina organica dei contratti di lavoro e revisione della normativa in tema di mansioni, a norma dell’articolo 1, comma 7, della legge 10 dicembre 2014, nr. 183 (Decretul legislativ nr. 81 privind reglementarea organică a contractelor de muncă și revizuirea legislației referitoare la funcții, în temeiul articolului 1 alineatul 7 din Legea nr. 183 din 10 decembrie 2014) din 15 iunie 2015 (supliment ordinar la GURI nr. 144 din 24 iunie 2015) (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 81/2015”), care a abrogat și a înlocuit Decretul legislativ nr. 368/2001, a preluat în esență, la articolul 19, aceeași dispoziție precum cea rezultată din articolul 5 alineatul 4 bis din acest din urmă decret legislativ. Acest articol 19 avea următorul cuprins:

„1.   Contractul de muncă poate fi încheiat pentru o durată care nu poate depăși 36 de luni.

2.   Fără a aduce atingere diferitelor dispoziții cuprinse în convențiile colective, […] durata raporturilor de muncă pe durată determinată dintre același angajator și același lucrător, care rezultă dintr‑o succesiune de contracte încheiate pentru îndeplinirea unor sarcini de același nivel și din aceeași categorie juridică și fără a ține seama de perioadele de întrerupere dintre un contract de muncă și următorul, nu poate depăși 36 de luni. […] În cazul în care este depășită limita de 36 de luni, în urma unui contract unic sau a unei succesiuni de contracte, contractul se transformă într‑un contract pe durată nedeterminată.”

20

Articolul 29 alineatul 2 litera c) din Decretul legislativ nr. 81/2015 reia în esență conținutul articolului 10 alineatul 4 bis din Decretul legislativ nr. 368/2001, întrucât prevede că sunt de asemenea excluse din domeniul de aplicare al capitolului III din Decretul legislativ nr. 81/2015 privind munca pe durată determinată contractele pe durată determinată încheiate cu cadre didactice și cu agenți administrativi, tehnici și auxiliari în vederea ocupării unor posturi de suplinitori.

21

Articolul 309 din decreto legislativo n. 297 – Approvazione del testo unico delle disposizioni legislative vigenti in materia di istruzione, relative alle scuole di ogni ordine e grado (Decretul legislativ nr. 297 de aprobare a textului unic al dispozițiilor legislative aplicabile în domeniul educației, privind școlile de orice nivel și grad) din 16 aprilie 1994 (Supliment ordinar la GURI nr. 115 din 19 mai 1994, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 297/1994”) prevede:

„1.   În școlile publice neuniversitare de orice nivel și grad, predarea religiei catolice este reglementată prin acordul încheiat între Republica Italiană și Sfântul Scaun și prin protocolul adițional aferent […] și prin acordurile prevăzute la punctul 5 litera b) din protocolul adițional menționat.

2.   Pentru predarea religiei catolice, șeful unității de învățământ atribuie misiuni anuale, cu acordul episcopului diecezan, potrivit dispozițiilor amintite la alineatul 1.”

22

Articolul 399 din acest decret legislativ prevede că titularizarea personalului didactic pentru grădiniță și pentru școala primară și secundară, inclusiv pentru liceele de artă și institutele de artă, se efectuează, pentru 50 % dintre posturile libere pentru fiecare an școlar, prin concurs pe bază de diplome și examene și, pentru cele 50 % rămase, pe baza listelor permanente de candidați eligibili prevăzute la articolul 401. Dacă lista de candidați eligibili din cadrul unui concurs pe bază de diplome și examene este epuizată și rămân posturi care trebuie ocupate în temeiul acestuia, acestea din urmă trebuie adăugate la posturile atribuite listei de candidați eligibili permanente corespunzătoare. Aceste posturi vor fi reintegrate în cadrul următoarei proceduri de concurs.

23

Articolul 1 alineatul 95 din legge n. 107 – Riforma del sistema nazionale di istruzione e formazione e delega per il riordino delle disposizioni legislative vigenti (Legea nr. 107 privind reforma sistemului național de formare și delegare pentru reorganizarea celorlalte dispoziții legislative în vigoare) din 13 iulie 2015 (GURI nr. 162 din 15 iulie 2015, denumită în continuare „Legea nr. 107/2015”) prevede că, pentru anul școlar 2015/2016, MIUR este autorizat să pună în aplicare un plan extraordinar de recrutare a cadrelor didactice pe durată nedeterminată, pentru unitățile școlare publice de orice nivel, în vederea ocupării tuturor posturilor comune și de susținere a efectivelor „de drept”, care sunt încă vacante și disponibile ca urmare a operațiunilor de titularizare efectuate pentru același an școlar în temeiul articolului 399 din Decretul legislativ nr. 297/1994, în urma cărora listele de candidați eligibili din cadrul concursurilor pe bază de diplome și examene publicate înainte de 2012 sunt eliminate.

24

Articolul 40 alineatele 1 și 5 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pentru sectorul „învățământ” din 29 noiembrie 2007, completat prin contractul colectiv de muncă la nivel național din 19 aprilie 2018 (suplimentul ordinar nr. 274 la GURI nr. 292 din 17 decembrie 2007) (denumită în continuare „CCNL”), prevede:

„1.   Dispozițiile articolului 25 alineatele 2, 3 și 4 se aplică personalului vizat de prezentul articol.

[…]

5   Profesorii de religie catolică sunt recrutați potrivit regimului prevăzut la articolul 309 din Decretul legislativ nr. 297/1994 printr‑un contract de misiune anual care se consideră confirmat în cazul în care se mențin condițiile și calitățile impuse de dispozițiile legale în vigoare.”

25

Articolul 25 alineatul 3 din CCNL prevede:

„Raporturile individuale de muncă pe durată determinată sau nedeterminată ale personalului didactic și educativ al institutelor și școlilor publice de orice tip și nivel sunt instituite și reglementate prin contracte individuale, cu respectarea dispozițiilor legii, ale reglementării Uniunii și ale contractului colectiv național în vigoare.”

26

Reclamanții din litigiul principal sunt profesori de religie catolică recrutați de MIUR și care sunt angajați în cadrul unor instituții de învățământ public de mulți ani prin intermediul unor contracte pe durată determinată succesive.

27

Întrucât au apreciat că această succesiune de contracte pe durată determinată este nelegală și au constatat că nu au putut beneficia de mecanismul de titularizare prevăzut la articolul 399 din Decretul legislativ nr. 297/1994, reclamanții din litigiul principal consideră că sunt victimele unei discriminări în raport cu profesorii de alte materii. Prin urmare, aceștia au formulat o acțiune la instanța de trimitere pentru a obține, în temeiul articolului 5 alineatele 2 și 4 bis din Decretul legislativ nr. 368/2001, transformarea contractelor lor actuale în contracte pe durată nedeterminată sau, în subsidiar, repararea prejudiciului suferit ca urmare a încheierii unor contracte pe durată determinată succesive.

28

Federazione GILDA‑UNAMS (Federația GILDA‑UNAMS), asociație profesională și sindicală pentru cadrele didactice, care a intervenit în procedura principală în calitate de organizație sindicală semnatară a CCNL, susține printre altele că profesorii de religie catolică sunt victime ale discriminării ca urmare a imposibilității recalificării raportului lor de muncă pe durată determinată în raport de muncă pe durată nedeterminată, în condițiile în care ar dispune de același certificat de aptitudine de a preda precum celelalte cadre didactice.

29

Instanța de trimitere consideră că niciuna dintre cererile depuse de reclamanții din litigiul principal nu poate fi admisă în raport cu dreptul italian.

30

În această privință, ea precizează mai întâi că, la data introducerii acțiunii de către reclamanții din litigiul principal, contractele lor de muncă respective aveau, toate, o durată cumulată mai mare de 36 de luni. Or, deși, în acest caz, în principiu, Decretul legislativ nr. 368/2001 prevede transformarea contractelor pe durată determinată succesive în contract pe durată nedeterminată, articolul 36 alineatul 5 din Decretul legislativ nr. 165/2001 ar exclude în mod expres, în sectorul funcției publice, o astfel de transformare.

31

Aceasta arată în continuare că, deși succesiunea continuă a unor contracte de muncă pe durată determinată după trecerea a 36 luni poate de asemenea să fie sancționată, în temeiul articolului 36 alineatul 5 din Decretul legislativ nr. 165/2001, cu repararea prejudiciului suferit de lucrător ca urmare a acestei succesiuni, articolul 10 alineatul 4 bis din Decretul legislativ nr. 368/2001 ar exclude o astfel de posibilitate în sectorul învățământului, astfel cum ar fi confirmat ulterior articolul 29 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 81/2015.

32

În plus, instanța de trimitere subliniază că reclamanții din litigiul principal nu au putut beneficia de titularizare nici în temeiul articolului 399 din Decretul legislativ nr. 297/1994, nici în temeiul Legii nr. 107/2015, care a condus la o regularizare generală a personalului auxiliar din învățământ, autorizând încheierea unor contracte pe durată nedeterminată.

33

Din aceste elemente ar reieși că nicio măsură de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive, în sensul clauzei 5 din acordul‑cadru, nu ar fi prevăzută de dreptul italian pentru profesorii de religie catolică ce predau în instituții publice. Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă dreptul italian este conform cu dreptul Uniunii.

34

În această privință, ea precizează că, potrivit jurisprudenței constante a Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), articolul 10 alineatul 4 bis din Decretul legislativ nr. 368/2001, care este o lex specialis, exclude, în sectorul învățământului, transformarea contractelor pe durată determinată, încheiate pentru a asigura supliniri, în contracte pe durată nedeterminată.

35

Instanța de trimitere precizează de asemenea că, potrivit Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia), care a efectuat un control de constituționalitate a articolului 10 alineatul 4 bis din Decretul legislativ nr. 368/2001 și a articolului 36 alineatul 5 din Decretul legislativ nr. 165/2001, ar fi imposibilă, în sectorul funcției publice, transformarea unui raport de muncă pe durată determinată în raport de muncă pe durată nedeterminată.

36

Potrivit instanței de trimitere, această jurisprudență ar fi contrară celei care decurge din Hotărârea din 25 octombrie 2018, Sciotto (C‑331/17, EU:C:2018:859), prin care Curtea ar fi concluzionat că clauza 5 din acordul‑cadru trebuia interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia normele de drept comun care guvernează raporturile de muncă și prin care se urmărește sancționarea recurgerii abuzive la contracte pe durată determinată succesive prin recalificarea automată a contractelor pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată, în ipoteza în care raportul de muncă ar continua să existe mai mult de o anumită durată, nu sunt aplicabile sectorului de activitate al fundațiilor lirice și simfonice, atunci când nu există nicio altă măsură eficientă în ordinea juridică internă prin care să se sancționeze abuzurile constatate în acest sector.

37

În sfârșit, instanța de trimitere amintește că predarea religiei catolice nu este posibilă decât dacă episcopul diecezan a eliberat un „certificat de aptitudine” cadrului didactic (denumit în continuare „certificatul de aptitudine”), iar acest certificat nu a fost revocat. Revocarea certificatului de aptitudine ar constitui, așadar, un motiv valabil de concediere, ceea ce ar demonstra de asemenea caracterul precar al raportului de muncă al unui profesor de religie catolică.

38

În aceste condiții, Tribunale di Napoli (Tribunalul din Napoli, Italia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

39

Guvernul italian, invocând articolul 17 alineatul (1) TFUE, consideră că nu este de competența Curții să răspundă la întrebările preliminare care îi sunt adresate de instanța de trimitere pentru motivul că aceste întrebări privesc raporturile dintre ordinea juridică a Republicii Italiene și ordinea juridică confesională, în speță ordinea juridică a Bisericii Catolice, aceste raporturi intrând exclusiv sub incidența dreptului intern.

40

Articolul 17 alineatul (1) TFUE ar impune o obligație de respectare a statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului național, în special bisericile, care s‑ar traduce prin lipsa ingerinței în materiile strict religioase și care ar fi fost consacrată de Curtea EDO în Hotărârea din 15 mai 2012, Fernández Martínez împotriva Spaniei (CE:ECHR:2012:0515JUD005603007).

41

În speță, raportul de muncă dintre instituția școlară în cauză și profesorii de religie catolică ar fi guvernat de acordul de modificare a concordatului încheiat la 18 februarie 1984 între Republica Italiană și Sfântul Scaun (denumit în continuare „concordatul”), precum și de protocolul adițional la acesta. Potrivit punctului 5 din acesta din urmă, predarea religiei catolice ar fi efectuată de cadre didactice recunoscute ca fiind apte de autoritatea ecleziastică și numite, în acord cu aceasta, de autoritatea școlară.

42

Potrivit canonului 804 alineatul 2 din Codul de drept canonic, episcopul local se asigură ca persoanele care sunt desemnate profesori de educație religioasă în școli, chiar și în școlile necatolice, să se remarce prin corectitudinea doctrinală, mărturia unei vieți creștine și abilitățile pedagogice. Prin urmare, nu s‑ar contesta că există o legătură între, pe de o parte, certificatul de aptitudine și, pe de altă parte, recrutarea și perenitatea raportului de muncă al profesorului de religie catolică.

43

Ar rezulta că existența unei discriminări în sensul Directivei 2000/78 în privința profesorilor de religie catolică din instituțiile de învățământ public nu ar putea fi constatată fără a determina o neîndeplinire a obligației de neingerință care ar fi consacrată în mod expres la articolul 17 TFUE.

44

În acest context, guvernul italian subliniază caracterul facultativ al predării religiei catolice, astfel cum reiese în special din articolul 9 alineatul 2 din concordat, confirmat, pe de altă parte, de Corte costituzionale (Curtea Constituțională). Acest caracter facultativ ar avea în mod necesar repercusiuni asupra regimului aplicabil raportului de muncă al profesorilor de religie catolică. „Cererea” pentru această materie ar fi printre altele imprevizibilă și extrem de volatilă în timp și chiar pe termen scurt, întrucât ar depinde întru totul de alegerea elevilor și/sau a părinților lor de a urma sau nu cursurile materiei respective. Guvernul italian concluzionează din acestea că raportul de muncă al profesorilor de religie catolică trebuie să fie deosebit de flexibil și să conducă la încheierea unui contract pe durată determinată de către aproximativ 30 % dintre profesorii care predau religie catolică.

45

Pe de altă parte, guvernul italian amintește că articolul 351 TFUE prevede că drepturile și obligațiile care rezultă din convențiile încheiate înainte de 1 ianuarie 1958 între unul sau mai multe state membre, pe de o parte, și unul sau mai multe state terțe, pe de altă parte, nu sunt afectate de dispozițiile tratatelor. Or, acordul actual din 1984 ar fi revizuit concordatul din 1929, al cărui articol 36 prevedea deja că predarea religiei catolice trebuia să fie încredințată unor persoane care au obținut aprobarea autorității ecleziastice sau, în orice caz, care dispun de un certificat de aptitudine eliberat de episcopul diecezan, o revocare a acestui certificat fiind suficientă pentru a‑l priva pe profesor de aptitudinea sa de a preda.

46

În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că, potrivit articolului 17 alineatul (1) TFUE, Uniunea respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului național, bisericile și asociațiile sau comunitățile religioase din statele membre.

47

Această dispoziție nu are totuși drept consecință, astfel cum a statuat Curtea, că un tratament diferențiat cuprins într‑o legislație națională care prevede că anumitor lucrători li se acordă o zi de sărbătoare legală destinată să permită celebrarea unei sărbători religioase este exclus din domeniul de aplicare al Directivei 2000/78 și că conformitatea unei asemenea diferențe de tratament cu această directivă ar fi sustrasă de la un control jurisdicțional efectiv (Hotărârea din 22 ianuarie 2019, Cresco Investigation, C‑193/17, EU:C:2019:43, punctul 31).

48

De asemenea, dispoziția menționată nu poate implica faptul că un eventual tratament diferențiat cuprins în legislația națională care prevede sancțiuni în caz de abuz în utilizarea contractelor pe durată determinată succesive în instituțiile de învățământ public între profesorii de religie catolică ai acestor instituții și ceilalți profesori este exclus din domeniul de aplicare atât al acestei directive, cât și al acordului‑cadru.

49

Astfel, pe de o parte, textul articolului 17 TFUE corespunde în esență celui al Declarației nr. 11 privind statutul bisericilor și organizațiilor neconfesionale, anexată la Actul final al Tratatului de la Amsterdam. Or, faptul că aceasta din urmă este citată în mod explicit în considerentul (24) al Directivei 2000/78 pune în evidență faptul că legiuitorul Uniunii a ținut seama în mod necesar de declarația menționată la adoptarea acestei directive (Hotărârea din 22 ianuarie 2019, Cresco Investigation, C‑193/17, EU:C:2019:43, punctul 32 și jurisprudența citată).

50

Pe de altă parte, este cert că articolul 17 TFUE exprimă neutralitatea Uniunii în ceea ce privește organizarea de către statele membre a raporturilor acestora cu bisericile și cu asociațiile sau cu comunitățile religioase (Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 58, Hotărârea din 11 septembrie 2018, IR, C‑68/17, EU:C:2018:696, punctul 48, și Hotărârea din 22 ianuarie 2019, Cresco Investigation, C‑193/17, EU:C:2019:43, punctul 33).

51

Cu toate acestea, trebuie să se constate că dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal nu urmăresc să organizeze raporturile dintre un stat membru și biserici, în speță Biserica Catolică, ci privesc condițiile de muncă ale profesorilor care predau religia catolică în instituțiile publice (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 ianuarie 2019, Cresco Investigation, C‑193/17, EU:C:2019:43, punctul 33).

52

Desigur, există, astfel cum arată Republica Italiană, o legătură între, pe de o parte, certificatul de aptitudine eliberat profesorilor de religie catolică și, pe de altă parte, recrutarea și perenitatea raportului de muncă al acestor profesori. Cu toate acestea, nu numai că eliberarea și revocarea acestui certificat, precum și consecințele care pot rezulta din acestea prezintă o legătură cu recrutarea și perenitatea raportului de muncă al profesorilor respectivi, dar, în plus, competența episcopului diecezan nu este pusă în discuție de dispozițiile vizate de întrebările preliminare și va subzista, indiferent dacă reclamanții din litigiul principal reușesc sau nu să obțină transformarea contractului lor pe durată determinată în contract pe durată nedeterminată. Pe de altă parte, aplicarea acordului‑cadru în privința faptelor din litigiul principal nu implică pronunțarea asupra caracterului facultativ al predării religiei catolice.

53

În consecință, în cauza principală nu este în discuție „statutul” de care beneficiază, în temeiul dreptului italian, bisericile prevăzute la articolul 17 alineatul (1) TFUE, precum, în speță, Biserica Catolică.

54

Competența Curții în prezenta cauză nu poate fi repusă în discuție nici de articolul 351 primul paragraf TFUE, potrivit căruia „[d]ispozițiile tratatelor nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre, pe de o parte, și între unul sau mai multe state terțe, pe de altă parte”.

55

Trebuie amintit, în această privință, că dispoziția menționată urmărește să permită statelor membre să respecte drepturile pe care statele terțe le au, în conformitate cu dreptul internațional, în temeiul acestor convenții anterioare [Avizul 2/15 (Acordul de liber schimb cu Singapore) din 16 mai 2017, EU:C:2017:376, punctul 254 și jurisprudența citată].

56

Or, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 43 din concluzii, dispoziția menționată nu este relevantă pentru procedura principală în măsura în care acordurile încheiate cu Sfântul Scaun sau legate de acesta privesc competența episcopilor diecezani de a emite și de a revoca certificatele de aptitudine pentru predarea religiei catolice, competență care nu este pusă în discuție, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 52 din prezenta hotărâre, de dispozițiile vizate de întrebările preliminare, în special clauza 5 din acordul‑cadru.

57

În aceste condiții, este necesar să se considere că Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la cererea de decizie preliminară.

58

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, pe de o parte, dacă interzicerea discriminării pe motive de apartenență religioasă, în sensul Directivei 2000/78 și al articolului 21 din cartă, precum și clauza 5 din acordul‑cadru trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care exclude profesorii de religie catolică din instituțiile de învățământ public de la aplicarea normelor prin care se urmărește sancționarea recurgerii abuzive la contractele pe durată determinată succesive, și, pe de altă parte, dacă această clauză trebuie interpretată în sensul că necesitatea unui certificat de aptitudine eliberat de o autoritate ecleziastică pentru a permite acestor profesori să predea religia catolică constituie un „motiv obiectiv” în sensul punctului (1) litera (a) din aceeași clauză.

59

Trebuie amintit de la început că, în conformitate cu articolul 1 din Directiva 2000/78 și astfel cum reiese atât din titlul și din preambulul, cât și din conținutul și din finalitatea acesteia, această directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive printre altele de apartenență religioasă, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament, oferind oricărei persoane o protecție eficientă împotriva discriminării bazate printre altele pe acest motiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2021, Szpital Kliniczny im. dra J. Babińskiego Samodzielny Publiczny Zakład Opieki Zdrowotnej w Krakowie, C‑16/19, EU:C:2021:64, punctul 32).

60

Directiva menționată concretizează astfel, în domeniul pe care îl acoperă, principiul general al nediscriminării consacrat în prezent la articolul 21 din cartă (Hotărârea din 26 ianuarie 2021, Szpital Kliniczny im. dra J. Babińskiego Samodzielny Publiczny Zakład Opieki Zdrowotnej w Krakowie, C‑16/19, EU:C:2021:64, punctul 33).

61

În consecință, atunci când este sesizată cu o întrebare preliminară având ca obiect interpretarea principiului general al nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este consacrat de articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și de dispozițiile Directivei 2000/78 prin care este pus în aplicare acest articol 21 și care contribuie la realizarea obiectivelor articolului 21 menționat, în cadrul unui litigiu între un particular și o autoritate publică, Curtea examinează această întrebare doar în raport cu această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2014, Vital Pérez, C‑416/13, EU:C:2014:2371, punctul 25 și jurisprudența citată).

62

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2000/78, prin „principiul egalității de tratament” se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazată pe unul dintre motivele menționate la articolul 1 din această directivă. Articolul 2 alineatul (2) litera (a) din directiva respectivă precizează că o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât este tratată într‑o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1 din aceeași directivă, printre care figurează religia. Potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (b) din aceasta, o discriminare indirectă se produce atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecință un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie, în raport cu altă persoană.

63

Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții, în măsura în care Curtea EDO, în special prin Hotărârea din 15 mai 2012, Fernández Martínez împotriva Spaniei (CE:ECHR:2012:0515JUD005603007), și, ulterior, carta conferă o accepțiune largă noțiunii de „religie”, prin faptul că includ în această noțiune libertatea persoanelor de a‑și manifesta religia, este necesar să se considere că legiuitorul Uniunii a intenționat să rețină aceeași abordare la momentul adoptării Directivei 2000/78, astfel încât noțiunea de „religie” care figurează la articolul 1 din această directivă trebuie interpretată în sensul că acoperă atât forum internum, și anume faptul de a avea convingeri, cât și forum externum, și anume manifestarea în public a credinței religioase (Hotărârea din 14 martie 2017, G 4S Secure Solutions, C‑157/15, EU:C:2017:203, punctul 28).

64

Or, în speță, din cererea de decizie preliminară reiese că reglementarea națională în discuție în litigiul principal lipsește profesorii de religie catolică din instituțiile de învățământ public, cum sunt reclamanții din litigiul principal, de posibilitatea de a transforma contractul lor de muncă pe durată determinată într‑un contract de muncă pe durată nedeterminată și/sau de a obține o reparație a prejudiciului suferit ca urmare a succesiunii unor contracte pe durată determinată nu din cauza religiei lor, ci, asemenea celorlalți profesori ai acestor instituții, pentru motivul că fac parte din sectorul învățământului public. În plus, dacă, spre deosebire de aceștia din urmă, ei nu au beneficiat de procedurile aplicabile în temeiul articolului 399 din Decretul legislativ nr. 297/1994, nici de planul extraordinar de recrutare prevăzut de Legea nr. 107/2015, aceasta nu este pentru acest motiv, ci ca urmare a duratei anuale a misiunilor lor, care nu le permitea înscrierea pe listele permanente de candidați eligibili, în condițiile în care această înscriere era necesară pentru titularizările intervenite în aceste temeiuri. În sfârșit, o astfel de durată nu are nicio legătură cu eliberarea unui certificat de aptitudine și cu profesia de credință necesare predării religiei catolice și nici cu posibilitatea de a revoca acest certificat, întrucât aceste elemente privesc de asemenea profesorii de religie catolică recrutați pe durată nedeterminată.

65

Astfel, presupunând că profesorii de religie catolică din instituțiile de învățământ public se află într‑o situație comparabilă cu profesorii care predau alte materii în aceleași instituții, titulari ai unui contract pe durată determinată și care au beneficiat de articolul 399 menționat sau de planul respectiv, un astfel de tratament diferențiat nu este bazat pe religie, ci privește numai regimul aplicabil raportului de muncă.

66

În sfârșit, instanța de trimitere nu a ridicat problema eventualei existențe a unei discriminări indirecte în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/78, iar cererea de decizie preliminară nu cuprinde elementele care ar permite să se considere că criteriul aparent neutru pe care îl conține reglementarea în discuție în litigiul principal ar conduce, în fapt, la un dezavantaj special pentru persoanele care aderă la o anumită religie.

67

În schimb, astfel cum a arătat Comisia, prejudiciul invocat de reclamanții din litigiul principal, care rezultă exclusiv din imposibilitatea de a se prevala de instrumentele de protecție prevăzute de dreptul național pentru sancționarea utilizării abuzive a contractelor pe durată determinată, face obiectul unei reglementări specifice a Uniunii, și anume cea prevăzută de acordul‑cadru.

68

În aceste condiții, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere în vederea soluționării litigiului cu care este sesizată, întrebările preliminare trebuie să fie reformulate exclusiv în lumina dispozițiilor relevante din acordul‑cadru și trebuie să se considere că, prin intermediul întrebărilor formulate, această instanță solicită în esență să se stabilească dacă clauza 5 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care exclude profesorii de religie catolică de la aplicarea normelor prin care se urmărește sancționarea recurgerii abuzive la contractele pe durată determinată succesive și dacă necesitatea unui certificat de aptitudine eliberat de o autoritate ecleziastică constituie un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru. În cazul în care reglementarea națională nu ar prevedea nicio măsură de natură să prevină în sensul clauzei 5 punctul (1) din acordul‑cadru sau să sancționeze abuzurile care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, instanța menționată ridică problema dacă clauza 4 din acordul‑cadru permite să se lase neaplicate normele care împiedică transformarea automată a unui contract pe durată determinată într‑un contract pe durată nedeterminată atunci când raportul de muncă este menținut dincolo de o anumită durată.

69

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că din însuși modul de redactare a clauzei 2 punctul (1) din acordul‑cadru rezultă că domeniul de aplicare al acestuia este conceput larg, având în vedere că vizează în general „lucrători[i] pe durată determinată care au un contract de muncă sau un raport de muncă, definit în legislația, convențiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru”. În plus, definiția noțiunii de „lucrători pe durată determinată” în sensul clauzei 3 punctul (1) din acordul‑cadru cuprinde toți lucrătorii, fără a face distincție în funcție de calitatea publică sau privată a angajatorului lor (Ordonanța din 21 septembrie 2016, Popescu, C‑614/15, EU:C:2016:726, punctul 33).

70

În măsura în care acordul‑cadru nu exclude niciun sector particular din domeniul său de aplicare, acesta se aplică, așadar, și personalului recrutat în sectorul învățământului oferit în cadrul instituțiilor publice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 69).

71

Rezultă că lucrători precum reclamanții din litigiul principal, angajați de MIUR și ale căror contracte de muncă sunt încheiate pe durată determinată, intră în domeniul de aplicare al acordului‑cadru.

72

În ceea ce privește clauza 4 din acordul‑cadru, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrucât principiul nediscriminării a fost pus în aplicare și concretizat prin acordul‑cadru numai în ceea ce privește diferențele de tratament dintre lucrătorii pe durată determinată și lucrătorii pe durată nedeterminată care se află într‑o situație comparabilă, eventualele diferențe de tratament între anumite categorii de personal pe durată determinată nu intră sub incidența principiului nediscriminării consacrat de respectivul acord (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 noiembrie 2018, Viejobueno Ibáñez și de la Vara González, C‑245/17, EU:C:2018:934, punctul 51 și jurisprudența citată).

73

În special, clauza 4 din acordul‑cadru urmărește aplicarea principiului nediscriminării lucrătorilor cu contracte pe durată determinată pentru a evita ca un raport de muncă de această natură să fie folosit de un angajator pentru a‑i priva pe acești lucrători de drepturile care le sunt recunoscute lucrătorilor pe durată nedeterminată (Hotărârea din 17 martie 2021, Consulmarketing, C‑652/19, EU:C:2021:208, punctul 49 și jurisprudența citată).

74

Or, faptul că anumiți lucrători cu contracte pe durată determinată, precum reclamanții din litigiul principal, nu pot beneficia de o recalificare a contractului lor de muncă în contract pe durată nedeterminată, în timp ce alți lucrători din învățământul public, care predau alte materii și care se aflau într‑o situație comparabilă puteau, constituie tocmai o diferență de tratament între două categorii de lucrători pe durată determinată.

75

Rezultă că, într‑o asemenea situație, instanța de trimitere nu poate lăsa neaplicate normele naționale care împiedică, în cazul profesorilor de religie catolică din instituțiile de învățământ public, transformarea automată a unui contract pe durată determinată într‑un contract pe durată nedeterminată atunci când raportul de muncă este menținut dincolo de o anumită dată în temeiul clauzei 4 din acordul‑cadru, din moment ce această situație nu intră sub incidența clauzei menționate.

76

În ceea ce privește clauza 5 din acordul‑cadru, trebuie amintit că această clauză are ca scop punerea în aplicare a unuia dintre obiectivele urmărite de acesta, și anume delimitarea recurgerii succesive la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată, considerată o sursă potențială de abuz în defavoarea lucrătorilor, prin prevederea unui număr de dispoziții minime de protecție în vederea evitării unei situații de precaritate a salariaților (Hotărârea din 3 iunie 2021, Instituto Madrileño de Investigación y Desarrollo Rural, Agrario y Alimentario, C‑726/19, EU:C:2021:439, punctul 26 și jurisprudența citată).

77

Astfel, după cum rezultă din al doilea paragraf al preambulului acordului‑cadru, precum și din cuprinsul punctelor (6)-(8) din considerațiile generale ale acestuia, beneficiul stabilității locului de muncă este considerat un element major al protecției acordate lucrătorilor, în timp ce contractele de muncă pe durată determinată pot răspunde doar în anumite împrejurări atât nevoilor angajatorilor, cât și celor ale lucrătorilor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2021, Ministero dell’Istruzione, dell’Università e della Ricerca – MIUR și alții (Cercetători universitari), C‑326/19, EU:C:2021:438, punctul 65 și jurisprudența citată].

78

Astfel, clauza 5 din acordul‑cadru impune, la punctul (1), statelor membre, pentru a preveni folosirea abuzivă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, adoptarea efectivă și obligatorie a cel puțin uneia dintre măsurile pe care aceasta le enumeră în cazul în care dreptul lor intern nu conține măsuri legale echivalente. Măsurile astfel enumerate la punctul (1) literele (a)-(c) din această clauză, în număr de trei, se referă la motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă pe durată determinată, la durata totală maximă a acestor contracte sau a acestor raporturi de muncă succesive și, respectiv, la numărul de reînnoiri ale acestora (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 45 și jurisprudența citată).

79

Statele membre dispun în această privință de o marjă de apreciere, întrucât pot alege să recurgă la una sau la mai multe dintre măsurile prevăzute în clauza 5 punctul (1) literele (a)-(c) din acordul‑cadru sau la măsuri legale echivalente existente. În acest mod, clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru stabilește în sarcina statelor membre un obiectiv general care constă în prevenirea unor astfel de abuzuri, lăsându‑le în același timp libertatea de a alege mijloacele pentru îndeplinirea acestui obiectiv, cu condiția să nu repună în discuție obiectivul sau efectul util al acestui acord‑cadru (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 46 și jurisprudența citată).

80

Astfel cum reiese din clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru și în conformitate cu al treilea paragraf al preambulului, precum și cu punctele (8) și (10) din considerațiile generale ale acestuia, în cadrul punerii în aplicare a acordului‑cadru, statele membre au posibilitatea, în măsura în care se justifică din punct de vedere obiectiv, de a ține seama de nevoile speciale aferente sectoarelor de activitate specifice și/sau categoriilor de lucrători în cauză (Hotărârea din 25 octombrie 2018, Sciotto, C‑331/17, EU:C:2018:859, punctul 35 și jurisprudența citată).

81

De altfel, clauza 5 din acordul‑cadru nu prevede sancțiuni specifice în ipoteza în care s‑ar constata totuși abuzuri. Într‑un astfel de caz, revine autorităților naționale sarcina de a adopta măsuri care trebuie să aibă un caracter nu numai proporțional, ci și suficient de efectiv și de disuasiv pentru a garanta deplina eficacitate a normelor adoptate în temeiul acordului‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 47 și jurisprudența citată).

82

Astfel, clauza 5 din acordul‑cadru nu stabilește o obligație generală a statelor membre de a prevedea transformarea în contracte pe durată nedeterminată a contractelor de muncă pe durată determinată. Astfel, clauza 5 punctul (2) din acordul‑cadru lasă în principiu statelor membre sarcina de a stabili în ce condiții contractele sau raporturile de muncă pe durată determinată sunt considerate încheiate pe durată nedeterminată. Rezultă din aceasta că acordul‑cadru nu prevede condițiile în care se poate recurge la contracte de muncă pe durată nedeterminată (Hotărârea din 3 iunie 2021, Instituto Madrileño de Investigación y Desarrollo Rural, Agrario y Alimentario, C‑726/19, EU:C:2021:439, punctul 49 și jurisprudența citată).

83

Cu toate acestea, pentru ca o asemenea reglementare națională să poată fi considerată conformă acordului‑cadru, ordinea juridică internă a statului membru în cauză trebuie să includă însă o altă măsură eficientă pentru a evita și, dacă este cazul, a sancționa folosirea abuzivă a unor contracte de muncă pe durată determinată succesive (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 48 și jurisprudența citată).

84

Rezultă că, în cazul în care s‑a recurs abuziv la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată succesive, trebuie să poată fi aplicată o măsură care să prezinte garanții efective și echivalente de protecție a lucrătorilor pentru a sancționa în mod corespunzător acest abuz și pentru a înlătura consecințele încălcării dreptului Uniunii. Astfel, potrivit chiar formulării articolului 2 primul paragraf din Directiva 1999/70, statele membre sunt obligate „să adopte orice dispoziție necesară care să le permită garantarea în orice moment a rezultatelor impuse de [această] directivă” (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 49 și jurisprudența citată).

85

Prin urmare, este necesar să se considere că în speță, dacă se confirmă faptul că în reglementarea națională în discuție în litigiul principal nu există nicio altă măsură eficientă pentru a evita și sancționa abuzurile eventual constatate în privința personalului din sectorul învățământului public al religiei catolice, o asemenea situație ar fi de natură să aducă atingere obiectivului și efectului util al clauzei 5 din acordul‑cadru.

86

În această privință, trebuie amintit că nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor dreptului intern, această misiune revenind instanțelor naționale competente, care trebuie să stabilească dacă cerințele prevăzute în clauza 5 din acordul‑cadru sunt îndeplinite de dispozițiile reglementării naționale aplicabile (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 50 și jurisprudența citată).

87

Așadar, în speță, instanța de trimitere are sarcina să aprecieze în ce măsură condițiile de aplicare, precum și punerea efectivă în aplicare a dispozițiilor relevante ale dreptului intern constituie o măsură adecvată pentru prevenirea și, dacă este cazul, pentru sancționarea folosirii abuzive a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 51 și jurisprudența citată).

88

Cu toate acestea, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi, dacă este cazul, precizări destinate să orienteze aceste instanțe în aprecierea lor (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 91 și jurisprudența citată).

89

Din decizia de trimitere reiese, pe de o parte, că reglementarea națională în discuție în litigiul principal permite recrutarea, în sectorul învățământului public al religiei catolice, a unui mare număr de cadre didactice prin intermediul unor contracte de muncă pe durată determinată succesive, fără a prevedea niciuna dintre limitele vizate de clauza 5 punctul (1) literele (b) și (c) din acordul‑cadru în ceea ce privește durata maximă totală a acestor contracte sau numărul de reînnoiri ale acestora și, pe de altă parte, că contractele de muncă pe durată determinată încheiate în sectorul menționat sunt excluse în mod expres din domeniul de aplicare al dispozițiilor naționale care permit unor astfel de contracte încheiate succesiv dincolo de o anumită durată recalificarea lor în contract de muncă pe durată nedeterminată, precum și, dacă este cazul, repararea prejudiciului suferit ca urmare a unei asemenea succesiuni.

90

În plus, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere, reclamanții din litigiul principal nu ar fi destinatari nici ai procedurilor aplicabile în temeiul articolului 399 din Decretul legislativ nr. 297/1994, nici ai planului extraordinar de recrutare de cadre didactice pe durată nedeterminată instituit de MIUR, care au fost asimilate de Curte cu o formă de transformare a contractelor de muncă pe durată determinată în contract pe durată nedeterminată (Hotărârea din 8 mai 2019, Rossato și Conservatorio di Musica F. A. Bonporti, C‑494/17, EU:C:2019:387, punctele 32-36).

91

În aceste împrejurări, trebuie să se verifice dacă recurgerea, în sectorul învățământului public al religiei catolice, la contracte de muncă pe durată determinată succesive poate fi justificată prin existența, în dreptul național, a unor motive obiective în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru și, mai ales, dacă eliberarea certificatului de aptitudine de către episcopul diecezan pentru a permite profesorului de religie catolică să predea această materie ar putea constitui un asemenea motiv obiectiv.

92

Astfel, trebuie să se arate că, așa cum se menționează la punctul (7) din considerațiile generale ale acordului‑cadru, părțile semnatare ale acestuia au considerat că folosirea, din „motive obiective”, a contractelor de muncă pe durată determinată este un mod de a împiedica abuzurile (Hotărârea din 3 iunie 2021, Instituto Madrileño de Investigación y Desarrollo Rural, Agrario y Alimentario, C‑726/19, EU:C:2021:439, punctul 55 și jurisprudența citată).

93

În ceea ce privește noțiunea de „motive obiective” în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru, aceasta trebuie înțeleasă ca având în vedere împrejurări precise și concrete ce caracterizează o activitate determinată și care, astfel, sunt de natură să justifice, în acel context specific, folosirea de contracte de muncă pe durată determinată succesive. Aceste împrejurări pot rezulta cu precădere din natura specifică a atribuțiilor pentru îndeplinirea cărora au fost încheiate asemenea contracte și din caracteristicile inerente ale acestora sau, dacă este cazul, din urmărirea unui obiectiv legitim de politică socială a unui stat membru (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 59 și jurisprudența citată).

94

În schimb, o dispoziție națională care s‑ar limita să autorizeze, în mod general și abstract, printr‑o normă legislativă sau administrativă, recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată succesive nu ar fi conformă cu cerințele menționate la punctul precedent. Astfel, o asemenea dispoziție de natură pur formală nu permite identificarea unor criterii obiective și transparente în scopul de a se verifica dacă reînnoirea unor asemenea contracte răspunde efectiv unei nevoi reale, este de natură să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit și este necesară în acest scop. Această dispoziție prezintă deci un risc real de a determina o recurgere abuzivă la acest tip de contracte și, în consecință, nu este compatibilă cu obiectivul și cu efectul util al acordului‑cadru (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctele 60 și 61, precum și jurisprudența citată).

95

Guvernul italian invocă mai multe argumente care urmăresc să demonstreze că există în speță împrejurări precise și concrete de natură să justifice recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată succesive pentru profesorii de religie catolică din instituțiile publice, aceste împrejurări rezultând în principal din relația dintre Republica Italiană și Sfântul Scaun, precum și din flexibilitatea organizatorică necesară pentru predarea religiei catolice.

96

În ceea ce privește primul aspect, guvernul italian subliniază, mai întâi, că predarea religiei catolice în școlile publice este o particularitate a sistemului educațional italian. Legătura de încredere specială care trebuie să existe între profesorul care predă această materie și episcopul diecezan presupune ca un candidat la predarea religiei catolice să fie evaluat în mod necesar chiar de către episcop însuși pentru a se evita ca predarea să fie contrară prevederilor acordului încheiat între Republica Italiană și Sfântul Scaun, episcopului diecezan dându‑i-se posibilitatea de a aprecia, an de an, aptitudinea fiecărui cadru didactic.

97

Acest guvern se întemeiază în continuare pe faptul că un profesor de religie catolică nu ar putea preda această materie decât după eliberarea certificatului de aptitudine de către Episcopul diecezan, care evaluează dacă profesorul în cauză îndeplinește condițiile prevăzute de dreptul canonic și dacă acest certificat poate fi menținut. În această privință, guvernul italian precizează că „motivul obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru nu ar decurge din revocarea eventuală a unui astfel de certificat, ci din necesitatea de a respecta concordatul, precum și de a oferi o predare a religiei catolice care să fie conformă cu principiile sale, în special pentru a satisface așteptările elevilor și ale părinților lor.

98

În plus, contribuind în conformitate cu concordatul, în deplină autonomie, în special la stabilirea profilurilor cadrelor didactice, la recunoașterea aptitudinii acestora și la numirea lor, Biserica Catolică și‑ar asuma responsabilitățile legate de aspectele confesionale ale predării unei materii în privința căreia statul rămâne deschis și disponibil, fără a participa însă la ea. Acesta ar recunoaște valoarea culturii religioase și ar ține seama de faptul că principiile catolicismului fac parte din patrimoniul istoric italian, păstrând totodată distanța proprie unui stat laic pluralist, care nu s‑ar identifica cu nicio confesiune religioasă.

99

În ceea ce privește al doilea aspect, guvernul italian precizează că numărul ridicat de contracte pe durată determinată din sectorul predării religiei catolice ar garanta flexibilitatea care rezultă din caracterul facultativ al acestui învățământ, ceea ce ar permite adaptarea numărului necesar de profesori mai degrabă prin simpla nereînnoire a unui anumit număr de contracte anuale decât prin rezilierea unor contracte pe durată nedeterminată. Această abordare, care ar permite, prin urmare, să se răspundă în mod adecvat fluctuației cererii de predare a religiei catolice ca urmare a caracterului facultativ menționat, ar fi aprobată de Corte costituzionale (Curtea Constituțională) și ar constitui, în plus, o expresie a menținerii intereselor financiare și organizaționale ale statului.

100

În ceea ce privește, în primul rând, argumentul întemeiat pe legătura de încredere specială care trebuie să existe între profesorul care predă religie catolică și episcopul diecezan, este suficient să se constate că această legătură îi privește atât pe profesorii care au încheiat un contract pe durată nedeterminată, cât și pe cei care dispun de un contract pe durată determinată, astfel încât acest argument nu poate fi invocat pentru a justifica recurgerea abuzivă la contractele pe durată determinată.

101

În ceea ce privește, în al doilea rând, protejarea culturii religioase și a patrimoniului istoric italian, trebuie arătat că, deși acest obiectiv poate fi considerat ca fiind demn de protecție constituțională, guvernul italian nu arată totuși modul în care urmărirea obiectivului menționat ar justifica angajarea a 30 % dintre profesorii care predau religie catolică prin intermediul unor contracte pe durată determinată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2018, Sciotto, C‑331/17, EU:C:2018:859, punctul 45).

102

În acest context, trebuie să se constate însă, în al treilea rând, că nu este exclus ca sectorul învățământului public al religiei catolice să impună o ajustare constantă între numărul de lucrători care sunt angajați în acesta și numărul de utilizatori potențiali, astfel cum subliniază guvernul italian, determinând, pentru angajator, nevoi provizorii în materie de recrutare. Astfel, angajarea temporară a unui lucrător în vederea satisfacerii unor nevoi provizorii ale angajatorului în ceea ce privește personalul poate constitui, în principiu, un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru (Hotărârea din 25 octombrie 2018, Sciotto, C‑331/17, EU:C:2018:859, punctul 47).

103

În această privință, serviciul școlar trebuie organizat astfel încât să asigure o ajustare constantă între numărul de cadre didactice și numărul de elevi. Or, nu se poate nega că acest echilibru depinde de o multitudine de factori, dintre care unii pot fi, într‑o anumită măsură, greu controlabili sau previzibili, cum sunt printre altele fluxurile migratoare externe și interne sau alegerile unor filiere de către elevi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 94).

104

Astfel de factori atestă, în sectorul învățământului în discuție în litigiul principal, o nevoie specială de flexibilitate care, astfel cum s‑a menționat la punctul 102 din prezenta hotărâre, este de natură, în acest sector specific, să justifice în mod obiectiv, în lumina clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru, recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată succesive pentru a răspunde în mod adecvat la cererea școlară și pentru a evita ca statul să fie expus, în calitate de angajator în acest sector, riscului de a trebui să titularizeze un număr de cadre didactice semnificativ mai mare decât cel necesar în mod efectiv pentru a‑și îndeplini obligațiile în materie (Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 95).

105

În schimb, nu poate fi admis ca contractele de muncă pe durată determinată să poată fi reînnoite în vederea îndeplinirii, în mod permanent și durabil, a unor sarcini care țin de activitatea normală a sectorului învățământului. Astfel cum a statuat Curtea în repetate rânduri, reînnoirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată pentru a acoperi nevoi care, de fapt, nu au un caracter provizoriu, ci un caracter permanent și durabil, nu este justificată în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru, în condițiile în care o asemenea folosire a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată este în directă contradicție cu premisa pe care se întemeiază acest Acord‑cadru, și anume că contractele de muncă pe durată nedeterminată constituie forma generală a raporturilor de muncă, chiar dacă contractele de muncă pe durată determinată reprezintă o caracteristică a ocupării forței de muncă în anumite sectoare sau pentru anumite ocupații și activități (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 62 și jurisprudența citată).

106

Respectarea clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru impune, așadar, să se verifice în mod concret că reînnoirea unor contracte sau a unor raporturi de muncă pe durată determinată succesive urmărește să acopere nevoi provizorii și că o dispoziție națională precum cea în discuție în cauza principală nu este utilizată, în fapt, pentru a satisface nevoi permanente și durabile ale angajatorului în materie de personal (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 63 și jurisprudența citată).

107

În acest scop, trebuie să se examineze, în fiecare caz în parte, toate împrejurările speței, luându‑se în considerare în special numărul respectivelor contracte succesive încheiate cu aceeași persoană sau în scopul îndeplinirii aceleiași munci pentru a se exclude folosirea în mod abuziv de angajatori a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată, chiar și cele încheiate în mod evident în vederea acoperirii unei nevoi de personal suplinitor (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 64 și jurisprudența citată).

108

Existența unui „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru exclude, așadar, în principiu, existența unui abuz, cu excepția cazului în care, în urma unei examinări globale a împrejurărilor în care are loc reînnoirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată vizate, se constată că prestațiile solicitate unui lucrător nu corespund unei simple nevoi temporare (Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 103).

109

În consecință, simplul fapt că reglementarea națională în discuție în litigiul principal ar putea fi justificată de un „motiv obiectiv” în sensul acestei dispoziții nu poate fi suficient pentru a determina conformitatea acesteia cu reglementarea respectivă dacă rezultă că aplicarea concretă a reglementării menționate conduce în speță la o recurgere abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată succesive (Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 104).

110

Or, pe de o parte, reglementarea națională în discuție în litigiul principal nu subordonează niciunei condiții de această natură derogarea pe care o introduce de la normele de drept comun aplicabile contractelor de muncă și prin care se urmărește sancționarea recurgerii abuzive la contractele pe durată determinată succesive. Pe de altă parte, încheierea contractelor de muncă succesive în discuție în litigiul principal nu pare să răspundă unor simple nevoi provizorii ale angajatorului, ci mai degrabă pare să țină de necesitățile gestiunii obișnuite a acestuia. În plus, diferitele contracte de muncă pe durată determinată prin care au fost angajați reclamanții din litigiul principal au ocazionat îndeplinirea unor sarcini similare sau chiar identice timp de mai mulți ani, așa încât se poate considera că acest raport de muncă a satisfăcut o nevoie care nu era provizorie, ci, dimpotrivă, durabilă, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere.

111

În ceea ce privește, în al patrulea rând, argumentul referitor la interesele financiare ale statului, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că, deși unele considerații de ordin bugetar pot sta la baza unor alegeri de politică socială ale unui stat membru și pot influența natura sau întinderea măsurilor pe care acesta dorește să le adopte, ele nu constituie totuși, în sine, un obiectiv urmărit de această politică și, prin urmare, nu pot justifica lipsa oricărei măsuri care să prevină recurgerea abuzivă la contractele de muncă pe durată determinată succesive în sensul clauzei 5 punctul (1) din acordul‑cadru (Hotărârea din 25 octombrie 2018, Sciotto, C‑331/17, EU:C:2018:859, punctul 55).

112

În ceea ce privește, în al cincilea rând, problema dacă necesitatea eliberării certificatului de aptitudine de care trebuie să dispună profesorii de religie catolică pentru a preda această materie poate constitui un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 alineatul (1) litera (a) din acordul‑cadru, trebuie să se constate că din dosarul de care dispune Curtea reiese că acest certificat este eliberat o singură dată, în momentul în care autoritatea școlară își prezintă lista de candidați și independent de durata misiunii încredințate profesorului de religie catolică vizat. Eliberarea certificatului menționat tuturor profesorilor de religie catolică, indiferent dacă au încheiat un contract pe durată nedeterminată sau un contract pe durată determinată, constituie, așadar, astfel cum se menționează deja la punctul 64 din prezenta hotărâre, un aspect independent de durata misiunilor încredințate profesorilor de religie catolică.

113

De asemenea, revocarea certificatului de aptitudine constituie o cauză de reziliere a raportului de muncă atât pentru profesorii de religie catolică titularizați, cât și pentru cei care, precum reclamanții din litigiul principal, sunt titulari doar ai unui contract pe durată determinată și nu constituie, așadar, un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru.

114

În sfârșit, în măsura în care eliberarea certificatului de aptitudine nu prezintă nicio legătură cu punerea în aplicare a unor măsuri recunoscute ca urmărind obiective legitime de politică socială precum cele, de exemplu, care vizează protejarea sarcinii și a maternității sau concilierea dintre viața profesională și viața de familie, nu se poate considera că aceasta servește la urmărirea unui obiectiv de politică, noțiunea de „motiv obiectiv” care figurează în clauza 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru incluzând, astfel cum reiese din jurisprudența amintită la punctul 93 din prezenta hotărâre, urmărirea unui astfel de obiectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctele 92 și 93, precum și jurisprudența citată).

115

Rezultă că certificatul de aptitudine nu constituie un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru.

116

Prin urmare, sub rezerva inexistenței unor „măsuri legale echivalente de prevenire a abuzului” în sensul clauzei 5 punctul (1) din acordul‑cadru, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal în sectorul învățământului public al religiei catolice nu este de natură să prevină sau să sancționeze abuzurile care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive.

117

În această privință, este de competența autorităților judiciare din statul membru în cauză să asigure respectarea clauzei 5 punctul (1) din acordul‑cadru, garantând că lucrătorii care au suferit un abuz rezultat din folosirea contractelor de muncă pe durată determinată succesive nu vor fi descurajați, în speranța de a continua să fie angajați în sectorul respectiv, să invoce în fața autorităților naționale, inclusiv judiciare, drepturile care decurg din punerea în aplicare prin reglementarea națională a tuturor măsurilor de prevenire prevăzute în clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru (Hotărârea din 25 octombrie 2018, Sciotto, C‑331/17, EU:C:2018:859, punctul 68 și jurisprudența citată).

118

În special, instanței sesizate îi revine sarcina de a da dispozițiilor relevante ale dreptului intern, în măsura posibilului și în cazul în care a avut loc o folosire abuzivă a unor contracte de muncă pe durată determinată succesive, o interpretare și o aplicare în măsură să sancționeze corespunzător acest abuz și să se înlăture consecințele încălcării dreptului Uniunii [Hotărârea din 11 februarie 2021, M.V. și alții (Contracte de muncă pe durată determinată succesive în sectorul public), C‑760/18, EU:C:2021:113, punctul 69 și jurisprudența citată].

119

În speță, dat fiind că reglementarea națională în discuție în litigiul principal conține norme aplicabile contractelor de muncă de drept comun care vizează sancționarea recurgerii abuzive la contractele pe durată determinată succesive, prevăzând recalificarea automată a unui contract pe durată determinată în contract pe durată nedeterminată atunci când raportul de muncă continuă dincolo de o anumită durată, o aplicare a unor asemenea norme în cauza principală ar putea constitui astfel o măsură preventivă față de un asemenea abuz în sensul clauzei 5 din acordul‑cadru.

120

În acest context, trebuie să se amintească totuși că Curtea a statuat că clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru nu este necondiționată și suficient de precisă pentru a putea fi invocată de un particular în fața unei instanțe naționale. Astfel, o asemenea dispoziție de drept al Uniunii, lipsită de efect direct, nu poate fi invocată, ca atare, în cadrul unui litigiu care intră sub incidența dreptului Uniunii pentru a înlătura aplicarea unei dispoziții naționale care i‑ar fi contrară. Prin urmare, o instanță națională nu este obligată să lase neaplicată o dispoziție din dreptul național contrară acestei clauze (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 75 și jurisprudența citată).

121

Odată făcute aceste precizări, trebuie amintit că, la aplicarea dreptului intern, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, pentru a se conforma articolului 288 al treilea paragraf TFUE (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 76 și jurisprudența citată).

122

Cerința unei interpretări conforme a dreptului național este astfel inerentă sistemului Tratatului FUE, întrucât permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când soluționează litigiile cu care sunt sesizate [Hotărârea din 11 februarie 2021, M. V. și alții (Contracte de muncă pe durată determinată succesive în sectorul public), C‑760/18, EU:C:2021:113, punctul 66 și jurisprudența citată].

123

Desigur, obligația instanței naționale de a se raporta la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale ale dreptului, în special de principiile securității juridice și neretroactivității, și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dispozițiilor de drept național (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 77 și jurisprudența citată).

124

Principiul interpretării conforme impune însă ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivității depline a directivei în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 24 iunie 2021, Obras y Servicios Públicos și Acciona Agua, C‑550/19, EU:C:2021:514, punctul 78 și jurisprudența citată). Astfel, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă este posibilă o astfel de interpretare conformă dispozițiilor naționale.

125

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că clauza 5 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul, pe de o parte, că se opune unei reglementări naționale care exclude profesorii de religie catolică din instituțiile de învățământ public de la aplicarea normelor prin care se urmărește sancționarea recurgerii abuzive la contractele pe durată determinată succesive, atunci când nu există nicio altă măsură eficientă în ordinea juridică internă prin care să se sancționeze recurgerea abuzivă menționată și, pe de altă parte, că necesitatea unui certificat de aptitudine eliberat de o autoritate ecleziastică pentru a le permite acestor profesori să predea religia catolică nu constituie un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru, în măsura în care acest certificat este eliberat o singură dată, iar nu înainte de fiecare an școlar în care se încheie un contrat de muncă pe durată determinată.

126

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Clauza 5 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP trebuie interpretată în sensul, pe de o parte, că se opune unei reglementări naționale care exclude profesorii de religie catolică din instituțiile de învățământ public de la aplicarea normelor prin care se urmărește sancționarea recurgerii abuzive la contractele pe durată determinată succesive, atunci când nu există nicio altă măsură eficientă în ordinea juridică internă prin care să se sancționeze recurgerea abuzivă menționată, și, pe de altă parte, că necesitatea unui certificat de aptitudine eliberat de o autoritate ecleziastică pentru a le permite acestor profesori să predea religia catolică nu constituie un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru, în măsura în care acest certificat este eliberat o singură dată, iar nu înainte de fiecare an școlar în care se încheie un contrat de muncă pe durată determinată.