1

Prin recursurile formulate, PJ și PC solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 30 mai 2018, PJ/EUIPO – Erdmann & Rossi (Erdmann & Rossi) (T‑664/16, denumită în continuare ordonanța atacată, EU:T:2018:517), prin care acesta, pe de o parte, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată împotriva Deciziei Camerei a patra de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 18 iulie 2016 (cauza R 1670/2015-4) privind o procedură de declarare a nulității între Erdmann & Rossi GmbH și PJ, precum și, pe de altă parte, a statuat că nu mai este necesar să se pronunțe asupra cererii de substituire formulate de PC.

2

Potrivit articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din acest statut:

„Statele membre, precum și instituțiile Uniunii sunt reprezentate în fața Curții de Justiție de un agent numit pentru fiecare cauză; agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat.

Statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European [din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3)], altele decât statele membre, precum și Autoritatea de supraveghere a AELS menționată de acest acord, sunt reprezentate în același fel.

Celelalte părți trebuie să fie reprezentate de un avocat.

Numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European poate reprezenta sau asista o parte în fața Curții.”

3

Articolul 51 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede:

„Părțile trebuie reprezentate de un agent sau un avocat în condițiile prevăzute la articolul 19 din statut.”

4

Istoricul litigiului poate fi rezumat după cum urmează.

5

La 19 septembrie 2011, PJ a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la EUIPO privind semnul verbal „Erdmann & Rossi”.

6

Produsele și serviciile pentru care s‑a solicitat înregistrarea sunt din clasele 12, 37 și 42 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor, din 15 iunie 1957, cu modificările și revizuirile ulterioare.

7

Marca a fost înregistrată la 3 februarie 2012 sub numărul 010310481.

8

La 26 martie 2014, Erdmann & Rossi a formulat o cerere de declarare a nulității mărcii contestate în temeiul articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1) [devenit articolul 59 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1)].

9

Prin decizia din 29 iunie 2015, divizia de anulare a EUIPO a respins în totalitate cererea de declarare a nulității.

10

La 18 august 2015, Erdmann & Rossi a formulat o cale de atac la EUIPO.

11

Prin Decizia din 18 iulie 2016, Camera a patra de recurs a EUIPO a admis calea de atac și a anulat decizia diviziei de anulare.

12

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 14 septembrie 2016, PJ a introdus o acțiune având ca obiect anularea Deciziei din 18 iulie 2016. Cererea introductivă era semnată de domnul S., în calitate de avocat.

13

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 31 martie 2017, EUIPO a invocat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

14

Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 3 aprilie 2017, EUIPO a informat Tribunalul că marca contestată a fost înregistrată în registru la 28 februarie 2017 în favoarea unui nou titular, și anume „[X] [GmbH & Co. KG]”, și, din 1 martie 2017, în urma unei corecții efectuate de EUIPO, în favoarea PC.

15

Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 8 mai 2017, PJ a solicitat, pe de o parte, luarea unei măsuri de organizare a procedurii în legătură cu suspiciuni de manipulare a dosarului administrativ și, pe de altă parte, suspendarea procedurii până la încheierea anchetelor penale împotriva colaboratorilor EUIPO.

16

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 23 mai 2017, domnul S. a introdus, în temeiul articolului 174 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, o cerere de substituire în favoarea PC.

17

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 24 mai 2017, PJ și‑a prezentat observațiile cu privire la excepția de inadmisibilitate invocată de EUIPO.

18

Prin ordonanța atacată, Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă, pentru motivul că cererea de sesizare a instanței nu fusese semnată de un avocat independent.

19

La punctul 51 din ordonanța atacată, Tribunalul a amintit că, în temeiul articolului 19 al treilea și al patrulea paragraf, al articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabile procedurii în fața Tribunalului în conformitate cu articolul 53 primul paragraf din acest statut, și al articolului 73 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, părțile, altele decât statele membre și instituțiile Uniunii, Autoritatea de Supraveghere a AELS sau statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) trebuie să fie reprezentate de un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru.

20

La punctul 53 din ordonanța atacată, Tribunalul a subliniat că rolul avocatului este conceput în ordinea juridică a Uniunii Europene, care emană din tradițiile juridice comune ale statelor membre pe care se întemeiază articolul 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca fiind acela al unui colaborator în administrarea justiției, care este obligat să furnizeze, în deplină independență și în interesul superior al cauzei respective, asistență juridică adecvată nevoilor clientului.

21

La punctul 54 din ordonanța atacată, Tribunalul a amintit, întemeindu‑se pe Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej/Comisia (C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctul 24, precum și jurisprudența citată), că noțiunea de „independență” a avocatului nu este definită numai în mod pozitiv, și anume prin referire la disciplina profesională, ci și în mod negativ, cu alte cuvinte prin absența unui raport de muncă între acesta din urmă și clientul său. La punctul 55 din această ordonanță, Tribunalul a considerat că acest raționament se aplică cu aceeași forță într‑o situație în care un avocat este angajat de o entitate aflată în legătură cu partea pe care aceasta o reprezintă sau atunci când un avocat este obligat față de reclamant printr‑un contract de drept civil.

22

După ce a amintit, la punctul 56 din ordonanța atacată, că avocatul unei părți neprivilegiate nu trebuie să aibă o legătură personală cu cauza respectivă sau de dependență cu clientul său de o asemenea natură încât să riște să nu fie în măsură să îndeplinească rolul său esențial de auxiliar al justiției în modul cel mai adecvat, Tribunalul a dedus din aceasta, la punctul 57 din ordonanța menționată, că cerința independenței nu urmărește numai să excludă cazurile de reprezentare a mandantului de către salariați sau de către cei care sunt dependenți din punct de vedere economic de acesta din urmă, ci constituie o cerință mai generală a cărei respectare trebuie examinată de la caz la caz.

23

În speță, Tribunalul a arătat, la punctul 62 din ordonanța atacată, că PJ era cofondator și unul dintre cei doi asociați ai cabinetului de avocați Z, pe care îl mandatase pentru a asigura, prin intermediul domnului S, care intervenea pe seama acestui cabinet, reprezentarea sa în cadrul acțiunii în fața Tribunalului și că acest cabinet de avocatură, societate civilă profesională înregistrată, ar fi o entitate juridică distinctă de PJ.

24

La punctul 63 din ordonanța atacată, Tribunalul a statuat că, având în vedere împrejurarea că deciziile în cadrul cabinetului de avocatură Z erau adoptate în unanimitate, PJ exercita, în calitatea sa de asociat, un control efectiv asupra tuturor deciziilor cabinetului menționat, inclusiv asupra celor privind colaboratorii cabinetului, printre care figura domnul S. În special, Tribunalul a subliniat că avocatul S. nu beneficia, în privința lui PJ, de același grad de independență precum un avocat care profesează în cadrul unui alt cabinet decât cel în care clientul său era coasociat și că îi este mai dificil să remedieze eventuale tensiuni existente între obligațiile profesionale cărora le era supus și obiectivele urmărite de clientul său.

25

Tribunalul a dedus de aici, la punctul 64 din ordonanța atacată, că relația domnului S. cu cabinetul de avocați Z putea influența independența acestui avocat, din moment ce interesele cabinetului se confundau în mare măsură cu cele ale lui PJ și exista un risc ca opinia profesională a domnului S. să fie, cel puțin în parte, influențată de mediul său profesional.

26

La punctul 65 din ordonanța atacată, Tribunalul a statuat că legătura profesională pe care domnul S. o avea cu PJ la momentul introducerii acțiunii era de așa natură încât acesta risca să nu fie în măsură să își îndeplinească rolul esențial de auxiliar al justiției în modul cel mai adecvat.

27

În ceea ce privește cererea de substituire, Tribunalul a constatat, la punctul 78 din ordonanța atacată, că, în cazul în care autorul cererii de substituire este strâns legat de reclamant, cererea de substituire își pierde orice pertinență după ce acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă pentru un motiv întemeiat pe o neregularitate în reprezentarea reclamantului.

28

La punctul 80 din ordonanța atacată, Tribunalul a adăugat că, în orice caz, având în vedere faptul că condițiile de reprezentare conform articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene se aplică și în cadrul unei cereri de substituire, domnul S., care semnase cererea de substituire, nu era un avocat independent în raport cu PC, întrucât administratorul PC era PJ.

29

Tribunalul a concluzionat, la punctul 81 din ordonanța atacată, că nu mai era necesar să se pronunțe asupra cererii de substituire.

30

La 9 și la 10 august 2018, PJ și PC au formulat fiecare recurs împotriva ordonanței atacate.

31

Prin Decizia din 29 noiembrie 2018, președintele Curții a dispus suspendarea celor două cauze până la pronunțarea hotărârii în cauzele conexate Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA (C‑515/17 P și C‑561/17 P).

32

La 4 februarie 2020, Curtea a pronunțat Hotărârea Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA (C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73).

33

Procedura a fost reluată prin Decizia din 6 februarie 2020.

34

Prin Decizia din 18 mai 2021, s‑a decis conexarea celor două recursuri pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

35

Prin recursul formulat în cauza C‑529/18 P, PJ solicită Curții:

36

Prin recursul formulat în cauza C‑531/18 P, PC solicită Curții:

37

În ambele cauze, EUIPO, precum și Erdmann & Rossi solicită Curții:

38

În susținerea recursului formulat în cauza C‑529/18 P, PJ invocă trei motive, întemeiate pe încălcarea articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe denaturarea faptelor, precum și pe încălcarea articolului 47 primul și al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

39

În susținerea recursului formulat în cauza C‑531/18 P, PC invocă de asemenea trei motive, întemeiate pe constatarea eronată a lipsei necesității de a statua cu privire la cererea de substituire, pe încălcarea articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și pe încălcarea articolului 47 primul și al doilea paragraf din cartă.

40

Având în vedere conexitatea constatată între, pe de o parte, primul și al doilea motiv de recurs în cauza C‑529/18 P și, pe de altă parte, al doilea motiv de recurs în cauza C‑531/18 P, aceste motive trebuie examinate împreună.

41

Prin intermediul primului motiv de recurs în cauza C‑529/18 P, întemeiat pe încălcarea articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, PJ reproșează Tribunalului că a aplicat în mod eronat obligația impusă părților neprivilegiate de a fi reprezentate de un avocat.

42

Astfel, Tribunalul ar fi efectuat o interpretare prea extinsă a cerințelor privind independența avocatului, interpretare care nu ar fi justificată nici de modul de redactare, nici de sensul articolului 19 menționat și care nu și‑ar găsi nicio susținere în jurisprudența Curții. Această interpretare ar fi total imprevizibilă și contrară principiului securității juridice.

43

Astfel, în primul rând, PJ susține că, atunci când un reclamant este o persoană fizică, simpla împrejurare că avocatul mandatat de acesta este o altă persoană fizică este suficientă pentru a îndeplini finalitatea articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

44

PJ amintește că cerința reprezentării de către un terț independent în fața instanțelor Uniunii urmărește, pe de o parte, să împiedice ca părțile private exercite ele însele acțiunea în justiție fără a recurge la un intermediar și, pe de altă parte, să asigure că persoanele juridice sunt apărate de un reprezentant care este suficient de detașat de persoana juridică pe care o reprezintă.

45

În al doilea rând, PJ apreciază că, chiar aplicând în prezenta cauză criteriul de apreciere a independenței avocatului utilizat în raport cu persoanele juridice, nu există niciun temei pentru o interpretare atât de largă precum cea reținută de Tribunal. Astfel, Tribunalul ar fi aplicat în mod eronat jurisprudența referitoare la juriștii de întreprinderi și ar fi depășit limitele situațiilor care afectează independența avocatului, în măsura în care simpla existență a unei legături economice între avocat și clientul său nu poate fi suficientă pentru a concluziona în sensul unei lipse de independență.

46

Situația din prezenta cauză nu ar fi comparabilă cu cea în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej/Comisia (C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553), pe care s‑a întemeiat Tribunalul în ordonanța atacată. Astfel, interesele lui PJ în calitate de întreprinzător și titular al mărcii în cauză nu ar fi nicidecum identice și nici nu s‑ar confunda cu cele ale cabinetului de avocați Z, în care își exercită profesia domnul S. Pe de altă parte, nu ar exista niciun risc ca domnul S. să nu fie în măsură să soluționeze eventuale conflicte între funcția sa de auxiliar de justiție și interesele lui PJ, din moment ce normele profesionale ar avea ca finalitate tocmai prevenirea unor astfel de conflicte. În plus, PJ nu ar dispune de niciun mijloc pentru a da instrucțiuni domnului S., întrucât cabinetul de avocatură Z este condus zilnic de celălalt asociat și întrucât toate deciziile importante se adoptă în unanimitate.

47

Prin intermediul celui de al doilea motiv, PJ reproșează Tribunalului că a denaturat situația de fapt în cadrul aplicării articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în măsura în care constatările privind lipsa independenței domnului S. s‑ar întemeia pe prezumții care nu sunt atestate de fapte. Astfel, concluzia dedusă de Tribunal la punctul 63 din ordonanța atacată, referitoare la dificultățile cu care s‑ar confrunta domnul S. pentru a remedia eventualele tensiuni între obligațiile sale profesionale și obiectivele urmărite de clientul său, nu ar fi susținută în niciun fel.

48

Erdmann & Rossi contestă faptele invocate de PJ în ceea ce privește competențele acestuia din urmă în cabinetul de avocatură Z și independența domnului S. Aceasta apreciază că cerința independenței prevăzută la articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene nu poate fi îndeplinită prin simpla respectare a normelor profesionale germane, din moment ce noțiunea de „avocat” în sensul acestei dispoziții trebuie interpretată în lumina dreptului Uniunii. Aceasta apreciază că, în speță, criteriul independenței nu a fost respectat, dat fiind că PJ nu l-a mandatat pe domnul S., ci cabinetul de avocați Z sub forma sa de societate profesională civilă. Or, în cadrul desfășurării procesului, asociația profesională ar acționa prin intermediul asociaților săi și al reprezentanților săi, astfel încât ar exista identitate între mandant și mandatar.

49

EUIPO precizează, mai întâi, că, în cadrul cererii de declarare a nulității formulate de Erdmann & Rossi, camera de recurs a EUIPO a reținut că PJ era în mod clar de rea‑credință în măsura în care a solicitat, în detrimentul fostei sale cliente, înregistrarea în numele său a semnului pe care aceasta din urmă i l‑a încredințat. Potrivit camerei de recurs, acest comportament nu ar fi compatibil cu obligațiile contractuale și postcontractuale care decurg din relația dintre PJ și clienta sa.

50

EUIPO arată că Tribunalul a interpretat în mod corect cele două criterii definite la articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, și anume ca reprezentantul să fie un terț și ca acest terț să fie un avocat.

51

Deși EUIPO admite că exercitarea profesiei de avocat în calitate de salariat poate fi conformă cu normele deontologice, acesta apreciază totuși că independența impusă avocatului salariat lipsește în cazul în care clientul este angajatorul acestui avocat, din moment ce acesta din urmă poate soluționa cu mai puțină ușurință eventuale conflicte între obligațiile sale profesionale și obiectivele angajatorului său. Aceasta ar fi situația și atunci când angajatorul este o persoană juridică distinctă de persoana fizică a clientului, însă acesta este asociat al acestei persoane juridice, întrucât, din punct de vedere factual, deciziile sunt luate de persoanele fizice, mai ales atunci când acestea din urmă acționează contrar normelor deontologice.

52

Pe de altă parte, EUIPO apreciază că relația dintre un asociat și un avocat membru al cabinetului este comparabilă cu relația cu un jurist de întreprindere. Dacă un avocat care lucrează în calitate de colaborator la un cabinet poate fi independent cu respectarea normelor de deontologie atunci când reprezintă clienți terți în raport cu cabinetul menționat, această independență nu ar mai exista atunci când este necesar să se reprezinte un asociat al cabinetului în care lucrează de asemenea acest avocat, mai ales atunci când asociatul respectiv este ierarhic superior acestuia din urmă.

53

EUIPO concluzionează că, în cauzele în care există un raport de muncă sau o altă formă de dependență care poate împiedica o reprezentare în sensul articolului 19 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, trebuie să se efectueze o examinare de la caz la caz. Or, o astfel de examinare ar fi o chestiune de fapt care nu ar intra sub incidența controlului Curții în cadrul unui recurs.

54

În ceea ce privește al doilea motiv, referitor la o pretinsă denaturare a faptelor, EUIPO consideră că PJ solicită, în realitate, o nouă apreciere a acestora de către Curte.

55

Cu titlu introductiv, în ceea ce privește argumentele EUIPO întemeiate pe inadmisibilitatea primului și a celui de al doilea motiv invocate în cauza C‑529/18 P, pentru motivul că acestea ar privi chestiuni de fapt, trebuie amintit că din articolul 256 TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile aflate la dosar, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte. Aprecierea respectivă nu constituie, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă care au fost prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții. Odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 256 TFUE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor de drept care au fost stabilite de către Tribunal pe baza acestora (Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 47).

56

În speță, pentru a aprecia natura relației profesionale dintre PJ și reprezentantul său, Tribunalul s‑a întemeiat pe elemente de natură factuală a căror calificare poate fi controlată de Curte în lumina articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

57

În consecință, excepția de inadmisibilitate invocată de EUIPO trebuie respinsă.

58

Cu privire la fond, este necesar să se amintească, în ceea ce privește reprezentarea în fața instanțelor Uniunii a unei părți care nu este vizată de primele două paragrafe ale articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, că articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din acest statut, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în conformitate cu articolul 56 din statutul menționat, prevede două condiții distincte și cumulative, și anume, prima, că părțile care nu sunt vizate de primele două paragrafe ale articolului 19 menționat trebuie să fie reprezentate de un avocat și a doua că numai un avocat autorizat să își exercite profesia în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European poate reprezenta sau asista o parte în fața instanțelor Uniunii (Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

59

În ceea ce privește această a doua condiție, din modul de redactare a articolului 19 al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene reiese că sensul și domeniul de aplicare ale acestei condiții trebuie interpretate prin trimitere la dreptul național în cauză. În speță, nu s‑a contestat că respectiva condiție a fost respectată de avocatul care îl reprezenta pe PJ în cadrul acțiunii în primă instanță.

60

În ceea ce privește prima condiție, referitoare la noțiunea de „avocat”, Curtea a statuat că, în lipsa unei trimiteri făcute de articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene la dreptul național al statelor membre, această noțiune trebuie interpretată în mod autonom și uniform în întreaga Uniune, ținând seama nu numai de modul de redactare a acestei dispoziții, ci și de contextul și de obiectivul său (Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 57, precum și jurisprudența citată).

61

În această privință și astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 52 din ordonanța atacată, din modul de redactare a articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special din utilizarea termenului „reprezentate”, reiese că o „parte”, în sensul acestei dispoziții, indiferent de calitatea sa, nu este autorizată să exercite ea însăși acțiunea în fața unei instanțe a Uniunii, ci trebuie să recurgă la serviciile unui terț. Astfel, prezentarea unei cereri introductive semnate de reclamantul însuși nu poate fi suficientă pentru introducerea unei acțiuni, chiar dacă reclamantul este un avocat autorizat să pledeze în fața unei instanțe naționale (Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctele 58 și 59, precum și jurisprudența citată).

62

Această constatare este confirmată de contextul în care se înscrie al treilea paragraf al articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, din care reiese în mod explicit că reprezentarea în justiție a unei părți care nu este prevăzută la primele două paragrafe ale acestui articol nu poate fi asigurată decât de un avocat, în timp ce părțile menționate la aceste două paragrafe pot fi reprezentate de un agent care, dacă este cazul, poate fi asistat de un consilier sau de un avocat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 60).

63

Constatarea menționată este confirmată de obiectivul reprezentării de către un avocat a părților care nu sunt prevăzute la primele două paragrafe ale articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, care este, pe de o parte, să împiedice exercitarea unei acțiuni în justiție de către persoanele fizice înseși, fără a recurge la un intermediar, și, pe de altă parte, garantarea faptului că persoanele juridice sunt apărate de un reprezentant care este suficient de detașat de persoana juridică pe care o reprezintă (Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 61, precum și jurisprudența citată).

64

În această privință, Curtea a subliniat că obiectivul misiunii de reprezentare de către un avocat prevăzute la articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, care se exercită în interesul unei bune administrări a justiției, constă înainte de toate în protejarea și în apărarea în condiții optime a intereselor mandantului, în deplină independență, precum și cu respectarea legii și a normelor profesionale și deontologice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 62).

65

Este adevărat că noțiunea de „independență” a avocatului a fost stabilită inițial în contextul confidențialității documentelor în materie de concurență, jurisprudența, astfel cum este menționată la punctele 53 și 63 din ordonanța atacată, precizând în această privință că avocatul este un auxiliar al justiției chemat să furnizeze, în interesul superior al acesteia, asistență legală clientului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 1982, AM & S Europe/Comisia, 155/79, EU:C:1982:157, punctul 24, precum și Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții, C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctul 42). Cu toate acestea, este necesar să se constate că semnificația acestei noțiuni a cunoscut o evoluție în materie de reprezentare în fața instanțelor Uniunii, criteriul predominant reținut în această privință fiind în prezent protecția și apărarea intereselor clientului, cu respectarea legii și a normelor profesionale și deontologice aplicabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 62).

66

Conform jurisprudenței Curții, cerința independenței se definește nu numai în mod negativ, și anume prin lipsa unui raport de muncă, ci și în mod pozitiv, și anume prin referire la disciplina profesională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 63, precum și jurisprudența citată).

67

Astfel cum a precizat Tribunalul la punctul 54 din ordonanța atacată, cerința independenței avocatului, în contextul specific al articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, implică în mod necesar lipsa unui raport de muncă între acesta din urmă și clientul său.

68

În plus, după cum a subliniat Tribunalul la punctul 55 din ordonanța atacată, acest raționament se aplică cu aceeași forță într‑o situație în care un avocat este angajat de o entitate aflată în legătură cu partea pe care o reprezintă (Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej/Comisia, C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctul 25).

69

În ceea ce privește definiția pozitivă a noțiunii de „independență” care revine avocatului, Curtea a subliniat în mod expres că această independență trebuie să fie înțeleasă nu ca lipsa oricărei legături a avocatului cu clientul său, ci doar a acelora care aduc în mod vădit atingere capacității sale de a‑și asigura misiunea de apărare servind în condiții optime interesele clientului său, cu respectarea legii și a normelor profesionale și deontologice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctele 62-64).

70

Temeinicia primului și a celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑529/18 P, precum și a celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑531/18 P trebuie apreciate în lumina considerațiilor care precedă.

71

În această privință, Tribunalul a considerat în esență, la punctele 54 și 55 din ordonanța atacată, că, în ceea ce privește aprecierea independenței avocatului, situația unui avocat care este ținut de un contract de drept civil față de reclamant trebuie asimilată unei situații de raport de muncă, ce implică lipsa de independență a avocatului.

72

Cu toate acestea, astfel cum a arătat deja Curtea, simpla existență a vreunei legături contractuale oarecare de drept civil între un avocat și clientul său este insuficientă pentru a considera că acest avocat se află într‑o situație care aduce în mod vădit atingere capacității sale de a apăra interesele clientului său cu respectarea criteriului de independență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctele 66 și 67).

73

În plus, Tribunalul a efectuat o interpretare eronată a criteriului independenței în sensul articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, statuând, la punctul 57 din ordonanța atacată, că cerința de a fi reprezentat de un terț independent nu poate fi înțeleasă ca o cerință care vizează numai excluderea unei reprezentări de către salariați ai mandantului sau de către cei care depind din punct de vedere economic de acesta din urmă, ci constituie o cerință mai generală a cărei respectare trebuie examinată de la caz la caz.

74

Astfel, pentru a ține seama de obiectivul misiunii de reprezentare de către un avocat, cerința independenței impusă de dreptul Uniunii reprezentanților părților neprivilegiate trebuie interpretată astfel încât să limiteze cazurile de inadmisibilitate din cauza unei deficiențe în misiunea de reprezentare la ipotezele în care rezultă în mod vădit că avocatul nu este în măsură să își asigure misiunea de apărare servind mai bine interesele clientului său, astfel încât trebuie să fie înlăturat în interesul acestuia din urmă.

75

Cu toate acestea, este necesar să se amintească faptul că, dacă motivarea unei hotărâri a Tribunalului relevă o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, recursul trebuie respins (Hotărârea din 22 septembrie 2020, Austria/Comisia, C‑594/18 P, EU:C:2020:742, punctul 47, precum și jurisprudența citată).

76

În speță, este cert că PJ, care este avocat și care desfășoară în paralel o activitate în domeniul acordării de licențe de mărci, a mandatat cabinetul de avocatură Z, societate civilă profesională în cadrul căreia este unul dintre cei doi asociați cofondatori, pentru a‑și asigura reprezentarea în cadrul unei proceduri jurisdicționale referitoare la o marcă al cărei titular este și că domnul S., avocat care își desfășoară activitatea în cabinetul menționat în calitate de colaborator, a fost însărcinat cu această reprezentare.

77

După ce a analizat, la punctele 62 și 63 din ordonanța atacată, structura cabinetului de avocatură Z și procesul decizional în cadrul acestuia, Tribunalul a concluzionat, la punctul 63 din această ordonanță, că PJ exercita un control efectiv asupra deciziilor cabinetului în ceea ce îl privește pe domnul S. și că această împrejurare avea ca efect faptul că domnul S., în pofida supunerii sale la normele profesionale ale profesiei de avocat, nu beneficia față de PJ de același grad de independență precum un avocat care își desfășoară activitatea în alt cabinet decât cel al cărui client este un asociat.

78

În această privință, trebuie să se constate că relația dintre domnul S. și cabinetul de avocatură Z și chiar PJ în calitatea sa de asociat al acestui cabinet nu poate fi calificată din oficiu ca fiind un raport de muncă ce implică lipsa oricărei independențe, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 66-68 din prezenta hotărâre.

79

Astfel, este de notorietate că profesia de avocat se poate exercita sub diferite forme, care pot varia între avocatul individual și marile cabinete internaționale. Revine avocaților care se asociază să definească modalitățile de colaborare și relațiile lor contractuale pot chiar să îmbrace o formă salarială, în măsura în care legea, normele profesionale naționale și normele deontologice aplicabile permit acest lucru. Or, trebuie să se prezume că un avocat colaborator într‑un cabinet, chiar dacă își exercită profesia în cadrul unui contract de muncă, îndeplinește aceleași cerințe de independență precum un avocat care își exercită profesia în mod individual sau ca asociat la un cabinet.

80

Cu toate acestea, dacă se prezumă că un avocat colaborator la un cabinet îndeplinește, în principiu, cerințele de independență în sensul articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv în ipoteza în care își exercită atribuțiile în cadrul unui contract de muncă sau în cadrul unui alt raport subordonat, trebuie efectuată o distincție în funcție de situația clientului reprezentat.

81

Astfel, în timp ce situația în care clientul este o persoană fizică sau juridică terță în raport cu cabinetul de avocați în care colaboratorul în cauză își exercită funcțiile nu ridică probleme de independență deosebite în privința acestuia, situația este diferită în ceea ce privește cazul în care clientul, persoană fizică, este el însuși asociat și membru fondator al cabinetului de avocați și poate, prin urmare, să exercite un control efectiv asupra colaboratorului. În această din urmă situație, trebuie să se considere că legăturile care există între avocatul colaborator și asociatul client sunt de așa natură încât aduc în mod vădit atingere independenței avocatului.

82

Având în vedere ceea ce precedă și prin substituire de motive, primul și al doilea motiv de recurs în cauza C‑529/18 P, precum și al doilea motiv de recurs în cauza C‑531/18 P trebuie respinse ca nefondate.

83

Prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs în cauza C‑529/18 P, întemeiat pe încălcarea articolului 47 primul și al doilea paragraf din cartă, PJ arată că interpretarea largă la care a recurs Tribunalul are repercusiuni importante nu numai asupra liberei exercitări a profesiei de avocat în Europa, ci și asupra drepturilor fundamentale ale justițiabililor care sunt privați de o protecție jurisdicțională efectivă. Argumentația pe care se întemeiază PC în cadrul celui de al treilea motiv de recurs în cauza C‑531/18 P este în esență identică.

84

PJ arată că ordonanța atacată aduce atingere dreptului la protecție jurisdicțională efectivă în măsura în care acest drept implică un acces efectiv la instanțele judecătorești. PJ explică în această privință că, în cazul în care Tribunalul l‑ar fi informat în timp util cu privire la existența unei eventuale neregularități care afectează reprezentarea legală, i‑ar fi fost posibil să mandateze un alt avocat în termen.

85

Atât Erdmann & Rossi, cât și EUIPO consideră că nu există în speță nicio încălcare a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă.

86

Trebuie amintit că principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor pe care le au justițiabilii în temeiul dreptului Uniunii, la care face referire și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre și care este în prezent afirmat la articolul 47 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2019, BCE și alții/Trasta Komercbanka și alții, C‑663/17 P, C‑665/17 P și C‑669/17 P, EU:C:2019:923, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

87

Protecția jurisdicțională efectivă a unei persoane fizice precum PJ, titulara unei mărci care a făcut obiectul unei cereri de declarare a nulității, este asigurată de dreptul de care dispune această persoană de a formula în fața instanței Uniunii o acțiune împotriva deciziei de anulare a camerei de recurs a EUIPO.

88

În ceea ce privește posibilitățile de îndreptare a neregularității, reiese din jurisprudența Curții că, deși Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Tribunalului prevăd posibilitatea îndreptării unei cereri introductive care nu respectă anumite cerințe de formă, nerespectarea obligației de reprezentare de către un avocat care are dreptul să își exercite profesia în fața instanței unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European nu figurează printre cerințele susceptibile să facă obiectul unei îndreptări ulterioare expirării termenului de introducere a acțiunii în conformitate cu articolul 21 al doilea paragraf din acest statut și cu articolul 44 alineatul (6) din acest regulament de procedură, devenit între timp articolul 78 alineatul (6) din Regulamentul menționat (Ordonanța din 27 noiembrie 2007, Diy‑Mar Insaat Sanayi ve Ticaret și Akar/Comisia, C‑163/07 P, EU:C:2007:717, punctul 26, precum și Ordonanța din 20 februarie 2008, Comunidad Autónoma de Valencia/Comisia, C‑363/06 P, nepublicată, EU:C:2008:99, punctul 34).

89

Desigur, în temeiul articolului 55 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, este posibil să se desemneze un nou reprezentant al unei părți în cazul în care Tribunalul decide excluderea celui care a fost desemnat inițial deoarece consideră că comportamentul său este, astfel cum prevede articolul 55 alineatul (1) din Regulamentul de procedură menționat, incompatibil cu demnitatea Tribunalului sau cu cerințele unei bune administrări a justiției.

90

Cu toate acestea, într‑un caz precum cel arătat la punctul 81 din prezenta hotărâre, nicio dispoziție din Regulamentul de procedură al Tribunalului sau din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene nu obligă în prezent Tribunalul sau Curtea să avertizeze autorul unei acțiuni și nici să îi permită să efectueze desemnarea unui nou reprezentant în cursul procedurii.

91

Din ceea ce precedă rezultă că al treilea motiv de recurs în cauza C‑529/18 P și al treilea motiv de recurs în cauza C‑531/18 P trebuie respinse ca nefondate.

92

Prin intermediul primului motiv de recurs în cauza C‑531/18 P, PC reproșează Tribunalului că a constatat că nu mai era necesar să se pronunțe asupra cererii de substituire în favoarea PC.

93

Erdmann & Rossi și EUIPO solicită respingerea acestui motiv.

94

Dat fiind că legalitatea deciziei Tribunalului de respingere a acțiunii introduse de PJ ca inadmisibilă, întemeiată pe o neregularitate în reprezentarea legală a acestuia din urmă, a fost confirmată prin prezenta hotărâre, trebuie constatat că cererea de substituire și-a pierdut orice relevanță și că nu mai este necesară pronunțarea cu privire la această cerere.

95

Prin urmare, primul motiv de recurs în cauza C‑531/18 P trebuie de asemenea respins.

96

Din considerațiile care precedă rezultă că recursul trebuie să fie respins în ansamblul său.

97

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

98

În speță, întrucât Erdmann & Rossi și EUIPO au solicitat obligarea lui PJ și a societății PC la plata cheltuielilor de judecată, iar aceștia au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs și procedurii în fața Tribunalului.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară și hotărăște: