1

Reclamanta, Naviera Armas, SA, este o companie maritimă cu sediul în Insulele Canare (Spania). Aceasta oferă servicii comerciale de transport maritim de persoane și de mărfuri între insulele principale ale acestui arhipelag, între acesta și Spania continentală, precum și între Spania continentală și Maroc. Reclamanta asigură în special o legătură maritimă între portul din Las Palmas de Gran Canaria (Spania) și cel din Santa Cruz de Tenerife (Spania).

2

Întrucât Gran Canaria și Tenerife sunt insulele cele mai populate ale arhipelagului Canare, traficul maritim comercial între aceste două insule reprezintă o parte substanțială a cifrei de afaceri a companiilor maritime care își desfășoară activitatea în acest arhipelag.

3

Puerto de Las Nieves (Spania) este un port situat pe coasta de nord‑vest a Gran Canaria, în fața Tenerife. Acest port, care în trecut era un port de pescuit, a fost adaptat pentru traficul comercial la mijlocul anilor 1990. Infrastructura acestuia permite primirea feriboturilor rapide de la sfârșitul anilor 1990.

4

Compania maritimă Fred Olsen, SA, una dintre principalele concurente ale reclamantei, a fost prima care a solicitat, în luna noiembrie 1993, să fie autorizată să înființeze o linie regulată de transport comercial de pasageri și de mărfuri între Puerto de Las Nieves și portul Santa Cruz de Tenerife.

5

Direcția Generală a Marinei Comerciale din cadrul Ministerului spaniol al Lucrărilor Publice, al Transporturilor și al Mediului a autorizat Fred Olsen, la 21 decembrie 1994, să exploateze o linie de cabotaj între cele două porturi menționate. Această autorizație a fost acordată pe baza principiului prior in tempore, potior in iure.

6

De atunci, Fred Olsen este singura companie maritimă care exploatează o linie de transport comercial de pasageri și de mărfuri între Puerto de Las Nieves și portul Santa Cruz de Tenerife. Începând cu anul 1999, această linie este asigurată de două feriboturi rapide care se intersectează la jumătatea traversării, fiecare dintre aceste nave părăsind portul de plecare în același timp.

7

Utilizarea de către Fred Olsen a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves este condiționată de plata mai multor taxe prevăzute la articolul 115 bis din Decreto legislativo 1/1994 por el que se aprueba el texto refundido de las disposiciones legales vigentes en materia de tasas y precios públicos de la Comunidad Autónoma de Canarias (Decretul legislativ 1/1994 privind aprobarea consolidării dispozițiilor legale în vigoare în materie de taxe și de prețuri publice ale Comunității Autonome Canare) din 29 iulie 1994 (BOC nr. 98 din 10 august 1994, p. 5603). Aceste taxe privesc în special intrarea și staționarea navelor în port (în continuare, „taxa T 1”), acostarea (în continuare, „taxa T 2”), pasagerii (în continuare, „taxa T 3”), mărfurile (în continuare, „taxa T 4”) și serviciile de antrepozitare și de folosire a incintelor sau a clădirilor (în continuare, „taxa T 9”).

8

Începând cu anul 1994, reclamanta a solicitat în mai multe rânduri Direcției Generale a Puertos Canarios (Oficiul Public al Porturilor din Canare) (denumit în continuare „DGPC”) posibilitatea să acosteze în Puerto de Las Nieves, într‑o primă etapă cu feriboturi convenționale, iar ulterior cererii depuse la 3 iulie 2013, cu un feribot rapid. Până la realizarea, în anul 2014, a lucrărilor de extindere a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, DGPC a respins toate aceste cereri. Deciziile respective au fost întemeiate în esență pe capacitatea de primire limitată a Puerto de Las Nieves și pe necesitatea asigurării securității la manevrarea navelor la intrarea în acest port și în interiorul acestuia.

9

Aceleași motive au justificat respingerea de către DGPC a cererii formulate în anul 2004 de o altă companie maritimă (Trasmediterránea) privind acostarea în Puerto de Las Nieves a unui feribot rapid.

10

La 26 aprilie 2013, reclamanta a introdus la Comisia Europeană o plângere prin care a susținut în special că autoritățile spaniole au acordat Fred Olsen ajutoare de stat ilegale prin intermediul unor măsuri diverse privind Puerto de Las Nieves (denumită în continuare „plângerea”).

11

Potrivit plângerii, aceste ajutoare rezultau, în primul rând, din decizia DGPC de a acorda Fred Olsen dreptul exclusiv de a dezvolta activități de transport maritim comercial cu plecare din Puerto de Las Nieves în lipsa inițierii unei proceduri de ofertare publice, transparente și nediscriminatorii, în al doilea rând, din scutirea parțială, în cazul Fred Olsen, de la plata anumitor redevențe portuare, și anume taxele T 2 și T 9, și, în al treilea rând, din finanțarea prin intermediul fondurilor publice a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, construită în vederea utilizării sale exclusive de către Fred Olsen.

12

O versiune neconfidențială a plângerii a fost adresată autorităților spaniole, care au depus observații la 4 iulie 2013. La 20 august 2013, autoritățile spaniole au adresat Comisiei observații complementare în răspunsul la o solicitare de informații din partea Comisiei.

13

La 22 octombrie 2013, Comisia a comunicat reclamantei o scrisoare care cuprindea o apreciere preliminară potrivit căreia, la prima vedere, măsurile în cauză nu păreau să poată fi calificate drept ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Scrisoarea adresată reclamantei sugera că autoritățile spaniole furnizaseră probe referitoare la o plată corectă a taxelor portuare de către Fred Olsen, pe de o parte, și că acestea prezentaseră un raport tehnic care demonstra capacitatea limitată a Puerto de Las Nieves. Această scrisoare se referea de asemenea la intenția autorităților spaniole de a extinde infrastructura acestui port.

14

Prin scrisoarea din 13 decembrie 2013, reclamanta a contestat această apreciere preliminară și a subliniat necesitatea deschiderii de către Comisie a unei proceduri oficiale de investigare în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE. La 18 februarie 2014, aceste observații au fost transmise de Comisie autorităților spaniole, care au răspuns la 18 martie 2014.

15

În luna octombrie a anului 2014, Comisia a aflat din presă că fusese organizată o procedură de ofertare pentru acordarea accesului la infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves pentru transportul maritim comercial. Fred Olsen a prezentat din proprie inițiativă observații Comisiei, în urma cărora, prin scrisoarea din 9 decembrie 2014, Comisia a solicitat autorităților spaniole transmiterea anumitor informații și informarea sa cu regularitate cu privire la această procedură de ofertare. Autoritățile spaniole au răspuns la această scrisoare la 16 ianuarie 2015 și au adresat ulterior Comisiei mai multe scrisori de informare, între lunile februarie și octombrie ale anului 2015. În cursul anului 2015, în două rânduri, Fred Olsen a informat de asemenea Comisia cu privire la evoluția procedurii de ofertare.

16

Potrivit informațiilor primite de Comisie, procedura de ofertare în discuție fusese publicată de DGPC la 14 octombrie 2014 în vederea atribuirii a două loturi referitoare la intervalele orare pentru traficul comercial în Puerto de Las Nieves. Această procedură de ofertare era ulterioară lucrărilor din anul 2014 de extindere a acestui port, destinate să permită acostarea în același timp a două feriboturi rapide. La 24 noiembrie 2014, consiliul de administrație al DGPC a respins calea de atac introdusă de Fred Olsen împotriva acestei proceduri de ofertare. Prin decizia din 3 februarie 2015, acesta a atribuit Fred Olsen primul lot, iar reclamantei al doilea lot, cele două companii fiind singurele care depuseseră o ofertă.

17

Fred Olsen a contestat rezultatul acestei cereri de ofertă la Tribunal Superior de Justicia, Sala de lo Contencioso‑Administrativo, Sección Primera de Santa Cruz de Tenerife (Curtea Superioară de Justiție, Camera de contencios administrativ, Secția întâi din Santa Cruz de Tenerife, Spania), pentru motivul că aceasta nu respecta normele în materie de achiziții publice. În paralel cu acțiunea sa pe fond, Fred Olsen a solicitat suspendarea judiciară a cererii de ofertă. Suspendarea a fost dispusă prin ordonanța din 27 februarie 2015 (denumită în continuare, „ordonanța de suspendare din 27 februarie 2015”), confirmată prin ordonanța dată de Tribunalul Supremo (Curtea Supremă, Spania) la 7 iulie 2016.

18

Prin scrisoarea din 6 octombrie 2015, reclamanta a adresat Comisiei o solicitare de a acționa în sensul articolului 265 TFUE. La 28 octombrie 2015, Comisia a adresat autorităților spaniole o ultimă solicitare de informații, la care s‑a răspuns la 23 noiembrie 2015.

19

La 8 decembrie 2015, Comisia a adoptat Decizia C(2015) 8655 final privind ajutorul de stat SA.36628 (2015/NN) (ex 2013/CP) – Spania – Fred Olsen (denumită în continuare „decizia atacată”).

20

În considerentul (42) al deciziei atacate, Comisia a considerat că trebuia să examineze mai întâi, împreună, prima și a treia obiecțiune formulate în plângere, acestea urmărind în esență criticarea avantajului de care ar fi beneficiat Fred Olsen ca urmare a utilizării exclusive de către această companie a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves altfel decât prin intermediul oricărei proceduri de ofertare publice, transparente și nediscriminatorii.

21

În această privință, Comisia s‑a întemeiat pe patru motive pentru a concluziona, în considerentul (62) al deciziei atacate, că această utilizare exclusivă nu generase acordarea niciunui ajutor de stat.

22

În primul rând, în considerentul (43) al deciziei atacate, Comisia a arătat că atât dezvoltarea inițială a Puerto de Las Nieves în vederea permiterii transportului comercial, cât și adaptarea sa în scopul primirii feriboturilor rapide erau anterioare pronunțării Hotărârii din 12 decembrie 2000, Aéroports de Paris/Comisia (T‑128/98, EU:T:2000:290). Din această observație, Comisia a dedus că autoritățile competente au putut să considere în mod legitim în acea perioadă că finanțarea publică a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves nu constituia un ajutor de stat și, prin urmare, nu necesita notificarea Comisiei.

23

În al doilea rând, în considerentul (44) al deciziei atacate, Comisia a arătat în esență că infrastructura portuară care permitea transportul comercial cu plecare din Puerto de Las Nieves nu fusese inițial nici planificată, nici dezvoltată pentru a beneficia de ea în mod specific Fred Olsen sau orice altă companie maritimă.

24

În al treilea rând, Comisia a arătat în considerentul (45) al deciziei atacate că reclamanta nu a susținut că nivelul taxelor portuare datorate pentru utilizarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves de către Fred Olsen genera acordarea unui ajutor de stat. Din această observație, Comisia a dedus că această parte a plângerii nu identifica niciun avantaj acordat prin intermediul unor resurse de stat, un asemenea ajutor neputând rezulta din unica împrejurare că, de facto, Fred Olsen era singura utilizatoare a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves.

25

În al patrulea rând, în considerentele (46)-(61) ale deciziei atacate, Comisia a examinat dacă situația denunțată în plângere era conformă cu practica sa decizională potrivit căreia utilizatorul unei infrastructuri portuare finanțate prin intermediul fondurilor publice nu primește un ajutor de stat atunci când, pe de o parte, operatorul infrastructurii percepe de la acest utilizator taxe comparabile celor percepute în alte porturi comparabile și, pe de altă parte, accesul la această infrastructură este deschis și nediscriminatoriu.

26

În ceea ce privește prima condiție, Comisia a considerat‑o în speță ca fiind îndeplinită, având în vedere asigurarea dată de Regatul Spaniei, necontestată de reclamantă, că DGPC percepea aceleași taxe portuare în toate porturile ce țineau de competența sa în Insulele Canare.

27

În ceea ce privește a doua condiție, Comisia a diferențiat între perioada anterioară și perioada ulterioară datei de 3 iulie 2013, atunci când reclamanta și‑a manifestat pentru prima dată în mod formal dorința de a desfășura activități de transport maritim comercial cu feriboturi rapide cu plecare din Puerto de Las Nieves.

28

În ceea ce privește perioada anterioară datei de 3 iulie 2013, Comisia a apreciat în esență că, din moment ce nicio companie maritimă nu își manifestase dorința de a‑și desfășura activitatea în acest port cu feriboturi rapide, se putea considera că autoritățile spaniole nu adoptaseră nicio măsură care să rezerve Fred Olsen utilizarea exclusivă a portului sau care să prezinte un caracter discriminatoriu față de alți utilizatori potențiali. În această privință, Comisia a subliniat că cererile de acces la infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves formulate anterior de Trasmediterránea și de reclamantă priveau feriboturile convenționale și că autoritățile spaniole stabiliseră că accesul doar al feriboturilor rapide la infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves era justificat din motive de siguranță.

29

În ceea ce privește perioada ulterioară datei de 3 iulie 2013, Comisia a recunoscut mai întâi că DGPC nu era în măsură să dea curs cererii reclamantei de obținere a accesului la infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves de la 1 septembrie 2013, având în vedere timpul scurt până la acea dată. Totuși, Comisia a considerat că DGPC, în calitate de administrator al infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, avea obligația, de la data introducerii acestei cereri, să efectueze demersurile necesare pentru asigurarea unui acces nediscriminatoriu la această infrastructură oricărui utilizator potențial care își desfășura activitatea cu feriboturi rapide.

30

Pe de altă parte, Comisia a apreciat că, luând în considerare procedura de ofertare inițiată după extinderea, în anul 2014, a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, DGPC îndeplinise această obligație într‑un termen rezonabil de la cererea de acces a reclamantei din 3 iulie 2013. În această privință, în considerentul (59) al deciziei atacate, Comisia a precizat că atribuirea celor două loturi referitoare la intervale orare coroborată cu creșterea capacității de primire a vehiculelor pe cheiul Puerto de Las Nieves era preferabilă reducerii frecvenței de îmbarcare și de debarcare de către navele Fred Olsen din moment ce, în primul rând, această din urmă companie putea să se aștepte în mod legitim să îi fie menținute condițiile de utilizare a acestui port și, în al doilea rând, o asemenea reducere ar fi avut efecte benefice limitate pentru concurență.

31

În considerentele (60)-(62) ale deciziei atacate, Comisia a concluzionat că, din moment ce taxele aplicate pentru utilizarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves erau aceleași ca cele percepute în porturi comparabile și, mai mult, statu‑quoul rezultat din ordonanța de suspendare din 27 februarie 2015 era temporar, DGPC efectuase demersurile necesare pentru asigurarea unui acces deschis și nediscriminatoriu la acest port și că, prin urmare, Fred Olsen nu beneficiase de niciun ajutor de stat. Comisia a subliniat totuși că această concluzie nu trebuia să împiedice DGPC să își continue eforturile pentru a permite cât mai rapid unei a doua companii care își desfășoară activitatea cu feriboturi rapide să ofere servicii de transport cu plecare din Puerto de Las Nieves.

32

În ceea ce privește a doua obiecțiune, întemeiată pe o scutire parțială a Fred Olsen de la plata anumitor taxe portuare, în considerentul (63) al deciziei atacate, Comisia a subliniat că autoritățile spaniole confirmaseră că Fred Olsen era supusă la plata tuturor taxelor portuare aplicabile și că, în plus, aceste autorități demonstraseră că această companie se conformase, cel puțin din anul 2005, tuturor deciziilor de impunere care îi fuseseră adresate.

33

În considerentul (66) al deciziei atacate, după ce a amintit în esență că nu îi revenea sarcina să se pronunțe cu privire la modul în care erau aplicate taxele portuare, Comisia a considerat că nu se demonstrase că Fred Olsen beneficiase de un vreun avantaj în raport cu taxa T 9 din moment ce, potrivit explicațiilor date de autoritățile spaniole, această taxă era calculată în același mod în toate porturile din Canare ce țineau de competența DGPC.

34

Comisia a înlăturat și argumentul potrivit căruia taxa T 2 ar fi trebuit să fie aplicată Fred Olsen în măsura în care ar privi utilizarea de către aceasta din urmă a rampelor mobile pentru perioade de 24 de ore, iar nu doar pentru perioada în care ele erau utilizate efectiv. Astfel, Comisia a precizat că a primit informații suficiente din partea autorităților spaniole în sensul că taxa T 2 era calculată de DGPC în același mod în toate porturile din Canare care țineau de competența sa. Întrucât nu se demonstrase că Fred Olsen primise vreun avantaj cu acest titlu, în considerentul (70), Comisia a apreciat că examinarea celorlalte condiții prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE pentru a califica o măsură drept ajutor de stat nu era necesară în speță.

35

Comisia a dedus din ansamblul acestor elemente, în considerentul (71) al deciziei atacate, că măsurile în discuție nu constituiau ajutoare de stat.

36

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 martie 2016, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

37

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 16 iunie 2016, Fred Olsen a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor Comisiei.

38

Prin Ordonanța din 7 septembrie 2016, președintele Camerei a doua a Tribunalului a admis cererea de intervenție a Fred Olsen.

39

Intervenienta a depus un memoriu în intervenție la 31 octombrie 2016. La 19 decembrie 2016, reclamanta și‑a prezentat observațiile cu privire la acest memoriu, Comisia informând Tribunalul, la 17 noiembrie 2016, că nu avea observații cu privire la acesta.

40

Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, prezenta cauză a fost repartizată Camerei a noua, în cadrul căreia a fost numit un nou judecător raportor.

41

Printr‑o măsură de organizare a procedurii adoptată în temeiul articolului 90 din Regulamentul de procedură, Tribunalul a adresat părților întrebări scrise pentru a se răspunde în cadrul ședinței.

42

Reclamanta solicită în esență Tribunalului:

43

Comisia și intervenienta solicită Tribunalului:

44

Reclamanta invocă un motiv unic în susținerea acțiunii, întemeiat pe omisiunea Comisiei de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, în pofida dificultăților serioase determinate de aprecierea măsurilor denunțate în plângere. Acest motiv unic se întemeiază pe trei serii de argumente, referitoare la durata procedurii de examinare preliminară și la intensitatea schimburilor de corespondență care au avut loc în cursul acesteia între Comisie și Regatul Spaniei, la erori vădite în aprecierea faptelor și, în sfârșit, la erori de drept și la o insuficiență a motivării.

45

După evocarea, cu titlu introductiv, a jurisprudenței relevante aplicabile prezentului litigiu, trebuie examinate în primul rând argumentele prezentate de reclamantă în susținerea cererii sale de anulare în care sunt evidențiate unele dificultăți serioase apărute în cursul procedurii de examinare preliminară propriu‑zisă și, în al doilea rând, argumentele referitoare la conținutul deciziei atacate.

46

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care Comisia nu poate dobândi convingerea, în urma unei prime examinări în cadrul procedurii prevăzute la articolul 108 alineatul (3) TFUE, că o măsură fie nu constituie un „ajutor” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, fie, dacă este calificată drept ajutor, este compatibilă cu Tratatul FUE sau în cazul în care această procedură nu i‑a permis să înlăture toate dificultățile ridicate de aprecierea compatibilității măsurii respective, această instituție are obligația de a iniția procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, fără a dispune în această privință de o marjă de apreciere (a se vedea Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, EU:C:2008:757, punctul 113 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2005, Italia/Comisia, C‑400/99, EU:C:2005:275, punctul 48).

47

Această obligație este confirmată expres de dispozițiile coroborate ale articolului 4 alineatul (4) și ale articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [108 TFUE] (JO 1999, L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41) (Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, EU:C:2008:757, punctul 113, și Hotărârea din 14 septembrie 2016, Trajektna luka Split/Comisia, T‑57/15, nepublicată, EU:T:2016:470, punctul 59; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2006, Asociación de Estaciones de Servicio de Madrid și Federación Catalana de Estaciones de Servicio/Comisia, T‑95/03, EU:T:2006:385, punctul 134 și jurisprudența citată), reluat în esență la articolul 4 alineatul (4) și la articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 TFUE (JO 2015, L 248, p. 9), intrat în vigoare la 14 octombrie 2015 și, prin urmare, aplicabil la data la care a fost adoptată decizia atacată.

48

În plus, noțiunea de dificultăți serioase, a căror existență obligă Comisia să inițieze procedura oficială de investigare, are un caracter obiectiv. Existența unor asemenea dificultăți trebuie să fie căutată atât în împrejurările în care a fost adoptat actul atacat, cât și în aprecierile pe care s‑a întemeiat Comisia, în mod obiectiv, prin efectuarea unei analize a motivelor deciziei în raport cu elementele de care dispunea Comisia atunci când s‑a pronunțat cu privire la existența sau la compatibilitatea cu piața internă a ajutoarelor în litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2009, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia, C‑431/07 P, EU:C:2009:223, punctul 63, Hotărârea din 18 noiembrie 2009, Scheucher – Fleisch și alții/Comisia, T‑375/04, EU:T:2009:445, punctul 74 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 28 martie 2012, Ryanair/Comisia, T‑123/09, EU:T:2012:164, punctul 77 și jurisprudența citată).

49

Rezultă astfel că controlul de legalitate efectuat de Tribunal în privința existenței unor dificultăți serioase, prin natura sa, nu se poate limita la identificarea unei erori vădite de apreciere [Hotărârea din 27 septembrie 2011, 3F/Comisia, T‑30/03 RENV, EU:T:2011:534, punctul 55, și Hotărârea din 17 martie 2015, Pollmeier Massivholz/Comisia, T‑89/09, EU:T:2015:153, punctul 49 (nepublicată)]. Un control jurisdicțional integral se arată a fi cu atât mai necesar cu cât, în speță, reclamanta critică examinarea efectuată de Comisie a însăși calificării măsurilor în discuție drept ajutoare de stat, această noțiune, astfel cum este definită în Tratatul FUE, având un caracter juridic și trebuind să fie interpretată pe baza unor elemente obiective [Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, EU:C:2008:757, punctul 111, și Hotărârea din 17 martie 2015, Pollmeier Massivholz/Comisia, T‑89/09, EU:T:2015:153, punctul 47 (nepublicată)].

50

Reiese de asemenea din jurisprudență că caracterul insuficient sau incomplet al examinării efectuate de Comisie cu ocazia procedurii de examinare preliminară constituie un indiciu al existenței unor dificultăți serioase [a se vedea Hotărârea din 17 martie 2015, Pollmeier Massivholz/Comisia, T‑89/09, EU:T:2015:153, punctul 50 (nepublicată) și jurisprudența citată].

51

Sarcina probei cu privire la existența unor dificultăți serioase revine reclamantului, care poate face această probă pe baza unei serii de indicii concordante, referitoare, pe de o parte, la împrejurările și la durata procedurii de examinare preliminară și, pe de altă parte, la conținutul deciziei atacate (Hotărârea din 3 martie 2010, Bundesverband deutscher Banken/Comisia, T‑36/06, EU:T:2010:61, punctul 127, și Hotărârea din 16 septembrie 2013, Colt Télécommunications France/Comisia, T‑79/10, nepublicată, EU:T:2013:463, punctul 37; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2001, Prayon‑Rupel/Comisia, T‑73/98, EU:T:2001:94, punctul 49).

52

Reclamanta se întemeiază mai întâi pe durata lungă a procedurii de examinare preliminară, precum și pe frecvența ridicată a schimburilor de corespondență dintre Comisie și Regatul Spaniei în cursul acesteia pentru a demonstra că examinarea măsurilor în discuție a determinat dificultăți serioase.

53

Pe de o parte, perioada de mai mult de doi ani și opt luni dintre depunerea plângerii și adoptarea deciziei atacate ar fi excesivă, având în vedere termenul maxim de două luni prevăzut pentru procedura de examinare preliminară la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 659/1999 și, de la abrogarea acestui regulament, la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul 2015/1589. O asemenea durată ar evidenția complexitatea cauzei, cu atât mai mult cu cât Comisia a adoptat decizia atacată numai după ce a fost pusă în întârziere de reclamantă.

54

Pe de altă parte, reclamanta susține în esență că numeroasele schimburi de corespondență care au avut loc între Comisie și Regatul Spaniei, descrise în decizia atacată, au depășit cu mult ceea ce putea cuprinde o investigare preliminară în materie de ajutoare de stat. O asemenea frecvență a schimburilor de corespondență, care ar putea fi explicată prin lipsa cooperării Regatului Spaniei, ar fi de neînțeles în lipsa unor dificultăți serioase în examinarea plângerii. Dificultățile avute de Comisie în cursul procedurii de examinare preliminară ar fi confirmate de împrejurarea că aceasta a aflat prin intermediul mass‑media despre organizarea unei proceduri de ofertare după depunerea plângerii și că, în plus, numai sub rezerva unei modificări substanțiale a situației în discuție și a caracterului temporar al suspendării judiciare a acestei proceduri de ofertare, Comisia a concluzionat în decizia atacată în sensul inexistenței unui ajutor de stat.

55

În cadrul prezentei proceduri, Comisia însăși ar fi recunoscut că întârziase deliberat adoptarea deciziei atacate în așteptarea rezultatului acestei proceduri de ofertare. Această împrejurare ar atesta că, din punctul de vedere al Comisiei, deschiderea accesului la infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves era esențială pentru examinarea măsurilor în discuție și că, în mod contrar susținerilor actuale ale Comisiei, pretinsa inexistență a unui avantaj acordat prin intermediul resurselor de stat nu era considerată determinantă.

56

În ceea ce privește încercarea Comisiei de a justifica durata procedurii de examinare preliminară prin numărul de argumente prezentate de reclamantă, întemeiate pe mai multe dispoziții ale Tratatului FUE, aceasta ar fi nefondată. Pe de o parte, Comisia ar fi ales imediat să examineze partea din plângere care este întemeiată pe o nerespectare a articolului 106 TFUE coroborat cu articolul 102 TFUE separat de cea, care face obiectul deciziei atacate, întemeiată pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE. Pe de altă parte, Comisia ar fi decis să claseze prima parte din plângere încă din 19 iulie 2013, astfel încât nu ar fi întârziat nicidecum examinarea măsurilor în discuție.

57

Reclamanta subliniază de asemenea că și‑a exprimat punctul de vedere cu privire la analiza măsurilor denunțate cu o singură ocazie, și anume atunci când și‑a prezentat observațiile cu privire la concluziile preliminare ale Comisiei, și că, în consecință, întârzierea acumulată în cursul procedurii de examinare preliminară nu poate, în niciun caz, să îi fie imputată.

58

Comisia subliniază, ca și intervenienta, că nici intensitatea schimburilor de corespondență cu statul membru în cauză în cursul procedurii de examinare preliminară, nici durata lungă a acesteia nu indică în mod necesar existența unor dificultăți serioase în analiza măsurilor în discuție. Durata lungă a procedurii de examinare preliminară ar putea fi explicată prin volumul de lucru al Comisiei, ce rezultă, printre altele, din alte plângeri sau din solicitări repetate de informații adresate statului membru în cauză sau chiar dintr‑o evoluție a împrejurărilor.

59

Potrivit Comisiei, în primul rând, aprecierea duratei procedurii de examinare preliminară ar trebui să țină seama de faptul că a comunicat reclamantei concluziile sale preliminare încă din 22 octombrie 2013 și că, ulterior, acestea au rămas practic neschimbate. În al doilea rând, situația în discuție ar fi evoluat pe întreaga durată a procedurii de examinare preliminară, de la cererea de acces la infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves formulată de reclamantă la 3 iulie 2013, și decizia atacată ar fi fost adoptată la doar câteva luni după ordonanța de suspendare din 27 februarie 2015. În al treilea rând, durata procedurii ar fi explicată în special prin temeiurile multiple ale plângerii depuse de reclamantă, care a trebuit să fie examinată de diferite unități ale Comisiei. În al patrulea rând, numeroasele reacții ale reclamantei ar fi necesitat o multiplicare a schimburilor de corespondență cu autoritățile spaniole pentru a clarifica total măsurile în discuție. În ceea ce privește intensitatea schimburilor de corespondență cu autoritățile spaniole, aceasta s‑ar datora în principal împrejurării că, după ce a luat cunoștință despre organizarea unei proceduri de ofertare, Comisia a apreciat că faptul de a cunoaște rezultatul acesteia i‑ar permite să adopte o decizie mai concretă și mai utilă referitoare la măsurile în discuție. Comisia subliniază totuși, în esență, că nici această evoluție a împrejurărilor, nici faptul că rezultatul procedurii de ofertare a fost suspendat pe cale judiciară nu erau de natură să influențeze constatarea potrivit căreia măsurile în discuție nu constituiau ajutoare de stat.

60

În această privință, trebuie amintit mai întâi că, în cazul în care măsurile de stat în litigiu nu au fost notificate de statul membru în cauză, Comisia nu este obligată să procedeze la o examinare preliminară a acestor măsuri într‑un termen determinat. Totuși, întrucât deține o competență exclusivă pentru a aprecia compatibilitatea unui ajutor de stat cu piața internă, Comisia este obligată, în interesul unei bune administrări a normelor fundamentale ale Tratatului FUE referitoare la ajutoarele de stat, să procedeze la o examinare diligentă și imparțială a unei plângeri care denunță existența unui ajutor incompatibil cu piața internă. Rezultă în special că examinarea preliminară a măsurilor de stat care au făcut obiectul unei plângeri nu poate fi prelungită pe termen nedeterminat de către Comisie, din moment ce aceasta, precum în speță, a acceptat să inițieze o asemenea examinare solicitând informații statului membru în cauză (Hotărârea din 10 mai 2006, Air One/Comisia, T‑395/04, EU:T:2006:123, punctul 61, Hotărârea din 12 decembrie 2006, Asociación de Estaciones de Servicio de Madrid și Federación Catalana de Estaciones de Servicio/Comisia, T‑95/03, EU:T:2006:385, punctul 121, și Hotărârea din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, T‑30/01-T‑32/01 și T‑86/02-T‑88/02, EU:T:2009:314, punctul 260). Astfel, această examinare are drept unic obiect să permită Comisiei să își formeze o primă opinie cu privire la calificarea măsurilor supuse aprecierii sale și cu privire la compatibilitatea lor cu piața internă (a se vedea Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Ryanair/Comisia, T‑512/11, nepublicată, EU:T:2014:989, punctul 68 și jurisprudența citată).

61

Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri de examinare preliminară se stabilește în funcție de împrejurările fiecărei cauze și în special de contextul acesteia, de diferitele etape procedurale pe care Comisia trebuie să le urmeze, de complexitatea cauzei, precum și de miza pentru diferitele părți interesate (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2011, Regione autonoma della Sardegna și alții/Comisia, T‑394/08, T‑408/08, T‑453/08 și T‑454/08, EU:T:2011:493, punctul 99 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2011, 3F/Comisia, T‑30/03 RENV, EU:T:2011:534, punctul 58 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 octombrie 2014, Portovesme/Comisia, T‑291/11, EU:T:2014:896, punctul 72 și jurisprudența citată).

62

În speță, Comisia a fost sesizată cu plângerea reclamantei la 26 aprilie 2013 și a comunicat reclamantei concluziile sale preliminare la 22 octombrie 2013. Procedând astfel, Comisia s‑a conformat regulii cuprinse la punctul 48 din Codul celor mai bune practici de desfășurare a procedurilor de control al ajutoarelor de stat (JO 2009, C 136, p. 13), care prevede că, „în termen de douăsprezece luni, Comisia se va strădui, în principiu […] să trimită reclamantului o primă scrisoare administrativă în care își va prezenta opinia preliminară privind cazurile neprioritare” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2016, Trajektna luka Split/Comisia, T‑57/15, nepublicată, EU:T:2016:470, punctul 67).

63

Totuși, decizia atacată a fost adoptată la 8 decembrie 2015, respectiv la mai mult de 31 de luni de la primirea plângerii și la mai mult de doi ani de la comunicarea opiniei preliminare a Comisiei reclamantei.

64

Or, chiar dacă se ține seama de dreptul Comisiei de a acorda grade de prioritate diferite plângerilor cu care este sesizată (a se vedea Hotărârea din 4 iulie 2007, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia, T‑475/04, EU:T:2007:196, punctul 158 și jurisprudența citată), termenele menționate la punctul 63 de mai sus au depășit mult ceea ce implica în principiu o primă examinare a măsurilor denunțate în plângere. În această privință, s‑a statuat că o asemenea împrejurare era susceptibilă, alături de alte elemente, să indice că Comisia întâmpinase dificultăți serioase de apreciere, care impuneau inițierea procedurii prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2000, SIC/Comisia, T‑46/97, EU:T:2000:123, punctul 102, Hotărârea din 27 septembrie 2011, 3F/Comisia, T‑30/03 RENV, EU:T:2011:534, punctul 72, și Hotărârea din 14 septembrie 2016, Trajektna luka Split/Comisia, T‑57/15, nepublicată, EU:T:2016:470, punctul 62).

65

Trebuie să se aprecieze dacă, astfel cum susține Comisia, durata deosebit de lungă în speță a procedurii de examinare preliminară a putut să rezulte în parte din împrejurări obiective, străine de orice dificultate serioasă întâmpinată cu ocazia examinării măsurilor în discuție.

66

În ceea ce privește mai întâi împrejurarea că reclamanta a invocat în plângere o încălcare nu numai a articolului 107 TFUE, ci și a articolelor 102 și 106 TFUE, trebuie să se sublinieze că această ultimă parte a plângerii a putut să fie clasată încă din 19 iulie 2013. După cum reclamanta subliniază în mod întemeiat, examinarea de către Comisie a părții din plângere consacrate unei pretinse încălcări a articolelor 102 și 106 TFUE nu a putut, așadar, să ocazioneze nicio întârziere semnificativă în examinarea preliminară a măsurilor denunțate în plângere ca fiind constitutive ale unor ajutoare de stat.

67

În ceea ce privește, în continuare, evoluția situației în discuție în cursul procedurii administrative, trebuie să se arate că, într‑adevăr, reclamanta a depus la 3 iulie 2013 la DGPC o cerere de autorizare a acostării în Puerto de Las Nieves, respectiv la puțin timp după curgerea celor două luni de la depunerea plângerii la Comisie. Astfel cum reiese din considerentele (23)-(27) ale deciziei atacate, această cerere nu numai că a determinat o decizie de refuz din partea DGPC, ci a condus‑o pe aceasta din urmă să aibă în vedere autorizarea unei a doua companii maritime să își desfășoare activitatea în Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial și, în această perspectivă, să efectueze lucrări de amenajare a acestui port, precum și să organizeze o procedură de ofertare. Asemenea împrejurări obiective erau, incontestabil, de natură să determine o modificare a condițiilor în care intervenienta fusese autorizată până la acel moment să utilizeze infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves. Din moment ce aceste condiții făceau în mod concret obiectul plângerii care denunța acordarea unor ajutoare de stat intervenientei, evoluția situației sus‑menționate constituia o împrejurare obiectivă de natură să justifice o prelungire a termenului necesar examinării acestei plângeri.

68

Aceeași concluzie este valabilă și în ceea ce privește acțiunea intervenientei împotriva cererii de ofertă, introdusă la Tribunal Superior de Justicia, Sala de lo Contencioso‑Administrativo, Sección Primera de Santa Cruz de Tenerife (Curtea Superioară de Justiție, Camera de contencios administrativ, Secția întâi din Santa Cruz de Tenerife), și în ceea ce privește ordonanța de suspendare din 27 februarie 2015, din moment ce aceste împrejurări ulterioare depunerii plângerii au avut ca efect crearea unei stări de incertitudine în ceea ce privește menținerea sau lipsa menținerii condițiilor de utilizare a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves de către intervenientă, denunțate în plângere.

69

În ceea ce privește, în sfârșit, multiplele schimburi de corespondență dintre Comisie și autoritățile spaniole, trebuie amintit că simplul fapt că au fost inițiate discuții între Comisie și statul membru în cauză pe durata procedurii de examinare preliminară și că, în acest cadru, Comisia a putut solicita informații suplimentare cu privire la măsurile supuse controlului său nu poate fi considerată, în sine, o dovadă a faptului că această instituție se confrunta cu dificultăți serioase de apreciere (a se vedea Hotărârea din 27 septembrie 2011, 3F/Comisia, T‑30/03 RENV, EU:T:2011:534, punctul 71 și jurisprudența citată).

70

În această privință, pe de o parte, trebuie să se sublinieze că reclamanta a contestat în mod detaliat aprecierea preliminară cuprinsă în scrisoarea pe care Comisia i‑o adresase la 22 octombrie 2013 și că această împrejurare a putut să justifice încercarea Comisiei de a obține informații complementare de la autoritățile spaniole.

71

Pe de altă parte, evoluția situației în discuție în speță, examinată la punctele 67 și 68 de mai sus, era de asemenea de natură să justifice noi schimburi de corespondență cu Regatul Spaniei referitoare la condițiile de acces la infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial și, în consecință, prelungirea duratei examinării preliminare a acestora. În speță, această concluzie este cu atât mai valabilă cu cât intervenienta, din proprie inițiativă, a prezentat observații în fața Comisiei după ce aceasta solicitase autorităților spaniole explicații în legătură cu procedura de ofertare, iar ulterior, în cursul anului 2015, a informat Comisia în două rânduri cu privire la evoluția aceleiași proceduri de ofertare (a se vedea punctul 15 de mai sus).

72

Rezultă din ceea ce precedă că atât desfășurarea procedurii, cât și evoluția situației în discuție, precum și schimburile complementare de corespondență care au rezultat din acestea între Comisie și Regatul Spaniei, pe de o parte, și între Comisie și intervenientă, pe de altă parte, constituie împrejurări obiective care au putut să contribuie la prelungirea duratei examinării preliminare a măsurilor identificate în plângere ca fiind ajutoare de stat.

73

În consecință, durata procedurii de examinare preliminară nu este, prin ea însăși, revelatoare a unor dificultăți serioase care obligau Comisia să deschidă procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE.

74

Prin urmare, trebuie să se examineze celelalte argumente invocate de reclamantă în susținerea motivului unic, prin care se urmărește să se demonstreze că însuși conținutul deciziei atacate, inclusiv partea acestei decizii în care a fost examinată evoluția împrejurărilor ulterioară depunerii plângerii, furnizează indicii în sensul că examinarea măsurilor în discuție ridica dificultăți serioase care ar fi trebuit să conducă la deschiderea de către Comisie a procedurii oficiale de investigare.

75

Trebuie să se examineze împreună al doilea și al treilea aspect ale motivului unic, prin intermediul cărora reclamanta susține că decizia atacată este afectată de diverse erori vădite de apreciere a faptelor și de erori de drept, făcând totuși diferența, după ce a formulat observații preliminare, între partea deciziei atacate consacrată examinării condițiilor de utilizare exclusivă de către intervenientă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves (prima și a treia obiecțiune formulate în plângere) și cea consacrată examinării condițiilor de aplicare a taxei T 9 în cazul intervenientei ca urmare a ocupării de către aceasta a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves (a doua obiecție invocată în plângere).

76

În cazul în care, precum în speță, acțiunea urmărește contestarea temeiniciei unei decizii prin care este exclusă existența unui ajutor de stat în urma unei proceduri de examinare preliminară, conform jurisprudenței citate la punctele 48-51 de mai sus, este de competența Tribunalului să aprecieze indiciile deduse din conținutul deciziei atacate pentru a identifica pe baza acestora existența unei eventuale dificultăți serioase (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2012, CBI/Comisia, T‑137/10, EU:T:2012:584, punctul 66 și jurisprudența citată).

77

În speță, trebuie să se arate mai întâi că niciun element din dosar nu sugerează că serviciile comerciale de transport maritim furnizate de intervenientă cu plecare din Puerto de Las Nieves includ executarea unor servicii de interes economic general. În consecință, examinarea măsurilor în discuție nu poate fi efectuată prin trimiterea la jurisprudența potrivit căreia nu intră sub incidența articolului 107 alineatul (1) TFUE o intervenție a statului considerată o compensație ce reprezintă contraprestația serviciilor prestate de întreprinderea beneficiară în executarea obligațiilor de serviciu public, întrucât, în realitate, această întreprindere nu profită de un avantaj financiar care să o plaseze într‑o poziție concurențială mai favorabilă decât cea a întreprinderilor concurente (Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, EU:C:2003:415, punctul 87, și Hotărârea din 6 aprilie 2017, Regione autonoma della Sardegna/Comisia, T‑219/14, EU:T:2017:266, punctul 91).

78

În continuare, trebuie să se arate că activitatea intervenientei în Puerto de las Nieves care a făcut obiectul plângerii aflate la originea prezentului litigiu constă în utilizarea în scopuri comerciale a unei infrastructuri portuare din domeniul public. Așadar, intervenienta este efectiv o întreprindere care desfășoară o activitate economică supusă articolului 107 alineatul (1) TFUE, definită ca fiind orice activitate care constă în a oferi bunuri sau servicii pe o anumită piață (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE, C‑49/07, EU:C:2008:376, punctul 22 și jurisprudența citată).

79

În sfârșit, deși niciun element adus la cunoștința Tribunalului nu permite să se concluzioneze că intervenienta a beneficiat la un moment dat de când desfășoară activități de transport maritim cu plecare din Puerto de Las Nieves de o concesiune sau de orice alt drept exclusiv pentru utilizarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial, trebuie să se arate că, la momentul adoptării deciziei atacate, intervenienta era din anul 1994 singura care putea să utilizeze această infrastructură în scopurile respective, toate cererile de autorizare a acostării formulate de alte companii, inclusiv de reclamantă, fiind respinse de DGPC până la organizarea unei proceduri de ofertare în anul 2014, iar rezultatul acesteia a făcut obiectul ordonanței de suspendare din 27 februarie 2015. Această constatare, care privește utilizarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves în mod specific pentru transportul comercial de persoane și de mărfuri, nu este repusă în discuție de argumentul Comisiei, reiterat în ședință, potrivit căruia intervenienta nu a beneficiat în niciun moment de o utilizare exclusivă a portului menționat de vreme ce în acesta se desfășoară atât activități de pescuit, cât și recreative.

80

Reclamanta critică fiecare dintre cele patru motive pe care se întemeiază constatarea din decizia atacată potrivit căreia utilizarea exclusivă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves de către intervenientă nu constituie un ajutor de stat (a se vedea punctele 21-31 de mai sus). Prin urmare, trebuie să se examineze succesiv obiecțiunile îndreptate împotriva fiecăruia dintre aceste motive pentru a se aprecia dacă ele permit clarificarea dificultăților serioase ridicate de examinarea condițiilor de utilizare exclusivă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves de către intervenientă.

81

În ceea ce privește primul motiv, cuprins în considerentul (43) al deciziei atacate, reclamanta susține că Comisia a concluzionat în mod eronat că autoritățile din Canare nu aveau obligația să considere operarea unor infrastructuri portuare ca fiind o activitate economică decât de la pronunțarea Hotărârii din 12 decembrie 2000, Aéroports de Paris/Comisia (T‑128/98, EU:T:2000:290). Or, interpretarea domeniului de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE dată de instanța Uniunii Europene în această hotărâre ar avea o valoare pur declarativă și, în plus, ar fi coerentă cu jurisprudența anterioară, potrivit căreia finanțarea publică a unor activități economice poate constitui un ajutor de stat. În consecință, simpla împrejurare că adaptarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves la traficul comercial a intervenit după pronunțarea Hotărârii din 12 decembrie 2000, Aéroports de Paris/Comisia (T‑128/98, EU:T:2000:290), nu ar fi exonerat autoritățile competente să asigure încă din acea perioadă un acces deschis și nediscriminatoriu la acest port pentru a evita situația în care condițiile sale de utilizare să determine acordarea unor ajutoare de stat. În orice caz, raționamentul urmat de Comisie nu ar fi de natură să justifice acordarea de ajutoare intervenientei de la pronunțarea acestei hotărâri, iar aceasta din urmă ar fi, în plus, nepertinentă din moment ce privește calificarea drept activitate economică a gestionării unei infrastructuri, iar nu, precum în speță, a utilizării acestei infrastructuri în scopuri comerciale.

82

Comisia susține că considerentul (43) al deciziei atacate se limita să constate vechimea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves și adaptarea ei progresivă la desfășurarea de activități economice. Or, ar trebui să se facă diferența între acordarea unei concesiuni exclusive unui utilizator și o situație precum cea în discuție în speță, în care un operator utilizează singur o infrastructură din cauza capacităților sale limitate. O asemenea utilizare nu poate fi în niciun caz asimilată acordării unui drept exclusiv. Din moment ce constituirea și dezvoltarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves sunt anterioare pronunțării Hotărârii din 12 decembrie 2000, Aéroports de Paris/Comisia (T‑128/98, EU:T:2000:290), simpla împrejurare că autoritățile spaniole nu au notificat aceste măsuri referitoare la infrastructură nu ar fi creat nicio dificultate serioasă în cursul procedurii de examinare preliminară.

83

În această privință, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la temeinicia diferențierii de ordin temporal efectuată de Comisie în considerentul (43) al deciziei atacate prin trimiterea la pronunțarea Hotărârii din 12 decembrie 2000, Aéroports de Paris/Comisia (T‑128/98, EU:T:2000:290), este suficient să se constate, după cum subliniază în mod întemeiat reclamanta, că, în speță, beneficiarul măsurilor denunțate nu este gestionarul infrastructurii, ca în situația aflată la originea hotărârii menționate, ci un utilizator al infrastructurii respective. În consecință, considerațiile invocate de Comisie în legătură cu această hotărâre în decizia atacată nu erau de natură să înlăture calificarea drept ajutoare de stat a măsurilor în discuție și, prin urmare, nu permiteau înlăturarea oricărei dificultăți serioase în examinarea măsurilor respective.

84

În ceea ce privește al doilea motiv, cuprins în considerentul (44) al deciziei atacate, reclamanta contestă în esență constatarea care a fost efectuată în acest considerent, potrivit căreia infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves nu a fost nici dezvoltată pentru ca de aceasta să beneficieze în mod specific intervenienta și nici nu i‑a fost atribuită acesteia sau oricărei alte întreprinderi la momentul construirii sale. Procedând astfel, Comisia nu ar fi respectat caracterul obiectiv al noțiunii de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Ar avea importanță doar împrejurarea că intervenienta beneficiază de un monopol asupra utilizării infrastructurii portuare în discuție și, prin urmare, de un avantaj evident față de concurenții săi. În orice caz, intenția autorităților din Canare de a favoriza intervenienta ar fi evidentă în speță și ar constitui un indiciu al existenței ajutoarelor de care aceasta a beneficiat. Astfel, jurisprudența ar exclude suportarea de către colectivitate a costurilor unei infrastructuri publice de care beneficiază un operator specific. În ceea ce privește principiul prior in tempore, potior in jure, reclamanta susține că acesta nu este în niciun caz susceptibil să justifice acordarea intervenientei a unui drept exclusiv de utilizare a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves. Inexistența unei trimiteri la acest principiu în decizia atacată ar fi explicată de împrejurarea că acesta este vădit incompatibil cu principiile de bază ce reglementează dreptul Uniunii în materia ajutoarelor de stat, o asemenea prioritate constituind mai degrabă un indiciu al acordării unui ajutor de stat. Reclamanta respinge în această privință analogia făcută de Comisie cu protecția pe care o oferă dreptul Uniunii intereselor legitim dobândite de companiile de transport aerian în materia intervalelor orare, o protecție comparabilă nefiind prevăzută în sectorul transportului maritim.

85

Comisia susține că, în lumina informațiilor disponibile, niciun element nu indică faptul că infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves a fost dezvoltată pentru ca de aceasta să beneficieze în mod specific intervenienta, ea fiind pur și simplu prima care a utilizat acest port în scopuri comerciale în anul 1994 până când capacitatea maximă a acestuia va fi atinsă. Respingerea cererilor de acces introduse de alți operatori s‑ar explica în esență prin considerații de siguranță, iar nu prin voința de a rezerva intervenientei utilizarea exclusivă a acestei infrastructuri. Or, din Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Eventech (C‑518/13, EU:C:2015:9, punctul 45), ar rezulta că o asemenea împrejurare este pertinentă pentru excluderea calificării drept ajutoare de stat în ceea ce privește punerea la dispoziția unor operatori economici a unor infrastructuri publice.

86

În această privință, trebuie amintit că articolul 107 alineatul (1) TFUE nu distinge între intervențiile de stat în funcție de cauzele sau de obiectivele lor, ci le definește în funcție de efectele lor (Hotărârea din 19 martie 2013, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții, C‑399/10 P și C‑401/10 P, EU:C:2013:175, punctul 102, și Hotărârea din 30 iunie 2016, Belgia/Comisia, C‑270/15 P, EU:C:2016:489, punctul 40), noțiunea de ajutor constituind astfel o noțiune obiectivă care depinde în special de chestiunea dacă o măsură de stat conferă sau nu conferă un avantaj uneia sau anumitor întreprinderi (a se vedea Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, EU:T:2003:57, punctul 180 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 13 septembrie 2010, Grecia și alții/Comisia, T‑415/05, T‑416/05 și T‑423/05, EU:T:2010:386, punctul 211 și jurisprudența citată).

87

Un avantaj este, prin urmare, susceptibil să fie acordat cu nerespectarea articolului 107 alineatul (1) TFUE chiar și în cazul în care nu a fost în mod specific instituit în favoarea unei întreprinderi sau a anumitor întreprinderi determinate.

88

În speță, din principiile enunțate la punctele 86 și 87 de mai sus rezultă că, presupunând chiar ca fiind demonstrată constatarea efectuată în considerentul (44) al deciziei atacate, potrivit căreia infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves nu a fost nici dezvoltată pentru ca de aceasta să beneficieze în mod specific intervenienta și nici nu i‑a fost atribuită acesteia sau oricărei alte întreprinderi la momentul construirii sale, această constatare nu ar fi de natură să excludă ipoteza că condițiile în care această infrastructură a fost pusă la dispoziția intervenientei pentru utilizare comercială ar fi putut implica acordarea unor ajutoare de stat acesteia.

89

Această constatare nu este repusă în discuție de punctul 45 din Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Eventech (C‑518/13, EU:C:2015:9), citată în considerentul (44) al deciziei atacate și la care Comisia face trimitere în înscrisurile sale. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, instanța de trimitere a solicitat în esență Curții să stabilească dacă autorizarea, în scopul de a crea un sistem de transport sigur și eficient, a taxiurilor londoneze să circule pe benzile pentru circulația autobuzelor amenajate pe drumurile publice în intervalele orare în care se aplicau restricții de circulație cu privire la aceste benzi, interzicând în același timp autoturismelor de închiriat cu șofer (AIS) să circule pe benzile respective, cu excepția operațiunilor de îmbarcare și de debarcare a pasagerilor care le‑au rezervat în prealabil, constituia o utilizare a resurselor de stat și conferea acestor taxiuri un avantaj economic selectiv în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

90

Desigur, la punctul 45 din Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Eventech (C‑518/13, EU:C:2015:9), Curtea a subliniat că din dosarul de care dispunea reieșea fără echivoc că benzile pentru circulația autobuzelor din Londra (Regatul Unit) nu fuseseră construite în beneficiul unei anumite întreprinderi și nici al unei categorii speciale de întreprinderi, precum cea a taxiurilor londoneze, sau pentru prestatorii de servicii de transport cu autobuzul și nu fuseseră atribuite acestor întreprinderi ulterior construirii lor, ci mai degrabă fuseseră construite ca element al rețelei rutiere londoneze și, înainte de orice, pentru a facilita transportul public efectuat prin intermediul autobuzelor. Totuși, la punctele 54-61 din Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Eventech (C‑518/13, EU:C:2015:9), Curtea a invitat instanța de trimitere care o sesizase cu titlu preliminar să verifice dacă taxiurile londoneze beneficiau de un avantaj economic selectiv ca urmare a utilizării gratuite a benzilor pentru circulația autobuzelor, a căror utilizare era interzisă AIS‑urilor. Anumite elemente din dosar au condus Curtea să considere că taxiurile și AIS‑urile se aflau în situații suficient de diferite, în special având în vedere obligațiile legale ce reveneau taxiurilor, pentru a exclude un avantaj economic selectiv în favoarea acestora din urmă. Or, în speță, situația reclamantei și cea a intervenientei nu prezintă asemenea diferențe, astfel încât Comisia avea în orice caz obligația să examineze dacă alte elemente decât faptul că infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves nu fusese nici planificată, nici dezvoltată pentru ca de aceasta să beneficieze în mod specific intervenienta erau de natură să excludă existența unui ajutor de stat în favoarea acesteia din urmă.

91

În ceea ce privește al treilea motiv, cuprins în considerentul (45) al deciziei atacate, reclamanta susține că, în mod contrar celor afirmate în acesta, exclusivitatea de care beneficiază intervenienta pentru utilizarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves constituie, în sine, presupunând chiar că această întreprindere a plătit toate taxele administrative datorate, un avantaj acordat în mod selectiv prin intermediul resurselor de stat. Pe de o parte, reclamanta face trimitere la jurisprudență și la Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor Uniunii Europene în materie de ajutor de stat în cazul compensației acordate pentru prestarea unor servicii de interes economic general (JO 2012, C 8, p. 4) pentru a susține că acordarea unor drepturi exclusive asupra unor bunuri din domeniul public în lipsa unei proceduri transparente și nediscriminatorii poate implica o renunțare la resursele statului și poate conferi un avantaj beneficiarilor. Pe de altă parte, ea susține că, în temeiul legislației spaniole, acordarea unui drept de utilizare exclusivă intervenientei în cadrul unei concesiuni ar fi presupus plata de către aceasta a unei redevențe. Valoarea economică a dreptului de utilizare a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, independent de taxele portuare, ar fi atestată de valorile redevenței propuse atât de reclamantă, cât și de intervenientă în răspunsul lor la procedura de ofertare lansată de DGPC în anul 2014.

92

Decizia atacată ar fi astfel afectată de erori întrucât Comisia a omis să verifice că taxele portuare plătite de intervenientă acopereau costurile suportate de DGPC și îi aduceau un profit rezonabil, ținând seama de valoarea de piață a utilizării exclusive a infrastructurii în discuție.

93

Reclamanta adaugă în replică că decizia atacată identifică o problemă de acces la infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves pentru concurenții intervenientei, susceptibilă să reveleze existența unui ajutor de stat. Or, Comisia ar încerca să rescrie această parte a deciziei atacate, susținând în prezent că al patrulea motiv examinat în ea era accesoriu constatării potrivit căreia utilizarea exclusivă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves de către intervenientă nu putea fi analizată ca fiind un avantaj acordat prin intermediul resurselor de stat. Totuși, din practica decizională constantă a Comisiei ar rezulta că, pentru evitarea unei încălcări a articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesar ca utilizatorii potențiali ai unor infrastructuri portuare să dispună de un acces deschis și nediscriminatoriu la acestea și, în acest scop, să plătească taxe instituite la un nivel comparabil celui al pieței.

94

În definitiv, contrar celor sugerate de Comisie, sarcina să demonstreze reunirea tuturor elementelor constitutive ale unui ajutor de stat nu i‑ar reveni autorului plângerii, Comisia fiind ea însăși obligată să examineze conformitatea măsurilor denunțate cu articolul 107 alineatul (1) TFUE.

95

În orice caz, reclamanta ar fi demonstrat angajarea resurselor de stat în speță. Astfel, în primul rând, din jurisprudență ar rezulta că o concesiune exclusivă a unor infrastructuri publice acordată unei întreprinderi poate implica o renunțare la resursele de stat. În al doilea rând, intervenienta ar fi beneficiat de dreptul de utilizare a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves fără a trebui să plătească o redevență. Or, în opinia reclamantei, o anchetă corect desfășurată ar fi permis Comisiei să își dea seama de faptul că acordarea unei concesiuni prin intermediul unei proceduri de ofertare, în principiu impusă prin articolul 43 din Ley 14/2003 de Puertos de Canarias (Legea 14/2003 privind porturile din Canare) din 8 aprilie 2003 (BOC nr. 85 din 6 mai 2003), ar fi implicat plata unei redevențe. Acest lucru ar fi confirmat de condițiile tehnice specifice ale procedurii de ofertare lansată de DGPC în luna iulie 2014. În sfârșit, în al treilea rând, Comisia ar susține în mod greșit că taxele portuare plătite de intervenientă fuseseră stabilite la nivelul prețurilor pieței pentru unicul motiv că DGPC aplica taxe portuare identice și calculate în același mod în toate porturile care țineau de competența sa. Punctul 227 din Comunicarea Comisiei privind noțiunea de ajutor de stat astfel cum este menționată la articolul 107 alineatul (1) TFUE (JO 2016, C 262, p. 1) ar prevedea, desigur, că aprecierea criteriului operatorului care acționează în economia de piață poate fi efectuată în lumina condițiilor de utilizare a unei infrastructuri comparabile puse la dispoziție de către operatori privați comparabili în situații comparabile, în măsura în care este posibilă o asemenea comparație. Totuși, în decizia atacată, Comisia nu ar fi examinat taxele aplicate unor infrastructuri comparabile cu cele ale Puerto de Las Nieves sau nu ar fi luat ca referință taxele percepute pentru utilizarea unor porturi private. Comisia nu ar fi efectuat nici o analiză a structurii costurilor infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, astfel încât niciun element nu ar permite să se concluzioneze că taxele portuare plătite de intervenientă acopereau cheltuielile de exploatare și costurile de amortizare ale acestei infrastructuri.

96

Comisia subliniază în esență că, independent de eventualele erori de apreciere a faptelor denunțate de reclamantă, niciun element nu permite să se considere că utilizarea exclusivă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves de către intervenientă ar fi implicat conferirea acesteia din urmă a unui avantaj acordat prin intermediul resurselor de stat. Reclamanta nu ar fi susținut în plângere că nivelul taxelor portuare datorate pentru această utilizare implica acordarea unui ajutor de stat, astfel încât această parte a plângerii nu ar fi identificat niciun avantaj acordat prin intermediul resurselor de stat. În plus, un asemenea avantaj nu ar putea rezulta din simpla împrejurare că, de facto, intervenienta era singura companie maritimă care utiliza infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves.

97

Comisia face trimitere de asemenea, în înscrisurile sale, pe de o parte, la punctele 113-122 din Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Salzgitter/Comisia (T‑308/00 RENV, EU:T:2013:30), și, pe de altă parte, la punctul 137 din Hotărârea din 9 decembrie 2015, Grecia și Ellinikos Chrysos/Comisia (T‑233/11 și T‑262/11, EU:T:2015:948), pentru a‑și justifica poziția potrivit căreia, din moment ce reclamanta nu a susținut în niciun moment în cursul procedurii administrative că taxele plătite de intervenientă pentru utilizarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves erau stabilite la un nivel care implica un ajutor de stat, nu avea obligația să efectueze din oficiu o asemenea examinare în decizia atacată.

98

În această privință, trebuie să se arate mai întâi că pasajele din hotărârile la care Comisia face trimitere și care sunt menționate la punctul 97 de mai sus priveau o problematică diferită de cea care face obiectul prezentului litigiu, și anume schimbul de informații dintre Comisie și statul membru în cauză în cadrul unei proceduri oficiale de investigare, prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, finalizate printr‑o decizie care califică anumite avantaje acordate unei întreprinderi ca fiind ajutoare de stat incompatibile cu piața internă.

99

Cu privire la acest aspect, dintr‑o jurisprudență constantă în care se înscriu hotărârile la care face trimitere Comisia reiese, desigur, că, în cazul în care este deschisă procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, revine statului membru și beneficiarului potențial al ajutorului de stat obligația de a prezenta argumentele care urmăresc să demonstreze că proiectul de ajutor corespunde excepțiilor prevăzute în temeiul Tratatului FUE, obiectul procedurii oficiale de investigare fiind chiar acela de a aduce clarificări Comisiei cu privire la ansamblul datelor cauzei (a se vedea Hotărârea din 27 septembrie 2012, Wam Industriale/Comisia, T‑303/10, nepublicată, EU:T:2012:505, punctul 118 și jurisprudența citată). În plus, deși articolul 108 alineatul (2) TFUE impune Comisiei ca, înainte să ia o decizie, să obțină informațiile de la părțile interesate, acesta nu îi interzice să concluzioneze, în lipsa unor asemenea informații, că un ajutor este incompatibil cu piața internă. Tocmai în acest context s‑a statuat că nu i se poate reproșa Comisiei că nu a ținut seama de eventualele elemente de fapt sau de drept care i‑ar fi putut fi prezentate în cursul procedurii administrative, dar care nu i‑au fost prezentate, întrucât Comisia nu are obligația de a examina din oficiu și prin extrapolare elementele ce i‑ar fi putut fi prezentate (a se vedea Hotărârea din 27 septembrie 2012, Wam Industriale/Comisia, T‑303/10, nepublicată, EU:T:2012:505, punctul 119 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 28 ianuarie 2016, Austria/Comisia, T‑427/12, nepublicată, EU:T:2016:41, punctul 50 și jurisprudența citată).

100

Această jurisprudență nu aduce însă o clarificare decât în ceea ce privește desfășurarea procedurii oficiale de investigare în cauze în care s‑a pus în discuție compatibilitatea măsurilor de ajutor și nu precizează sfera examinării pe care Comisia trebuie să o efectueze în cadrul procedurii de examinare preliminară pentru a califica anumite măsuri drept ajutoare de stat în cazul în care este sesizată cu o plângere.

101

În această privință, s‑a statuat că, în anumite împrejurări, Comisia putea fi obligată să instrumenteze o plângere dincolo de simpla examinare a elementelor de fapt și de drept aduse la cunoștința sa de autorul plângerii. Astfel, Comisia este obligată, în interesul unei bune administrări a normelor fundamentale din tratat referitoare la ajutoarele de stat, să procedeze la o examinare diligentă și imparțială a plângerii, ceea ce, contrar celor susținute de Comisie, poate face necesară recurgerea de către aceasta la o examinare a elementelor care nu au fost amintite în mod expres de autorul plângerii [Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, EU:C:1998:154, punctul 62, și Hotărârea din 17 martie 2015, Pollmeier Massivholz/Comisia, T‑89/09, EU:T:2015:153, punctul 106 (nepublicată); a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2010, Comisia/Scott, C‑290/07 P, EU:C:2010:480, punctul 90].

102

Astfel, rezultă atât din cerința unei examinări diligente și imparțiale de către Comisie a plângerilor care îi sunt transmise, cât și din economia articolului 10 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 659/1999, reluat în esență la articolul 12 alineatele (1) și (2) din Regulamentul 2015/1589, că, în cazul în care este sesizată cu o plângere întemeiată pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE ce identifică într‑un mod neechivoc și detaliat măsurile aflate la originea încălcării respective, acestei instituții îi revine sarcina să examineze cu diligență dacă aceste măsuri pot fi calificate drept ajutoare de stat, la nevoie solicitând cooperarea statului membru în cauză și luând în considerare elemente care nu au fost amintite de autorul plângerii în mod expres. Această soluție este cu atât mai necesară cu cât, după cum reclamanta însăși a arătat în esență în plângere, un autor al plângerii nu dispune nici de competențele de investigare încredințate Comisiei prin articolul 108 TFUE, nici, în principiu, de capacități de investigare comparabile cu cele de care beneficiază aceasta.

103

În speță, din examinarea dosarului reiese că reclamanta a susținut în plângere, printre altele, că intervenienta beneficiase de mai mulți ani de ajutoare de stat ca urmare a condițiilor în care fusese autorizată să utilizeze cu titlu exclusiv infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves în scopuri comerciale, altfel decât prin intermediul unei proceduri de ofertare și în lipsa unei contribuții la finanțarea acestei infrastructuri.

104

În ceea ce privește mai specific condiția privind acordarea unui avantaj, reclamanta a precizat în esență în plângere, printre altele, că acesta rezulta din „concesionarea unor drepturi exclusive fără recurgerea la o procedură de ofertare publică, transparentă și nediscriminatorie referitoare la ocuparea sau la utilizarea domeniului public (sau la exercitarea altor drepturi speciale ori exclusive cu valoare economică) determinând în practică un avantaj pentru beneficiari, care [erau] favorizați față de concurenții lor”. După ce a subliniat că infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves fusese finanțată prin intermediul unor fonduri publice, reclamanta a arătat de asemenea că din practica decizională a Comisiei reieșea că, „deși infrastructura [avea] drept unic scop să asigure nevoile unei întreprinderi private, aceasta [trebuia] să își asume finanțarea sa” și că, în speță, „[s]cutirea de aceste cheltuieli [constituise], așadar, în egală măsură un avantaj pentru [intervenientă]”. Reclamanta a dedus din aceste împrejurări că „[era] evident că măsurile publice (ajutoare de stat) [în discuție] favoriz[au] [intervenienta], fiindu‑i acordat un avantaj prin scutirea de la plata unei infrastructuri pentru utilizare privată pe care ea însăși ar fi trebuit să o finanțeze”.

105

În ceea ce privește, pe de altă parte, criteriul afectării resurselor publice, reclamanta a amintit mai întâi în plângere că, în conformitate cu jurisprudența și cu Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor Uniunii Europene în materie de ajutor de stat în cazul compensației acordate pentru prestarea unor servicii de interes economic general, „acordarea unor drepturi exclusive asupra unor bunuri din domeniul public în lipsa unei proceduri de ofertare publică, transparentă și nediscriminatorie p[utea] presupune o renunțare evidentă la resursele de stat”. În continuare, reclamanta a precizat printre altele că „finanțarea publică integrală sau parțială a unor infrastructuri de un anumit tip, indiferent că sunt destinate utilizării private de către un operator determinat, ce răspund intereselor și nevoilor sale, fără niciun obiectiv de interes general, îndepline[a] criteriul «afectării resurselor publice»”.

106

În sfârșit, reclamanta a subliniat că nu avea capacitatea să prezinte probe concludente privind existența și amploarea ajutoarelor de stat denunțate, dat fiind că era vorba fie despre informații financiare deținute de autoritățile publice, fie despre date economice cu caracter privat referitoare la un concurent. Prin urmare, reclamanta a invitat Comisia să adreseze Regatului Spaniei solicitări de informații și, eventual, să recurgă la mecanismele de constrângere aflate la dispoziția sa în vederea asigurării unei instrumentări optime a dosarului.

107

Având în vedere aceste elemente, trebuie să se considere că reclamanta a arătat în plângere fără echivoc că intervenienta beneficia de ajutoare de stat prin faptul că, în esență, aceasta din urmă nu avea obligația să plătească o contrapartidă corespunzătoare valorii economice reale a dreptului său de a utiliza singură infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial. Rezultă că, în mod contrar celor susținute de Comisie, reclamanta identificase în plângere cu un grad suficient de precizie motivul pentru care aprecia că condițiile de utilizare a acestei infrastructuri de către intervenientă îi conferiseră acesteia din urmă un avantaj finanțat prin intermediul resurselor de stat.

108

Prin urmare, Comisia a apreciat în mod eronat în considerentul (45) al deciziei atacate că reclamanta omisese să identifice în plângere un avantaj acordat prin intermediul unor resurse de stat doar pentru motivul că nu încercase să repună în discuție în aceasta nivelul taxelor portuare datorate de intervenientă pentru utilizarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves în vederea transportului comercial.

109

De asemenea, având în vedere concluzia cuprinsă la punctul 107 de mai sus, faptul că reclamanta nu a afirmat în cursul procedurii administrative că intervenienta nu plătea taxe administrative care erau datorate de utilizatorii unici ai unor infrastructuri portuare în arhipelagul Canare este lipsit de pertinență.

110

În aceste împrejurări, Comisia trebuia, așadar, în temeiul obligației care îi revenea de a efectua o examinare diligentă și imparțială a plângerii cu care era sesizată, să verifice, utilizând criterii adecvate, dacă intervenienta beneficiase de un avantaj acordat prin intermediul resurselor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, ca urmare a condițiilor în care utiliza, de la mijlocul anilor 1990, infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial. Or, se dovedește, astfel cum reclamanta a susținut în esență în argumentul expus la punctul 92 de mai sus, că Comisia nu a verificat dacă taxele portuare plătite de intervenientă acopereau costurile suportate de DGPC și îi aduceau acesteia din urmă un profit rezonabil.

111

Comisia susține totuși că în speță nu este, în niciun caz, îndeplinită condiția referitoare la existența unui avantaj acordat prin intermediul resurselor de stat, astfel încât examinarea acestei părți a plângerii nu ridica nicidecum vreo dificultate serioasă. În această privință, Comisia susține, pe de o parte, că intervenienta a plătit toate taxele administrative datorate pentru utilizarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves și, pe de altă parte, că DGPC calculase aceste taxe în conformitate cu cerințele prevăzute la articolul 41 alineatul 1 din Legea privind porturile din Canare, astfel încât să acopere cheltuielile și amortizările și să genereze un profit rezonabil. În ceea ce privește împrejurarea, subliniată de reclamantă în înscrisurile sale, că intervenienta nu a avut obligația să plătească o redevență, aceasta s‑ar explica prin faptul că intervenienta nu poate nicidecum să fie considerată concesionar exclusiv al infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, ci doar un simplu utilizator al acesteia. Comisia arată de asemenea, în esență, că simpla împrejurare că nu a fost organizată o procedură de ofertare nu este suficientă pentru a se concluziona că a existat un avantaj acordat prin intermediul resurselor de stat, în mod specific în cazul în care statul gestionează resurse ale domeniului public sau resurse publice rare, ce implică existența unei limite fizice sau temporale la acordarea unui acces simultan mai multor utilizatori.

112

În această privință, înainte de toate, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, numai avantajele acordate direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat sau care reprezintă o sarcină suplimentară pentru stat trebuie considerate ajutoare în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 12 decembrie 2014, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português/Comisia, T‑487/11, EU:T:2014:1077, punctul 50; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 24 ianuarie 1978, van Tiggele, 82/77, EU:C:1978:10, punctele 24 și 25). Prin urmare, o măsură de stat care nu presupune un transfer direct sau indirect de resurse ale statului nu poate fi calificată drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE chiar dacă îndeplinește celelalte condiții prevăzute de dispoziția menționată (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2006, Asociación de Estaciones de Servicio de Madrid și Federación Catalana de Estaciones de Servicio/Comisia, T‑95/03, EU:T:2006:385, punctul 104 și jurisprudența citată).

113

În plus, Comisiei îi este permis, după caz, să claseze o plângere în urma examinării preliminare atunci când este în măsură să excludă de la bun început calificarea drept ajutor de stat a măsurilor în discuție după ce a constatat că nu este îndeplinită una dintre condițiile esențiale pentru aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2006, Deutsche Bahn/Comisia, T‑351/02, EU:T:2006:104, punctul 104).

114

Totuși, în primul rând, simpla împrejurare că un bun al domeniului public, din cauza caracteristicilor proprii, poate fi pus la dispoziția doar a unui număr limitat de utilizatori, chiar a unuia singur, nu este suficientă să excludă ipoteza ca o asemenea punere la dispoziție să poată fi analizată ca fiind un avantaj selectiv acordat prin intermediul resurselor de stat, inclusiv atunci când această limitare își are originea în considerații de siguranță.

115

Astfel, articolul 107 alineatul (1) TFUE are ca obiect să împiedice ca schimburile comerciale dintre statele membre să fie afectate de avantaje acordate de autoritățile publice, care, sub diverse forme, denaturează sau amenință să denatureze concurența favorizând anumite întreprinderi sau producerea anumitor bunuri. Noțiunea de ajutor poate, așadar, să cuprindă nu numai prestațiile pozitive precum subvențiile, împrumuturile sau participațiile la capitalul întreprinderilor, ci și intervențiile care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care, din acest motiv, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice (a se vedea Hotărârea din 8 mai 2003, Italia și SIM 2 Multimedia/Comisia, C‑328/99 și C‑399/00, EU:C:2003:252, punctul 35 și jurisprudența citată, Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Eventech, C‑518/13, EU:C:2015:9, punctul 33 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 iulie 2015, BVVG, C‑39/14, EU:C:2015:470, punctul 26 și jurisprudența citată).

116

De asemenea, așa cum s‑a amintit la punctul 86 de mai sus, din articolul 107 alineatul (1) TFUE rezultă că noțiunea de ajutor este o noțiune obiectivă care depinde în special de chestiunea dacă o măsură de stat conferă sau nu conferă un avantaj uneia sau anumitor întreprinderi.

117

Astfel, pentru a aprecia dacă o măsură de stat constituie un ajutor, trebuie să se stabilească printre altele dacă întreprinderea beneficiară primește un avantaj pe care nu l‑ar fi obținut în condiții normale de piață (Hotărârea din 11 iulie 1996, SFEI și alții, C‑39/94, EU:C:1996:285, punctul 60, și Hotărârea din 29 aprilie 1999, Spania/Comisia, C‑342/96, EU:C:1999:210, punctul 41; a se vedea de asemenea Hotărârea din 12 iunie 2014, Sarc/Comisia, T‑488/11, nepublicată, EU:T:2014:497, punctul 90 și jurisprudența citată). În acest sens, potrivit unei jurisprudențe în prezent constantă, furnizarea de bunuri sau de servicii în condiții preferențiale este susceptibilă să constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 1996, SFEI și alții, C‑39/94, EU:C:1996:285, punctul 59 și jurisprudența citată, Hotărârea din 1 iulie 2010, ThyssenKrupp Acciai Speciali Terni/Comisia, T‑62/08, EU:T:2010:268, punctul 57 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 28 februarie 2012, Land Burgenland/Comisia, T‑268/08 și T‑281/08, EU:T:2012:90, punctul 47 și jurisprudența citată).

118

Aplicarea criteriului operatorului privat în economia de piață constă în compararea comportamentului autorităților publice cu cel pe care l‑ar fi avut un operator privat având o dimensiune comparabilă în aceleași împrejurări. În ipoteza în care statul, în realitate, se comportă la fel cum s‑ar comporta orice operator privat care își desfășoară activitatea în condiții normale de piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2015, Electrabel și Dunamenti Erőmű/Comisia, C‑357/14 P, EU:C:2015:642, punctul 144 și jurisprudența citată), nu există un avantaj legat de intervenția statului, deoarece entitatea beneficiară ar fi putut să obțină în principiu aceleași beneficii din simpla funcționare a pieței (a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Tisza Erőmű/Comisia, T‑468/08, nepublicată, EU:T:2014:235, punctul 85 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 28 februarie 2012, Land Burgenland/Comisia, T‑268/08 și T‑281/08, EU:T:2012:90, punctul 48 și jurisprudența citată).

119

Or, în speță, astfel cum Comisia a confirmat în ședință răspunzând la o întrebare a Tribunalului, activitatea prin care DGPC gestionează infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves și o pune la dispoziția unei companii maritime utilizatoare în schimbul plății unor taxe portuare constituie în mod evident o activitate „economică” (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește gestionarea infrastructurilor aeroportuare, Hotărârea din 12 decembrie 2000, Aéroports de Paris/Comisia, T‑128/98, EU:T:2000:290, punctele 121 și 125, și Hotărârea din 24 martie 2011, Freistaat Sachsen și Land Sachsen‑Anhalt/Comisia, T‑443/08 și T‑455/08, EU:T:2011:117, punctul 93). Într‑o asemenea situație, Comisia trebuia, așadar, să verifice, în lumina criteriului investitorului privat care își desfășoară activitatea într‑o economie de piață, dacă comportamentul DGPC îi conferise intervenientei un avantaj pe care ea nu l‑ar fi primit în condiții normale de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2008, Ryanair/Comisia, T‑196/04, EU:T:2008:585, punctul 85).

120

Această concluzie este de altfel conformă cu punctul 225 din Comunicarea Comisiei privind noțiunea de ajutor de stat astfel cum este menționată la articolul 107 alineatul (1) TFUE, potrivit căruia, în esență, întreprinderile care utilizează infrastructuri publice sunt susceptibile să beneficieze de un avantaj care constituie un ajutor de stat, cu excepția cazului în care condițiile de utilizare a acestei infrastructuri respectă criteriul operatorului privat în economia de piață, și anume infrastructura este pusă la dispoziția utilizatorilor în condițiile pieței. Aceasta se coroborează și cu punctele 226 și 228 din aceeași comunicare, în care Comisia precizează, pe de o parte, că existența unui asemenea avantaj poate fi totuși exclusă în cazul în care taxele de utilizare a infrastructurii au fost stabilite prin intermediul unei proceduri de ofertare transparente și nediscriminatorii și, pe de altă parte, că criteriul operatorului privat în economia de piață poate fi îndeplinit pentru finanțarea publică a infrastructurilor deschise care nu sunt destinate unui anumit utilizator sau unor anumiți utilizatori în cazul în care utilizatorii lor contribuie în mod incremental, dintr‑o perspectivă ex ante, la rentabilitatea proiectului sau a operatorului.

121

În al doilea rând, împrejurarea, subliniată de Comisie, că intervenienta a putut să utilizeze infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves altfel decât prin intermediul oricărui contract de concesiune și că, astfel, nu a avut obligația să plătească o redevență privește doar forma juridică în care s‑a încadrat această utilizare, iar nu chestiunea în ce măsură condițiile economice ale utilizării respective i‑au permis intervenientei să beneficieze de un avantaj pe care nu l‑ar fi obținut în condiții normale de piață. Având în vedere principiile amintite la punctele 116 și 117 de mai sus, această unică împrejurare nu era, în consecință, de natură să excludă ipoteza că condițiile de utilizare a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves de către intervenientă pentru transportul comercial au putut să îi confere acesteia un avantaj finanțat prin intermediul resurselor de stat. În acest context, nu este de competența Tribunalului să se pronunțe asupra argumentului reclamantei potrivit căruia utilizarea de către intervenientă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves altfel decât prin intermediul oricărui contract de concesiune și, prin urmare, fără plata unei taxe ar încălca articolul 43 din Legea privind porturile din Canare, acest aspect fiind doar de competența instanței naționale.

122

Pentru același motiv, nu poate fi reținut argumentul intervenientei potrivit căruia, în esență, autorizarea de acostare în Puerto de Las Nieves de care beneficiază de mai mult de douăzeci de ani și utilizarea neîntreruptă de atunci a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves i‑ar fi creat un drept subiectiv la menținerea unor asemenea condiții de utilizare. Astfel, presupunând chiar că un asemenea drept subiectiv este instituit în temeiul dreptului național aplicabil situației în discuție, dreptul menționat nu s‑ar opune constatării potrivit căreia aceste condiții de utilizare au conferit intervenientei un avantaj finanțat prin intermediul resurselor de stat.

123

În al treilea rând, trebuie înlăturat argumentul Comisiei potrivit căruia inexistența unui avantaj acordat intervenientei prin intermediul resurselor de stat ar decurge din faptul că aceasta a plătit toate taxele administrative datorate pentru utilizarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, că aceste taxe sunt identice în toate porturile ce țin de competența DGPC și că, în plus, în temeiul Legii privind porturile din Canare, acestea sunt calculate astfel încât să acopere cheltuielile și amortizările și să genereze un profit rezonabil.

124

Astfel, rezultă din jurisprudența amintită la punctele 117-119 de mai sus că, în împrejurările prezentei cauze, examinarea privind existența unui avantaj acordat intervenientei prin intermediul resurselor de stat ca urmare a condițiilor în care a fost autorizată să utilizeze infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial presupunea aprecierea în concret a Comisiei dacă taxele portuare plătite de intervenientă, asimilabile unor redevențe percepute pentru utilizarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, aveau o valoare cel puțin echivalentă cu compensația pe care un operator privat care își desfășoară activitatea în condiții normale de concurență ar fi putut să o obțină în contrapartida unei asemenea puneri la dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iunie 2014, Sarc/Comisia, T‑488/11, nepublicată, EU:T:2014:497, punctul 91 și jurisprudența citată).

125

Or, nici faptul că intervenienta a plătit toate taxele administrative care îi reveneau pentru utilizarea infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, nici împrejurarea, subliniată în considerentele (47) și (62) ale deciziei atacate, că DGPC aplica în toate porturile ce țineau de competența sa aceleași taxe administrative, calculate în același mod, nu erau de natură să exonereze Comisia de obligația a efectua o asemenea apreciere concretă.

126

Nici argumentul pe care Comisia îl deduce din articolul 41 alineatul 1 din Legea privind porturile din Canare, din care ar rezulta că taxele administrative aplicabile utilizatorilor porturilor din Canare trebuie să fie calculate astfel încât să acopere cheltuielile și amortizările și să genereze un profit rezonabil, nu putea conduce la exonerarea de obligația de verificare concretă menționată la punctul 124 de mai sus pe care trebuia să o asigure, având în vedere răspunderea sa în materia controlului ajutoarelor de stat rezultată din dispozițiile articolului 108 TFUE. Într‑adevăr, o asemenea normă privind valoarea taxelor administrative datorate pentru utilizarea porturilor în arhipelagul Canare, înscrisă într‑o dispoziție a dreptului național, nu este suficientă, ca atare, pentru a se demonstra că taxele administrative aplicate intervenientei de către DGPC pentru utilizarea exclusivă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves în vederea transportului comercial acopereau cel puțin contrapartida pe care un operator privat ar fi fost în măsură să o obțină în condiții normale de piață de la o companie maritimă care utilizează această infrastructură în aceleași condiții.

127

Prin urmare, nu s‑a demonstrat că condiția referitoare la existența unui avantaj acordat prin intermediul resurselor de stat nu era în niciun caz îndeplinită în speță. Astfel, întrucât Comisia a omis să efectueze analiza concretă menționată la punctele 117 și 124 de mai sus, trebuie să se considere că examinarea primei și a celei de a treia obiecțiuni invocate în plângere în cadrul procedurii de examinare preliminară a fost afectată de o lacună importantă. Această lacună constituie, conform jurisprudenței citate la punctul 50 de mai sus, un indiciu în sensul că examinarea măsurii puse în discuție în cadrul acestor obiecțiuni ridica o dificultate serioasă.

128

Contrar celor susținute de Comisie și de intervenientă, din dosar nu reiese că reclamanta a putut să beneficieze de condiții de utilizare asemănătoare celor denunțate în plângere într‑un alt port din arhipelagul Canare. În orice caz, presupunând că o asemenea împrejurare este stabilită, ea nu poate să permită, privită individual, în lipsa unei examinări a situației de fapt și juridice a companiilor maritime care asigură legătura cu Tenerife în porturi diferite din alte insule din Canare, înlăturarea calificării drept ajutor de stat a condițiilor de utilizare de către intervenientă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves.

129

Nici concluzia cuprinsă la punctul 127 de mai sus nu poate fi repusă în discuție prin argumentul Comisiei întemeiat, în înscrisurile sale, pe Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Eventech (C‑518/13, EU:C:2015:9), și pe Hotărârea din 4 iulie 2007, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia (T‑475/04, EU:T:2007:196), iar în ședință, pe Hotărârea din 12 iunie 2014, Sarc/Comisia (T‑488/11, nepublicată, EU:T:2014:497), potrivit căruia realizarea unei proceduri de ofertare nu este indispensabilă pentru a exclude existența unui ajutor în toate cazurile în care un stat membru gestionează resurse publice.

130

Astfel, este suficient să se constate în această privință că dezvoltările cuprinse la punctele 112-128 de mai sus nu se întemeiază nicidecum pe premisa potrivit căreia calificarea drept ajutor de stat a unui avantaj acordat intervenientei, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, ar rezulta din unica împrejurare că aceasta din urmă a putut să utilizeze singură infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial altfel decât prin intermediul oricărei proceduri de ofertare organizate de DGPC. Punctele 112-128 de mai sus aplică, în schimb, în prezentul litigiu jurisprudența constantă menționată la punctul 86 de mai sus, potrivit căreia noțiunea de ajutor de stat depinde numai de chestiunea dacă o măsură de stat conferă sau nu conferă un avantaj uneia sau anumitor întreprinderi.

131

În aceste condiții, trebuie să se precizeze că împrejurarea că utilizarea exclusivă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial, de care beneficiază intervenienta de la mijlocul anilor 1990, nu își are originea într‑o procedură de ofertare deschisă și nediscriminatorie, ci în regula prior in tempore, potior in jure, făcea cu atât mai necesară în speță efectuarea de către Comisie a aprecierii concrete menționate la punctul 124 de mai sus. Astfel, din această împrejurare rezultă că, până la organizarea de către DGPC a unei proceduri de ofertare în anul 2014, nicio procedură concurențială nu permisese să se măsoare, în condiții normale de piață, valoarea economică a dreptului unei companii maritime de a utiliza singură infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial și, prin urmare, contrapartida financiară pe care ar putea să o obțină un operator care își desfășoară activitatea în asemenea condiții pentru o asemenea punere la dispoziție a infrastructurii menționate.

132

În sfârșit, nici constatarea Comisiei din decizia atacată potrivit căreia autoritățile spaniole și‑ar fi asumat eforturile necesare pentru a asigura într‑un termen rezonabil un acces la infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves în mod deschis și nediscriminatoriu din momentul în care reclamanta își manifestase dorința să acosteze în acest port cu un feribot rapid (al patrulea motiv) nu poate să repună în discuție concluzia cuprinsă la punctul 127 de mai sus.

133

În această privință, trebuie amintit din nou că noțiunea de ajutor de stat este o noțiune obiectivă care depinde în special de chestiunea dacă o măsură de stat conferă sau nu conferă un avantaj uneia sau anumitor întreprinderi (a se vedea jurisprudența citată la punctul 86 de mai sus).

134

Rezultă că eforturile recente ale autorităților spaniole la care se referă Comisia și care ocupă un loc esențial în economia deciziei atacate nu erau, ca atare, de natură să excludă ipoteza că intervenienta a putut să beneficieze de ajutoare de stat ca urmare a condițiilor obiective în care aceasta a fost autorizată să utilizeze singură mai mulți ani infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial și nici, în consecință, să permită Comisiei să înlăture orice dificultate serioasă în examinarea primei și a celei de a treia obiecțiuni invocate în plângere.

135

În orice caz, reclamanta susține în mod întemeiat că al patrulea motiv al deciziei atacate, pe care se întemeiază concluzia Comisiei potrivit căreia utilizarea exclusivă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves nu condusese la acordarea unui ajutor de stat (a se vedea punctul 25 de mai sus), este afectat de două erori de apreciere.

136

În primul rând, astfel cum admite Comisia în înscrisurile sale, ea a constatat în mod eronat în considerentul (49) al deciziei atacate că, până la cererea depusă de reclamantă la 3 iulie 2013, nicio companie concurentă a intervenientei nu își manifestase în mod formal interesul pentru a‑și desfășura activitatea în Puerto de Las Nieves cu feriboturi rapide.

137

Reiese astfel din examinarea dosarului că cererea de autorizare a acostării în acest port depusă încă din anul 2004 de Trasmediterránea, o companie maritimă terță, privea un feribot rapid, iar nu un feribot convențional, cum se menționează în considerentul (50) al deciziei atacate. După cum subliniază în mod întemeiat reclamanta, caracteristicile tehnice ale navei pentru care Trasmediterránea solicitase această autorizație sunt, în ceea ce privește lungimea totală și viteza de croazieră, foarte apropiate de cele ale unuia dintre feriboturile rapide cu care intervenienta își desfășoară activitatea în Puerto de Las Nieves.

138

Rezultă că au trecut aproximativ zece ani între cererea depusă în anul 2004 de Trasmediterránea și organizarea de către DGPC a unei proceduri de ofertare, în luna iulie a anului 2014. În aceste împrejurări și fără a aduce atingere constatărilor efectuate la punctele 128, 133 și 134 de mai sus, Comisia a concluzionat, așadar, în mod greșit, în esență, în considerentul (58) al deciziei atacate, că DGPC efectuase într‑un termen rezonabil demersurile necesare pentru a asigura un acces deschis și nediscriminatoriu la infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves.

139

Această eroare de apreciere a faptelor nu este nicidecum repusă în discuție prin argumentul Comisiei, prezentat în duplică, potrivit căruia analiza cuprinsă în decizia atacată privea numai măsurile luate de autoritățile spaniole din momentul cererii de acces introduse de reclamantă în cursul anului 2013 și nu privea deci chestiunea dacă respingerea cererii formulate în anul 2004 însemna că un acces deschis și nediscriminatoriu la infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves nu era asigurat în acea perioadă. În această privință, este suficient să se constate că reiese fără ambiguitate din considerentul (50) al deciziei atacate că analiza efectuată de Comisie a situației în discuție înainte de 3 iulie 2013 se întemeia pe premisa eronată că cererea de acces formulată de Trasmediterránea în anul 2004 privea un feribot convențional.

140

În al doilea rând, trebuie să se constate că aprecierea Comisiei din decizia atacată referitoare la consecințele ordonanței de suspendare din 27 februarie 2015 este de asemenea afectată de eroare.

141

În această privință, pe de o parte, trebuie să se arate că, la momentul adoptării deciziei atacate, ordonanța de suspendare din 27 februarie 2015 împiedica atribuirea de către DGPC a primului lot de intervale orare intervenientei și a celui de al doilea lot reclamantei. Această suspendare, desigur, temporară prin natura sa, avea, așadar, ca efect să mențină neschimbate condițiile în care intervenienta utiliza singură infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves, împiedicând însuși accesul la această infrastructură solicitat de reclamantă pentru transportul comercial. Prin urmare, această suspendare a avut ca efect menținerea condițiilor de utilizare a acestei infrastructuri denunțate de reclamantă în plângere.

142

Pe de altă parte, astfel cum susține în mod întemeiat reclamanta, caracterul prin natura sa temporar al acestei suspendări nu excludea nicidecum ca rezultatul procedurii de ofertare organizate de DGPC să fi fost în final declarat lipsit de validitate de instanțele naționale. O asemenea eventualitate era cu atât mai puțin ipotetică cu cât, după cum confirmă raționamentul urmat în ordonanța de suspendare din 27 februarie 2015, această suspendare presupunea în mod necesar recunoașterea de către instanța națională a aparenței temeiniciei (fumus boni iuris) a acțiunii introduse pe fond de intervenientă împotriva procedurii de ofertare în discuție.

143

În aceste împrejurări și independent chiar de eventuala calificare a măsurilor în discuție drept ajutoare de stat, Comisia nu putea în mod întemeiat să nu aibă în vedere caracterul „intrinsec temporar” al ordonanței de suspendare din 27 februarie 2015, astfel cum a procedat în considerentul (61) al deciziei atacate, pentru a concluziona în esență că statu‑quoul care rezulta din aceasta în privința condițiilor de utilizare a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves de către intervenientă nu repunea în discuție eforturile întreprinse de DGPC pentru a asigura un acces deschis și nediscriminatoriu la infrastructura menționată. Dimpotrivă, această împrejurare constituie un indiciu suplimentar al dificultăților serioase ridicate de examinarea condițiilor respective în lumina interdicției prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE.

144

Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul Comisiei potrivit căruia, în esență, reclamanta ar avea posibilitatea să depună în viitor o nouă plângere în funcție de rezultatul pe fondul acțiunii formulate de intervenientă la Tribunal Superior de Justicia, Sala de lo Contencioso‑Administrativo, Sección Primera de Santa Cruz de Tenerife (Curtea Superioară de Justiție, Camera de contencios administrativ, Secția întâi din Santa Cruz de Tenerife). Astfel, este suficient să se constate în această privință că rezultatul, indiferent care ar fi acesta, nu va avea nicio incidență asupra constatării efectuate la punctul 141 de mai sus și potrivit căreia, la momentul adoptării deciziei atacate, ordonanța de suspendare din 27 februarie 2015 avea ca efect menținerea condițiilor de utilizare de către intervenientă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, criticate în prima și în a treia obiecțiune din plângere.

145

Având în vedere dezvoltările care precedă și fără a fi necesară pronunțarea cu privire la celelalte argumente ale reclamantei prin care este contestată examinarea de către Comisie a condițiilor de utilizare exclusivă de către intervenientă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, trebuie să se concluzioneze că inexistența unei aprecieri concrete efectuate de Comisie cu privire la chestiunea dacă taxele portuare plătite de intervenientă în contrapartida utilizării exclusive a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial corespundeau contrapartidei pe care un investitor privat ar fi putut să o obțină pentru o asemenea utilizare în condiții normale de piață, precum și durata deosebit de lungă a procedurii de examinare preliminară, cumulate, în plus, cu obstacolul în calea aplicării rezultatului procedurii de ofertare organizate de DGPC în anul 2014, rezultat din ordonanța de suspendare din 27 februarie 2015, constituiau indicii în sensul că examinarea utilizării exclusive a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves în lumina interdicției prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE ridica dificultăți serioase.

146

Reiese astfel din jurisprudența amintită la punctele 46 și 47 de mai sus că, în prezența acestor dificultăți, Comisia avea obligația să deschidă procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE pentru a aprecia dacă intervenienta beneficiase de un ajutor de stat prin această utilizare exclusivă.

147

Rezultă că trebuie admis motivul unic al acțiunii în măsura în care este îndreptat împotriva părții deciziei atacate în care Comisia, fără a deschide procedura oficială de investigare, a concluzionat că condițiile de utilizare exclusivă de către intervenientă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves pentru transportul comercial, denunțate de reclamantă în prima și în a treia obiecțiune invocate în plângere, nu conferiseră intervenientei niciun ajutor de stat. Prin urmare, decizia atacată trebuie anulată în această măsură.

148

Reclamanta susține că în mod eronat Comisia nu a constatat că, de mai mult de 20 de ani, intervenienta primise ajutoare de stat sub forma unei scutiri parțiale de la plata taxei T 9, care implicau o reducere a resurselor publice.

149

Reclamanta susține mai întâi că, în conformitate cu reglementarea aplicabilă, baza de calcul a taxei T 9 ar fi trebuit să corespundă întregului spațiu portuar ocupat de intervenientă cu titlu exclusiv, iar nu suprafeței de teren ocupate de rampele sale de acostare. Astfel, intervenienta ar ocupa în mod exclusiv întreaga infrastructură portuară a Puerto de Las Nieves care ține de domeniul public, această zonă fiind de altfel închisă, iar accesul la aceasta controlat de angajați ai intervenientei. În această privință, reclamanta precizează că, din moment ce legislația portuară este similară pe întreg teritoriul spaniol, Comisia nu putea, cu efectul de a exclude existența unui ajutor de stat, să se limiteze la a constata că taxa T 9 era percepută în același mod în toate porturile din Canare. În orice caz, situația Puerto de Las Nieves ar fi specifică, pentru că este vorba despre singurul port din arhipelagul Canare ocupat cu titlu exclusiv de o companie de transport maritim în afara unei concesiuni și, prin urmare, fără plata unei redevențe și pentru că, în plus, intervenienta ar fi singurul operator din acest arhipelag care a instalat rampe fixe care ocupă întreaga zonă de manevrare pentru utilizarea exclusivă de către navele sale. Această situație ar fi diferită în mod semnificativ, de exemplu, de cea a portului Morro Jable (Spania), în care își desfășoară activitatea reclamanta și la care Comisia se referă în cadrul prezentei acțiuni.

150

Cu titlu subsidiar, reclamanta contestă explicațiile furnizate de autoritățile spaniole în cursul procedurii administrative și acceptate de Comisie, potrivit cărora suprafața ocupată de rampele fixe ar fi deja acoperită de taxele T 2, T 3 și T 4 și, prin urmare, nu ar trebui să fie luată în considerare și pentru calcularea taxei T 9. Pe de o parte, taxa T 2 ar greva exclusiv suprafața liniei de acostare, care nu acoperă zona de manevrare și nici alte zone de serviciu pe care se află rampele intervenientei. Pe de altă parte, ar fi posibil ca rampele intervenientei să acopere o parte a zonei de manevrare sau a zonei de serviciu care nu este vizată de taxele T 3 și T 4, ce grevează la rândul lor utilizarea apelor portuare și a bazinelor, punctele de acces terestru, căile de rulare, zonele de manipulare, stațiile maritime și serviciile de poliție. Reclamanta adaugă în observațiile sale cu privire la memoriul în intervenție că taxele T 2, T 3 și T 4 sunt datorate doar între momentul în care ambarcațiunea intră în port și momentul ieșirii din aceasta a persoanelor și a mărfurilor, în timp ce taxa T 9 grevează punerea la dispoziție a spațiului portuar pe durata dorită de operatorul în cauză.

151

Comisia contestă argumentația reclamantei. În primul rând, Comisia susține că intervenienta a plătit efectiv taxa T 9 pentru toate suprafețele pe care le ocupă în mod exclusiv și taxele T 2, T 3 și T 4 pentru utilizarea terenurilor și a aleilor contigue liniei de acostare. În al doilea rând, ea arată că reclamanta însăși a utilizat exclusiv portul Morro Jable mai mult de 15 ani fără a datora taxa T 9 pentru întreaga suprafață a portului, ci doar pentru utilizarea anumitor spații precum birouri, antrepozite sau alte instalații care necesită o utilizare privativă a solului. În al treilea rând, Comisia, susținută în esență de intervenientă, subliniază că reclamanta nu contestă concluzia din decizia atacată potrivit căreia taxa T 9 a fost aplicată corect intervenientei prin excluderea utilizării suprafeței portului destinate utilizării rampelor de acostare ce aparțin intervenientei. Într‑adevăr, orice altă concluzie ar antrena o suprapunere considerabilă între această taxă și o serie de alte taxe portuare, determinând astfel o dublă impunere, autoritățile spaniole confirmând de altfel în cursul procedurii administrative că metoda de calcul al taxelor T 2, T 3, T 4 și T 9 nu implicase nicio renunțare la resurse publice. Intervenienta adaugă în legătură cu acest aspect că însăși denumirea taxei T 9 („Servicii de antrepozitare, incinte și clădiri”) constituie un indiciu în sensul că spațiul ocupat de rampa pe care o utilizează nu este supus acestei taxe, în timp ce acest spațiu se încadrează efectiv în noțiunile „lucrări de acostare”, „ape portuare și bazine” și „ape portuare și bazine, chei și altele și zone de manipulare” din descrierea, efectuată în Decretul legislativ nr. 1/1994, a faptelor generatoare ale taxelor T 2, T 3 și T 4. În ultimul rând, Comisia amintește constatarea din decizia atacată potrivit căreia nu s‑a contestat că taxa T 9 fusese aplicată în același mod în toate porturile ce țin de competența DGPC, printre care și porturile utilizate de un singur operator. Or, având în vedere ansamblul informațiilor disponibile, Comisia susține că a putut să deducă în mod întemeiat din această constatare că intervenienta nu beneficiase de niciun avantaj în raport cu alte companii de transport maritim și, prin urmare, să aprecieze că nicio dificultate serioasă cu privire la acest aspect nu necesita deschiderea unei proceduri oficiale de investigare.

152

Trebuie subliniat cu titlu introductiv că reclamanta nu repune în discuție constatarea, cuprinsă în considerentul (63) al deciziei atacate, potrivit căreia, cel puțin din anul 2005, intervenienta a plătit toate taxele instituite în sarcina sa de către DGPC ca urmare a utilizării infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves pentru transportul maritim comercial.

153

Pe de altă parte, trebuie amintit că a doua obiecțiune invocată în plângere privea atât taxa T 2, cât și taxa T 9 și că aceste două taxe au fost examinate într‑o secțiune distinctă a deciziei atacate, în considerentele (63)-(70) ale acesteia (a se vedea punctele 32-34 de mai sus). Or, în cadrul prezentei acțiuni, reclamanta nu contestă această parte a deciziei atacate decât în ceea ce privește taxa T 9.

154

Prin intermediul celei de a doua obiecțiuni invocate în plângere, reclamanta a susținut în special că intervenienta beneficia de mai mulți ani de o scutire parțială de taxa T 9. Astfel, reclamanta a susținut în esență că, în conformitate cu articolul 115 bis din Decretul legislativ nr. 1/1994, intervenientei ar fi trebuit să i se impună plata acestei taxe nu numai pentru suprafața ocupată de propriile rampe, ci și, mai larg, pentru ocuparea exclusivă a cvasitotalității suprafeței Puerto de Las Nieves.

155

Spre deosebire de prima și de a treia obiecțiune, care privesc o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE, această parte a plângerii nu privea, așadar, obținerea de către intervenientă a unui avantaj rezultat ca atare din valoarea economică a utilizării infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves, ci punea în discuție în mod specific îndeosebi avantajul de care ar fi beneficiat intervenienta ca urmare a unei scutiri de taxa T 9 care ar fi trebuit să îi fie aplicată în temeiul legislației spaniole aplicabile. În considerentul (66) al deciziei atacate, Comisia, după ce a amintit în esență că nu era de competența sa aprecierea modului în care erau aplicate taxele portuare în funcție de diferite evenimente impozabile, a respins această argumentație pentru motivul că din explicațiile furnizate de autoritățile spaniole reieșea că taxa T 9 era percepută în același mod de către DGPC în toate porturile ce țineau de competența sa. Examinarea preliminară nu ar fi permis, așadar, identificarea niciunui avantaj selectiv pentru intervenientă rezultat dintr‑o pretinsă scutire parțială de această taxă.

156

În această privință, trebuie amintit că, pentru calificarea unei măsuri naționale drept „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor următoare: în primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat; în al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre; în al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj selectiv beneficiarului; în al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (a se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/World Duty Free Group SA și alții, C‑20/15 P și C‑21/15 P, EU:C:2016:981, punctul 53 și jurisprudența citată).

157

În ceea ce privește condiția referitoare la selectivitatea avantajului, care este un element constitutiv al noțiunii „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că aprecierea acestei condiții impune să se determine dacă, în cadrul unui anumit regim juridic, măsura națională în discuție este de natură să favorizeze „anumit[e] întreprinderi sau […] producer[ea] anumitor bunuri” față de altele care, în raport cu obiectivul urmărit de regimul respectiv, se găsesc într‑o situație de fapt și de drept comparabilă și care sunt supuse astfel unui tratament diferențiat care poate în esență să fie calificat drept discriminatoriu (a se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/World Duty Free Group SA și alții, C‑20/15 P și C‑21/15 P, EU:C:2016:981, punctul 54 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Eventech, C‑518/13, EU:C:2015:9, punctul 55 și jurisprudența citată).

158

În ceea ce privește în special măsurile naționale care conferă un avantaj fiscal, trebuie amintit că o măsură de această natură, care, deși nu presupune un transfer de resurse de stat, îi pune pe beneficiari într‑o situație financiară mai favorabilă decât a celorlalți contribuabili, este susceptibilă să confere beneficiarilor un avantaj selectiv și constituie, prin urmare, un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În schimb, nu constituie un astfel de ajutor în sensul acestei dispoziții un avantaj fiscal care rezultă dintr‑o măsură generală aplicabilă fără distincție tuturor operatorilor economici (a se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/World Duty Free Group SA și alții, C‑20/15 P și C‑21/15 P, EU:C:2016:981, punctul 56 și jurisprudența citată).

159

În speță, măsura în cauză a constat, în opinia reclamantei, într‑o scutire parțială și individuală de taxa T 9 de care ar fi beneficiat intervenienta, dat fiind că, de când intervenienta utilizează infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves, DGPC nu i‑a aplicat niciodată taxa T 9 considerând drept bază impozabilă totalitatea sau cvasitotalitatea suprafeței acestei infrastructuri.

160

Niciunul dintre argumentele invocate de reclamantă nu este însă susceptibil să repună în discuție constatarea, efectuată de Comisie în decizia atacată, potrivit căreia, în esență, reclamanta nu a prezentat niciun element prin care să demonstreze că modalitățile de calcul al taxei T 9 instituite în sarcina intervenientei i‑au conferit acesteia din urmă vreun avantaj selectiv în sensul jurisprudenței amintite la punctul 157 de mai sus.

161

Mai întâi, reclamanta susține că, din moment ce legislația portuară este similară pe întreg teritoriul Spaniei, scara teritorială normală care ar fi trebuit să fie utilizată în scopul comparării era cea a acestei țări, iar nu cea a Insulelor Canare privite individual. În această privință, este suficient să se constate că, prin intermediul acestui argument, reclamanta nu prezintă niciun indiciu concret de natură să demonstreze că modalitățile de calcul al taxei T 9 aplicate intervenientei i‑ar fi conferit acesteia un avantaj în raport cu alte companii maritime supuse aceleiași taxe și care se aflau față de aceasta într‑o situație de fapt și de drept comparabilă cu cea a intervenientei.

162

În continuare, nu poate fi reținut argumentul întemeiat pe împrejurarea că intervenienta ar fi singura companie maritimă din Insulele Canare ale cărei rampe de acces sunt fixate la sol și ocupă întreaga zonă de manevrare și care își desfășoară activitatea într‑un port în mod exclusiv fără a dispune în acest scop de o concesiune și potrivit căruia o scutire de taxa T 9 ar fi justificată numai în cazul în care o companie maritimă concesionară plătește o redevență de ocupare.

163

Astfel, trebuie să se constate că, în afară de faptul că nu este susținut prin niciun element de probă, acest argument se întemeiază pe o comparare a situației intervenientei în Puerto de Las Nieves cu cea a companiilor maritime care se află într‑o situație de fapt și de drept care, în raport cu taxa T 9, nu este comparabilă cu situația sa. Așadar, nici acest argument nu este de natură să demonstreze, conform jurisprudenței amintite la punctul 157 de mai sus, că modalitățile de calcul al taxei T 9 aplicate intervenientei i‑ar fi conferit acesteia din urmă un avantaj selectiv în raport cu alte companii care se aflau față de aceasta într‑o situație de fapt și de drept comparabilă.

164

În sfârșit, pentru același motiv, trebuie de asemenea respins, pe de o parte, argumentul reclamantei întemeiat pe împrejurarea că situația companiilor maritime care își desfășoară activitatea în alte porturi ale Insulelor Canare și care țin de competența DGPC nu ar fi comparabilă cu cea a utilizării de către intervenientă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves din moment ce aceste companii își desfășoară activitatea în regim de concurență și împart deci cu alte companii utilizarea unor infrastructuri publice precum rampele mobile și, pe de altă parte, argumentul subsidiar, amintit la punctul 150 de mai sus, prin intermediul căruia reclamanta contestă că ocuparea suprafeței rampelor fixe ar fi acoperită deja de taxele T 2, T 3 și T 4 și, prin urmare, nu ar trebui să fie luată în considerare și pentru calculul taxei T 9.

165

În aceste împrejurări, reclamanta, căreia îi revine sarcina să demonstreze existența unor dificultăți serioase (a se vedea punctul 51 de mai sus), nu a evidențiat indicii susceptibile să demonstreze că examinarea celei de a doua obiecțiuni invocate în plângere pentru o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE ridica asemenea dificultăți care să necesite deschiderea de către Comisie a unei proceduri oficiale de investigare.

166

Prin urmare, acțiunea trebuie respinsă ca nefondată în măsura în care privește anularea părții deciziei atacate, care poate fi separată de cea examinată la punctele 80-147 de mai sus, în care, fără a deschide procedura oficială de investigare, Comisia a concluzionat că, în esență, calculul taxei T 9 efectuat de DGPC în privința intervenientei nu determinase, ca atare, acordarea vreunui ajutor de stat acesteia din urmă și, pentru acest motiv, a respins a doua obiecțiune invocată în plângerea depusă de reclamantă.

167

Având în vedere toate ceea ce precedă, se impune admiterea acțiunii în măsura în care privește anularea părții deciziei atacate în care, fără a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, Comisia a concluzionat că condițiile de utilizare exclusivă a infrastructurii portuare a Puerto Las Nieves de către intervenientă pentru transportul comercial, denunțate de reclamată în prima și în a treia obiecțiune invocate în plângere, nu îi conferiseră intervenientei niciun ajutor de stat. Acțiunea trebuie respinsă în rest.

168

Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Tribunalul poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată sau poate să repartizeze cheltuielile de judecată. Întrucât acțiunea a fost admisă în parte, împrejurările cauzei vor fi apreciate în mod corect dacă se hotărăște că reclamanta va suporta un sfert din propriile cheltuieli de judecată, restul cheltuielilor sale de judecată fiind suportat de Comisie, și că aceasta din urmă, precum și intervenienta vor suporta, pe de altă parte, propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua)

declară și hotărăște:

Istoricul cauzei

Transportul maritim comercial cu plecare din Puerto de Las Nieves (Gran Canaria)

Procedura administrativă și evoluția situației în discuție în cursul acestei proceduri

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Considerații introductive

Cu privire la argumentele referitoare la procedura de examinare preliminară

Cu privire la argumentele referitoare la conținutul deciziei atacate

Observații introductive

Cu privire la examinarea condițiilor de utilizare exclusivă a infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves de către intervenientă (prima și a treia obiecțiune invocate în plângere)

– Cu privire la obiecțiunile îndreptate împotriva primului motiv, referitor la Hotărârea din 12 decembrie 2000, Aéroports de Paris/Comisia (T‑128/98)

– Cu privire la obiecțiunile îndreptate împotriva celui de al doilea motiv, referitor la împrejurarea că infrastructura portuară a Puerto de Las Nieves nu a fost nici planificată, nici dezvoltată pentru ca de aceasta să beneficieze în mod specific intervenienta sau orice altă companie maritimă

– Cu privire la obiecțiunile îndreptate împotriva celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv, referitoare la conținutul argumentației reclamantei în plângere, precum și la criteriile de identificare a unui ajutor de stat în favoarea utilizatorului unei infrastructuri portuare finanțate prin intermediul unor fonduri publice

Cu privire la examinarea de către Comisie a taxei T 9 aplicate intervenientei ca urmare a ocupării infrastructurii portuare a Puerto de Las Nieves (a doua obiecțiune invocată în plângere)

Concluzii cu privire la acțiune în ansamblu

Cu privire la cheltuielile de judecată