1.

Cu mare regularitate apar conflicte la nivelul Uniunii cu privire la aspectul dacă Uniunea Europeană trebuie să fie prezentă singură sau împreună cu statele membre în cadrul organismelor internaționale, pentru a participa la dezbaterile acestora și la luarea deciziilor de către acestea. Disputa ia naștere mereu în jurul temeiului juridic al acțiunilor de politică externă ale Uniunii, conform tratatelor sale fondatoare.

2.

Astfel de probleme privind competența sunt probleme privind puterea, care de zeci de ani fac obiectul unor litigii pasionale. Întrebarea care se pune este, pe de o parte, cât de complicat poate fi procesul de identificare a deciziei la nivel european, iar, pe de altă parte, cine are voie să ia loc la masa internațională a negocierilor, de partea europeană. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, rivalitățile par să se fi agravat considerabil în această privință.

3.

Prezenta cauză se referă la măsuri de protecție a mărilor din Antarctica, în special despre crearea unor zone maritime protejate (ZMP), așa cum de câțiva ani se discută în cadrul reuniunilor anuale ale Comisiei pentru conservarea faunei și florei marine din Antarctica (CCAMLR).

4.

Pe fond, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene și statele membre sunt de acord să contribuie activ la protejarea mărilor din Antarctica. Sub aspect formal însă, Consiliul și statele membre insistă să includă măsurile de protecție marină politicii în domeniul politicii de protecție a mediului și, prin aceasta, în domeniul competențelor partajate [articolul 4 alineatul (2) litera (e) TFUE], motiv pentru care acestea consideră indispensabilă prezența comună a Uniunii și a statelor membre pe scena internațională. Contrar acestei abordări, Comisia consideră că este vorba despre o măsură de conservare a resurselor biologice ale mării care ține de politica comună în domeniul pescuitului [articolul 3 alineatul (1) litera (d) TFUE], care aparține competențelor exclusive ale Uniunii și astfel nu permite prezența pe plan extern a statelor membre alături de instituțiile Uniunii. În plus, se discută dacă Uniunii îi revine în acest domeniu o competență externă exclusivă implicită conform jurisprudenței AETR ( 2 ) [articolul 3 alineatul (2) TFUE] și în ce măsură politica în domeniul cercetării, care aparține competențelor complementare ale Uniunii [articolul 4 alineatul (3) TFUE], joacă un rol în cazul de față.

5.

În mod concret, Comisia contestă în această cauză două decizii adoptate în cadrul Consiliului cu privire la participarea Uniunii cu ocazia celei de A 34‑a și a celei de A 35‑a reuniuni anuale CCAMLR din 2015 și, respectiv, 2016 (denumite în continuare „deciziile atacate”):

6.

Hotărârea Curții de Justiție în aceste două cauze va reprezenta încă un mic element în mozaicul complex al competențelor pe plan extern ale Uniunii și ale statelor membre ale acesteia, așa cum este definit în Tratatul de la Lisabona. În particular, prezenta cauză dă prilejul de a clarifica dacă existența unei competențe partajate între Uniune și statele membre ale acesteia necesită în mod obligatoriu o acțiune comună („mixtă”) a Uniunii și statelor membre ale acesteia în organismele internaționale sau dacă Uniunea singură poate acționa sau chiar este obligată să acționeze singură pe plan extern. În plus, în cauza C‑626/16 va trebui dezbătut în primul rând în ce împrejurări deciziile Coreper reprezintă acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE. Cauza cu privire la Acordul de parteneriat cu Kazakhstanul (C‑244/17), în care de asemenea prezentăm concluziile astăzi, privește chestiuni cu totul diferite referitoare la majoritatea dobândită în cadrul Consiliului pentru adoptarea unor decizii care prezintă anumite legături cu politica externă și de securitate comună.

7.

Cadrul juridic al Uniunii aplicabil acestui caz este dat, în primul rând, de articolele 2, 3 și 4 TFUE, precum și de articolul 4 alineatul (1) și de articolul 5 alineatul (2) TUE. Pe lângă acestea, sunt semnificative și articolele 191 și 192 TFUE. În plus, se va face referire la dispozițiile fundamentale privind politica comună în domeniul pescuitului, așa cum sunt acestea cuprinse în Regulamentul (UE) nr. 1380/2013 ( 5 ).

8.

În articolul 1 din Regulamentului nr. 1380/2013 este definit domeniul de aplicare al politicii comune în domeniul pescuitului:

„(1)   Politica comună în domeniul pescuitului (PCP) cuprinde:

[…]

(2)   PCP cuprinde activitățile menționate la alineatul (1) în cazul în care acestea sunt desfășurate:

[…]

9.

Obiectivele politicii comune în domeniul pescuitului sunt descrise în articolul 2 din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013 după cum urmează:

„(1)   PCP garantează că activitățile de pescuit și de acvacultură asigură condiții de mediu sustenabile pe termen lung […]

(2)   PCP aplică abordarea precaută a gestionării pescuitului și urmărește să garanteze că exploatarea resurselor biologice marine vii duce la refacerea și menținerea populațiilor de specii recoltate peste nivelurile care permit obținerea producției maxime sustenabile.

[…]

(3)   PCP pune în aplicare abordarea ecosistemică a gestionării pescuitului, pentru a garanta că impacturile negative ale activităților de pescuit asupra ecosistemului marin sunt reduse la minimum și vizează să asigure faptul că activitățile de acvacultură și pescuit evită degradarea mediului marin.

[…]

(5)   PCP, în special:

[…]

10.

Între obiectivele politicii externe a Uniunii în domeniul pescuitului, articolul 28 alineatul (1) al Regulamentului (UE) nr. 1380/2013 conține următoarea reglementare:

„Pentru a asigura exploatarea, gestionarea și conservarea durabile a resurselor biologice marine și a mediului marin, Uniunea își dezvoltă relațiile externe în domeniul pescuitului în conformitate cu obligațiile sale internaționale și cu obiectivele sale generale, precum și cu obiectivele și principiile prevăzute la articolele 2 și 3.”

11.

Din dreptul internațional, sunt relevante dispozițiile Convenției de la Canberra; în plus, trebuie să facem referire la Tratatul privind Antarctica.

12.

Convenția privind conservarea resurselor marine vii din Antarctica ( 6 ) (Convenția de la Canberra) a fost semnată la 20 mai 1980 la Canberra (Australia) și a intrat în vigoare în 7 aprilie 1982. La aceasta sunt parte, pe lângă Uniune, 12 dintre statele membre ale acesteia ( 7 ), precum și 23 de state terțe.

13.

Articolul I din Convenția de la Canberra prevede:

„(1)   Prezenta convenție se aplică resurselor marine vii din Antarctica, aflate în regiunea situată la sud de 60° latitudine sudică resurselor marine vii din Antarctica, aflate în regiunea situată între latitudinea menționată anterior și convergența antarctică care fac parte din ecosistemul marin antarctic.

(2)   Expresia «resurse marine vii din Antarctica» desemnează populațiile de pești cu înotătoare, moluște, crustacee și toate celelalte specii de organisme vii, inclusiv păsările, care se află la sud de convergența antarctică.

(3)   Ecosistemul antarctic marin reprezintă complexul de relații între resursele marine vii din Antarctica și între acestea și mediul fizic înconjurător.

[…]”

14.

Articolul II din Convenția de la Canberra are următorul text:

„(1)   Obiectivul prezentei convenții este conservarea resurselor marine vii din Antarctica.

(2)   În sensul prezentei convenții, termenul «conservare» include noțiunea de utilizare rațională.

(3)   Orice exploatare sau activitate conexă în regiunea în care se aplică prezenta convenție se desfășoară în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții și în conformitate cu următoarele principii de conservare:

[…]”

15.

În articolul III, Convenția de la Canberra reglementează raportul său cu Tratatul privind Antarctica:

„Părțile contractante, fie că sunt sau nu părți la Tratatul privind Antarctica, convin că nu se vor angaja în nicio activitate în regiunea Tratatului privind Antarctica, contrară principiilor și scopurilor Tratatului în cauză […]”

16.

În plus, articolul V din Convenția de la Canberra prevede:

„(1)   Părțile contractante care nu sunt părți la Tratatul privind Antarctica recunosc obligațiile și responsabilitățile speciale ale părților consultante la Tratatul privind Antarctica în ceea ce privește protecția și conservarea mediului înconjurător în regiunea Tratatului privind Antarctica.

(2)   Părțile contractante care nu sunt părți la Tratatul privind Antarctica convin asupra respectării, în activitățile pe care le desfășoară în regiunea Tratatului privind Antarctica, când și unde este nevoie, a măsurilor convenite pentru conservarea faunei și florei antarctice și a altor măsuri recomandate de părțile consultante la Tratatul privind Antarctica în exercitarea responsabilităților lor privind protejarea mediului antarctic de toate formele de ingerință umană dăunătoare.

[…]”

17.

Prin articolul VII din Convenția de la Canberra este înființată Comisia pentru conservarea faunei și florei marine din Antarctica (CCAMLR), căreia în articolul IX din convenție îi sunt atribuite, între altele, aceste responsabilități:

„(1)   Comisia are drept atribuții punerea în practică a obiectivelor și principiilor definite în articolul II din prezenta convenție. În acest scop, comisia:

[…]

[…]

(2)   Măsurile de conservare menționate în alineatul (1) litera (f) de mai sus includ următoarele:

[…]

[…]”

18.

În prezent, în afară de Uniunea Europeană, opt dintre statele membre ale acesteia sunt membre ale CCAMLR ( 8 ).

19.

Tratatul privind Antarctica a fost semnat la 1 decembrie 1959, la Washington, D.C. (Statele Unite ale Americii). Trei state membre ale Uniunii Europene au statutul de părți contractante, în calitate de state semnatare ale Tratatului privind Antarctica ( 9 ). Încă nouă state membre ale Uniunii Europene au statutul de părți contractante consultante ( 10 ), iar altele opt statutul de părți contractante neconsultante ( 11 ).

20.

Conform articolului IX alineatul 1 din Tratatul privind Antarctica:

„Reprezentanții părților contractante […] se vor reuni […] la intervale și în locuri potrivite, pentru a schimba informații, a se consulta asupra chestiunilor de interes comun privind Antarctica, a studia, formula și recomanda guvernelor lor măsurile destinate să asigure respectarea principiilor și urmărirea obiectivelor prezentului tratat și în special a unor măsuri:

[…]

21.

În articolul VI din Tratatul privind Antarctica este stabilit domeniul geografic de aplicare, după cum urmează:

„Dispozițiile prezentului tratat se aplică regiunii situate la sud de 60 grade latitudine sudică, inclusiv la toate platformele glaciare […]”

22.

CCAMLR și‑a stabilit ca obiectiv crearea unei rețele de ZMP în zona Antarcticii. Acest obiectiv este sprijinit în mod expres de Uniunea Europeană.

23.

În acest context, în anul 2014, Consiliul, pentru a pregăti participarea Uniunii la viitoarele reuniuni anuale ale CCAMLR, a elaborat pe baza articolului 218 alineatul (9) TFUE o „poziție multianuală”, prin care a fost creată, între altele, o „procedură simplificată” în vederea luării deciziei de către Consiliu cu privire la poziția care trebuie adoptată de Uniune în cadrul CCAMLR față de problemele în materie de politică comună în domeniul pescuitului ( 12 ). Apoi, serviciile Comisiei prezintă organismelor pregătitoare ale Consiliului, în preambulul fiecărei reuniuni anuale a CCAMLR, documentele relevante. În practică, serviciile Comisiei înaintează aceste documente fie Grupului de lucru „Pescuit” al Consiliului, fie Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper).

24.

La 31 august 2015, serviciile Comisiei au prezentat Grupului de lucru „Pescuit” al Consiliului, aplicând procedura simplificată, un document neoficial (așa‑numit „non‑paper”), la care era atașat proiectul unui „document de reflecție privind o viitoare propunere de creare a unei zone marine protejate în Marea Weddell” ( 13 ).

25.

Serviciile Comisiei au propus să prezinte acest document de reflecție CCAMLR doar în numele Uniunii (mai exact, comitetului științific de pe lângă CCAMLR ( 14 )), întrucât, în opinia lor, acesta ținea de politica comună în domeniul pescuitului.

26.

În ședința sa din 5 septembrie 2015, Grupul de lucru al Consiliului a aprobat conținutul documentului de reflecție, asociindu‑l însă politicii de mediu, din acest motiv considerând necesar ca acest document să fie prezentat comitetului științific al CCAMLR în numele Uniunii și al statelor membre ale acesteia. Cauza a fost transmisă apoi către Coreper.

27.

Coreper s‑a ocupat de această chestiune în reuniunea sa din 11 septembrie 2015. După un schimb de opinii, președintele Coreper a constatat că există un consens cu privire la conținutul documentului de reflecție și că acest document ar trebui prezentat CCAMLR cu ocazia celei de A 34-a reuniuni anuale din anul 2015. În plus, acesta a constatat luarea deciziei ca documentul de reflecție să fie prezentat CCAMLR în numele Uniunii și al statelor membre ale acesteia.

28.

Împotriva acestui din urmă punct, Comisia a protestat într‑o declarație, pe care a înregistrat‑o în procesul‑verbal. Aceasta s‑a arătat totuși dispusă să prezinte CCAMLR documentul de reflecție, așa cum a decis Coreper, în numele Uniunii și al statelor membre ale acesteia, însă și‑a rezervat în mod expres dreptul de a acționa în justiție.

29.

La 30 august 2016, serviciile Comisiei au prezentat Grupului de lucru „Pescuit” al Consiliului, aplicând de asemenea procedura simplificată, un document neoficial („non‑paper”). La 6 septembrie 2016, acest document a fost completat cu patru proiecte de propuneri de creare sau de sprijinire a creării unor ZMP în Antarctica, și anume ZMP din Marea Weddell deja discutată în 2015 ( 15 ), apoi o zonă în Marea Ross ( 16 ), o ZMP în Antarctica estică, precum și un ansamblu de zone de cercetare speciale în scopul cercetării retragerii platformelor glaciare ( 17 ).

30.

Serviciile Comisiei au propus să prezinte aceste documente CCAMLR doar în numele Uniunii, întrucât în opinia lor acestea țineau de politica comună în domeniul pescuitului. Pentru a respecta termenele aplicabile de distribuire a propunerilor la reuniunile anuale CCAMLR, Comisia a înaintat imediat documentele menționate la secretariatul CCAMLR, doar în numele Uniunii.

31.

În ședințele sale din 15 și 22 septembrie 2016, Grupul de lucru al Consiliului a dezbătut conținutul documentului de reflecție, precum și conținutul celor patru propuneri și le‑a aprobat la 22 septembrie 2016, asociindu‑le însă politicii privind mediul, considerând necesar ca acestea să fie prezentate CCAMLR în numele Uniunii și al statelor membre ale acesteia. Mai mult, Grupul de lucru a considerat că procedura simplificată nu se poate aplica în acest caz, deoarece este limitată prin obiectul său la problemele politicii comune în domeniul pescuitului. Ulterior, cauza a fost prezentată, într‑o primă etapă, Coreper și apoi Consiliului.

32.

La 10 octombrie 2016, Consiliul a aprobat, în cadrul celei de A 3487-a sesiuni de la Luxemburg, intenția Comisiei de a distribui CCAMLR documentul de reflecție și cele patru propuneri în numele Uniunii. În plus, acesta a reținut că din aceste documente rezultă poziția ce va trebui susținută de Uniune la cea de A 35-a reuniune CCAMLR.

33.

Într‑o declarație înregistrată în procesul‑verbal, Comisia a insistat asupra ideii conform căreia documentele menționate vizează domeniul competențelor exclusive ale Uniunii cu privire la conservarea resurselor biologice marine. Aceasta și‑a exprimat disponibilitatea de a explica Secretariatului CCAMLR faptul că acele documente trebuie înțelese ca fiind înaintate în numele Uniunii și al statelor membre ale acesteia ( 18 ), dar și‑a rezervat în mod expres dreptul de a acționa în justiție.

34.

Apoi, la cea de A 35‑a reuniune CCAMLR din 2016 a decis să adopte două dintre propunerile distribuite sau susținute de Uniune, și anume înființarea unei ZMP în Marea Ross, precum și a mai multor zone speciale de cercetare. Aceasta a mai decis să se consulte cu privire la celelalte două propuneri ale Uniunii – nu în ultimul rând privind eventuala înființare a unei ZMP în Marea Weddell.

35.

Curtea este astfel sesizată în cauzele C‑626/15 și C‑659/16 cu două acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 al doilea paragraf TFUE, ale căror părți litigante sunt Comisia și Consiliul. Totodată, Consiliul este susținut de mai multe state membre.

36.

Prin cererea introductivă din 23 noiembrie 2015, în cauza C‑626/15, Comisia a formulat o acțiune în anulare împotriva Deciziei din 2015.

37.

În temeiul articolului 131 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, președintele Curții a admis cererile de intervenție în susținerea concluziilor Consiliului în această cauză, formulate de Republica Federală Germania, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Regatul Țărilor de Jos, Republica Portugheză, Republica Finlanda, Regatul Suediei și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

38.

Comisia a solicitat, în cauza C‑626/15:

39.

La rândul său, Consiliul cere, cu susținerea celor nouă interveniente,

40.

Prin cererea introductivă din 20 decembrie 2016 în cauza C‑659/16, Comisia a formulat o acțiune în anulare împotriva Deciziei din 2016.

41.

În temeiul articolului 131 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, președintele Curții a admis cererile de intervenție în susținerea Consiliului în această cauză, formulate de Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Țărilor de Jos, Republica Portugheză, Republica Finlanda, Regatul Suediei și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

42.

Comisia a solicitat, în cauza C‑659/16:

43.

La rândul său, Consiliul solicită, cu susținerea celor zece interveniente:

44.

Cu privire la ambele acțiuni ale Comisiei, au fost exprimate poziții în scris în fața Curții. La 10 ianuarie 2017, președintele Curții a permis Consiliului, în cauza C‑626/15, prezentarea unor noi mijloace de probă. Apoi, prin decizia din 10 februarie 2017, președintele Curții a suspendat procedura în cauza C‑626/15 până la închiderea fazei scrise a procedurii în cauza C‑659/16. În plus, președintele a conexat cele două cauze, C‑626/15 și C‑659/16, pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării hotărârii.

45.

Ședința comună, la care au participat Comisia, Consiliul, precum și intervenientele în susținerea concluziilor acestuia, cu excepția Regatului Belgiei, a Marelui Ducat al Luxemburgului, a Regatului Țărilor de Jos și a Republicii Finlanda, a avut loc la 13 martie 2018.

46.

La cererea formulată de Consiliu în cauza C‑626/15, Curtea se întrunește în Mare Cameră în această cauză, conform articolului 16 al treilea paragraf din Statutul acesteia. În temeiul articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Curtea a decis să trimită aceluiași complet de judecată cauzele conexate C‑626/15 și C‑659/16.

47.

În cauza C‑626/15, un loc considerabil îl ocupă problema admisibilității acțiunii Comisiei. Spre deosebire de cauza C‑659/16, Consiliul și numeroasele interveniente în susținerea acestuia contestă în mod vehement faptul că decizia atacată de Comisie în cauza C‑626/15 din 2015 ar putea face obiectul unei acțiuni în anulare în sensul articolului 263 TFUE. Acestea își sprijină susținerea în esență pe două argumente: în primul rând, ar fi vorba doar de o simplă decizie a Coreper, iar nu de o decizie a Consiliului. Iar în al doilea rând, această decizie nu produce efecte juridice.

48.

Fără îndoială că Coreper nu este în sine o instituție a Uniunii, care să fie împuternicită prin tratate, ci un organ auxiliar al Consiliului, care preia responsabilități de pregătire și execuție în numele acestuia ( 22 ) [articolul 240 alineatul (1) prima teză TFUE].

49.

Împrejurarea conform căreia Coreper poate adopta doar anumite decizii procedurale [articolul 240 alineatul (1) a doua teză TFUE și articolul 19 alineatul (7) din Regulamentul de procedură al Consiliului] iar în rest nu are dreptul să exercite puterea de decizie care revine Consiliului în temeiul tratatelor ( 23 ) nu permite în niciun fel eludarea examinării actelor acestuia de către instanțele Uniunii. Dimpotrivă, actele Coreper sunt subsumate răspunderii Consiliului. În cazul în care comportamentul Coreper încalcă legea, Consiliul este cel chemat să răspundă de acest fapt în fața instanțelor Uniunii. În favoarea acestui punct de vedere este și ideea protecției jurisdicționale depline și a controlului judiciar deplin cu privire la toate actele instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, așa cum stabilește articolul 263 TFUE.

50.

Este adevărat că în multe cazuri există un act juridic separat al Consiliului, pe care Coreper doar l‑a pregătit. În acest caz, controlul jurisdicțional se leagă de acest act juridic al Consiliului, iar actele pregătitoare ale Coreper nu pot fi atacate în justiție în mod autonom.

51.

Alta este situația atunci când, cu titlu de excepție, doar Coreper intră în acțiune, Consiliul nefiind deloc activ la nivel de miniștri. Căci atunci, prin actele Coreper, respectiva procedură este încheiată ( 24 ), iar poziția Consiliului ca instituție a Uniunii este stabilită în mod definitiv prin aceste acte ale Coreper ( 25 ). Aceasta a fost situația și în cazul actelor din 2015, care stau la baza cauzei C‑626/15. Prin urmare, Decizia din 2015, ca act juridic pentru care este responsabil Consiliul, trebuie să poată face obiectul controlului jurisdicțional al instanțelor Uniunii.

52.

Amintim că dintr‑o jurisprudență constantă reiese că se consideră „acte atacabile” în sensul articolului 263 TFUE orice dispoziții adoptate de instituțiile Uniunii, indiferent de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii ( 26 ).

53.

Pentru a stabili dacă un act atacat produce astfel de efecte, trebuie examinat conținutul acestuia (Hotărârea din 22 iunie 2000, Țările de Jos/Comisia, C‑147/96, EU:C:2000:335, punctul 27 și jurisprudența citată). Aceste efecte trebuie apreciate în funcție de criterii obiective, precum conținutul acestui act, ținându‑se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării sale, precum și de competențele instituției autoare a actului. Pentru a stabili dacă actul atacat produce (sau ar trebui să producă) astfel de efecte, trebuie examinată esența acestuia ( 27 ), care trebuie analizată în temeiul unor criterii obiective, precum, în primul rând, conținutul actului, însă totodată și contextul adoptării acestuia și competențele autorului actului ( 28 ). Intenția autorului actului joacă de asemenea un rol ( 29 ), cu condiția de a putea fi determinată în mod obiectiv.

54.

Spre deosebire de ceea ce pare să considere Consiliul, scopul principal nu este acela de a stabili dacă documentul de reflecție transmis către CCAMLR este atacabil ca atare. Dimpotrivă, trebuie examinat dacă decizia Coreper din 2015 de a transmite acest document de reflecție către CCAMLR în numele Uniunii și al statelor membre produce efecte juridice obligatorii, putând fi astfel calificat drept act atacabil în sensul articolului 263 TFUE.

55.

În primul rând, în ceea ce privește conținutul Deciziei din 2015, aceasta prevede ca documentul de reflecție privind crearea unei ZMP în Marea Weddell să fie distribuit CCAMLR în numele comun al Uniunii și al statelor membre ale acesteia, iar nu doar în numele Uniunii. Această constatare indică în mod clar că Decizia din 2015 a produs efecte juridice, deoarece a limitat opțiunile de acțiune ale Comisiei în cadrul participării sale la cea de A 34‑a reuniune anuală a CCAMLR din anul 2015. Mai ales, această decizie a refuzat Comisiei dreptul de a face uz de competența sa de reprezentare externă a Uniunii [articolul 17 alineatul (1) a șasea teză TUE] în alt mod decât printr‑o acțiune comună, împreună cu reprezentanții statelor membre.

56.

Apoi, în ceea ce privește contextul în care se înscrie Decizia din 2015, trebuie să ne referim la poziția multianuală, pe care Consiliul a adoptat‑o în anul 2014 ( 30 ). Prin această poziție, este atribuită în mod expres „organelor pregătitoare” ale Consiliului o prerogativă de examinare și de decizie, care are drept scop să concretizeze, într‑o „procedură simplificată”, poziția Uniunii cu privire la anumite subiecte supuse dezbaterii la reuniunile anuale ale CCAMLR. Documentul de reflecție care face obiectul litigiului în cauza C‑626/15 a fost prezentat Coreper în mod special în cadrul acestei proceduri simplificate. Și această împrejurare este în favoarea ipotezei că Decizia din 2015 a produs efecte juridice obligatorii.

57.

Același lucru se aplică, în cele din urmă, și în ceea ce privește intenția autorului actului: părțile nu contestă faptul că, prin Decizia din 2015, Coreper a vrut să stabilească modul concret în care trebuiau să se comporte reprezentanții Uniunii pe scena internațională în cadrul celei de A 34‑a reuniuni anuale a CCAMLR.

58.

În acest context, se poate concluziona că Decizia din 2015 trebuia să producă și a produs efecte juridice obligatorii.

59.

Consiliul și unele dintre intervenientele în susținerea concluziilor acestuia încearcă să conteste, în cauza C‑626/15, existența unui act juridic atacabil, utilizând în esență două contraargumente.

60.

În primul rând, aceste părți procesuale precizează faptul că, în temeiul articolului 16 alineatul (1) a doua teză TUE, stabilirea politicii Uniunii este rezervată Consiliului și în ceea ce privește acțiunile pe plan extern și tocmai în vederea acestora și a rolului de reprezentare a Uniunii pe plan extern, rol îndeplinit de Comisie, în sensul articolului 17 alineatul (1) a șasea teză TUE ( 31 ).

61.

Acest motiv este totuși eronat. Căci existența unei prerogative – nicidecum necontestate – a Consiliului conform articolului 16 alineatul (1) a doua teză TUE nu exclude câtuși de puțin faptul că dispozițiile adoptate de Consiliu privind acțiunile pe plan extern ale Uniunii, pe care acesta le ia pe acest temei, produc efecte juridice și pot fi contestate în fața instanțelor Uniunii. Dimpotrivă, pare evident faptul că astfel de dispoziții conferă efecte juridice deciziei aflate în discuție, făcând din aceasta un act contestabil, conform articolului 263 TFUE.

62.

În al doilea rând, Consiliul și unele state membre obiectează că Decizia din 2015 este lipsită de efecte juridice, deoarece în aceasta nu a fost stabilită o poziție a Uniunii în sensul articolului 218 alineatul (9) TFUE. Acestea își motivează opinia prin împrejurarea că cea de A 34‑a reuniune anuală a CCAMLR nu urma să delibereze în mod formal privind crearea unei ZMP în Marea Weddell, ci doar urma a fi prezentat CCAMLR documentul de reflecție în litigiu, pentru pregătirea unei eventuale deliberări viitoare.

63.

Nici acest argument nu este convingător, și aceasta din două motive.

64.

Pe de o parte, articolul 218 alineatul (9) TFUE trebuie interpretat în sens larg ( 32 ). O poziție a Uniunii în sensul acestei dispoziții trebuie stabilită nu doar atunci când, într‑un organism internațional, urmează să aibă loc în scurt timp o deliberare concretă cu privire la un act cu efecte juridice, ci și atunci când Uniunea, în cadrul respectivului organism internațional, lansează o dezbatere sau dorește să participe la o astfel de dezbatere care ar putea duce la adoptarea unui act cu efecte juridice ( 33 ). Căci obiectivul articolului 218 alineatul (9) TFUE este acela de a garanta că Uniunea, în ansamblul procesului de identificare a unei decizii din respectivul organism internațional, vorbește cu o singură voce, iar contribuțiile sale în cadrul acestui proces sunt autorizate de instituțiile sale competente.

65.

Pe de altă parte, Consiliul poate considera ca fiind un lucru de dorit stabilirea – tot în mod voluntar – unei poziții comune a Uniunii în vederea prezenței acesteia într‑un organism internațional și în afara domeniilor vizate de articolul 218 alineatul (9) TFUE. În acest caz, respectiva poziție este obligatorie și impune celorlalte instituții ale Uniunii [articolul 13 alineatul (2) a doua teză TUE] precum și statelor membre o cooperare loială [articolul 4 alineatul (3) TUE și articolul 191 alineatul (4) prima teză TFUE].

66.

Deci, chiar dacă nu vedem în Decizia din 2015 stabilirea obligatorie a unei poziții a Uniunii conform articolului 218 alineatul (9) TFUE, ci doar stabilirea voluntară a unei poziții comune în afara domeniului de aplicare al articolului 218 alineatul (9) TFUE, cu privire la începerea unei dezbateri într‑un organism internațional, nu putem nega efectele juridice pertinente ale acestei decizii. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin prezentarea comună a documentului de reflecție de către Uniune, s‑a creat impresia, atât în cadrul CCAMLR cât și în rândul celorlalte state contractante ale Convenției de la Canberra, că posibila înființare a unei ZMP în Marea Weddell nu este de competența exclusivă a Uniunii sau, în orice caz, că Uniunea nu se poate pronunța singură cu privire la acest subiect. Acest fapt este suficient pentru a considera că există efecte juridice în sensul prevăzut la articolul 263 TFUE ( 34 ).

67.

În definitiv, în cazul Deciziei din 2015, este vorba despre un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE. Prin urmare, acțiunea formulată de Comisie în cauza C‑626/15 este admisibilă.

68.

Acțiunile formulate în cauzele C‑626/15 și C‑659/16 sunt temeinice dacă se dovedește că Consiliul, în deciziile atacate din 2015 și 2016, a obligat pe nedrept Comisia să distribuie CCAMLR documentele și pozițiile aflate în discuție privind ZMP planificate, în numele Uniunii și al statelor membre ale acesteia. Cu alte cuvinte, trebuie deci clarificat dacă Uniunii îi era permisă participarea la discuții și la deliberare în cadrul CCAMLR și exclusiv în nume propriu – și anume fără colaborarea statelor membre –, așa cum propusese Comisia.

69.

Comisia reproșează Consiliului că, insistând asupra unui demers comun al Uniunii și statelor membre ale acesteia, a încălcat competența de acțiune exclusivă a Uniunii pe scena internațională. Atât în cauza C‑626/15 cât și în cauza C‑659/16, ea invocă câte două motive. Pe de o parte, Consiliul nu a respectat competența exclusivă a Uniunii în materie de conservare a resurselor biologice marine în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (d) TFUE (primul motiv invocat), iar pe de altă parte nu a luat în considerare existența unei competențe exclusive a Uniunii în temeiul articolului 3 alineatul (2) a treia ipoteză TFUE, ca urmare a riscului de a afecta sau de a modifica domeniul de aplicare al normelor comune (jurisprudența AETR, al doilea motiv invocat).

70.

Soarta ambelor motive invocate depinde în ultimă instanță de întrebarea care temei de drept material era aplicabil în cazul Deciziilor din 2015 și 2016 și dacă acest temei permite sau chiar impune o prezență exclusivă a Uniunii în cadrul CCAMLR. Conform principiului atribuirii competențelor [articolul 5 alineatul (1) prima teză și alineatul (2) TUE coroborat cu articolul 4 alineatul (1) TUE], un astfel de temei este necesar nu doar în cazul acțiunilor interne ale Uniunii, ci și în cazul acțiunilor acesteia pe plan extern ( 35 ). Alegerea temeiului juridic adecvat are o importanță de natură constituțională ( 36 ).

71.

Prin intermediul primului motiv, Comisia susține în esență că doar Uniunea era competentă pentru documentele ce urmau a fi înaintate CCAMLR, precum și pentru chestiunile ce urmau a fi dezbătute la reuniunile anuale din 2015 și 2016 ale acestui organism privind ZMP planificate, întrucât toate acestea aveau ca obiect conservarea resurselor marine în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului și astfel intrau în domeniul de aplicare al unei competențe exclusive a Uniunii, conform articolului 3 alineatul (1) litera (d) TFUE.

72.

Astfel, în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului sunt prevăzute măsuri pentru conservarea resurselor biologice marine [articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1380/2013]. Asemenea măsuri de conservare nu trebuie să se limiteze în mod necesar la apele Uniunii, ci pot găsi aplicare, ca parte a politicii externe în domeniul pescuitului, și în afara acestor ape, dacă privesc activitățile navelor de pescuit ale Uniunii sau ale unor resortisanți ai statelor membre ale acesteia [articolul 1 alineatul (2) literele (c) și (d), precum și articolul 28 din Regulamentul nr. 1380/2013] ( 37 ).

73.

Totuși, politica comună în domeniul pescuitului nu este câtuși de puțin singurul factor de legătură imaginabil în ceea ce privește măsurile Uniunii în vederea conservării resurselor biologice marine. Din punct de vedere istoric, aceasta a fost adesea sedes materiae al măsurilor de conservare ce urmau a fi adoptate la nivel european ( 38 ). Însă, așa cum arată o privire asupra articolului 3 alineatul (1) litera (d) TFUE ( 39 ), tratatele disting astăzi în mod expres între măsurile de conservare a resurselor biologice marine, adoptate în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului și măsurile de conservare a resurselor biologice marine, adoptate în cadrul altor politici ale Uniunii.

74.

În mod puțin surprinzător în acest context, Consiliul și intervenientele în susținerea concluziilor sale consideră că ZMP planificate în cadrul CCAMLR vizează nu politica comună în domeniul pescuitului, ci dimpotrivă politica în domeniul mediului și eventual cercetarea, în care competențele sunt partajate între Uniune și statele membre [articolul 4 alineatul (1) coroborat cu articolul 4 alineatul (2) litera (e) și alineatul (3) TFUE].

75.

Ambele părți își prezintă argumentele cu o vervă surprinzătoare. Consiliul și unele dintre intervenientele în susținerea concluziilor sale au reproșat în mod indirect Comisiei că ar dori să obstrucționeze pe cât posibil o prezență internațională a statelor membre, în timp ce Comisia a reproșat Consiliului că ar căuta obsesiv temeiuri juridice care să permită întotdeauna participarea statelor membre alături de Uniune.

76.

Față de această situație, ne permitem precizarea că alegerea temeiului juridic trebuie să fie fondată pe elemente obiective, care pot fi supuse controlului jurisdicțional, printre care figurează, în special, finalitatea și conținutul deciziei atacate ( 40 ), dar și contextul în care această decizie se inserează ( 41 ).

77.

În schimb, evaluarea subiectivă și intențiile politice generale ale celor implicați nu au nicio relevanță în alegerea temeiului juridic ( 42 ). În cazul în care Consiliul are drept scop, în stabilirea temeiului juridic al unui act juridic al Uniunii în materie de acțiuni pe plan extern, împiedicarea prezenței exclusive a Uniunii și de a face posibil, pentru statele membre, să participe de partea Uniunii, acest fapt ar putea constitui chiar un abuz de putere în sensul articolului 263 al doilea paragraf TFUE.

78.

De asemenea, este lipsit de relevanță temeiul juridic care a fost reținut pentru adoptarea altor acte ale Uniunii care prezintă eventual caracteristici similare sau o legătură strânsă cu deciziile atacate ( 43 ) (de exemplu, ratificarea Convenției de la Canberra în numele Comunității Europene și participarea Comunității, respectiv a Uniunii la deciziile adoptate de CCAMLR până la acea dată). Conform unei jurisprudențe constante, o simplă practică a Consiliului nu poate modifica normele tratatelor și nu poate, prin urmare, să creeze un precedent obligatoriu pentru instituțiile Uniunii ( 44 ).

79.

Cauza de față arată în mod deosebit de plastic faptul că crearea preconizată a unor ZMP în Antarctica prezintă legături atât cu conservarea resurselor biologice marine în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului, cât și cu domeniile mediului și cercetării, reglementate în TFUE. Aceasta deoarece, pe de o parte, ZMP avute în vedere în cadrul CCAMLR servesc conservării și cercetării resurselor marine vii din Antarctica [articolul II alineatul (1) din Convenția de la Canberra], așadar un obiectiv al politicii de mediu și, dacă este cazul, un obiectiv al politicii în domeniul cercetării, iar pe de altă parte, acestea trebuie să permită utilizarea rațională a acestor resurse [articolul II alineatul (2) din Convenția de la Canberra] și, așadar, în particular, un pescuit sustenabil.

80.

Prin urmare, pentru a participa la crearea ZMP planificate, Uniunii îi stau, teoretic, la dispoziție atât competențele pe care le are în cadrul politicii de mediu (Titlul XX din Tratatul FUE ( 45 )) și eventual în cadrul politicii în domeniul cercetării (titlul XIX din Tratatul FUE), cât și cele privind conservarea resurselor biologice marine în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului (titlul III din Tratatul FUE), ultima competență urmând a fi în schimb exercitată conform clauzei orizontale prevăzute la articolul 11 TFUE, ținând seama în mod preponderent de exigențele privind protecția mediului și urmărind abordarea bazată pe ecosistem [articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1380/2013].

81.

Într‑o asemenea situație, în care pot fi luate în considerare mai multe temeiuri juridice, trebuie adoptată, conform jurisprudenței constante de până în prezent cu privire atât la acțiunile interne, cât și la cele externe ale Uniunii, o abordare axată pe centrul de greutate al măsurii. Dacă un act juridic urmărește – ca în cazul de față – o dublă finalitate sau are două componente și dacă una dintre acestea poate fi identificată ca fiind principală sau preponderentă, iar cealaltă nu este decât accesorie, actul respectiv trebuie să aibă un temei juridic unic, și anume acela impus de finalitatea sau de componenta principală ori preponderentă. O măsură poate fi întemeiată simultan pe mai multe temeiuri juridice doar cu titlu de excepție, respectiv atunci când sunt urmărite simultan mai multe obiective sau când aceasta cuprinde simultan mai multe componente, care sunt legate în mod indisolubil, fără ca vreuna să fie accesorie în raport cu cealaltă ( 46 ).

82.

Așa cum am arătat deja în alt loc ( 47 ), această abordare nu poate duce, în plan vertical, la o extindere a competențelor Uniunii față de statele membre; în caz contrar, ar fi eludat principiul atribuirii competențelor [articolul 5 alineatul (1) prima teză și articolul 5 alineatul (2) TUE coroborate cu articolul 4 alineatul (1) TUE]. Ea se aplică însă ipso facto în plan orizontal, cu alte cuvinte în cazurile în care Uniunea dispune de competențe pentru toate componentele unei acțiuni pe care o planifică, iar miza este doar alegerea corectă între aceste prerogative.

83.

În speță, situația este următoarea: absolut incontestabil, Uniunea dispune de competențe în materie de mediu, cercetare și conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului, care, împreună, sunt cu siguranță suficiente pentru a colabora în cadrul CCAMLR la toate măsurile, care au făcut obiectul deciziilor atacate din 2015 și 2016 – și anume discutarea și deliberarea privind înființarea diverselor ZMP în Antarctica. Între părțile se dispută doar competența Uniunii care trebuia invocată ca fiind centrală, cu toate consecințele pe care aceasta l‑ar fi putut avea pentru prezența de sine stătătoare a statelor membre pe scena internațională, alături de Uniune.

84.

În primul rând, în ceea ce privește cercetarea, aceasta a jucat, în opinia noastră, doar un rol secundar în toate măsurile planificate de CCAMLR care au făcut obiectul deciziilor atacate din 2015 și 2016.

85.

Este desigur adevărat că ZMP planificate în Antarctica ar urma să servească unei explorări mai bune a ecosistemelor marine din acele locuri. De aceea, cercetarea este mereu amintită în documentele aflate în litigiu ( 48 ). Activitățile de cercetare prevăzute nu sunt totuși un scop în sine, ci servesc la rândul lor obiectivului superior al conservării resurselor biologice marine din Antarctica, așa cum CCAMLR și‑a propus în mod expres în conformitate cu prevederile Convenției de la Canberra și ale Tratatului privind Antarctica. Cercetarea în cadrul ZMP planificate are deci o orientare specifică unei autentice politici în domeniul mediului și trebuie, în cele din urmă, privită doar ca o măsură auxiliară în serviciul protejării mediului.

86.

Același lucru este valabil în cadrul deciziei atacate din 2016 pentru zonele speciale de explorare a retragerii ghețarilor avute în vedere. Desigur, desemnarea expresă a acestor regiuni ca „zone de cercetare” indică la prima vedere că, în cazul acestora, perspectiva cercetării ar putea fi dominantă. La o privire mai atentă, chiar și în aceste regiuni speciale scopul este mai curând explorarea ecosistemelor și a forțelor naturii în vederea unei mai bune protecții a climei și a florei și faunei din Antarctica. Astfel, accentul cade și aici asupra protecției mediului și nu asupra cercetării ca atare.

87.

În ansamblu, componentele de cercetare ale deciziilor atacate din 2015 și 2016 trebuie, așadar, considerate ca accesorii, astfel încât pentru adoptarea acestor decizii nu a fost necesară invocarea unui temei juridic legat de politica cercetării, singur sau în combinație cu alte temeiuri juridice.

88.

În centrul interesului stă, în cazul de față, delimitarea între politica privind mediul și politica privind pescuitul. Acest punct de vedere, căruia părțile din cauzele C‑626/15 și C‑659/16 îi acordă pe bună dreptate toată atenția lor, a preocupat până în prezent doar marginal jurisprudența ( 49 ), cu consecința că încă nu au putut fi dezvoltate aproape deloc criterii clare și practice. Curtea a constatat doar că o măsură trebuie considerată acțiune în domeniul mediului nu doar pentru că răspunde cerințelor în domeniul protecției mediului, căci aceste cerințe trebuie luate în considerare în toate domeniile de politică, conform clauzei orizontale din actualul articol 11 TFUE ( 50 ). Mai mult, Curtea a amintit că dispozițiile tratatelor privind politica în domeniul mediului nu aduc atingere competențelor pe care Uniunea le deține pe baza celorlalte dispoziții ale tratatelor ( 51 ).

89.

Până în prezent, Curtea a avut mult mai adesea ocazia să examineze chestiunea delimitării competențelor instituțiilor Uniunii în materie de politică comercială comună [articolul 207 alineatul (1) TFUE] de cele din alte domenii, nu în ultimul rând de politica în domeniul mediului (articolul 192 TFUE) ( 52 ). Conform unei jurisprudențe constante, actul juridic al Uniunii intră sub incidența politicii comerciale comune nu doar pentru că poate avea anumite efecte asupra schimburilor comerciale cu unul sau mai multe state terțe; în schimb, un asemenea act ține de politica comercială comună doar dacă privește în mod special schimburile comerciale prin aceea că este destinat, în esență, promovării, facilitării sau reglementării schimburilor respective și are efecte directe și imediate asupra acestora ( 53 ).

90.

Aceste criterii pot servi drept referință, mutatis mutandis, și pentru delimitarea în speță între politica în domeniul pescuitului și politica în domeniul mediului. Dacă sunt avute în vedere aceste criterii, un act juridic al Uniunii nu intră sub incidența politicii comune în domeniul pescuitului doar pentru că poate avea unele efecte asupra pescuitului. Dimpotrivă, un asemenea act poate fi considerat o măsură autentică de politică în domeniul pescuitului doar dacă acesta:

91.

Invers, un act juridic al Uniunii nu poate fi considerat parte a politicii în domeniul mediului doar pentru că are în vedere cerințele protecției mediului, așa cum ar trebui să fie cazul în permanență conform articolului 11 TFUE, ci pentru că pune în centru protecția mediului.

92.

Dacă privim în lumina acestor criterii obiectivele, conținutul și contextul ( 54 ) deciziilor atacate din 2015 și 2016, nu putem nega că ZMP proiectate în Antarctica, prin interdicțiile și restricțiile lor în privința pescuitului, au efecte directe și imediate asupra activității de pescuit. Totuși, în cazul niciuneia din aceste ZMP nu stă în prim plan promovarea, facilitarea sau fie și doar reglementarea pescuitului, dimpotrivă acolo pescuitul este, ca urmare a unei întregi serii de măsuri de politică de mediu, complet interzis pentru mai multe decenii în anumite regiuni, iar în alte regiuni este tolerat în anumite limite.

93.

Principalul obiectiv al ZMP avute în vedere este acela de a conserva ecosistemele, biodiversitatea și habitatele din Antarctica, de a cerceta și de a proteja, precum și de a combate efectele nocive ale schimbărilor climatice în această regiune deosebit de importantă pentru clima globală ( 55 ). Speciile de animale care trebuie protejate nu sunt în niciun caz doar cele care fac obiectul pescuitului comercial, ci și de exemplu păsările (inclusiv pinguinii) și mamiferele marine (ca de exemplu focile și balenele).

94.

Sub aspectul conținutului, deși dispozițiile proiectului CCAMLR privind crearea diverselor ZMP accentuează puternic reglementarea activității navelor de pescuit, o fac totuși în sensul că pescuitul este acolo în general interzis, fiind permis doar ca excepție, în unele zone restrânse și cu respectarea unor condiții stricte ( 56 ). În plus, mai trebuie subliniat faptul că dispozițiile menționate nu se limitează doar la activitățile de pescuit, ci interzic de asemenea activități precum depozitarea sau deversarea deșeurilor ( 57 ). Totodată este prevăzut a se cerceta modul în care se dezvoltă ecosistemele în arii ale ZMP unde se desfășoară activități de pescuit și în arii unde nu se desfășoară astfel de activități ( 58 ), ceea ce nu este o măsură autentică de politică în domeniul pescuitului.

95.

La rândul său, contextul în care se înscriu ZMP este influențat nu doar de politica în domeniul pescuitului, ci include totodată considerente generale privind protecția mediului. Desigur, pescuitul joacă în Convenția de la Canberra un rol mult mai important decât în alte acorduri de drept internațional în legătură cu Tratatul Antarcticii, ca de pildă în Protocolul de la Madrid privind protecția mediului ( 59 ). Așa cum Comisia a subliniat în mod corect, reglementării pescuitului în scopul utilizării raționale a resurselor biologice marine din Antarctica – și ca sursă de proteine – îi revine, în cadrul Convenției de la Canberra, o pondere ce nu poate fi subestimată [a se vedea articolul II alineatele (2) și (3) din această Convenție ( 60 )]. Cu toate acestea, și în cadrul Convenției de la Canberra, părțile contractante – și, astfel, membrii CCAMLR, care decid cu privire la crearea de ZMP în Antarctica – poartă o răspundere, care depășește dimensiunea pur economică, cu privire la protejarea mediului înconjurător din Antarctica de orice formă de ingerință umană [a se vedea articolul V alineatul (2) din Convenția de la Canberra coroborat cu articolul IX alineatul (1) litera (f) din Tratatul privind Antarctica ( 61 )]. Astfel de ingerințe umane pot apărea, fără îndoială, și în absența pescuitului: Consiliul atrage atenția, în mod întemeiat, asupra eventualelor lucrări de foraj pentru extracția resurselor minerale. În plus, ni se pare posibil ca, mai devreme sau mai târziu, să se discute instalarea de turbine eoliene.

96.

În acest context, ZMP proiectate în Antarctica, vizate de deciziile atacate din 2015 și 2016, reprezintă veritabile proiecte de politică în domeniul mediului, iar nu măsuri de conservare în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului.

97.

Este posibil ca, așa cum subliniază Comisia, cerințele privind protecția mediului să joace un rol important și în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului și ca ele să fi condus la o abordare ecosistemică orientată spre sustenabilitate (articolul 2 din Regulamentul nr. 1380/2013), așa cum impune clauza orizontală din articolul 11 TFUE. Totodată, ZMP antarctice, cărora le erau dedicate deciziile atacate din 2015 și 2016, nu reprezintă, conform centrului lor de greutate, măsuri de politică în domeniul pescuitului cuprinzând aspecte de politică de mediu, ci măsuri de protecție a mediului, cu efecte – deosebit de grave – asupra pescuitului.

98.

Astfel, Consiliul și‑a bazat, în mod întemeiat, deciziile atacate din 2015 și 2016 nu pe prerogativele Uniunii de conservare a resurselor marine biologice în cadrul politicii de pescuit comune, ci doar pe politica în domeniul mediului.

99.

Astfel, situația stă cu totul altfel în acest caz decât în cauza pendinte Deutscher Naturschutzring ( 62 ), în care obiectul litigiului nu este crearea unei ZMP în ansamblul său, ci doar măsuri punctuale în vederea punerii în aplicare a cerințelor impuse de această zonă protejată în domeniul pescuitului. Este firesc a fonda astfel de măsuri concrete de punere în aplicare pe temeiurile juridice din domeniul politicii în domeniul pescuitului, iar alte măsuri de punere în aplicare, care au un caracter mai pregnant de politică de mediu, pe politica în domeniul mediului.

100.

Pe baza precizărilor noastre anterioare, Comisia nu reușește să convingă prin argumentele prezentate, conform cărora temeiul juridic material al deciziilor atacate din 2015 și 2016 constă în prerogativa Uniunii privind conservarea resurselor biologice marine în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului; mai curând se confirmă opinia Consiliului și a intervenientelor în susținerea concluziilor sale, conform căreia ar trebui avute în vedere prerogativele Uniunii în domeniul politicii de mediu.

101.

Totodată, ar fi prematur să respingem primul motiv în cauzele C‑626/15 și C‑659/16 doar pentru că Comisia invocă în acesta în mod eronat competența exclusivă a Uniunii în conservarea resurselor biologice marine în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului [articolul 3 alineatul (1) litera (d) TFUE]. Căci argumentul propriu‑zis și mult mai important susținut de Comisie în primul motiv este altul: așa cum reiese din argumentele prezentate de ea în fața Curții atât în scris cât și oral, Comisia reclamă aici că Consiliul a obligat‑o, în deciziile atacate din 2015 și 2016, să depună documente atacate la CCAMLR în numele comun al Uniunii și al statelor membre ale acesteia, deși simpla prezentare în numele Uniunii ar fi fost posibilă și suficientă.

102.

Așa cum se va arăta în continuare, acest argument central al Comisiei subzistă și în cazul în care deciziile atacate din 2015 și 2016 trebuie atribuite politicii în domeniul mediului, în concordanță cu opinia juridică a Consiliului și a intervenientelor în susținerea concluziilor sale, iar nu politicii comune în domeniul pescuitului, preferate de Comisie. Astfel, în cadrul politicii în domeniul mediului, nu exista nici necesitatea juridică a unei acțiuni comune a statelor membre alături de Uniune în cadrul unei prezențe mixte în forurile CCAMLR [a se vedea în acest sens secțiunea a) în continuare], și nici nu mai rămânea loc pentru o participare voluntară a statelor membre [a se vedea în acest sens secțiunea b) de mai jos].

103.

Principiul „ne ultra petita” nu împiedică Curtea să admită primul motiv în cauzele C‑626/15 și C‑659/16 cu o altă motivare decât aceea menționată chiar de către Comisie. Astfel, instanța nu reprezintă „vocea părților” ( 63 ). Prin urmare, instanța nu poate fi obligată să ia în considerare numai argumentele pe care părțile și‑au întemeiat afirmația, întrucât, în caz contrar, ar trebui să își întemeieze eventual hotărârea pe considerații juridice neadecvate ( 64 ).

104.

Conform articolului 4 alineatul (1) coroborat cu articolul 4 alineatul (2) litera (e) TFUE, politica în domeniul mediului aparține competențelor partajate, care nu sunt atribuite spre exercitare exclusivă nici Uniunii nici statelor membre. Existența unei competențe partajate nu înseamnă totuși în mod necesar că trebuie ca întotdeauna, în domeniul politicii externe, să se ajungă la o participare mixtă a Uniunii și a statelor membre ale acesteia, în care Uniunea să fie obligată să recurgă, în acțiunile sale externe, la colaborarea cu statele membre.

105.

Avocatul general Szpunar a sintetizat foarte corect chestiunea ( 65 ): „competența partajată” și „acordul mixt” (sau, transpus asupra cazului de față, „prezența externă comună”) sunt două probleme distincte ( 66 ).

106.

Este posibil ca, în cele mai multe cazuri în care este singură prezentă pe scena internațională, Uniunea să dispună de o competență externă exclusivă, în temeiul articolului 3 alineatul (1) sau alineatul (2) TFUE. Cu toate acestea, existența unei astfel de competențe exclusive nu este o condiție indispensabilă pentru ca Uniunea să poată încheia singură – cu alte cuvinte fără a avea de partea sa statele membre – acorduri de drept internațional cu state terțe sau să poată acționa în forurile internaționale.

107.

Exact în acest sens, Curtea, în hotărârea sa recentă privind traficul feroviar internațional, așa‑numita Hotărâre COTIF, a respins în mod explicit concepția conform căreia, într‑un domeniu în care competențele sunt partajate între Uniune și statele membre ale acesteia, nu pot exista competențe externe ale Uniunii, cu excepția cazului în care aceste competențe partajate au devenit competențe exclusive conform mecanismului prevăzut la articolul 3 alineatul (2) TFUE (cu alte cuvinte, în esență, conform doctrinei AETR) ( 67 ). În continuare, din hotărârea menționată rezultă că acordurile internaționale pot fi aprobate doar de Uniune și atunci când acestea aparțin unui domeniu al competenței partajate, întotdeauna cu condiția ca în Consiliu să poată fi mobilizată majoritatea necesară pentru un astfel de demers ( 68 ).

108.

Ar trebui să se recurgă la prezența mixtă pe scena internațională a Uniunii și a statelor membre ale acesteia doar în cazul în care Uniunea singură nu dispune de suficiente competențe, de natură exclusivă sau partajată, pentru a acționa în raport cu state terțe sau în organismele internaționale. Doar în măsura în care Uniunea este lipsită de prerogative proprii, este necesară în mod obligatoriu, în schimburile internaționale, cooperarea statelor membre alături de Uniune ( 69 ).

109.

Această necesitate nu exista însă în speță. În mod cu totul incontestabil, Uniunea dispunea în cazul de față, în temeiul prerogativelor sale în domeniul politicii de mediu, de suficiente competențe proprii, pentru a participa singură, în cadrul CCAMLR, la discutarea și deliberarea privind crearea ZMP din Antarctica. Totodată, atunci când acest lucru le‑a fost solicitat, Consiliul și intervenientele în susținerea concluziilor sale nu au putut menționa nici măcar o singură măsură în legătură cu zonele marine protejate aflate în discuție pentru care Uniunea nu ar fi avut competența necesară în speță.

110.

Prin urmare, Comisia are dreptate atunci când argumentează că și în cazul atribuirii deciziilor atacate din 2015 și 2016 competențelor partajate din domeniul politicii de mediu, nu exista o necesitate juridică privind depunerea documentelor în litigiu la CCAMLR și de a transmite CCAMLR punctele de vedere în litigiu în numele Uniunii și al statelor membre ale acesteia.

111.

Rămâne de stabilit dacă, având în vedere recurgerea la prerogativele Uniunii în domeniul politicii de mediu, rămâne loc pentru o prezență voluntară a statelor membre în cadrul CCAMLR, alături de Uniune. În mod rațional, acest fapt nu ar putea să vizeze toate statele membre, ci doar pe acelea care sunt ele însele membre ale CCAMLR ( 70 ), deoarece numai acestea participă la discuțiile și deliberările CCAMLR.

112.

Punctul de pornire al acestor deliberări ar trebui să fie articolul 2 alineatul (2) TFUE, care descrie modul de funcționare a competențelor partajate între Uniune și statele membre ale acesteia. Potrivit formulării acestuia, respectiva dispoziție se aplică nu doar activității de legiferare, ci în mod general adoptării tuturor actelor obligatorii din punct de vedere juridic adoptate, putând fi prin urmare aplicată și în cazul unor decizii, precum cele atacate în speță, din domeniul acțiunilor externe ale Uniunii.

113.

În temeiul articolului 2 alineatul (2) TFUE, competențele partajate se disting prin aceea că statele membre își pot exercita competența doar dacă și în măsura în care Uniunea nu și‑a exercitat competența [articolul 2 alineatul (2) a doua teză TFUE]; statele membre își pot exercita din nou competența în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să și‑o mai exercite [articolul 2 alineatul (2) a treia teză TFUE].

114.

În cazul de față, nu există – în pofida susținerilor contrare exprimate de unele părți în ședința în fața Curții – niciun indiciu obiectiv și verificabil care să dovedească faptul că Consiliul nu a dorit să își exercite competențele existente în domeniul mediului ( 71 ). Dimpotrivă, decizia atacată din 2015 autorizează Comisia, făcând referire în mod explicit la politica de mediu, să transmită CCAMLR, la cea de A 34‑a reuniune anuală a acesteia din 2015, un document de reflecție, (și) în numele Uniunii. Tot cu referire la politica de mediu, decizia atacată din 2016 stabilește în mod formal o poziție care să fie adoptată de Uniune la cea de A 35‑a reuniune anuală a acesteia din 2016. Prin urmare, nu se poate absolut deloc susține că, în cele două decizii atacate, Consiliul nu a făcut uz de competența Uniunii în domeniul mediului.

115.

Totodată, în speță, există puține indicii obiective și verificabile care să dovedească faptul că, în deciziile atacate din 2015 și 2016, Consiliul ar fi exercitat doar parțial, din considerente politice, competențele Uniunii în domeniul mediului. În lipsa unei obligații juridice de a acționa, Consiliul ar fi putut foarte bine stabili ca Uniunea să nu facă uz în mod extins de prerogativele sale în domeniul mediului. Totuși, acesta a optat în mod vădit pentru această variantă. Astfel, fiecare dintre deciziile atacate a avut ca obiect ansamblul măsurilor ce urmau a fi discutate sau adoptate cu privire la crearea ZMP în discuție. Nicăieri în deciziile atacate nu se face referire la faptul că Uniunea ar fi renunțat la prerogativele sale în politica de mediu în legătură cu o parte concretă a măsurilor avute în vedere în cadrul CCAMLR ( 72 ) și că ar fi dorit să lase aceste măsuri în răspunderea statelor membre.

116.

Faptul că, în cele din urmă, în deciziile atacate din 2015 și 2016, Consiliul s‑a pronunțat pentru o prezență comună în CCAMLR în numele Uniunii și al statelor membre ale acesteia ni se pare că poate fi explicat exclusiv prin faptul că Consiliul, în mod eronat ( 73 ) a asimilat, pur și simplu, competențele partajate și acțiunea comună, nu însă prin faptul că Uniunii îi lipseau prerogativele în privința unor anumite componente ale măsurilor ce urmau a fi discutate sau adoptate în cadrul CCAMLR sau prin faptul că Uniunea nu ar fi dorit în mod conștient să exercite unele aspecte ale prerogativelor sale.

117.

În acest context, rezultă că, pentru toate măsurile ce urmau a fi discutate sau adoptate în cadrul CCAMLR, Uniunea nu numai că a dispus de o competență în domeniul politicii de mediu, ci a și exercitat‑o pe deplin. Astfel, conform articolului 2 alineatul (2) a doua teză TFUE, statele membre nu puteau să își exercite propriile competențe cu privire la aceleași obiecte, fie și numai prin prezența în cadrul CCAMLR alături de Uniune.

118.

De altfel, același lucru reiese din articolul 191 alineatul (4) TFUE.

119.

Totuși, articolul 191 alineatul (4) al doilea paragraf TFUE clarifică aspectul conform căruia prin aceasta nu se aduce atingere competenței statelor membre de a negocia în cadrul organismelor internaționale și de a încheia acorduri internaționale. Însă așa cum explică în mod clar formularea acestei clauze („Paragraful precedent nu aduce atingere competenței statelor membre […]” ( 74 )), statelor membre le este garantată o competență reziduală în domeniul politicii externe de mediu doar în legătură cu aspectele reglementate prin articolul 191 alineatul (4) primul paragraf TFUE, deci în legătură cu „condițiile cooperării” cu organizațiile internaționale competente și țările terțe. Cu toate acestea, în speță nu există o asemenea situație. Astfel, obiectul deciziilor atacate din 2015 și 2016 nu este reprezentat de „condițiile cooperării” dintre Uniune și CCAMLR, ci de măsuri concrete de fond și de procedură privind crearea de ZMP în Antarctica.

120.

Din articolul 191 alineatul (4) al doilea paragraf TFUE, nu se poate deduce o altă rezervă generală, mai extinsă, de competență în domeniul mediului în favoarea statelor membre. În caz contrar, competențele în domeniul mediului și‑ar pierde caracterul de competențe partajate între Uniune și statele membre, așa cum este prevăzut la articolul 2 alineatul (2) TFUE, precum și la articolul 4 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 4 alineatul (2) litera (e) TFUE, și s‑ar transforma în simple competențe paralele, care pot fi exercitate oricând, atât de Uniune cât și de statele membre – și eventual de aceste două părți împreună. Însă acest lucru nu este compatibil cu faptul că, conform voinței autorilor tratatelor, principiile jurisprudenței AETR nu ar fi în mod expres afectate de articolul 191 alineatul (4) al doilea paragraf TFUE [fostul articol 130r alineatul (4) al doilea paragraf din Tratatul privind CE] ( 75 ), fapt ce ar fi imposibil în cazul unor competențe paralele.

121.

În orice caz, trebuie avut în vedere faptul că unele state membre ar putea avea intenția, în temeiul articolului 193 TFUE, de a se obliga pe plan internațional la respectarea unor standarde mai înalte în domeniul mediului decât Uniunea, dorind ca prin acest obiectiv să participe în nume propriu la discuții și deliberări în organismele internaționale ( 76 ). Nici în sprijinul acestei idei nu există în speță indicii obiective și verificabile. Dimpotrivă, între instituțiile Uniunii și statele membre a existat un consens cu privire la conținutul măsurilor avute în vedere în cadrul CCAMLR privind crearea unor ZMP.

122.

Nici participarea voluntară a unora dintre statele membre, alături de Uniune, invocând articolul 4 alineatul (3) TFUE, nu poate fi admisă, în speța de față. Desigur, această dispoziție precizează faptul că, între altele în domeniul cercetării, statele membre nu sunt împiedicate să își exercite competența, chiar dacă Uniunea adoptă măsuri proprii. Totuși, așa cum am explicat mai sus, discuțiile și măsurile aflate concret în dezbatere aici, derulate în cadrul CCAMLR în vederea creării unor ZMP ( 77 ), nu pot fi atribuite domeniului cercetării. Acest fapt nu exclude, desigur, ca statele membre să participe, fie singure, fie alături de Uniune, la alte măsuri supuse discuțiilor sau deliberărilor în cadrul CCAMLR, care au în centru domeniul cercetării.

123.

În sfârșit, mai trebuie precizat faptul că unele state membre au interese teritoriale în Antarctica în afara domeniului de aplicare al tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene și ale politicilor Uniunii ( 78 ). Nu trebuie exclusă situația în care, pentru apărarea unor astfel de interese, respectivele state membre participă în nume propriu alături de Uniune la discuții și deliberări în cadrul CCAMLR, cu condiția ca respectivele interese să fie în mod concret menționate. Totuși, în speță, nu există niciun indiciu obiectiv și verificabil în favoarea unei astfel de interpretări. Totodată, deciziile atacate din 2015 și 2016 lăsau deschisă posibilitatea participării în cadrul CCAMLR alături de Uniune tuturor statelor membre și nu doar unora dintre acestea, în mod evident, dincolo de ceea ce ar fi fost necesar pentru apărarea acelor interese teritoriale.

124.

În ansamblu, referitor la primul motiv al Comisiei în cauzele C‑626/15 și C‑659/16, deciziile atacate din 2015 și 2016 trebuie anulate, dacă acestea prevăd că Uniunea nu poate prezenta singură în cadrul CCAMLR documentele de reflecție, respectiv pozițiile aflate în dezbatere, ci doar în numele comun al Uniunii și al statelor membre ale acesteia.

125.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia reproșează Consiliului încălcarea competenței externe exclusive a Uniunii, prevăzute la articolul 3 alineatul (2) TFUE. Comisia consideră că deciziile atacate din 2015 și 2016 ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora, așa cum este stipulat la articolul 3 alineatul (2) in fine TFUE, prin care a fost codificată jurisprudența AETR ( 79 ).

126.

Acest al doilea motiv este evocat doar în subsidiar. Dat fiind că, în virtutea precizărilor noastre de mai sus, primul motiv al Comisiei duce la anularea deciziilor atacate din 2015 și 2016, ne oprim asupra celui de al doilea motiv doar pe scurt și din motive de exhaustivitate.

127.

Pe de o parte, Comisia invocă faptul că măsurile preconizate în cadrul CCAMLR în vederea creării unor ZMP ar putea afecta poziția multianuală a Consiliului din 2014 privind prezența Uniunii în cadrul CCAMLR ( 80 ).

128.

În acest scop, este suficient să se precizeze că această poziție multianuală, încă din formularea sa, este aplicabilă doar chestiunilor în materie de politică comună în domeniul pescuitului. Dat fiind însă faptul că deciziile atacate din 2015 și 2016, așa cum se arată mai sus ( 81 ), trebuie atribuite nu politicii comune în domeniul pescuitului, ci politicii de mediu, afectarea poziției multianuale din 2014 se exclude de la bun început.

129.

Pe de altă parte, Comisia susține faptul că măsurile preconizate în cadrul CCAMLR în vederea creării unor ZMP ar putea aduce atingere Regulamentelor (CE) nr. 600/2004 ( 82 ) și (CE) nr. 601/2004 ( 83 ).

130.

În fapt, primul din cele două regulamente menționate reglementează măsurile tehnice, iar cel de al doilea măsurile de control aplicabile activităților de pescuit în zona care face obiectul Convenției privind conservarea faunei și florei marine din Antarctica (Convenția de la Canberra). Prin urmare, este evident că posibilele interdicții și restricții care vizează pescuitul, care au făcut obiectul deciziilor atacate din 2015 și 2016, ca parte a ZMP proiectate în Antarctica, ar putea aduce atingere sau ar putea modifica domeniul de aplicare al respectivelor regulamente. După cum se știe, conform jurisprudenței relevante, pentru pericolul unei astfel de prejudicieri sau modificări a domeniului de aplicare, este suficient ca măsurile ce trebuie discutate și adoptate la nivel internațional să intre sub incidența domeniului de aplicare al normelor comune aplicabile la nivelul Uniunii ( 84 ), fără a fi necesar ca între ele să existe vreo contradicție din punct de vedere al conținutului ( 85 ).

131.

Trebuie totuși să notăm că, în cadrul deciziilor atacate din 2015 și 2016, reglementarea activității de pescuit are doar o importanță secundară și constituie doar o parte a măsurilor preconizate de CCAMLR în vederea creării unor ZMP în Antarctica.

132.

Chiar dacă Uniunea ar dispune, așa cum este prevăzut în articolul 3 alineatul (2) in fine TFUE, de o competență externă exclusivă în legătură cu măsurile reglementate prin Regulamentele nr. 600/2004 și nr. 601/2004, respectiva competență exclusivă nu ar putea constitui decât punctual un temei juridic, pentru anumite părți ale deciziilor atacate din 2015 și 2016, nefiind adecvată pentru a justifica totalitatea măsurilor prevăzute în respectivele decizii.

133.

Prin urmare, dacă ar trebui să ne referim la cel de al doilea motiv invocat în cererile introductive ale cauzelor C‑626/15 și C‑659/16, acesta ar trebui respins ca neîntemeiat.

134.

Dacă Curtea declară parțial nule deciziile atacate din 2015 și 2016, așa cum am propus în cadrul primului motiv, se pune întrebarea dacă efectele părților declarate nule ale acestor decizii trebuie menținute, conform articolului 264 alineatul (2) TFUE.

135.

Comisia precizează în mod corect că o asemenea anulare parțială afectează deciziile atacate doar în măsura în care acestea prevăd o prezență mixtă a Uniunii și a statelor membre ale acesteia în cadrul CCAMLR. Nu dispare nici temeiul juridic al prezenței Uniunii în cadrul celor de A 34‑a și A 35‑a reuniuni anuale ale CCAMLR și nu este afectat nici conținutul documentelor de reflecție prezentate de Uniune la acele reuniuni sau al pozițiilor reprezentate de aceasta.

136.

Totuși, anularea în parte a deciziilor atacate duce la dispariția legitimității prezenței statelor membre alături de Uniune în cadrul celor de A 34‑a și A 35‑a reuniuni anuale ale CCAMLR, din perspectiva dreptului Uniunii. Dat fiind că unele state membre ale Uniunii au participat efectiv la deciziile CCAMLR în cadrul reuniunilor anuale menționate, nu în ultimul rând la decizia de creare a unei ZMP în Marea Ross, în relațiile internaționale ar putea apărea îndoieli cu privire la domeniul de aplicare al obligațiilor de drept internațional asumate de Uniune, respectiv de statele membre ale acesteia.

137.

În acest context, recomandăm Curții să mențină efectele părților declarate nule ale deciziilor atacate din 2015 și 2016, conform articolului 264 alineatul (2) TFUE, pentru evitarea oricăror incertitudini juridice.

138.

În conformitate cu articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Dat fiind că, conform soluției pe care o propunem, în final, Consiliul prin argumentele susținute a căzut în pretenții în ambele cauze, iar Comisia a formulat în fiecare din cauze câte o cerere în acest sens, Consiliul trebuie obligat la plata cheltuielilor de judecată în ambele cauze. În schimb, conform articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre care au intervenit în litigiu în susținerea concluziilor Consiliului suportă propriile cheltuieli de judecată în fiecare dintre cele două cauze în care au intervenit.

139.

Având în vedere argumentele prezentate, propunem Curții să se pronunţe după cum urmează: