—

Reclamantele consideră că nu s-a stabilit de Comisie că măsura fiscală analizată ar favoriza „anumit[e] întreprinderi sau […] producer[ea] anumitor bunuri”, astfel cum se prevede la articolul 107 alineatul (1) TFUE. Comisia se limitează să considere că măsura amintită este selectivă întrucât se aplică numai în cazul achiziției de participații în societăți străine (în speță, în țări terțe, nemembre ale UE), iar nu și în societăți naționale. Reclamantele consideră că raționamentul acesta este eronat și circular: faptul că aplicarea măsurii analizate — precum orice altă normă fiscală — se bazează pe îndeplinirea anumitor condiții obiective nu o transformă pe aceasta într-o măsură selectivă, de iure sau de facto. Spania a prezentat date care demonstrează că este vorba despre o măsură generală și deschisă, de iure și de facto, tuturor întreprinderilor cărora li se aplică impozitul spaniol pe profit, indiferent de mărimea, natura, sectorul sau originea acestora.

—

În al doilea rând, tratamentul prima facie diferit prevăzut la articolul 12 alineatul (5) din TRLIS, nu constituie un avantaj selectiv, ci contribuie la tratamentul fiscal egal al tuturor operațiunilor de dobândire de participații, fie naționale, fie străine. În țări terțe există obstacole serioase în calea realizării fuziunilor, acestea fiind împiedicate în practică; dimpotrivă, la nivel național acestea sunt posibile, prin intermediul lor făcându-se posibilă amortizarea fondului de comerț financiar. În consecință, articolul 12 alineatul (5) din TRLIS nu face decât să extindă această amortizare la achiziționarea participațiilor din țări terțe, operațiune care constituie echivalentul funcțional cel mai apropiat — și mai fezabil — al fuziunilor naționale și constituie astfel o parte a economiei și a logicii sistemului spaniol.

—

Comisia săvârșește o eroare atunci când consideră că nu există obstacole în calea operațiunilor de fuziune cu întreprinderi din țări terțe și, în consecință, săvârșește o eroare și atunci când stabilește că sistemul de referință necesar pentru stabilirea selectivității și atunci când respinge argumentele privind neutralitatea fiscală. În special, Comisia săvârșește o eroare în analiza operațiunilor realizate în Statele Unite, în Brazilia și în Mexic.

—

În subsidiar, decizia ar trebui anulată cel puțin în cazurile în care se dobândește controlul majoritar al întreprinderilor din țări terțe în care acesta ar fi echivalent cu situațiile de fuziuni naționale și, astfel, ar fi justificate de economia și de logica sistemului spaniol.

—

În subsidiar, chiar dacă s-ar considera că articolul 12 alineatul (5) din TRLIS cuprinde elemente de ajutor de stat, quod non, Comisia ar trebui să fi realizat o analiză economică exhaustivă pentru a determina care au fost beneficiarii ajutorului potențial. Reclamantele consideră că beneficiarii ajutoarelor (în forma unui supliment la prețul de achiziție al participațiilor) ar fi vânzătorii participațiilor, iar nu, astfel cum pretinde Comisia, întreprinderile spaniole care au aplicat măsura menționată.

—

În subsidiar, în cazul în care se consideră articolul 12 alineatul (5) din TRLIS drept un ajutor, Comisia încalcă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii atunci când limitează aplicarea în timp a principiului încrederii legitime până la publicarea deciziei de inițiere a procedurii de investigare (21.12.2007) și, prin urmare, atunci când solicită recuperarea operațiunilor realizate ulterior datei amintite (cu excepția cazului unor operațiuni de achiziții realizate în India și în China prin care se extinde perioada de încredere legitimă până la 21.5.2011, data publicării deciziei finale, întrucât în aceste cazuri există obstacole juridice explicite în calea fuziunilor internaționale.

—

Reclamantele susțin că, în acord cu practica Comisiei și cu jurisprudența, inițierea procedurii de investigare nu prejudecă natura măsurii întrucât nu poate fi utilizată drept dies ad quem, ci că aceasta ar trebui să coincidă în orice caz cu data publicării deciziei finale în JOUE.

—

Pe de altă parte, limitele materiale pe care decizia le impune încrederii legitime recunoscute între aplicarea deciziei de inițiere și decizia finală, limitarea acesteia la operațiuni care presupun dobândirea controlului desfășurate în China și în India nu ar fi justificată. Încrederea legitimă menționată ar trebui să se extindă, potrivit jurisprudenței, la ansamblul operațiunilor desfășurate într-o țară terță.