COMISIA EUROPEANĂ

Bruxelles, 25.5.2016

SWD(2016) 163 final

DOCUMENT DE LUCRU AL SERVICIILOR COMISIEI

ORIENTĂRI PRIVIND IMPLEMENTAREA/APLICAREA DIRECTIVEI 2005/29/CE PRIVIND PRACTICILE COMERCIALE NELOIALE

care însoţeşte documentul

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL ȘI COMITETUL REGIUNILOR

O abordare cuprinzătoare pentru stimularea comerțului electronic transfrontalier în beneficiul cetățenilor și întreprinderilor europene

{COM(2016) 320 final}

Cuprins

INTRODUCERE    

1.    Domeniul de aplicare a DPCN    

1.1    Practici comerciale care intră în domeniul de aplicare a DPCN    

1.1.1    Practicile post-vânzare, inclusiv activitățile de colectare a creanțelor    

1.1.2    Comercianți care cumpără produse de la consumatori    

1.2    Practici comerciale care nu intră în domeniul de aplicare a DPCN    

1.2.1    Practici comerciale care nu afectează interesele economice ale consumatorilor    

1.2.2    Practicile comerciale care se referă la o tranzacție între întreprinderi sau care aduc atingere doar intereselor economice ale concurenților    

1.3    Armonizare completă    

1.3.1    Promovarea vânzărilor și reducerile de preț    

1.3.2    Excepții de la armonizarea completă    

1.4    Interacțiunea dintre directivă și alte acte legislative ale UE    

1.4.1    Relația cu alte acte legislative ale UE    

1.4.2    Impactul asupra punerii în aplicare    

1.4.3    Informații prevăzute de alte acte legislative ale UE ca informații „semnificative”    

1.4.4    Interacțiunea cu Directiva privind drepturile consumatorilor    

1.4.5    Interacțiunea cu Directiva privind clauzele abuzive    

1.4.6    Interacțiunea cu Directiva privind publicitatea înșelătoare și comparativă    

1.4.7    Interacțiunea cu Directiva privind serviciile    

1.4.8    Interacțiunea cu Directiva privind comerțul electronic    

1.4.9    Interacțiunea cu Directiva serviciilor mass-media audiovizuale    

1.4.10    Interacțiunea cu Directiva privind protecția datelor și cu Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice    

1.4.11    Interacțiunea cu articolele 101-102 din TFUE (normele de concurență)    

1.4.12    Interacțiunea cu Carta drepturilor fundamentale a UE    

1.4.13    Interacțiunea cu articolele 34-36 din TFUE    

1.5    Relația dintre DPCN și autoreglementare    

1.6    Aplicarea DPCN comercianților stabiliți în țări terțe    

2.    Concepte generale    

2.1    Noțiunea de comerciant    

2.2    Conceptul de „practică comercială”    

2.3    Noțiunea de „decizie comercială”    

2.4    „A denatura în mod semnificativ comportamentul economic al consumatorilor”    

2.5    „Consumator mediu”    

2.6    Consumatori vulnerabili    

2.6.1    Criteriile de vulnerabilitate de la articolul 5 alineatul (3)    

2.6.2    Cerința de „previzibilitate”    

2.7    Invitație de a cumpăra — Conceptul    

3.    Dispozițiile DPCN    

3.1    Funcționarea DPCN – diagrama directivei    

3.2    Clauza generală — cerințele de diligență profesională    

3.3    Acțiuni înșelătoare    

3.3.1    Informații generale înșelătoare    

3.3.2    Comercializare care creează confuzie    

3.3.3    Neconformitatea cu codurile de conduită    

3.4    Omisiuni înșelătoare    

3.4.1    Informații semnificative    

3.4.2    Comercializare ascunsă/nedeclararea intenției comerciale    

3.4.3    Informații semnificative furnizate într-o manieră neclară    

3.4.4    Analiza faptelor și limitele mediului de comunicare utilizat    

3.4.5    Informații semnificative în invitațiile de a cumpăra — articolul 7 alineatul (4)    

3.4.6    Studii gratuite și capcane de abonament    

3.4.7    Furnizarea anumitor informații într-o altă limbă    

3.4.8    Obsolescența programată    

3.5    Practici comerciale agresive    

4.    Lista neagră a practicilor comerciale (Anexa I)    

4.1    Produse care nu pot fi vândute în mod legal — practică comercială interzisă nr. 9    

4.2    Sisteme piramidale — practică comercială interzisă nr. 14    

4.3    Produse care vindecă boli, disfuncții și malformații — practică comercială interzisă nr. 17    

4.4    Folosirea termenului „bonus” — practică comercială interzisă nr. 20    

4.5    Comercializare repetată printr-un instrument la distanță — practică comercială interzisă nr. 26    

4.6    Îndemnurile directe adresate copiilor — practică comercială interzisă nr. 28    

4.7    Premii — Practică comercială interzisă nr. 31    

5.    Aplicarea DPCN la sectoare specifice    

5.1    Afirmații legate de mediu    

5.1.1    Interacțiunea cu alte legislații UE privind afirmațiile legate de mediu    

5.1.2    Principii fundamentale: articolele 6, 7 și 12 din DPCN aplicate afirmațiilor legate de mediu    

5.1.3    Aplicarea articolului 6 din DPCN la afirmațiile legate de mediu    

5.1.4    Aplicarea articolului 7 din DPCN la afirmațiile legate de mediu    

5.1.5    Aplicarea articolului 12 din DPCN la afirmațiile legate de mediu    

5.1.6    Aplicarea anexei I la afirmațiile legate de mediu    

5.1.7    Compararea afirmațiilor legate de mediu    

5.2    Sectorul online    

5.2.1    Platforme online    

5.2.2    Aplicabilitatea DPCN la platformele online    

5.2.3    Platforme de comerț electronic (piețe)    

5.2.4    Magazinele de aplicații    

5.2.5    Economia colaborativă    

5.2.6    Motoare de căutare    

5.2.7    Instrumente de comparare    

5.2.8    Instrumente de recenzii pentru utilizatori    

5.2.9    Mijloace de comunicare sociale    

5.2.10    Platformele de cumpărături colective    

5.2.11    Stabilirea dinamică a prețurilor    

5.2.12    Discriminare prin prețuri    

5.2.13    Tarifare personalizată    

5.2.14    Utilizarea tehnicilor de geolocalizare    

5.3    Sectorul călătoriilor și transporturilor    

5.3.1    Aspecte transversale    

5.3.2    Pachete de servicii pentru călătorii    

5.3.3    Contracte privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată    

5.3.4    Aspecte relevante, în special pentru transportul aerian    

5.3.5    Aspecte specifice privind închirierea de autovehicule    

5.4    Servicii financiare și bunuri imobile    

5.4.1    Aspecte transversale    

5.4.2    Aspecte specifice bunurilor imobile    

5.4.3    Aspecte specifice serviciilor financiare    

Anexa I: Jurisprudența CJUE cu privire la DPCN (ordonată în funcție de an)    

Vă atragem atenția asupra faptului că aceast document de orientare a fost redactat, în original, în limba engleză. În caz de dubii de natură lingvistică, vă rugăm să consultați versiunea în limba engleză, care este disponibilă la adresa http://ec.europa.eu/justice/consumer-marketing/files/ucp_guidance_en.pdf .   

INTRODUCERE

Scopul prezentului document de orientare este de a facilita aplicarea corectă a Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori („DPCN”). Acesta furnizează orientări privind conceptele și dispozițiile-cheie ale DPCN, precum și exemple practice preluate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „Curtea”) și de la instanțele și administrațiile naționale cu privire la modul de punere în aplicare a directivei. Prezentul document are la bază și înlocuiește versiunea din 2009 a orientărilor 1 .

DPCN este principalul act legislativ al UE care reglementează practicile comerciale neloiale în tranzacțiile dintre întreprinderi și consumatori. Aceasta se aplică tuturor practicilor comerciale care au loc înainte (și anume, în timpul activităților de publicitate sau de comercializare), în timpul și după ce se desfășoară o tranzacție între întreprinderi și consumatori.

Comunicarea din 2013 privind aplicarea Directivei privind practicile comerciale neloiale 2 și raportul care o însoțește 3 au arătat că există o necesitate de a intensifica aplicarea dispozițiilor DPCN. Pentru a facilita activitățile de aplicare și pentru a asigura securitatea juridică, prezentele orientări subliniază chestiuni care sunt comune pentru toate statele membre. Acestea includ aspecte precum:

·interacțiunea dintre DPCN și alte acte legislative ale UE;

·jurisprudența din ce în ce mai semnificativă a Curții și a instanțelor naționale;

·modul în care DPCN se aplică modelelor de afaceri noi și emergente, în special în sectorul online.

Prezentele orientări sunt legate de Comunicarea Comisiei privind „o abordare globală pentru stimularea comerțului electronic transfrontalier în beneficiul cetățenilor și întreprinderilor europene” (COM(2016) 320), în special secțiunea 6. Acestea au fost elaborate de serviciile Comisiei și nu reflectă în mod necesar opiniile Comisiei Europene. Acestea au ca scop facilitarea punerii în aplicare a Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale. Cu toate acestea, orientările în sine nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic. Orice interpretare autentică a legii trebuie să fie derivată doar din Directiva 2005/29/CE și din alte acte juridice sau principii aplicabile. Numai Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să interpreteze cu valoare de autoritate dreptul Uniunii.

Evaluarea faptului dacă o practică comercială este neloială în temeiul DPCN se efectuează, cu excepția practicilor enumerate în anexa I la directivă, de la caz la caz. Competența efectuării acestei evaluări revine statelor membre.

1.Domeniul de aplicare a DPCN

Directiva are un caracter orizontal și apără interesele economice ale consumatorilor. Dispozițiile acesteia bazate pe principii abordează o gamă largă de practici și sunt suficient de ample pentru a cuprinde produsele, serviciile și metodele de vânzare care evoluează rapid.

1.1Practici comerciale care intră în domeniul de aplicare a DPCN

Această secțiune se axează în principal pe exemple de practici comerciale pentru care poate fi necesar să se clarifice faptul că se încadrează în domeniul de aplicare a DPCN. Aplicarea DPCN la modele de afaceri online este discutată în capitolul 5.2.

1.1.1Practicile post-vânzare, inclusiv activitățile de colectare a creanțelor

Conform articolului 3 alineatul (1), practicile comerciale nu apar numai în etapa comercializării și a furnizării, ci și după ce a fost efectuată tranzacția.

Considerentul 13 din DPCN se referă, de asemenea, la „practicile comerciale neloiale utilizate în afara oricăror relații contractuale între comerciant și consumator sau după încheierea unui contract și pe perioada de valabilitate a acestuia”.

Unele autorități naționale au afirmat că, indiferent dacă un comerciant a transmis o creanță unei părți terțe, activitățile de colectare a creanțelor trebuie să fie considerate practici comerciale post-vânzare, întrucât recuperarea datoriilor este direct legată de vânzarea sau furnizarea de produse. Nu există motive obiective pentru a diferenția respectiva evaluare pe baza faptului că un comerciant externalizează sau nu această activitate prin intermediul agențiilor specializate.

Acest lucru este prevăzut, de asemenea, la punctul 25 din anexa I, care consideră practica de a „efectua vizite personale la domiciliul consumatorului, ignorând solicitarea acestuia de a pleca sau de a nu reveni, cu excepția cazului în care legislația internă permite acest lucru în vederea îndeplinirii unei obligații contractuale și în măsura în care o permite” ca fiind abuzivă în toate situațiile.

1.1.2Comercianți care cumpără produse de la consumatori

Anumiți comercianți, în cursul activității lor profesionale, achiziționează produse de la consumatori. Printre exemplele de acest tip se numără concesionarii de automobile, anticarii și distribuitorii de bunuri de ocazie.

Conform definiției prevăzute în DPCN, practicile comerciale se referă doar la practicile „în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori”. Situația inversă, în care comercianții cumpără produse de la consumatori, nu intră în domeniul de aplicare a DPCN. Cu toate acestea, există cazuri în care se poate stabili o legătură între vânzarea unui produs de către consumator unui comerciant și promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs (diferit) către consumator.

De exemplu, acordurile de schimb sunt o practică obișnuită în sectorul autovehiculelor. Comerciantul achiziționează un autovehicul de ocazie de la consumator, care, la rândul său, cumpără un autovehicul de la comerciant. În astfel de cazuri, achiziția comerciantului ar putea fi considerată ca parte din remunerația furnizată de către consumator pentru partea din tranzacție realizată de întreprinderi față de consumatori. Acordurile de schimb intră în mod clar în domeniul de aplicare a DPCN.

Achiziționarea și revânzarea aurului ar putea intra, în anumite situații, sub incidența DPCN. De exemplu, un comerciant care oferă consumatorilor o evaluare profesională a aurului acestora înainte de a-l achiziționa ar putea fi considerat ca prestând un serviciu pentru consumatori. În acest caz, se va aplica DPCN și, în consecință, comerciantul nu trebuie să furnizeze informații înșelătoare cu privire la valoarea reală a aurului sau cu privire la prețul serviciului furnizat (de exemplu, omiterea „taxelor administrative”).

1.2Practici comerciale care nu intră în domeniul de aplicare a DPCN

1.2.1Practici comerciale care nu afectează interesele economice ale consumatorilor

DPCN nu cuprinde norme naționale destinate protejării intereselor care nu sunt de natură economică.

Prin urmare, DPCN nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie norme care să reglementeze practicile comerciale, din motive de sănătate, siguranță sau protecție a mediului. De asemenea, normele naționale existente privind comercializarea și publicitatea, întemeiate pe „bun-gust și decență” nu sunt reglementate de DPCN. Conform considerentului 7, „prezenta directivă [...] nu se adresează cerințelor legale privind bunul-gust și decența, care variază foarte mult între statele membre.[...] Statele membre ar trebui, în consecință, să aibă posibilitatea de a interzice în continuare anumite practici comerciale pe teritoriul lor, în conformitate cu dispozițiile legislației comunitare, din motive de bun-gust și decență, inclusiv în cazul în care aceste practici nu limitează libertatea consumatorilor de a alege. [...]”.

Prin urmare, în contextul practicilor comerciale, DPCN nu acoperă normele naționale referitoare la protecția demnității umane, prevenirea discriminării sexuale, rasiale și religioase sau la reprezentarea de nuditate, violență și comportament antisocial.

În schimb, normele naționale care au ca scop protejarea interesului economic al consumatorilor, coroborat cu alte interese, intră în domeniul de aplicare al acesteia.

1.2.2Practicile comerciale care se referă la o tranzacție între întreprinderi sau care aduc atingere doar intereselor economice ale concurenților

Practicile comerciale între întreprinderi („B2B”) nu se încadrează în domeniul de aplicare a DPCN. Acestea sunt reglementate parțial de Directiva privind publicitatea înșelătoare și comparativă 12 . Statele membre pot extinde, de asemenea, în legislația lor națională, protecția acordată în temeiul DPCN pentru practicile comerciale B2B 13 .

Măsurile care protejează exclusiv numai interesele concurenților nu intră în domeniul de aplicare a DPCN. În cazul în care măsurile naționale reglementează o practică cu dublul scop de a proteja consumatorii și concurenții, astfel de măsuri naționale intră în domeniul de aplicare a DPCN.

În ceea ce privește distincția între interesele consumatorilor și cele ale concurenților, Curtea a considerat că:

„39    [...] astfel cum rezultă din considerentul 6 [din DPCN], nu sunt excluse din domeniul de aplicare menționat decât legislațiile interne privind practicile comerciale neloiale care dăunează „doar” intereselor economice ale concurenților sau care au legătură cu o tranzacție între comercianți.

40    […]acesta nu este, în mod evident, cazul în ceea ce privește dispozițiile naționale [care] urmăresc în mod expres protecția consumatorilor, iar nu numai protecția concurenților și a altor operatori de pe piață.” 14

Este de competența autorităților și a instanțelor naționale să decidă dacă o dispoziție națională urmărește să protejeze interesele consumatorilor.

Curtea a constatat următoarele:

„29    Prin urmare, este de competența instanței de trimitere, iar nu de competența Curții, să stabilească dacă dispozițiile naționale [...] urmăresc efectiv obiective legate de protecția consumatorilor, pentru a verifica dacă astfel de dispoziții pot face parte din domeniul de aplicare al Directivei privind practicile comerciale neloiale [...].” 15

De asemenea, Curtea a constatat că DPCN se opune unei reglementări naționale care interzice vânzarea în pierdere numai în măsura în care scopul acesteia este de a proteja consumatorii 16 .

În ceea ce privește normele naționale care interzic reduceri de preț în timpul perioadelor premergătoare soldurilor, Curtea a clarificat faptul că o astfel de interdicție nu este compatibilă cu DPCN în cazul în care are ca scop protejarea intereselor economice ale consumatorilor 17 .

Cu toate acestea, s-a constatat, de asemenea, că o dispoziție națională nu intră în domeniul de aplicare a DPCN „dacă singurul ei scop, așa cum consideră instanța de trimitere, este acela de a reglementa relațiile dintre concurenți și nu are ca scop protejarea consumatorilor” 18 .

1.3Armonizare completă

DPCN se bazează pe principiul armonizării complete. În vederea eliminării obstacolelor din calea pieței interne și pentru a spori securitatea juridică atât pentru consumatori, cât și pentru întreprinderi, a fost stabilit un cadru de reglementare uniform de armonizare a normelor naționale la nivelul UE 19 .

Curtea a clarificat în continuare acest aspect. Aceasta a statuat că „directiva realizează o armonizare completă a normelor respective la nivel comunitar. Prin urmare, [...] statele membre nu pot să adopte măsuri mai restrictive decât cele prevăzute de directivă, nici chiar pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor” 20 .

În consecință, s-a constatat că directiva se opune unei interdicții naționale generale privind ofertele comune.

1.3.1Promovarea vânzărilor și reducerile de preț

DPCN reglementează practici comerciale precum ofertele comune sau legate, discounturi, reduceri de preț, vânzări promoționale, loterii comerciale, concursuri și cupoane valorice.

DPCN cuprinde mai multe dispoziții cu privire la practici promoționale [de exemplu, articolul 6 alineatul (1) litera (d) privind existența unui avantaj specific în ceea ce privește prețul, anexa I punctul 5 cu privire la publicitatea-capcană, punctul 7 cu privire la oferte speciale, punctele 19 și 31 cu privire la concursuri și premii, precum și punctul 20 cu privire la promovarea de oferte gratuite)] 21 .

Curtea a clarificat faptul că normele care impun ca o reducere de preț să menționeze un preț de referință și durata acțiunii de promovare nu sunt conforme cu DPCN:

„61. În consecință, o astfel de reglementare națională, care interzice la modul general practici care nu sunt menționate în anexa I la Directiva 2005/29, fără a proceda la o analiză individuală a caracterului „neloial” al acestora în lumina criteriilor enunțate la articolele 5-9 din această directivă, este contrară conținutului articolului 4 din aceasta și contravine obiectivului de armonizare completă urmărit de directiva menționată chiar în situația în care această reglementare urmărește asigurarea unui nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor [...]” 22

DPCN nu impune în mod expres comercianților să afișeze reduceri de preț în anumite moduri sau să precizeze motivele pentru reducerea prețurilor. Ar trebui să se analizeze de la caz la caz dacă acțiunile comercianților contravin DPCN.

Întrebări privind ofertele de preț și caracterul de armonizare completă al DPCN au fost adresate, de asemenea, în legătură cu Directiva privind indicarea prețurilor 23 .

Scopul directivei menționate este de a obliga comercianții să indice prețul de vânzare, prețul unitar și măsurarea produselor, astfel încât să faciliteze compararea prețurilor de către consumatori.

S-a susținut faptul că, în ceea ce privește politicile de stabilire a prețurilor legate de campanii de promovare, obiectivele directivei respective pot fi atinse numai prin introducerea unor cerințe mai stricte cu privire la modul în care trebuie indicat prețul decât ceea ce rezultă din DPCN.

Curtea a constatat următoarele:

„59. [...] obiectul Directivei 98/6 nu este protecția consumatorilor prin indicarea prețurilor în general sau în ceea ce privește realitatea economică a anunțurilor privind reducerile de preț, ci protecția consumatorilor prin indicarea prețurilor produselor în raport cu diferite tipuri de unități de măsură” 24 .

Curtea a concluzionat, de asemenea, că menținerea unor dispoziții naționale mai restrictive privind reducerile de preț nu poate fi justificată în conformitate cu Directiva privind indicarea prețurilor.

1.3.2Excepții de la armonizarea completă

Articolul 3 alineatele (5) și (6) din DPCN prevede o derogare temporară de la armonizarea completă pentru o perioadă de șase ani, începând de la 12 iunie 2007. Aceasta a fost aplicată dispozițiilor naționale care pun în aplicare directive conținând clauze de armonizare minime 25 . Raportul din 2013 al Comisiei privind aplicarea DPCN a concluzionat că nu este necesar să se prelungească derogarea 26 . Prin urmare, începând cu 12 iunie 2013, articolul 3 alineatele (5) și (6) din DPCN nu mai sunt aplicabile.

Considerentul 14 clarifică faptul că o armonizare completă nu exclude posibilitatea ca statele membre să specifice în legislația lor internă principalele caracteristici ale produselor specifice a căror omisiune ar fi semnificativă atunci când se face o invitație de a cumpăra. De asemenea, acesta clarifică faptul că DPCN nu aduce atingere dispozițiilor legislației Uniunii care acordă în mod expres statelor membre mai multe opțiuni de reglementare pentru protecția consumatorilor în domeniul practicilor comerciale.

Articolul 3 alineatul (9) conține o limitare privind principiul armonizării complete prevăzut de DPCN, conform căreia „în legătură cu „serviciile financiare” […] și bunurile imobile, statele membre pot impune cerințe mai restrictive sau mai riguroase decât cele prevăzute de prezenta directivă în domeniul în care aceasta din urmă are ca obiect apropierea dispozițiilor în vigoare”. În consecință, în aceste sectoare, statele membre pot impune norme mai restrictive decât dispozițiile DPCN, cu condiția ca acestea să fie conforme cu alte acte legislative ale UE. Capitolul 5.4 tratează în mod explicit modul în care DPCN se aplică în cazul serviciilor financiare și al bunurilor imobile.

1.4Interacțiunea dintre directivă și alte acte legislative ale UE

Având în vedere domeniul său de aplicare general, directiva se aplică mai multor practici comerciale care sunt reglementate, de asemenea, de alte acte legislative ale UE generale sau sectoriale.

1.4.1Relația cu alte acte legislative ale UE

Articolul 3 alineatul (4) și considerentul 10 sunt elemente principale ale DPCN. Acestea clarifică faptul că DPCN completează alte acte legislative ale UE („norme comunitare”) care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale. În consecință, DPCN funcționează ca o „plasă de siguranță” pentru a garanta că se poate menține un nivel comun ridicat de protecție a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale în toate sectoarele, inclusiv prin completarea și acoperirea lacunelor din alte acte legislative ale UE.

În cazul în care sunt în vigoare acte legislative sectoriale sau de alt tip și dispozițiile acestora se suprapun cu dispozițiile generale ale DPCN, vor prevala dispozițiile corespunzătoare ale lex specialis.

Articolul 3 alineatul (4) din directivă clarifică efectiv faptul că „în cazul în care dispozițiile prezentei directive și alte norme comunitare care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale sunt în conflict, normele comunitare prevalează și se aplică respectivelor aspecte specifice”.

Articolul 3 alineatul (4) coroborat cu considerentul 10 indică faptul că o dispoziție din legislația UE va prevala asupra DPCN în cazul în care toate cele trei condiții de mai jos sunt îndeplinite:

Øare statut de drept UE,

Øreglementează un aspect specific al practicilor comerciale și

Øexistă un conflict între cele două dispoziții sau conținutul celeilalte dispoziții a legislației UE se suprapune cu conținutul dispoziției DPCN relevante, de exemplu prin reglementarea comportamentului în cauză într-un mod mai detaliat și/sau fiind aplicabilă unui sector specific.

În cazul în care toate cele trei condiții menționate mai sus sunt îndeplinite, DPCN nu se aplică aspectului specific al practicii comerciale reglementate, de exemplu, prin intermediul unei norme sectoriale specifice. Cu toate acestea, DPCN continuă să fie relevantă pentru a evalua alte posibile aspecte ale practicilor comerciale care nu sunt reglementate de dispoziții sectoriale specifice, cum ar fi, de exemplu, comportamentul agresiv din partea unui comerciant.

Din cele de mai sus rezultă că, în general, punerea în aplicare a DPCN nu este exclusă, în sine, numai pentru există alte acte legislative ale UE care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale.

Prin urmare, DPCN poate fi aplicată, în general, împreună cu norme sectoriale ale UE, într-un mod complementar; astfel, cerințele mai specifice stabilite în cadrul altor norme UE se adaugă, de regulă, cerințelor generale prevăzute în DPCN, de obicei pentru a împiedica comercianții să furnizeze informațiile solicitate de legislația sectorială specifică într-un mod înșelător sau agresiv, cu excepția cazului în care acest aspect este reglementat în mod specific de normele sectoriale.

1.4.2Impactul asupra punerii în aplicare

În temeiul articolului 11, pentru a asigura punerea în aplicare corectă a legislației UE în materie de protecție a consumatorilor, statele membre trebuie să asigure coordonarea cu bună credință între diferitele autorități competente de punere în aplicare. În statele membre în care autorități diferite sunt responsabile pentru punerea în aplicare a DPCN și a legislației sectoriale, autoritățile trebuie să coopereze îndeaproape pentru a se asigura că rezultatele investigațiilor respective ale acestora privind același comerciant și/sau aceeași practică comercială sunt coerente.

1.4.3Informații prevăzute de alte acte legislative ale UE ca informații „semnificative”

„Informațiile prevăzute de legislația comunitară privind comunicarea comercială” se regăsesc în mai multe texte ale legislației sectoriale a UE. De exemplu:

Ømediu (de exemplu, Directiva privind etichetarea energetică 34 , Directiva privind proiectarea ecologică 35 , Directiva privind economia de combustibil 36 );

Øservicii financiare (de exemplu, Directiva privind piețele instrumentelor financiare 37 , Directiva privind serviciile de plată 38 , Directiva privind creditul de consum 39 , Directiva privind creditele ipotecare 40 , Directiva privind conturile de plăți 41 , Regulamentul privind documentele cu informații esențiale referitoare la PRIIP 42 );

Øsănătate (de exemplu, Directiva 2001/83/CE 43 );

Øtelecomunicații (de exemplu, Directiva privind serviciul universal 44 );

Øtransport (de exemplu, Regulamentul privind serviciile aeriene 45 , Regulamentul privind drepturile pasagerilor 46 )

Astfel de cerințe de informare vor fi adesea mai specifice decât cerințele în materie de informare ale DPCN.

Articolul 7 alineatul (5) din DPCN clarifică faptul că astfel de cerințe de informații „se consideră semnificative”. Conceptul de „informații semnificative” în sensul DPCN este discutat în secțiunea 3.4.1.

Considerentul 15 prevede faptul că statele membre pot menține sau institui cerințe în materie de informații privind dreptul contractual în cazul în care această posibilitate este prevăzută de clauze minime de armonizare din instrumentele juridice existente ale UE.

1.4.4Interacțiunea cu Directiva privind drepturile consumatorilor

Directiva privind drepturile consumatorilor 47 a intrat în vigoare la 13 iunie 2014. Aceasta se aplică tuturor contractelor încheiate între întreprinderi și consumatori, inclusiv contractele negociate în afara spațiilor comerciale, la distanță și cele negociate în spațiile comerciale. De asemenea, aceasta armonizează complet cerințele precontractuale în materie de informații pentru contractele la distanță și contractele negociate în afara spațiilor comerciale, oferind în același timp statelor membre posibilitatea de a adopta sau de a menține cerințe precontractuale suplimentare în materie de informații pentru contractele negociate în spațiile comerciale [articolul 5 alineatul (4)].

Această clauză minimă de armonizare are consecințe asupra practicilor comerciale care intră sub incidența DPCN pe deplin armonizată.

Într-adevăr, în temeiul articolului 5 alineatul (4) din Directiva privind drepturile consumatorilor, statele membre pot adopta sau menține cerințe precontractuale în materie de informații care depășesc DPCN, în cazul în care aceste cerințe naționale se aplică numai vânzărilor negociate în spațiul comercial și se referă numai la cerințele precontractuale în materie de informații, spre deosebire de publicitate și comercializare.

De asemenea, ambele directive se completează reciproc.

În cazul „invitațiilor de a cumpăra”, Directiva privind drepturile consumatorilor prevede cerințe precontractuale în materie de informații mai detaliate decât cerințele în materie de informații prevăzute la articolul 7 alineatul (4) din DPCN.

O invitație de a cumpăra lansată în conformitate cu DPCN se referă la informațiile furnizate atât în etapa de comercializare (publicitate), cât și înainte de semnarea contractului. În cel din urmă caz, există o suprapunere între cerințele de informații prevăzute la articolul 7 alineatul (4) din DPCN și cerințele precontractuale în materie de informații prevăzute de Directiva privind drepturile consumatorilor. Diferența între informațiile precontractuale și o invitație de a cumpăra este explicată mai detaliat în secțiunea 2.7.

Având în vedere caracterul mai exhaustiv al cerințelor în materie de informații din Directiva privind drepturile consumatorilor, conformitatea, deja din etapa invitației de a cumpăra, cu cerințele prevăzute de DDC pentru etapa precontractuală ar trebui, în mod normal, să asigure, de asemenea, conformitatea cu articolul 7 alineatul (4) din DPCN în ceea ce privește conținutul informațiilor 48 . DPCN va fi aplicabilă, cu toate acestea, atunci când se vor evalua toate practicile comerciale înșelătoare sau agresive de către un comerciant privind forma și modul de prezentare a acestor informații către consumator.

1.4.5Interacțiunea cu Directiva privind clauzele abuzive

Directiva privind clauzele abuzive 49 se aplică tuturor contractelor încheiate între întreprinderi și consumatori și are în vedere clauzele contractuale care nu au fost negociate în mod individual în avans (de exemplu, clauze de adeziune). În comparație cu DPCN, încălcările Directivei privind clauzele abuzive au consecințe contractuale: în temeiul articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată, clauzele abuzive utilizate într-un contract cu un consumator trebuie să nu fie „obligatorii pentru consumatori”.

Curtea a clarificat anumite elemente ale relației dintre aceste directive în cauza Pereničová și Perenič 50 , care viza un contract de credit în care dobânda anuală efectivă indicată era mai mică decât rata reală.

Curtea a concluzionat faptul că această informație eronată furnizată în termenii contractuali este „înșelătoare” în sensul Directivei privind practicile comerciale neloiale în cazul în care determină sau este susceptibilă să determine consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în altă situație.

Constatarea caracterului neloial al unei astfel de practici comerciale reprezintă un element care poate fi menționat în evaluarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale în temeiul Directivei privind clauzele contractuale abuzive. Cu toate acestea, o asemenea constatare nu are efecte directe în ceea ce privește valabilitatea unui contract în temeiul articolului 6 alineatul (1) din directiva respectivă 51 .

În Regatul Unit, în cauza OFT/ Serviciile de gestiune Ashbourne, s-a constatat faptul că este contrar DPCN să se includă o clauză abuzivă într-un contract și, de asemenea, este abuziv să se urmărească punerea în aplicare a acesteia prin solicitarea unor sume plătibile în temeiul clauzei 52 .

Numai câteva autorități de protecție a consumatorilor din statele membre au atribuții similare împotriva practicilor comerciale neloiale și a clauzelor contractuale abuzive, pentru a interzice utilizarea clauzelor contractuale standard care nu au fost negociate, pe care le consideră neloiale, fără a fi necesară trimiterea în instanță a comerciantului 53 .

1.4.6Interacțiunea cu Directiva privind publicitatea înșelătoare și comparativă

Directiva privind publicitatea înșelătoare și comparativă (MCAD) 54 se referă la relațiile dintre întreprinderi (B2B).

Cu toate acestea, dispozițiile acesteia privind publicitatea comparativă continuă să furnizeze un test general, pe baza unor criterii armonizate, pentru a se evalua dacă publicitatea comparativă este legală, de asemenea, în tranzacțiile dintre întreprinderi și consumatori (B2C) 55 .

Articolul 6 alineatul (2) litera (a) din DPCN califică drept înșelătoare o practică care, inclusiv prin publicitatea comparativă, creează confuzie cu produse, mărci comerciale, denumiri comerciale sau alte semne distinctive ale unui concurent. În același timp, în conformitate cu articolul 4 litera (a) din MCAD, publicitatea comparativă nu este permisă dacă este înșelătoare în sensul articolelor 6 și 7 din DPCN.

Prin urmare, cele două directive fac trimiteri reciproce.

Fiind relevante atât pentru tranzacțiile B2C, cât și pentru cele B2B, condițiile pentru evaluarea legalității publicității comparative, prevăzute la articolul 4 din MCAD, sunt destul de ample și includ, de asemenea, unele aspecte ale concurenței neloiale (de exemplu, denigrarea mărcilor). Prin urmare, MCAD fie va furniza condiții pentru o astfel de evaluare în temeiul DPCN în tranzacțiile B2C, fie va impune cerințe suplimentare care sunt relevante pentru comercianți, în principal concurenți, în tranzacțiile B2B.

În cazul statelor membre care au extins toate (Austria și Suedia) sau o parte din (Danemarca, Franța, Italia) dispozițiile cuprinse în DPCN pentru tranzacțiile B2B, dispozițiile DPCN, astfel cum au fost transpuse în legislațiile naționale, vor înlocui, în practică, dispozițiile MCAD relevante în relațiile B2B. Se remarcă faptul că unele țări (Belgia) au adoptat, de asemenea, norme specifice pentru B2B.

1.4.7Interacțiunea cu Directiva privind serviciile

Spre deosebire de legislația sectorială, Directiva privind serviciile 56 are un domeniu de aplicare larg. Aceasta se aplică serviciilor în general, astfel cum sunt definite în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, cu anumite excepții. Directiva nu poate fi considerată, prin urmare, ca fiind lex specialis pentru Directiva privind practicile comerciale neloiale în sensul articolului 3 alineatul (4).

În consecință, cerințele în materie de informații prevăzute la articolul 22 din Directiva privind serviciile se aplică în plus față de informațiile necesare pentru invitații de a cumpăra lansate în conformitate cu articolul 7 alineatul (4) din DPCN.

1.4.8Interacțiunea cu Directiva privind comerțul electronic

Directiva privind comerțul electronic 57 se aplică serviciilor societății informaționale, care pot include serviciile prestate de către operatorii de site-uri și platforme online care permit consumatorilor să cumpere un bun sau un serviciu.

Articolul 5 din Directiva privind comerțul electronic stabilește cerințe generale în materie de informații privind furnizorii de servicii, în timp ce articolul 6 stabilește informațiile care trebuie furnizate în cadrul comunicărilor comerciale. Listele de elemente prevăzute în cele două articole sunt liste minime.

Articolul 6, în special, prevede ca statele membre să asigure identificarea în mod clar de către comercianți a ofertelor promoționale precum reducerile de preț, primele și cadourile, în cazul în care sunt permise în statele membre în care este stabilit furnizorul de servicii, și a condițiilor pentru a putea beneficia de astfel de oferte promoționale.

Interacțiunea dintre DPCN și Directiva privind comerțul electronic este abordată în continuare, în special în secțiunea 5.2.2 privind „Aplicabilitatea DPCN platformelor online”.

1.4.9Interacțiunea cu Directiva serviciilor mass-media audiovizuale

Directiva serviciilor mass-media audiovizuale 58 se aplică serviciilor mass-media audiovizuale lineare și nelineare (și anume, transmisia TV și serviciile mass-media la cerere), care pot include comunicațiile comerciale audiovizuale care promovează în mod direct sau indirect bunuri sau servicii (de exemplu, publicitatea televizată, sponsorizarea, teleshopping-ul sau poziționarea de produse).

Articolul 5 din Directiva privind serviciile mass-media audiovizuale prevede cerințe generale de informații pentru furnizorii de servicii, în timp ce articolul 9 stabilește cerințe care trebuie să fie îndeplinite de toate comunicațiile comerciale audiovizuale. Articolul 10 și, respectiv, articolul 11 stabilesc condiții pe care sponsorizarea și poziționarea de produse în cadrul serviciilor mass-media audiovizuale trebuie să le respecte.

Directiva serviciilor mass-media audiovizuale prevede, de asemenea, alte criterii mai stricte care se aplică numai la publicitatea televizată și teleshopping (capitolul VII privind publicitatea televizată și teleshopping).

DPCN se aplică practicilor comerciale neloiale care apar în cadrul serviciilor mass-media audiovizuale, cum ar fi practicile înșelătoare și agresive, în măsura în care acestea nu sunt reglementate de dispozițiile menționate mai sus.

1.4.10Interacțiunea cu Directiva privind protecția datelor și cu Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice

Protecția datelor cu caracter personal este un drept fundamental în temeiul articolului 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Articolul 8 alineatul (2) din Cartă conține principii fundamentale de protecție a datelor (tratarea în mod corect, consimțământul sau scopul legitim prevăzut de lege, dreptul de acces și rectificare). Articolul 8 alineatul (3) din Cartă prevede ca respectarea normelor de protecție a datelor să facă obiectul controlului efectuat de către o autoritate independentă 59 .

Directiva privind protecția datelor 60 reglementează protecția datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Normele de protecție a datelor sunt puse în aplicare de autoritățile naționale de supraveghere și instanțele naționale.

Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice 61 completează Directiva privind protecția datelor în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal în sectorul comunicațiilor electronice, întrucât facilitează libera circulație a acestor date prin intermediul serviciilor de comunicații electronice. În special, Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice solicită consimțământul utilizatorului atunci când sunt utilizate „cookies” sau alte forme de accesare și stocare a informațiilor pe dispozitivul unui individ (de exemplu, tabletă sau smartphone) 62 .

Directiva privind protecția datelor se aplică prelucrării „datelor cu caracter personal”.

Date cu caracter personal înseamnă orice informații privind o persoană fizică identificată sau identificabilă („persoană vizată”). O persoană identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un număr de identificare sau la unul sau mai multe elemente specifice proprii identității fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale ale acesteia. O persoană sau o organizație care stabilește obiectivele de prelucrare a datelor cu caracter personal este un operator de date [articolul 2 litera (a)]. Operatorul de date trebuie să respecte obligațiile juridice în ceea ce privește normele de protecție a datelor.

Prelucrarea, care include colectarea și stocarea datelor cu caracter personal, trebuie să fie onestă și legală. Un aspect al prelucrării corecte este faptul că persoana vizată beneficiază de informații relevante, inclusiv:

Øidentitatea operatorului de date și, dacă este cazul, a reprezentantului acestuia;

Øscopurile respectivei prelucrări;

Øorice alte informații suplimentare precum:

1. categoriile de date cu caracter personal prelucrate;

2. destinatarii sau categoriile de destinatari;

3. existența dreptului de acces și de rectificare a datelor care o privesc;

4. dacă datele cu caracter personal vor fi furnizate părților terțe; și

5. informații cu privire la caracterul obligatoriu sau voluntar al răspunsurilor la întrebări, precum și consecințele posibile ale evitării răspunsului; informații cu privire la existența dreptului de acces la date și a dreptului de a rectifica datele cu caracter personal;

în măsura în care, ținând seama de circumstanțele specifice în care sunt colectate datele, astfel de informații suplimentare sunt necesare pentru asigurarea unei prelucrări corecte a datelor cu privire la persoana vizată 63 .

Prelucrarea corectă și legală a datelor cu caracter personal prevede ca principiile privind prelucrarea datelor să fie respectate și cel puțin unul dintre cele șase motive privind prelucrarea legitimă să se aplice oricărei activități de prelucrare a datelor. Consimțământul individului este unul dintre aceste criterii.

Celelalte criterii se vor aplica, dacă este necesar, în funcție de circumstanțele și scopurile prelucrării.

Principiile privind protecția datelor prevăd ca datele cu caracter personal să fie:

Øcolectate în scopuri specifice și legitime și să nu fie prelucrate ulterior într-un mod incompatibil cu respectivele scopuri;

Øadecvate, pertinente și neexcesive pentru scopurile respective;

Øexacte și, în cazul în care sunt inexacte, să fie șterse sau rectificate;

Østocate nu mai mult timp decât este necesar.

Structurile comerciale bazate pe date devin predominante în mediul online. În special, platformele online analizează, prelucrează și vând date cu privire la preferințele consumatorilor și alte conținuturi generate de utilizator. Acest lucru, împreună cu publicitatea, constituie adesea principala lor sursă de venituri.

Colectarea și prelucrarea datelor cu caracter personal în aceste tipuri de situații trebuie să fie conforme cu cerințele legale în temeiul Directivei privind protecția datelor menționate mai sus. Indivizii trebuie să aibă posibilitatea să își exercite drepturile în ceea ce privește această prelucrare. Printre acestea se numără:

Ødreptul de a avea acces la datele lor cu caracter personal;

Ødreptul de a se opune prelucrării (de exemplu, comercializare directă);

Ødreptul ca datele acestora să fie șterse.

Începând din 25 mai 2018, Directiva 95/46/CE va fi înlocuită de Regulamentul general privind protecția datelor, adoptat în 2016 64 .

Noile norme consolidează drepturile existente și conferă persoanelor mai mult control asupra datelor lor cu caracter personal.

În special, acestea includ:

Østabilirea unei legislații unice, paneuropene pentru protecția datelor: persoanele vizate, autoritățile publice și societățile vor trebui să se refere numai la un regulament al UE, spre deosebire de 28 de legislații naționale;

Øfacilitarea accesului la datele cu caracter personal: persoanele fizice vor avea mai multe informații, pe lângă cerințele existente, cu privire la modul în care datele lor cu caracter personal sunt prelucrate, iar aceste informații trebuie să fie puse la dispoziție într-un mod clar și inteligibil;

Ødreptul de a ști, de exemplu, când datele cu caracter personal au fost accesate în mod ilegal: de exemplu, societățile și organizațiile trebuie să notifice autoritatea națională de supraveghere a protecției datelor cu caracter personal cu privire la încălcările grave ale securității datelor cu caracter personal cât mai curând posibil, astfel încât utilizatorii să poată lua măsuri adecvate.

Încălcarea Directivei privind protecția datelor și a Directivei asupra confidențialității și comunicațiilor electronice de către un comerciant nu va înseamnă întotdeauna, în sine, că practica respectivă încalcă, de asemenea, DPCN.

Cu toate acestea, astfel de încălcări în materie de protecție a datelor trebuie luate în considerare atunci când se evaluează caracterul neloial, în general, al practicilor comerciale în temeiul DPCN, în special în situația în care comerciantul prelucrează datele consumatorilor încălcând cerințele privind protecția datelor, și anume, în scopuri de comercializare directă sau alte scopuri comerciale precum crearea de profiluri, stabilirea personalizată a prețurilor sau aplicațiile cu volume mari de date.

Dintr-o perspectivă a DPCN, primul aspect care trebuie luat în considerare se referă la transparența practicii comerciale.

În conformitate cu articolele 6 și 7 din DPCN, comercianții nu trebuie să inducă în eroare consumatorii cu privire la aspecte care pot avea un impact asupra deciziilor comerciale ale acestora. Mai precis, articolul 7 alineatul (2) și punctul 22 din anexa I interzic comercianților să disimuleze intenția comercială adevărată care stă la baza practicilor comerciale.

Cerințele în materie de informații privind protecția datelor consumatorilor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, care nu sunt limitate numai în legătură cu comunicarea comercială, pot fi considerate semnificative [articolul 7 alineatul (5)].

Datele cu caracter personal, preferințele consumatorilor și alte conținuturi generate de utilizatori au o valoare economică „de facto” și sunt vândute către părți terțe.

În consecință, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) și punctul 22 din anexa I la DPCN, în cazul în care comerciantul nu a informat consumatorul că datele pe care trebuie să le furnizeze comerciantului pentru a avea acces la serviciu vor fi utilizate în scopuri comerciale, acest lucru ar putea fi considerat drept o omisiune înșelătoare de informații semnificative.

În funcție de circumstanțe, acest lucru ar putea fi considerat, de asemenea, o încălcare a cerințelor UE în materie de protecție a datelor privind furnizarea informațiilor necesare pentru persoana vizată cu privire la scopurile prelucrării datelor cu caracter personal.

1.4.11Interacțiunea cu articolele 101-102 din TFUE (normele de concurență)

Regulamentul 1/2003 65 prevede cadrul juridic pentru punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 101 și 102 din TFUE.

Articolul 101 alineatul (1) din TFUE interzice, în anumite circumstanțe, acordurile între întreprinderi, deciziile asociațiilor de întreprinderi și practicile concertate precum fixarea prețului de cumpărare sau de vânzare sau alte condiții comerciale, care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în UE. Caracteristica esențială a acestuia este că orice comportament coluziv între două sau mai multe întreprinderi având un obiect sau un efect anticoncurențial este interzis și nul de drept.

Articolul 102 din TFUE interzice, în anumite circumstanțe, un abuz de poziție dominantă de către una sau mai multe întreprinderi. Caracteristică esențială a acestuia este interzicerea comportamentului abuziv, inclusiv de către o singură întreprindere cu poziție dominantă. Un astfel de abuz ar putea consta, de exemplu, în aplicarea unor condiții diferite pentru tranzacții echivalente cu alți parteneri comerciali, creând astfel un dezavantaj concurențial pentru aceștia, sau impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de cumpărare sau vânzare inechitabile.

Cu toate că aceste practici sunt interzise, în anumite circumstanțe, în temeiul normelor de concurență, acestea nu sunt considerate „neloiale” în sensul DPCN. Încălcarea normelor de concurență trebuie să fie luată în considerare, cu toate acestea, în momentul evaluării caracterului neloial al acestora în temeiul DPCN. În astfel de situații, clauza generală de la articolul 5 alineatul (2) din DPCN este relevantă.

1.4.12Interacțiunea cu Carta drepturilor fundamentale a UE

În conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din aceasta, Carta drepturilor fundamentale a UE se aplică statelor membre atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, prin urmare, de asemenea, atunci când acestea pun în aplicare dispozițiile DPCN. Carta conține dispoziții, printre altele, privind protecția datelor cu caracter personal (articolul 8) 66 , drepturile copilului (articolul 24) 67 , protecția consumatorilor (articolul 38) și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil (articolul 47).

Curtea a subliniat importanța articolului 47 din Cartă privind accesul la justiție în ceea ce privește căile de atac puse la dispoziția consumatorilor în legătură cu drepturile consumatorilor acordate în temeiul directivelor UE. Principiul efectivității, astfel cum a fost menționat de către Curte, se referă la faptul că normele naționale procedurale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau imposibilă, în practică, exercitarea de către consumatori a drepturilor conferite de legislația Uniunii 68 .

1.4.13Interacțiunea cu articolele 34-36 din TFUE

O măsură națională într-un domeniu care a făcut obiectul unei armonizări exhaustive la nivelul UE trebuie să fie evaluată în raport cu dispozițiile respectivei măsuri de armonizare și nu ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) 69 . Prin urmare, atunci când o măsură națională intră în domeniul de aplicare a DPCN (discutat la punctele 1.1 și 1.2 de mai sus), aceasta trebuie evaluată în raport cu DPCN și nu cu TFUE.

Măsurile naționale care nu intră nici în domeniul de aplicare a DPCN, nici în al oricărui alt instrument de armonizare din legislația secundară a UE urmează să fie evaluate în temeiul articolelor 34-36 din TFUE. Interzicerea măsurilor cu efect echivalent unor restricții cantitative, astfel cum sunt prevăzute la articolul 34 din TFUE, vizează toate normele comerciale adoptate de statele membre de natură să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului intracomunitar 70 .

Problema momentului în care o normă națională este susceptibilă să constituie un obstacol în comerțul intracomunitar a fost abordată pe larg de către Curte.

În special, în cauza Keck 71 , Curtea a statuat faptul că dispozițiile naționale care limitează sau interzic anumite modalități de vânzare nu sunt de natură să împiedice, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, comerțul dintre statele membre, cu condiția ca, în primul rând, respectivele dispoziții să se aplice tuturor operatorilor în cauză care își exercită activitatea pe teritoriul național și, în al doilea rând, ca acestea să afecteze în același mod, în drept și în fapt, comercializarea produselor naționale și a celor provenite din alte state membre 72 .

Curtea include în lista modalităților de vânzare măsurile referitoare la condițiile și metodele de comercializare 73 , măsuri referitoare la momentul vânzării mărfurilor 74 , măsuri referitoare la locul de vânzare a mărfurilor sau restricțiile privind persoanele care pot vinde aceste mărfuri 75 și măsuri referitoare la controlul prețurilor 76 .

Unele exemple de modalități de vânzare menționate în jurisprudența Curții, în special în ceea ce privește dispozițiile naționale care reglementează condițiile și metodele de comercializare, s-ar încadra în domeniul de aplicare a DPCN în cazul în care acestea se califică drept practici comerciale ale întreprinderilor față de consumatori care au ca scop protejarea intereselor economice ale consumatorilor.

Multe practici comerciale care nu intră în domeniul de aplicare a DPCN sau a altei legislații secundare a UE par să se califice ca modalități de vânzare conform hotărârii Keck. Astfel de modalități de vânzare se încadrează în domeniul de aplicare a articolului 34 din TFUE în cazul în care acestea, în drept sau în fapt, introduc discriminare pe baza originii produselor. Discriminarea în drept are loc atunci când măsurile sunt în mod clar discriminatorii, în timp ce discriminarea în fapt este mai complexă. Astfel de măsuri necesită evaluarea de la caz la caz.

În cazul în care o măsură sau o practică națională încalcă articolul 34 din TFUE, aceasta este posibil să fie justificată, în principiu, în temeiul articolului 36 din TFUE sau pe baza uneia dintre cerințele imperative de interes public recunoscute de către Curtea de Justiție. Este responsabilitatea autorităților naționale să demonstreze faptul că restricția privind libera circulație a mărfurilor este justificată pe baza unuia dintre aceste motive 77 . În plus, statul membru trebuie să demonstreze că legislația națională a acestuia este necesară pentru a proteja în mod eficace interesul public invocat 78 .

Pentru a putea fi permise, astfel de dispoziții trebuie să fie proporționale cu obiectivul urmărit, care nu poate fi îndeplinit prin măsuri mai puțin restrictive pentru comerțul din interiorul UE 79 .

Mai recent, Curtea a hotărât faptul că „în vederea aprecierii proporționalității restricției în cauză, trebuie să se mai verifice dacă mijloacele puse în aplicare în aceste împrejurări nu depășesc ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul legitim propus. Cu alte cuvinte, va trebui să se analizeze dacă nu există măsuri alternative care pot de asemenea realiza acest obiectiv, dar care să aibă un efect mai puțin restrictiv asupra comerțului intracomunitar” 80 .

În plus, Curtea a statuat că „trebuie să se amintească în acest context că o măsură restrictivă nu poate fi considerată ca fiind conformă cerințelor dreptului Uniunii decât în cazul în care răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea într‑un mod coerent și sistematic a obiectivului urmărit” 81 .

1.5Relația dintre DPCN și autoreglementare

DPCN recunoaște importanța mecanismelor de autoreglementare și clarifică rolul pe care responsabilii de coduri și organismele de autoreglementare îl pot juca în punerea în aplicare. Statele membre pot încuraja responsabilii de coduri să verifice practicile comerciale neloiale, pe lângă punerea în aplicare a DPCN.

În cazul în care normele codurilor de autoreglementare sunt stricte și riguros aplicate de către responsabilii de coduri, acestea pot necesita într-adevăr reducerea necesității de a adopta măsuri administrative sau judiciare de asigurare a respectării legii. În plus, în cazul în care standardele sunt ridicate și operatorii din sectorul respectiv le respectă în mare parte, aceste norme pot fi un punct de referință util pentru autoritățile și instanțele naționale pentru a aprecia dacă o practică comercială este neloială.

DPCN conține mai multe dispoziții care împiedică exploatarea în mod nejustificat, de către comercianți, a încrederii pe care consumatorii o pot avea în codurile de autoreglementare. Acest aspect este discutat în secțiunea 3.3.3 privind nerespectarea codurilor de conduită.

Pentru a îmbunătăți respectarea DPCN, în 2012 Comisia Europeană a lansat două procese de dialog cu mai multe părți interesate care au reunit reprezentanți ai industriei, ONG-uri și autorități naționale. Grupul părților interesate privind afirmațiile legate de mediu 82 și Grupul părților interesate privind instrumentele de comparare 83 au furnizat o contribuție utilă, discutată mai detaliat în secțiunile 5.1 privind afirmațiile legate de mediu și 5.2.6 privind instrumentele de comparare. În plus, aceste grupuri au elaborat:

Ø„Criteriile de conformitate privind afirmațiile legate de mediu“: consilierea părților interesate pentru a sprijini comercianții să aplice DPCN în ceea ce privește afirmațiile legate de mediu,

Øo listă a celor mai importante principii aplicabile instrumentelor de comparare.

Aceste documente, care în sine nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic, sunt disponibile la adresa:

http://ec.europa.eu/consumers/consumer_rights/unfair-trade/unfair-practices .

Părțile interesate implicate în respectivele grupuri ale părților interesate s-au angajat să difuzeze, să promoveze și să aplice criteriile/principii și/sau să sprijine punerea în aplicare a acestora.

1.6Aplicarea DPCN comercianților stabiliți în țări terțe

Aplicabilitatea DPCN comercianților din afara UE este reglementată prin Regulamentul nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II). Acest regulament se aplică „obligațiilor necontractuale în materie civilă și comercială, în situații care implică un conflict de legi”. Regulamentul Roma II se aplică litigiilor în materie civilă sau comercială.

Atunci când condițiile de la articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma II sunt îndeplinite, de exemplu în cazul în care publicitatea înșelătoare vizează consumatorii din UE, iar acest lucru dăunează intereselor colective ale consumatorilor din UE, se aplică DPCN.

2.Concepte generale

2.1Noțiunea de comerciant

Această definiție reglementează nu numai comercianții care acționează pe cont propriu, ci, de asemenea, persoanele, inclusiv consumatorii, care acționează „în numele” sau „în beneficiul” altui comerciant.

Prin urmare, în temeiul articolului 2 litera (b), coroborat cu legislațiile naționale relevante privind răspunderea și sancțiunile aplicabile, un comerciant poate fi responsabil, în comun cu un alt comerciant, pentru încălcările DPCN săvârșite de cel din urmă în numele celui dintâi.

Pot exista situații în care persoane care par a fi consumatori ce vând produse altor consumatori ar putea, de fapt, să fie ei însăși comercianți sau să acționeze în numele unor comercianți (vânzări „ascunse de tip B2C”).

Calificarea unui vânzător drept „comerciant” sau consumator se evaluează de la caz la caz. Ar putea fi relevante diferite criterii precum:

Ødacă vânzătorul urmărește obținerea unui profit, inclusiv faptul că este posibil să fi primit o remunerație sau alt tip de compensație pentru că acționează în numele unui anumit comerciant;

Ønumărul, valoarea și frecvența tranzacțiilor;

Øcifra de afaceri obținută din vânzări a vânzătorului;

Ødacă vânzătorul achiziționează produse cu scopul de a le revinde.

Persoanele a căror activitate principală este vânzarea online de produse în mod foarte frecvent sau achiziționarea de produse pentru a le revinde la un preț mai mare ar putea să se încadreze, de exemplu, în cadrul definiției de comerciant.

Organizațiile care urmăresc scopuri caritabile sau etice pot fi considerate drept comercianți în temeiul DPCN în cazul în care se angajează în activități comerciale (de exemplu, vânzarea de produse care respectă anumite standarde etice) către consumatori. Ori de câte ori acționează în calitate de comercianți, acestea trebuie să respecte DPCN în ceea ce privește activitățile lor comerciale. De exemplu, informațiile cu privire la originea produsului sau la aspectele etice ale acestuia nu trebuie să fie înșelătoare.

Faptul că o organizație este structurată ca „non-profit” este irelevant pentru a se evalua dacă aceasta poate fi calificat drept comerciant.

Același lucru este valabil, de asemenea, pentru autoritățile publice, care, la rândul lor, în funcție de circumstanțe, ar putea fi calificate drept comercianți atunci când desfășoară activități comerciale.

În cauza BKK Mobil Oil, Curtea a confirmat faptul că un organism de drept public, responsabil cu o misiune de interes general precum gestionarea unui sistem public de asigurări de sănătate, poate fi calificată drept „comerciant” după cum urmează:

„legiuitorul Uniunii a consacrat o accepțiune deosebit de extinsă a noțiunii «comerciant», care desemnează «orice persoană fizică sau juridică» atunci când aceasta exercită o activitate remunerată și nu exclude din domeniul său de aplicare nici entitățile care îndeplinesc o misiune de interes general, nici pe cele care au un statut de drept public” 86 .

Curtea a concluzionat, de asemenea, că:

„[...] persoanele afiliate la BKK, care trebuie în mod evident să fie considerate ca fiind consumatori în sensul Directivei privind practicile comerciale neloiale, riscă să fie induse în eroare de informațiile înșelătoare difuzate de acest organism, care le împiedică să facă o alegere în cunoștință de cauză [...] și care le determină astfel să ia o decizie pe care nu ar fi luat‑o în absența acestor informații, după cum prevede articolul 6 alineatul (1) din aceeași directivă. În acest context, caracterul public sau privat al organismului în cauză, precum și misiunea specifică îndeplinită de acesta sunt lipsite de relevanță.” 87

În special, în conformitate cu punctul 22 din anexa I la DPCN („lista neagră”), următoarea practică este interzisă:

2.2Conceptul de „practică comercială”

Curtea a hotărât că singurul criteriu de la articolul 2 litera (d) din DPCN este faptul că practica comerciantului trebuie să fie în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs sau a unui serviciu către consumatori 88 .

O practică comercială poate fi „în directă legătură” cu promovarea unui produs, de exemplu, prin furnizarea de „informații referitoare la disponibilitatea unui produs la un preț avantajos pe o anumită perioadă” 89 . Pe baza jurisprudenței actuale, este dificil să se stabilească o limită pentru momentul în care o practică comercială nu ar mai fi „în directă legătură” cu promovarea unui produs. Cu toate acestea, ca exemplu, în cazul în care un comerciant vinde o hartă care nu conține mesaje promoționale, iar consumatorul utilizează ulterior harta pentru a-și găsi drumul spre un anumit magazin, ar părea nerezonabil să se califice vânzarea respectivei hărți ca o practică comercială „în directă legătură” cu promovarea unui produs în magazinul respectiv.

Curtea a statuat faptul că DPCN include activitățile comerciantului după o tranzacție comercială în legătură cu orice bunuri sau servicii și după încheierea unui contract sau în timpul executării acestuia 90 .

Pe această bază, Curtea a concluzionat faptul că:

„[...] împrejurarea că actul comerciantului în cauză nu s‑a produs decât o singură dată și nu a afectat decât un singur consumator este lipsită de orice relevanță în acest context.

Astfel, nici definițiile prevăzute la articolul 2 literele (c) și (d), la articolul 3 alineatul (1), precum și la articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind practicile comerciale neloiale, nici aceasta din urmă, luată în considerare în ansamblu, nu conțin vreun indiciu potrivit căruia acțiunea sau omisiunea care provine de la comerciant ar trebui să aibă un caracter repetat sau să privească mai mult decât un consumator.“

„[...] comunicarea, de către un comerciant către un consumator, a unei informații eronate precum cea în discuție în litigiul principal trebuie calificată drept „practică comercială înșelătoare” în sensul acestei directive, chiar dacă această comunicare nu a privit decât un singur consumator.” 91

2.3Noțiunea de „decizie comercială”

Dispozițiile generale ale DPCN (articolele 5-9) reglementează practicile comerciale neloiale, înșelătoare și agresive care sunt de natură să denatureze comportamentul economic al consumatorilor, determinându-i astfel sau fiind susceptibile să îi determine pe aceștia să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o altfel.

Formularea utilizată la articolul 2 litera (k) sugerează că definiția trebuie să fie interpretată în sens larg și că noțiunea de decizie comercială trebuie să acopere o gamă largă de decizii luate de către consumator în raport cu un produs.

Curtea a statuat faptul că „decizia comercială” se referă nu doar la decizia de a achiziționa sau de a nu achiziționa un produs, ci și la decizia care prezintă o legătură directă cu aceasta, în special cea de a intra în magazin:

„Astfel, în măsura în care, în cauza principală, practica comercială privește informații referitoare la disponibilitatea unui produs la un preț avantajos pe o anumită perioadă, trebuie să se stabilească dacă acte preparatorii pentru o eventuală cumpărare a unui produs precum deplasarea consumatorului până la magazin sau faptul de a intra în acesta pot fi considerate ca fiind decizii comerciale în sensul directivei menționate.

[...] constituie o decizie comercială «orice decizie luată de un consumator cu privire la oportunitatea, modalitățile și condițiile cu privire la cumpărarea unui produs». Această noțiune include, așadar, nu doar decizia de a achiziționa sau de a nu achiziționa un produs, ci și decizia care prezintă o legătură directă cu aceasta, în special cea de a intra în magazin.

[...] Articolul 2 litera (k) din această directivă trebuie interpretat în sensul că intră sub incidența noțiunii de «decizie comercială» orice decizie care are legătură directă cu aceea de a achiziționa sau de a nu achiziționa un produs.” 92

În acest sens, noțiunea de decizie comercială cuprinde, de asemenea, deciziile anterioare și posterioare cumpărării.

Există un spectru larg de decizii comerciale pe care un consumator le poate lua în legătură cu un produs sau un serviciu în afară de decizia de a cumpăra.

Astfel de decizii comerciale pot conduce la acțiuni fără consecințe juridice în temeiul dreptului contractual național și pot fi luate în orice clipă între momentul în care consumatorul este expus pentru prima dată la comercializare și sfârșitul vieții unui produs sau utilizarea finală a unui serviciu.

Multe dintre deciziile anterioare cumpărării ar putea fi considerate decizii comerciale.

Multe decizii posterioare cumpărării, efectuate în urma achiziționării unui produs sau abonarea la un serviciu, pot fi calificate drept decizii comerciale.

În cazul practicilor înșelătoare săvârșite de către terți, articolul 14 din Directiva privind comerțul electronic stabilește condițiile în care anumite platforme online nu sunt răspunzătoare pentru informațiile ilegale stocate pe platformă ale unor astfel de terți atunci când acestea acționează ca intermediar furnizând servicii de „hosting” în sensul dispoziției menționate.

Dintr-o perspectivă a DPCN, ceea ce este determinant este dacă intermediarul online relevant îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat un comerciant și dacă a fost sau nu implicat în practici comerciale ale întreprinderilor față de consumatori în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori. Numai în cazul în care intermediarul online respectiv se califică drept comerciant și se implică în astfel de practici comerciale și face acest lucru într-o modalitate care este interzisă în temeiul DPCN, se poate constata o încălcare. În acest sens, intermediarul nu poate invoca derogarea în materie de răspundere de la articolul 14 din Directiva privind comerțul electronic în cazul în care aceste practici se referă la activitățile proprii ale intermediarului și nu la informațiile stocate, nici în cazul în care intermediarul cunoaște sau are controlul asupra unor astfel de informații 93 .

Mulți consumatori caută mai întâi produse utilizând motoarele de căutare sau instrumente de comparare sau prin studierea evaluărilor online ale utilizatorilor și, ulterior, se îndreaptă către site-urile internet ale comercianților care furnizează cele mai bune oferte pentru cumpărarea efectivă.

În plus, o practică comercială neloială îndreptată către un consumator ar putea conduce la o decizie comercială a unui alt consumator, pe care acesta din urmă nu ar fi luat-o în altă situație.

Practicile comerciale legate de motoarele de căutare, instrumentele de comparație și evaluările utilizatorilor sunt discutate mai în detaliu în capitolul 5.2 „Sectorul online”.

2.4„A denatura în mod semnificativ comportamentul economic al consumatorilor”

Dispozițiile generale ale DPCN (articolele 5-9) reglementează practicile comerciale neloiale, înșelătoare și agresive care pot să denatureze comportamentul economic al consumatorilor. Dispozițiile utilizează o formulare puțin diferită pentru a exprima aceste cerințe.

În temeiul articolului 5 alineatul (2) din DPCN, o practică comercială este neloială în cazul în care este contrară cerințelor diligenței profesionale și „denaturează sau poate denatura semnificativ” comportamentul economic al consumatorului mediu. Cu toate acestea, articolele 6, 7 și 8 interzic o practică înșelătoare sau agresivă în cazul în care aceasta determină sau poate determina o „decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat-o în altă situație”.

Cerința conform căreia o practică comercială trebuie să denatureze comportamentul economic al consumatorului pentru a fi neloială este formulată diferit la articolul 5 alineatul (2) decât la articolele 6, 7 și 8. La prima vedere, această contradicție aparentă ar putea crea probleme de interpretare. Cu toate acestea, articolul 5 alineatul (2) trebuie să fie interpretat în coroborare cu articolul 2 litera (e), care prevede:

Prin urmare, în baza articolului 5 alineatul (2), ceea ce determină dacă o practică comercială „denaturează sau poate denatura semnificativ” comportamentul economic al consumatorului este dacă practica comercială determină sau poate determina consumatorul să ia „o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat-o în altă situație”.

Această evaluare coincide cu cea care urmează să fie efectuată în temeiul articolelor 6, 7 și 8. În consecință, cu toate că formularea de la articolul 5 alineatul (2) este diferită de formularea articolelor citate anterior, cerința în legătură cu denaturarea semnificativă a comportamentului economic al consumatorilor este aceeași.

Conceptul amplu de decizie comercială dezvoltat de către Curte (a se vedea secțiunea 2.3) permite ca DPCN să se aplice la o varietate de cazuri în care comportamentul neloial al unui comerciant nu determină consumatorul să încheie o tranzacție sau un contract de servicii.

O practică comercială poate fi considerată neloială nu numai în cazul în care aceasta este de natură să determine consumatorul mediu să cumpere sau să nu cumpere un produs, ci, de asemenea, în cazul în care aceasta este de natură să determine consumatorul, de exemplu:

Øsă intre într-un magazin;

Øsă petreacă mai mult timp pe internet, angajat într-un proces de rezervare;

Øsă decidă să nu se îndrepte spre un alt furnizor de servicii sau produs.

DPCN nu limitează denaturarea semnificativă la evaluarea caracterului denaturat al comportamentului economic al consumatorului (și anume, decizia sa comercială). Aceasta solicită, de asemenea, evaluarea pentru a se stabili dacă o practică comercială „poate” (și anume, este de natură) să aibă un astfel de impact asupra consumatorului mediu. Prin urmare, autoritățile naționale de punere în aplicare trebuie să investigheze faptele și circumstanțele unui caz individual (și anume, in concreto), dar să evalueze, de asemenea, „probabilitatea” impactului practicii respective asupra deciziei comerciale a consumatorului mediu (și anume, in abstracto).

2.5„Consumator mediu”

Astfel cum se indică în considerentul 18 și se specifică în continuare la articolele 5-9, criteriul de evaluare a DPCN pentru impactul unei practici comerciale este noțiunea de „consumator mediu“, astfel cum a fost dezvoltat anterior de către Curte. Astfel, „... pentru a determina dacă o anumită descriere, marcă sau descriere promoționale sau declarație este înșelătoare, trebuie să se aibă în vedere așteptările prezumate ale unui consumator mediu, normal informat, suficient de atent și avizat“ 95 .

Acest concept a fost elaborat de fapt de către Curtea de Justiție înainte de DPCN. Acesta a fost codificat ulterior prin DPCN pentru a furniza criterii comune autorităților și instanțelor naționale pentru a spori securitatea juridică și a reduce posibilitatea unor evaluări divergente. În jurisprudența Curții, consumatorul mediu este o persoană critică în mod rezonabil, conștientă și avizată în comportamentul său pe piață.

Consumatorul mediu în temeiul DPCN, în orice caz, nu este o persoană care are nevoie numai de un nivel redus de protecție deoarece acesta este întotdeauna în măsură să obțină informațiile disponibile și să acționeze în mod înțelept având în vedere aceste informații. Dimpotrivă, astfel cum se subliniază în considerentul 18, noțiunea se bazează pe principiul proporționalității. DPCN a adoptat această noțiune pentru a obține echilibrul potrivit între necesitatea de a proteja consumatorii și promovarea liberului schimb într-o piață deschisă concurenței.

Prin urmare, conceptul de consumator mediu în temeiul DPCN trebuie să fie întotdeauna interpretat având în vedere articolul 114 din tratat, care prevede un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. În același timp, DPCN se bazează pe ideea că, de exemplu, o măsură națională care interzice declarațiile care ar putea induce în eroare numai un consumator credul, naiv sau superficial (de exemplu, „publicitate exagerată” 98 ) ar fi disproporționată și ar crea un obstacol nejustificat în calea comerțului 99 .

Astfel cum se menționează în mod explicit în considerentul 18, noțiunea de consumator mediu nu este o noțiune statistică. Acest lucru înseamnă că autoritățile și instanțele naționale trebuie să poată stabili dacă o practică este de natură să inducă în eroare consumatorul mediu care își utilizează raționamentul propriu, ținând cont de așteptările generale prezumate ale unui consumator mediu, fără a trebui să apeleze la raportul unui expert sau la un sondaj de opinie în rândul consumatorilor 100 .

Articolul 5 alineatul (2) litera (b) din DPCN detaliază în continuare noțiunea de consumator mediu, atunci când sunt implicate interesele unor grupuri specifice de consumatori. Atunci când practica este orientată către un grup particular de consumatori, impactul acesteia trebuie să fie evaluat din perspectiva membrului mediu al grupului relevant.

Atunci când își elaborează mesajele comerciale, comercianții pot necesita, în anumite cazuri și în funcție de natura specifică a produselor în cauză, să ia în considerare unele caracteristici sociale, lingvistice și culturale care sunt specifice consumatorilor medii cărora le sunt vizate produsele. Prin urmare, în anumite cazuri, astfel de caracteristici sociale, lingvistice și culturale, care pot fi specifice, de asemenea, unui anumit stat membru, pot justifica, de asemenea, o interpretare diferită de către autoritatea de punere în aplicare sau instanța competentă a mesajului comunicat în practica comercială. Într-o cauză referitoare la publicitatea înșelătoare pentru produsele cosmetice, Curtea a hotărât faptul că:

„Pentru a aplica respectivul test în cazul de față, trebuie luate în considerare mai multe aspecte. În special, trebuie să se stabilească dacă factorii sociali, culturali sau lingvistici pot justifica faptul că termenul «lifting», utilizat în legătură cu o cremă pentru fermitate, înseamnă ceva diferit pentru consumatorul [mediu] german, spre deosebire de consumatorii din alte state membre sau dacă instrucțiunile de utilizare a produsului sunt suficiente, în sine, pentru a clarifica faptul că efectele acestuia sunt de scurtă durată, neutralizând astfel orice concluzie în sensul contrar a ceea ce ar putea fi derivat din cuvântul «lifting»” 112 .

În plus, Curtea a afirmat faptul că:

„o interdicție legată de comercializare, întemeiată pe natura înșelătoare a mărcii nu este împiedicată, în principiu, de faptul că aceeași marcă nu este considerată a fi înșelătoare în alte state membre. [...] este posibil ca, din cauza diferențelor lingvistice, culturale și sociale între statele membre, o marcă ce nu este de natură să inducă în eroare consumatorul într-un stat membru să poată fi de natură să facă acest lucru într-un alt stat membru.” 113

Prin urmare, pe baza noțiunii de consumator mediu și în pofida caracterului de armonizare completă a DPCN, ar putea fi justificată, în mod teoretic, solicitarea ca un operator străin să furnizeze informații suplimentare pentru motive sociale, culturale sau lingvistice. Cu alte cuvinte, omiterea unor astfel de informații ar putea induce în eroare consumatorii din țara de destinație, spre deosebire de cei din țara de origine.

2.6Consumatori vulnerabili

DPCN se bazează pe ideea că, în timp ce este adecvat să se protejeze toate tipurile de consumatori de practicile comerciale neloiale, consumatorii care pot fi calificați ca membri ai unui grup dintre cele menționate la articolul 5 alineatul (3) trebuie să beneficieze de un nivel mai ridicat de protecție în comparație cu „consumatorul mediu” menționat la articolul 5 alineatul (2).

Considerentul 19 din preambul clarifică în continuare interpretarea articolului 5 alineatul (3): cu toate că articolul 5 alineatul (3) pare să califice în mod exclusiv consumatorii ca fiind vulnerabili din cauza unei „infirmități mintale sau fizice, vârstei sau credulității”, considerentul 19 prevede o listă neexhaustivă de caracteristici care determină un consumator să fie „deosebit de vulnerabil”.

2.6.1Criteriile de vulnerabilitate de la articolul 5 alineatul (3)

Infirmitatea (mintală sau fizică) include deficiența senzorială, mobilitate limitată și alte dizabilități.

În acest sens, este demn de menționat faptul că UE a ratificat Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap din 2010 117 . În observațiile finale ale Comitetului ONU în octombrie 2015 a fost făcută o recomandare ca UE să „ia măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că toate persoanele cu handicap care au fost private de capacitatea lor juridică să poate exercita toate drepturile consacrate în tratatele și legislația Uniunii Europene, precum (...) drepturile consumatorilor (...)” 118 .

În ceea ce privește vârsta, poate fi oportun să se ia în considerare o practică comercială din perspectiva unor consumatori de vârste diferite.

Persoanele în vârstă pot fi mai vulnerabile la anumite practici din cauza vârstei acestora. Metodele agresive de vânzare la domiciliu nu pot afecta consumatorul mediu, dar sunt susceptibile să intimideze un anumit grup de consumatori, în special persoanele în vârstă, care pot fi mai vulnerabile la vânzarea sub presiune.

În plus față de articolul 5 alineatul (3) din DPCN, copiii beneficiază de o protecție specifică prin interzicerea îndemnurilor directe la punctul 28 din anexa I la DPCN. Această interdicție, care include exercitarea de presiuni asupra copiilor pentru a cumpăra produse direct sau pentru a convinge adulții să cumpere diverse articole pentru aceștia („puterea de hărțuire”), este discutată în secțiunea 4.6.

Astfel cum s-a menționat în secțiunea 2.5 privind consumatorul mediu, capacitățile copiilor în înțelegerea publicității online și offline vor varia foarte mult de la un copil la altul și în funcție de vârstă și de maturitate. Într-o anumită măsură, este posibil să se ia în considerare acest aspect în cadrul DPCN, întrucât articolul 5 alineatul (3) permite evaluarea unei practici comerciale din perspectiva unui membru mediu al unui anumit grup de vârstă.

Adolescenții reprezintă o altă categorie de consumatori adesea aflați în vizorul comercianților necinstiți. Promovarea de produse deosebit de atrăgătoare pentru adolescenți ar putea exploata lipsa lor de atenție sau de reflecție, precum și comportamentele care implică asumarea de riscuri, din cauza imaturității și a credulității acestora.

Conceptul de „credulitate” se referă la grupuri de consumatori care pot crede mai ușor afirmații specifice. Termenul este neutru și circumstanțial, efectul fiind de a proteja membrii unui grup care sunt predispuși, din orice motiv, în special să fie influențați de o anumită practică comercială. Orice consumator s-ar putea califica drept un membru al acestui grup.

Studiu privind vulnerabilitatea consumatorilor 121 a stabilit faptul că persoanele care nu au trecut un test al credulității sunt mai susceptibile decât altele să întâmpine probleme în alegerea acordurilor. În plus, persoanele care se consideră credule sunt mai puțin susceptibile să se plângă atunci când se confruntă cu probleme și sunt mai susceptibile să se simtă vulnerabile în calitate de consumatori.

2.6.2Cerința de „previzibilitate”

Criteriile „consumatorului vulnerabil” se aplică în cazul în care practica comercială denaturează comportamentul economic al unui grup de consumatori care sunt vulnerabili, în special, „într-un mod pe care comerciantul îl poate anticipa cu ușurință”.

Acest criteriu adaugă un element de proporționalitate în evaluarea unei practici comerciale în legătură cu consumatorii vulnerabili.

Acesta are ca scop tragerea la răspundere a comercianților numai în cazul în care impactul negativ al unei practici comerciale asupra unei categorii de consumatori vulnerabili ar putea fi considerat ca fiind previzibil, în mod rezonabil, de către comerciant.

Comercianții nu sunt obligați, prin urmare, să facă mai mult decât este rezonabil, atât în ceea ce privește impactul neloial pe care l-ar avea practica asupra oricărui grup de consumatori, identificabil în mod clar, cât și în luarea de măsuri pentru a limita astfel de impacte.

În consecință, o practică comercială nu ar putea să fie considerată înșelătoare în cazul în care unii consumatori, din cauza naivității lor extreme sau a ignoranței, sunt induși în eroare sau, în alte situații, acționează în mod irațional, inclusiv în cazul practicilor comerciale cele mai loiale.

2.7Invitație de a cumpăra — Conceptul

În ceea ce privește „invitațiile de a cumpăra”, articolul 7 alineatul (4) din DPCN consideră anumite informații ca fiind „semnificative”. Acest lucru înseamnă că astfel de informații trebuie să fie puse dispoziția consumatorilor de către comercianți, în cazul în care acestea nu reies din context.

„Caracteristicile produsului” sunt prezente în mod invariabil de îndată ce există o trimitere verbală sau vizuală la produs. O interpretare diferită ar putea stimula comercianții să furnizeze descrieri vagi ale produselor sau să omită informații în ofertele comerciale ale acestora, cu scopul de a eluda cerințele privind informarea prevăzute la articolul 7 alineatul (4) din DPCN.

Ultima parte a definiției de la articolul 2 litera (i) („și care îl determină pe consumator să cumpere un produs”) nu solicită ca în comunicarea comercială să se furnizeze consumatorului un mecanism efectiv de cumpărare (de exemplu, un număr de telefon sau un cupon). Acest lucru înseamnă că informațiile furnizate în activitatea de comercializare a produsului trebuie să fie suficiente pentru a permite consumatorului să decidă dacă să cumpere sau nu un anumit produs pentru un anumit preț.

În cauza Ving Sverige, Curtea a statuat 124 :

„Din cele menționate anterior rezultă că, pentru ca o comunicare comercială să poată fi calificată drept invitație de a cumpăra, nu este necesar ca aceasta să conțină o posibilitate concretă de a cumpăra sau să prezinte o legătură cu o astfel de posibilitate.”

O invitația de a cumpăra este un concept mai restrâns decât publicitatea și nu toate comunicările comerciale se califică drept invitații de a cumpăra în sensul articolului 2 litera (i).

Cu toate acestea, o invitație de a cumpăra este un concept mai amplu decât informațiile precontractuale. În timp ce cerințele precontractuale de informare se referă la informațiile care trebuie să fie furnizate înainte de încheierea unui contract de către consumator, o invitație de a cumpăra nu înseamnă neapărat că următorul pas pentru consumator este să încheie un contract cu un comerciant.

Această distincție este deosebit de importantă în ceea ce privește interacțiunea dintre DPCN și Directiva privind drepturile consumatorilor. O gamă largă de comunicări comerciale s-ar califica, în mod normal, ca invitații de a cumpăra.

DPCN lasă comercianților posibilitatea de a alege dacă să includă prețul în comunicările comerciale ale acestora. O comunicare comercială sau o reclamă care conține o descriere exhaustivă a naturii unui produs sau a unui serviciu, a caracteristicilor și beneficiilor sale, dar nu prețul acestuia nu poate fi considerată o „invitație de a cumpăra” în sensul articolului 2 litera (i) din DPCN. Un exemplu de comunicări comerciale care nu sunt invitații de a cumpăra ar fi reclamele de promovare a „mărcii” unui comerciant și nu a unui anumit produs (și anume, publicitatea mărcii).

Cerințele în materie de informații prevăzute la articolul 7 alineatul (4) sunt discutate în secțiunea 3.4.5, care se referă la informații semnificative în invitațiile de a cumpăra.

3.Dispozițiile DPCN

3.1Funcționarea DPCN – diagrama directivei

Diagrama de mai jos ilustrează relația dintre „lista neagră” a practicilor comerciale din anexă și clauzele generale ale DPCN, și anume, articolele 6-9 și respectiv, articolul 5. Pentru a fi considerată neloială și, prin urmare, interzisă în temeiul DPCN, este suficient ca o practică comercială să îndeplinească doar unul dintre aceste teste.

3.2Clauza generală — cerințele de diligență profesională

Articolul 5 alineatul (2) prevede o clauză prin care se stabilesc două criterii cumulative pentru a evalua dacă practicile comerciale trebuie să fie considerate neloiale. Aceasta funcționează ca o „plasă de siguranță” pentru a asigura că orice practică neloială care nu e reglementată de alte dispoziții ale DPCN (și anume, nu este nici înșelătoare, nici agresivă sau enumerată în anexa I), cu toate acestea, poate fi sancționată. Dispoziția este, de asemenea, rezistentă în timp, întrucât permite abordarea noilor practici neloiale.

Articolul 5 alineatul (2) interzice practicile comerciale care sunt contrare cerințelor diligenței profesionale, în cazul în care acestea sunt susceptibile să denatureze semnificativ comportamentul economic al consumatorului mediu. Acesta este un criteriu de sine stătător — nu este un test cumulativ suplimentar care trebuie îndeplinit pentru a se constata că o practică încalcă oricare dintre categoriile specifice de practici neloiale prevăzute la articolele 6-9 sau în anexa I la DPCN. Acest lucru este ilustrat în diagrama DPCN.

Acest lucru a fost confirmat de către Curte:

„45   [...] având în vedere atât modul de redactare, cât și structura articolelor 5 și 6 alineatul (1) din directiva menționată, precum și economia generală a acesteia din urmă, o practică comercială trebuie considerată ca fiind „înșelătoare” în sensul celei de a doua dintre aceste dispoziții cu condiția întrunirii criteriilor enumerate la aceste articole, fără a fi necesară verificarea aspectului dacă condiția privind contrarietatea practicii respective cu cerințele diligenței comerciale, prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (a) din această directivă, este de asemenea îndeplinită.

46   Interpretarea care precede este singura de natură să mențină efectul util al normelor speciale prevăzute la articolele 6-9 din Directiva privind practicile comerciale neloiale. Astfel, în cazul în care condițiile de aplicare a acestor articole ar fi identice cu cele enunțate la articolul 5 alineatul (2) din aceeași directivă, articolele menționate ar fi lipsite de orice sens practic, deși acestea au drept scop protejarea consumatorului împotriva practicilor comerciale neloiale cele mai frecvente [...]” 129

Noțiunea de „diligență profesională” cuprinde principii care au fost deja consacrate în legislațiile statelor membre înainte de adoptarea DPCN, cum ar fi „practica comercială loială”, „buna credință” și „bune practici de piață”. Aceste principii subliniază valori normative care se aplică în domeniul specific de activitate comercială.

Din articolul 5 alineatul (2) litera (b) rezultă că, pentru a fi considerată contrară cerințelor diligenței profesionale, o practică comercială trebuie să fie considerată, de asemenea, susceptibilă să denatureze în mod semnificativ comportamentul economic al consumatorilor. Acest concept este discutat în secțiunea 2.4 de mai sus.

Pentru aspecte specifice privind diligența profesională a platformelor online, a se vedea secțiunea 5.2, „Sectorul online”.

3.3Acțiuni înșelătoare

Împreună cu articolul 7 privind omisiunile înșelătoare, articolul 6 este de departe dispoziția cea mai frecvent utilizată în scopul aplicării DPCN.

Observațiile din domeniul economiei comportamentale arată faptul că nu numai conținutul informațiilor furnizate, ci și modul în care informațiile sunt prezentate poate avea un impact semnificativ asupra modului în care reacționează consumatorii.

Din acest motiv, articolul 6 reglementează în mod explicit situațiile în care practicile comerciale sunt susceptibile să inducă în eroare consumatorii „în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală”, „chiar dacă informația este corectă în fapt”.

Instanțele și autoritățile administrative naționale sunt responsabile de evaluarea caracterului înșelător al practicilor comerciale, luând în considerare cele mai recente descoperiri ale economiei comportamentale.

De exemplu, utilizarea setărilor implicite (opțiuni despre care se presupune că sunt adoptate de consumatori, cu excepția cazului în care aceștia indică în mod expres o altă opțiune) sau furnizarea de informații inutil de complexe poate fi considerată înșelătoare.

3.3.1Informații generale înșelătoare

Articolul 6 alineatul (1) literele (a)-(g) interzice acțiunile înșelătoare care sunt de natură să inducă în eroare consumatorul mediu în legătură cu o gamă largă de elemente, inclusiv:

Øexistența produsului;

Øprincipalele caracteristici ale acestuia (de exemplu, compoziția, metoda de fabricare, originea geografică sau comercială, riscurile și rezultatele preconizate în urma utilizării acestuia);

Øprețul sau modalitatea de calcul a prețului sau existența unui avantaj specific în ceea ce privește prețul;

Ønatura, calitățile și drepturile comerciantului.

Articolul 6 reglementează în mod clar orice practică comercială care „conține informații false și, în consecință, este mincinoasă”.

În cazul produselor informatice precum hard disk-uri externe, unități flash pentru USB, telefoane mobile și tablete, capacitatea de stocare sau memoria indicate de către comercianți nu reflectă întotdeauna realitatea.

În timp ce Directiva privind drepturile consumatorilor 133 prevede faptul că un comerciant trebuie să furnizeze informații clare și inteligibile cu privire la astfel de caracteristici principale înainte de achiziționare, articolul 6 alineatul (1) litera (b) din DPCN interzice furnizarea de informații incorecte cu privire la principalele caracteristici ale unui produs în cazul în care acesta poate să determine consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în altă situație.

Informațiile furnizate consumatorilor, de asemenea, nu trebuie să inducă sau să poată induce în eroare consumatorul în orice fel, inclusiv prin prezentarea generală, chiar dacă informațiile sunt corecte în fapt.

În timp ce DPCN nu prevede nicio cerință formală de a indica originea geografică (sau comercială) a unui produs sau compoziția acestuia 138 , inducerea în eroare a consumatorilor cu privire la astfel de elemente ar putea intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (b) din DPCN, în cazul în care astfel de informații false sau înșelătoare sunt susceptibile să determine consumatorul să ia o decizie pe care nu ar fi luat-o în altă situație.

Unele decizii ale instanțelor naționale se referă în mod specific la aplicarea DPCN afirmațiilor de origine înșelătoare.

Bunurile de aceeași marcă și cu un ambalaj identic sau similar pot varia în ceea ce privește compoziția în funcție de locul de fabricare și piața de destinație, și anume acestea pot varia de la un stat membru la altul.

În temeiul DPCN, practicile comerciale care consistă în comercializarea de produse cu o componență diferită nu sunt neloiale în sine. Cu toate acestea, DPCN trebuie să fie luată în considerare în cazurile în care comercianții promovează un produs ca având aceeași calitate și compoziție ca și produsele aparținând mărcii relevante comercializate în alte state membre. În cazul în care astfel de afirmații comerciale sunt incorecte sau înșelătoare, acestea pot fi considerate înșelătoare în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din DPCN dacă pot determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în altă situație.

În temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (d), informațiile cu privire la preț nu trebuie să fie înșelătoare 141 .

Prețurile de vânzare cu amănuntul recomandate și trimiterile la prețurile anterioare pot fi contrare articolului 6 alineatul (1) litera (d) din DPCN. Acesta ar putea fi cazul dacă un comerciant utilizează un preț de vânzare cu amănuntul sau un preț de referință nejustificat de mare sau înșelător în scopul comparării prețurilor, lăsând consumatorilor impresia că li se oferă o reducere mai semnificativă decât este cazul.

În temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (g), comercianții nu trebuie să inducă în eroare consumatorii cu privire la drepturile acestora în calitate de consumatori.

O practică comercială, menționată adesea ca „afirmații până la”, implică prezentarea de către comercianți, ca argument de comercializare, a beneficiilor maxime la care consumatorii se pot aștepta în urma utilizării unui produs.

O „afirmație până la” poate fi considerată înșelătoare în sensul articolelor 6 și 7 în cazul în care aceasta nu reflectă realitatea ofertei efectuate de către comerciant și dacă poate determina consumatorul să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în altă situație 147 .

Afirmațiile „până la” pot fi înșelătoare în cazul în care comercianții nu sunt în măsură să demonstreze obținerea de către consumatori a rezultatelor maxime promise în condiții normale.

Caracterul înșelător al unei afirmații „până la” trebuie să fie evaluat de la caz la caz. Pot fi relevante diferite criterii precum:

ØDacă dezvăluie în mod clar rezultatele și beneficiile pe care un consumator mediu se poate aștepta în mod rezonabil să le atingă, inclusiv orice condiție sau limitare aplicabilă. Nerealizarea acestui lucru s-ar putea califica drept înșelătoare în ceea ce privește „caracteristicile principale” ale produsului:

-prin omiterea de informații semnificative în sensul articolului 7 alineatul (4) litera (a) (în cazul unei invitații de a cumpăra);

-ca o acțiune înșelătoare în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din DPCN;

ØDacă un comerciant are dovezi corespunzătoare disponibile pentru a sprijini afirmația în sensul articolului 12 din DPCN.

O definiție utilă a afirmațiilor etice este furnizată în Ghidul elaborat de Ombudsmanul consumatorului din Danemarca cu privire la utilizarea afirmațiilor de comercializare legate de mediu și etice 149 :

„Afirmații etice” înseamnă, în special, utilizarea de declarații, etc. care creează impresia că fabricarea unui produs sau planificarea unei activități a unui comerciant sunt efectuate în conformitate cu standardele acceptate și recunoscute în mod general, de exemplu, în ceea ce privește munca copiilor și condițiile generale de muncă, protecția mediului, sănătatea și bunăstarea animalelor, inițiativele de responsabilitate socială a întreprinderilor (RSI) și donațiile caritabile. Astfel de afirmații se bazează, de obicei, pe dorința comerciantului de a se adapta la evoluțiile și tendințele generale sau specifice care pot fi deduse din comportamentul consumatorilor.

Responsabilitatea socială a întreprinderilor se referă la asumarea de către societăți a responsabilității pentru impactul pe care îl au asupra societății, adoptând un proces în vederea integrării preocupărilor sociale, de mediu, etice și ale consumatorilor în operațiunile de afaceri și strategia de bază a acestora.

Aceasta a devenit un instrument de comercializare utilizat pentru a răspunde preocupării în continuă creștere a consumatorilor privind respectarea de către comercianți a standardelor etice. Societățile utilizează această abordare pentru a arăta că iau în considerare preocupările etice și privind drepturile omului. Acest lucru poate avea un impact asupra deciziei comerciale a unui consumator care trebuie să aleagă între două produse concurente, similare din punct de vedere al calității și al prețului.

Din acest motiv, astfel de inițiative, în majoritatea cazurilor, vor fi „în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs” și, prin urmare, constituie o practică comercială în sensul DPCN.

Din cauza faptului că există numeroase asemănări importante între afirmațiile etice/de responsabilitate socială a întreprinderilor și afirmațiile legate de mediu, principiile cheie care se aplică afirmațiilor ecologice trebuie să se aplice, de asemenea, afirmațiilor etice și de responsabilitate socială a întreprinderilor. Aceste principii cheie sunt discutate mai în detaliu în secțiunea 5.1 privind afirmațiile legate de mediu.

3.3.2Comercializare care creează confuzie

Articolul 6 alineatul (2) litera (a) din DPCN abordează comercializarea care creează confuzie.

O practică ce ridică probleme de compatibilitate cu această dispoziție este copierea ambalajului („copycat packaging”). Aceasta se referă la practica de concepere a ambalajului unui produs (sau caracteristicile vizuale ale acestuia) pentru a-i da aparența generală a unei mărci concurente bine-cunoscute.

Copierea ambalajului este distinctă de contrafacere, întrucât, în mod normal, aceasta nu presupune copierea mărcii comerciale. Riscul prezentat prin copierea ambalajului este crearea de confuzie în rândul consumatorilor și, prin urmare, denaturarea comportamentului comercial al acestora.

Inducerea în eroare a consumatorilor cauzată de copierea ambalajului poate lua mai multe forme:

Øconfuzie absolută — consumatorul cumpăra produsul copiat confundându-l cu cel de marcă;

Øconfuzie privind originea — consumatorul recunoaște faptul că produsul copiat este diferit, dar consideră că, din cauza ambalajului similar, acesta este fabricat de același producător;

Øconfuzie privind calitatea sau natura — din nou, consumatorul recunoaște faptul că produsul copiat este diferit, dar consideră că, din cauza ambalajului similar, calitatea este aceeași sau similară cu cea a produsului copiat.

Ambalajele similare sugerează consumatorilor faptul că natura sau calitatea produsului copiat este comparabilă cu cea a produselor de marcă în cauză sau, cel puțin, că produsele au un grad mai mare de similaritate decât s-ar putea presupune în alte circumstanțe. Ca atare, ambalajele similare dau impresia consumatorilor că prețul este singurul termen de comparație între produse (în loc de o combinație a prețului și a calității).

Există mai multe studii privind impactul copierii ambalajelor 153 .

Anexa I la DPCN interzice în orice situație anumite practici comerciale care implică tehnici de comercializare care creează confuzie cu privire la mărci comerciale, mărci și caracteristici conexe:

3.3.3Neconformitatea cu codurile de conduită

DPCN conține mai multe dispoziții pentru a împiedica exploatarea în mod nejustificat, de către comercianți, a încrederii pe care consumatorii o pot avea în codurile de autoreglementare. Aceasta nu prevede norme specifice cu privire la validitatea unui cod de conduită, dar se bazează pe ipoteza că declarațiile înșelătoare cu privire la apartenența unui comerciant sau cu privire la o aprobare din partea unui organism de autoreglementare pot să denatureze comportamentul economic al consumatorilor și să submineze încrederea pe care consumatorii o au în codurile de autoreglementare. În primul rând, articolul 6 alineatul (2) litera (b) obligă comercianții să respecte codurile de conduită la care s-au angajat în comunicări comerciale.

În al doilea rând, anexa I la DPCN interzice anumite practici în toate situațiile pentru a asigura utilizarea în mod responsabil a codurilor de conduită în comercializarea de către comercianți (anexa I punctele 1 și 3 pentru codurile de conduită, punctul 2 privind certificate și punctul 4 privind aprobarea de către un organism public sau privat). O serie de exemple sunt incluse în secțiunea 5.1.6 (aplicarea anexei I la afirmațiile legate de mediu).

3.4Omisiuni înșelătoare

3.4.1Informații semnificative

Articolul 7 alineatele (1) și (2) stabilesc, în termeni foarte generali, o obligație pozitivă a comercianților de a furniza toate informațiile de care consumatorul mediu are nevoie pentru a lua o decizie de cumpărare în cunoștință de cauză. Acestea sunt numite „informații semnificative” la articolul 7.

DPCN nu definește noțiunea de „informații semnificative”, exceptând cazul specific al unei „invitații de a cumpăra”, care este abordat la articolul 7 alineatul (4). Informațiile semnificative pentru o invitație de a cumpăra sunt discutate în secțiunea 3.4.5. În plus, astfel cum s-a discutat în secțiunea 1.4.3., articolul 7 alineatul (5) din DPCN clarifică faptul că „informațiile prevăzute de legislația comunitară privind comunicarea comercială, inclusiv publicitatea” sunt considerate semnificative.

Pentru a evalua de la caz la caz dacă au fost omise elemente cheie ale informațiilor, autoritățile și instanțele naționale trebuie să ia în considerare toate caracteristicile și circumstanțele unei anumite practici comerciale, inclusiv limitele mediului utilizat pentru comunicarea acesteia.

Astfel cum s-a menționat în secțiunea 1.4.9 privind interacțiunea cu normele UE de protecție a datelor, se înregistrează o creștere a gradului de sensibilizare a valorii economice a informațiilor referitoare la preferințele consumatorilor, a datelor cu caracter personal și a altor conținuturi generate de utilizator. În cazul în care un comerciant nu informează consumatorul cu privire la faptul că astfel de informații vor fi utilizate în scopuri comerciale dincolo de tranzacția în cauză, acest lucru s-ar putea califica drept o omisiune înșelătoare de informații semnificative.

3.4.2Comercializare ascunsă/nedeclararea intenției comerciale

În temeiul articolului 7 alineatul (2), nedeclararea intenției comerciale a unei practici comerciale se consideră omisiune înșelătoare, în cazul în care aceasta poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în altă situație.

Directiva privind comerțul electronic 156 , Directiva serviciilor mass-media audiovizuale 157 și Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice 158 stabilesc, în mod similar, anumite cerințe în acest sens, cu privire la comunicările comerciale și trimiterea de mesaje electronice în scopuri de comercializare directă.

Un aspect specific al comercializării ascunse, de asemenea, este reglementat la articolul 8 alineatul (5) din Directiva privind drepturile consumatorilor 159 .

În timp ce aceste dispoziții se axează pe anumite practici comerciale sau sectoare, articolul 7 alineatul (2) și are un domeniu de aplicare mai larg și cu caracter general vizând orice practici comerciale.

În plus față de articolul 7 alineatul (2), DPCN interzice în orice situație anumite practici specifice care implică nedeclararea intenției comerciale.

Punctul 11 din anexa I interzice utilizarea „conținutului editorial în mass-media pentru a promova un produs, în cazul în care comerciantul a plătit pentru această promovare, fără a specifica acest lucru prin conținut sau prin imagini sau sunete pe care consumatorul le poate identifica ușor (reportaj publicitar)”.

Punctul 22 din anexa I interzice „a face afirmații false sau a crea impresia că un comerciant nu acționează în scopuri ce se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală sau a se prezenta in mod fals drept consumator”.

Articolul 7 alineatul (2), împreună cu punctele 11 și 22 din anexa I, poate fi deosebit de relevant pentru comercianții online. Aceste aspecte sunt discutate în continuare în capitolul 5.2 — Sectorul online.

3.4.3Informații semnificative furnizate într-o manieră neclară

În conformitate cu articolul 7 alineatul (2), furnizarea de informații semnificative „într-o manieră neclară, neinteligibilă, ambiguă sau nepotrivită” este o omisiune înșelătoare, în cazul în care aceasta poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în altă situație.

3.4.4Analiza faptelor și limitele mediului de comunicare utilizat

Articolul 7 alineatul (1) subliniază faptul că, pentru a evalua dacă o practică comercială este înșelătoare, aceasta se ia în considerare „analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, precum și de limitele proprii mediului de comunicare utilizat”.

Articolul 7 alineatul (3) trebuie să fie coroborat cu articolul 7 alineatul (1). În temeiul articolului 7 alineatul (3), atunci când se evaluează dacă au fost omise informații semnificative, trebuie să se ia în considerare:

Ølimitele de spațiu și timp ale mediului de comunicare utilizat;

Øorice alte măsuri luate de comerciant pentru a pune informația la dispoziția consumatorilor prin alte mijloace.

Dispozițiile de mai sus se aplică la toate secțiunile din articolul 7. În plus, în conformitate cu partea introductivă a articolului 7 alineatul (4), comercianții nu trebuie să furnizeze informații în invitațiile de a cumpăra care reies deja din context.

În conformitate cu articolul 7 alineatul (2), furnizarea de informații semnificative „într-o manieră neclară, neinteligibilă, ambiguă sau nepotrivită” este o omisiune înșelătoare, în cazul în care poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în alte împrejurări.

Articolul 7 alineatul (4) litera (a) prevede, de asemenea, că în invitațiile de a cumpăra trebuie să se ia în considerare „mediul de comunicare utilizat și produsul în cauză” atunci când se clarifică dacă caracteristicile principale ale produsului sunt unul dintre elementele care trebuie considerate ca informații semnificative.

Având în vedere importanța deciziei de cumpărare a consumatorilor, informațiile cu privire la prețul total al unui produs și principalele caracteristici ale acestuia trebuie să fie afișate în mod vizibil.

Amploarea globală a informațiilor solicitate privind principalele caracteristici ale produsului trebuie să fie evaluată pe baza contextului invitației de a cumpăra, a tipului de produs și a mediului de comunicare utilizat.

3.4.5 Informații semnificative în invitațiile de a cumpăra — articolul 7 alineatul (4)

Articolul 7 alineatul (4) enumeră o serie de cerințe în materie de informații care sunt considerate semnificative. Acest lucru este necesar pentru a asigura un nivel maxim de securitate juridică pentru consumatori în acest moment critic 168 . Neîndeplinirea obligației de a furniza consumatorilor informațiile solicitate în conformitate cu articolul 7 alineatul (4) în cazul unei invitații de a cumpăra este o omisiune înșelătoare, în cazul în care aceasta poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în altă situație.

Scopul articolului 7 alineatul (4) este de a asigura că, ori de câte ori comercianții fac oferte comerciale, aceștia pun la dispoziție simultan, într-un mod inteligibil și lipsit de ambiguitate, informații suficiente pentru a permite consumatorului să ia o decizie de cumpărare în cunoștință de cauză și nu induc în eroare consumatorul prin omisiunea unor informații importante.

Cu toate acestea, pentru a nu plasa sarcini inutile sau disproporționate asupra comercianților, cerințele de la articolul 7 alineatul (4) nu sunt statice și solicită diferite informații în funcție de situație. Acest lucru are ca rezultat, în special luând în considerare clarificările făcute la articolul 7 alineatele (1), (3) și (4), faptul că trebuie să se ia în considerare analiza faptelor și limitele mediului de comunicare utilizat, astfel cum s-a discutat în secțiunea anterioară.

Articolul 7 alineatul (4) litera (a) clarifică în mod special faptul că, atunci când se evaluează dacă există o omisiune de informații semnificative în ceea ce privește caracteristicile principale ale produsului, trebuie să se ia în considerare „mediul de comunicare utilizat și cu produsul în cauză”.

Stabilirea caracteristicilor principale ale produsului, astfel cum se menționează la articolul 7 alineatul (4) litera (a), poate varia. În primul rând, aceasta poate depinde de produsul în cauză.

În al doilea rând, cantitatea și tipul de informații cu privire la caracteristicile principale ale produsului pot varia în funcție de ceea ce poate fi considerat „corespunzător” în funcție de „mediul” utilizat de comerciant pentru a efectua comunicarea comercială.

Anumite condiții restrictive care limitează oferta, în principiu, trebuie să fie considerate parte din caracteristicile principale ale produsului:

Avertismentele de securitate, care fac obiectul unei evaluări de la caz la caz, pot constitui o caracteristică principală a unui produs în sensul articolului 7 alineatul (4). În prezent, legislația sectorială a UE privind siguranța produselor impune, de regulă, comercianților să informeze cu privire la problemele de siguranță ale produsului în sine și/sau ale ambalajului. Prin urmare, în cazul vânzărilor online poate fi dificil pentru consumatori să ia decizii comerciale cu adevărat în cunoștință de cauză, în cazul în care site-ul internet relevant nu furnizează o imagine lizibilă a etichetării produsului/ambalajului. O excepție importantă de la această abordare este prevăzută la articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2009/48/CE privind siguranța jucăriilor 169 , care prevede în mod explicit ca avertismentele de siguranță pentru jucării, cum ar fi cele care specifică vârsta minimă/maximă a utilizatorului, trebuie să fie vizibile în mod clar înainte de achiziționare, inclusiv atunci când achiziționarea este efectuată online. Pentru majoritatea celorlalte produse, DPCN poate fi utilizată ca temei juridic pentru a solicita comercianților, în special atunci când promovează produse online, să informeze consumatorii cu privire la aspectele de siguranță care, luând în considerare natura produsului, pot fi considerate caracteristici principale în sensul articolului 7 alineatul (4).

În temeiul articolului 7 alineatul (4) litera (b), neinformarea consumatorilor cu privire la adresa geografică și identitatea comerciantului poate constitui o omisiune înșelătoare.

În același timp, omisiunea de a furniza informații cu privire la identitatea comerciantului poate fi justificată de faptul că informațiile respective „reies deja din context” în sensul articolului 7 alineatul (4).

Pe baza unei evaluări de la caz la caz, precizarea denumirii comerciale a unui comerciant poate fi suficientă pentru a îndeplini cerința prevăzută la articolul 7 alineatul (4) litera (b) cu privire la identitatea comerciantului. Denumirea juridică trebuie să fie prezentată în termenii și condițiile de vânzare, dar poate să nu fie considerată, în mod necesar, informație semnificativă în sensul articolului 7 alineatul (4).

În plus față de cerința de la articolul 7 alineatul (4) litera (b), Directiva privind drepturile consumatorilor prevede cerințe suplimentare în materie de informații privind datele de contact ale comerciantului, în special în ceea ce privește:

Øarticolul 5 alineatul (1) (vânzările negociate în spațiile comerciale) și articolul 6 alineatul (1) (vânzările în afara spațiilor comerciale) din Directiva privind drepturile consumatorilor 171 .

Articolul 5 alineatul (1) litera (c) din Directiva privind comerțul electronic prevede că furnizorii de servicii online trebuie să le facă accesibile destinatarilor serviciilor acestora și autorităților competente informații cu privire la „coordonatele furnizorului de servicii, inclusiv adresa de poștă electronică la care poate fi contactat rapid și să se comunice cu el în mod direct și eficient”.

Adresele de e-mail ale comercianților din sectorul comerțului electronic pot fi considerate, prin urmare, informații semnificative în temeiul articolului 7 alineatul (5) din Directiva privind practicile comerciale neloiale. Aceste informații trebuie să fie ușor de găsit (și anume, nu doar în termenii și condițiile generale), precum și accesibile în mod direct și în permanență.

De asemenea, în conformitate cu Directiva 95/46/CE privind protecția datelor (și cu viitorul Regulament general privind protecția datelor), operatorul de date trebuie să furnizeze persoanei vizate anumite informații obligatorii, care includ, printre altele, identitatea (și datele de contact) ale operatorului și ale reprezentantului acestuia, dacă este cazul (cu excepția cazului în care persoana vizată deține deja informațiile respective) (pentru detalii, a se vedea secțiunea 1.4.10).

Experiența arată că aceste cerințe nu sunt întotdeauna respectate.

În cazul „practicii afișării unor prețuri parțiale”, comercianții adaugă prețuri în timpul procesului de achiziționare, de exemplu, prin indicarea, mai întâi, a prețului fără impozite, taxe sau cheltuieli sau prin adăugarea cheltuielilor care nu pot fi evitate după ce acestea au fost prezentate ca fiind „opționale”. Acest lucru poate determina consumatorii să ia decizii comerciale pe care nu le-ar fi luat în cazul în care prețul integral ar fi fost furnizat cu prima „invitație de a cumpăra”. Astfel de practici pot constitui, prin urmare, o acțiune sau o omisiune înșelătoare care încalcă DPCN.

Problema practicii afișării unor prețuri parțiale este discutată în detaliu în secțiunea 5.3 privind călătoriile și transportul.

În temeiul articolului 7 alineatul (4) litera (c) din DPCN, utilizarea „prețurilor de bază”, și anume indicarea prețurilor „începând de la” o anumită sumă minimă, este permisă în cazul în care prețul final nu poate fi „calculat în avans în mod satisfăcător” dată fiind natura produsului.

Cu toate acestea, prețul minim ar trebuie să fie un preț real aplicabil anumitor produse, în conformitate cu publicitatea.

Practicile comerciale în care comercianții fac publicitate unor prețuri care nu există pot încălca, de asemenea, punctele 5 și 6 din anexa I la DPCN, întrucât acestea pot fi considerate cazuri de publicitate-capcană (punctul 5) sau capcană și deturnare (punctul 6).

În temeiul articolului 7 alineatul (4) litera (d), comercianții sunt obligați să furnizeze informații referitoare la modalitățile de plată, livrare, executare și soluționare a reclamațiilor, în cazul în care acestea diferă de condițiile de diligență profesională. Acest lucru înseamnă că aceste informații trebuie să fie afișate numai în cazul în care astfel de modalități sunt în dezavantajul consumatorului în raport cu nivelul de competență specializată și de considerație pe care un comerciant se preconizează în mod rezonabil să exercite față de consumatori.

În temeiul articolului 7 alineatul (4) litera (e), existența unui drept de retractare sau de anulare trebuie să fie menționată în invitațiile de a cumpăra, ori de câte ori este cazul. Conform acestei cerințe, comercianții sunt obligați numai să informeze consumatorii cu privire la existența unor astfel de drepturi, fără a detalia condițiile și procedurile necesare pentru a le exercita.

Directiva privind drepturile consumatorilor prevede norme suplimentare privind informațiile precontractuale care trebuie furnizate consumatorului înainte de semnarea unui contract, de exemplu, pe site-urile de comerț electronic, în timpul unei vizite la domiciliu a vânzătorului sau în timpul unei vânzări prin telefon 177 .

De exemplu, directiva menționată solicită comerciantului să furnizeze informații cu privire la „prețul total”, înainte ca consumatorul să fie obligat printr-un contract 178 . În plus, consumatorul are dreptul la rambursarea oricăror plăți suplimentare în cazul în care consumatorul nu și-a dat consimțământul în mod explicit pentru o astfel de plată, însă comerciantul l-a dedus utilizând opțiuni implicite, de exemplu, prin utilizarea „căsuțelor bifate în prealabil” 179 .

În cazul contractelor la distanță sau al contractelor negociate în afara spațiilor comerciale, comerciantul trebuie să furnizeze informații cu privire la condițiile, termenele și procedurile de exercitare a dreptului de retractare. Acesta trebuie să furnizeze, de asemenea, modelul de formular de retragere prevăzut în partea (B) din anexa I la Directiva privind drepturile consumatorilor 180 .

3.4.6Studii gratuite și capcane de abonament

Studiile gratuite sunt instrumente de comercializare care permit consumatorilor să comande un produs sau să se aboneze la un serviciu fără costuri sau pentru o sumă mică (și anume, expedierea eșantionului).

În cazul în care un comerciant nu furnizează adresa geografică și identitatea acestuia într-o invitație de a cumpăra, acest lucru poate fi contrar articolului 7 alineatul (4) litera (b) din DPCN. În plus, articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind drepturile consumatorilor și articolul 5 alineatul (1) litera (c) din Directiva privind comerțul electronic solicită comercianților online să facă posibil un acces la informații care să permită consumatorilor să îi contacteze. Cerințele acestor directive se califică drept informații semnificative în temeiul articolului 7 alineatul (5) din DPCN.

În cazul în care un comerciant nu clarifică pentru consumatori faptul că aceștia ar încheia abonamente prin înscrierea la un studiu gratuit, acesta poate încălca articolul 7 alineatul (1), 7 alineatul (2) și 7 alineatul (4) litera (a) (în cazul unei invitații de a cumpăra) din DPCN prin omiterea de informații semnificative. În funcție de circumstanțe, de asemenea, poate exista o încălcare a articolului 6 alineatul (1) litera (a) a DPCN.

Omiterea sau furnizarea într-un mod neclar de informații cu privire la costurile reale ale studiilor gratuite poate fi contrară articolului 6 alineatul (1) litera (d) și/sau articolului 7 alineatele (1), (2) și (4) litera (c) din DPCN

În plus, Directiva privind drepturile consumatorilor conține o normă specifică la articolul 8 alineatul (2) pentru a îmbunătăți transparența ofertelor de abonament pe internet. Conform acestei norme, în cazul contractelor la distanță, informațiile referitoare la caracteristicile principale ale serviciului, prețul cu toate taxele incluse, durata contractului și obligațiile consumatorilor trebuie să fie furnizate într-o manieră clară și foarte vizibilă, imediat înainte ca acesta să plaseze comanda. În plus, consumatorul trebuie să aibă posibilitatea să recunoască în mod explicit că această comandă implică o obligație de a plăti, de exemplu, prin activarea unui buton de comandă clar etichetat.

În plus, a descrie un produs ca „gratuit”, „bonus”, „fără taxe” sau în termeni similari în cazul în care consumatorul trebuie să plătească o sumă în plus față de costurile pe care le implică reacția sa pozitivă la practica comercială și ridicarea sau livrarea articolului” reprezintă o practică comercială considerată neloială în orice împrejurare și, prin urmare, interzisă în temeiul DPCN. Acest lucru rezultă din punctul 20 al anexei I la directivă, care este explicat în detaliu în secțiunea 4.4.

Vânzarea nesolicitată (solicitarea plății sau a rambursării sau a păstrării de produse pe care consumatorul nu le-a solicitat), de asemenea, este o practică comercială care este interzisă în orice împrejurare în temeiul DPCN. Acest lucru rezultă din punctul 29 al anexei I la directivă.

3.4.7Furnizarea anumitor informații într-o altă limbă

În temeiul articolului 7 alineatul (2) din DPCN, comerciantul trebuie să furnizeze informații semnificative într-o manieră clară, inteligibilă sau neambiguă. Această cerință se aplică atunci când o parte din informațiile semnificative sunt afișate pe un site internet într-o anumită limbă care vizează consumatorii unei anumite țări, pe baza unei evaluări de la caz la caz, în timp ce alte informații semnificative sunt disponibile numai într-o limbă diferită în termenii și condițiile standard.

Directiva privind drepturile consumatorilor permite statelor membre să solicite ca informațiile contractuale să fie furnizate în limba națională a acestora 183 . Articolul 7 alineatul (5) din DPCN confirmă faptul că cerințele în materie de informații prevăzute în alte acte legislative ale UE privind comunicările comerciale „se consideră semnificative”. Prin urmare, în țările care au preluat această opțiune, un comerciant ar putea încălca atât Directiva privind drepturile consumatorilor, cât și DPCN în cazul în care acesta nu respectă obligația de a furniza consumatorului, de exemplu, confirmarea contractului în limba națională a țării consumatorului. Într-o astfel de situație, Directiva privind drepturile consumatorilor ar prevala ca legislație sectorială în ceea ce privește nerespectarea obligației de a furniza informații în limba relevantă în etapa precontractuală a tranzacțiilor, în timp ce DPCN s-ar aplica în etapa de publicitate.

Secțiunea 1.4.3 conține o discuție mai detaliată a altor cerințe UE în materie de informații considerate „informații semnificative” pe baza articolului 7 alineatul (5).

3.4.8Obsolescența programată

Obsolescența programată sau obsolescența programată în proiectarea industrială este o politică comercială care implică planificarea în mod deliberat sau conceperea unui produs cu o durată de viață limitată, astfel încât acesta va deveni caduc sau nefuncțional după o anumită perioadă de timp.

Din perspectiva DPCN, obsolescența programată nu este neloială în sine. Cu toate acestea, în temeiul articolului 7, un comerciant care nu a respectat obligația de a informa consumatorul cu privire la faptul că produsul a fost proiectat cu o durată de viață limitată ar putea fi considerat, în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz, că a omis să furnizeze informații semnificative.

Legislația existentă a UE prevede mijloace de combatere a obsolescenței programate.

Directiva privind proiectarea ecologică 184 permite Comisiei să stabilească cerințe minime obligatorii pentru repararea, durata de viață a produselor, precum și cerințe privind informații referitoare la durata de viață estimată a acestora.

Există cerințe de proiectare ecologică privind durata de viață pentru un număr limitat de categorii de produse, precum componente de aspiratoare 185 și becuri 186 . În plus, propunerea Comisiei pentru un cadru de etichetare energetică revizuit 187 permite includerea ulterioară a informațiilor cu privire la durabilitatea produselor în eticheta energetică a UE.

Planul de acțiune al UE privind economia circulară, adoptat în decembrie 2015 188 , a subliniat promovarea de către Comisie a reparabilității, îmbunătățirii, durabilității și reciclării produselor prin dezvoltarea în continuare a cerințelor pentru produse în activitatea viitoare a acesteia în temeiul Directivei privind proiectarea ecologică, după caz și luând în considerare caracteristicile specifice ale diferitelor grupuri de produse.

În cazul în care o neconformitate cu contractul, și anume un defect, apare în termen de doi ani de la livrarea bunului, consumatorul poate invoca garanția legală în temeiul Directivei privind vânzarea de bunuri de consum și garanțiile conexe 189 . Acest lucru se aplică, de asemenea, în cazul în care defectul este cauzat de practici de obsolescență programată, dacă această obsolescență programată nu este în conformitate cu dispozițiile contractului. În temeiul directivei menționate, în primele șase luni de la livrare, cel care trebuie să demonstreze faptul că nu a existat o neconformitate la momentul livrării este vânzătorul.

3.5Practici comerciale agresive

Dispozițiile DPCN furnizează o definiție unică pentru practicile comerciale agresive care poate fi aplicată în întreaga UE. Directiva îi împiedică pe comercianți să adopte tehnici de vânzare care limitează libertatea de a alege sau comportamentul consumatorului cu privire la produs, perturbând, prin urmare, comportamentul său economic.

Practicile comerciale agresive sunt practicile care recurg la hărțuire, constrângere, forță fizică sau influență nejustificată. Acestea se pot referi la un comportament manifestat în etapa de comercializare, dar și la practici care au loc în timpul unei tranzacții sau după încheierea acesteia.

Practicile agresive pot implica comportamente care deja sunt reglementate de o altă legislație națională, inclusiv dreptul contractual și dreptul penal. DPCN adaugă un nivel suplimentar de protecție care poate fi activat prin mijloace publice de punere în aplicare a legislației, fără a demara, în mod neapărat, proceduri penale sau civile.

Articolul 9 litera (c) interzice practicile prin care se exercită o influență necuvenită asupra consumatorilor, cum ar fi cazul în care un comerciant exploatează un eveniment nefast sau o circumstanță de care are cunoștință pentru a influența decizia consumatorului cu privire la un produs.

Articolul 9 litera (d) nu permite comercianților să impună bariere necontractuale disproporționate care sunt dezavantajoase pentru consumatorii care doresc să își exercite drepturile contractuale, inclusiv dreptul de a rezilia un contract sau de a se îndrepta spre un alt produs sau comerciant. Această dispoziție este importantă, în special, pentru a preveni barierele necontractuale în calea transferului în cazul contractelor în domeniul telecomunicațiilor și al utilităților energetice.

Articolul 9 litera (e) reglementează orice amenințare de intentare a unei acțiuni care nu este posibilă din punct de vedere legal. Practicile agresive apar deseori în sectorul vânzărilor la domiciliu sau al altor vânzări în afara spațiilor comerciale de bunuri de consum și în sectorul dreptului de folosință pe durată limitată. Practici agresive pot să apară, de asemenea, la recuperarea datoriilor, în cazul în care părți terțe sunt mandatate pentru a colecta datoriile. Barierele oneroase sau disproporționate în calea schimbării furnizorului, de asemenea, trebuie să fie considerate practici agresive.

Normele generale prevăzute la articolele 8 și 9 sunt completate de opt practici agresive specifice, descrise în „lista neagră” și sunt interzise în orice situație. Unele dintre aceste practici sunt discutate mai în detaliu în capitolul 4 privind „lista neagră a practicilor comerciale”. Anumite practici care vizează persoanele în vârstă, cum ar fi metodele agresive de vânzare la domiciliu, sunt discutate în capitolul 2.6 privind consumatorii vulnerabili.

4.Lista neagră a practicilor comerciale (Anexa I)

Lista din anexa I a fost elaborată pentru a permite autorităților responsabile de aplicarea legii, comercianților, profesioniștilor în comercializare și clienților să identifice anumite practici și să le ofere un răspuns mai rapid în termeni de aplicare a legii. Prin urmare, aceasta conduce la sporirea securității juridice. În cazul în care se poate dovedi că un comerciant a efectuat o practică comercială aflată pe lista neagră, autoritățile naționale de aplicare a legii pot lua măsuri pentru a sancționa comerciantul fără a fi necesară aplicarea unui test de la caz la caz (și anume, evaluarea impactului probabil al practicii asupra comportamentului economic al consumatorului mediu).

În plus față de lista neagră a practicilor comerciale descrisă mai jos, secțiunea 5.1.6 descrie unele practici enumerate în anexa I la DPCN care ar putea fi deosebit de relevante pentru afirmațiile legate de mediu.

4.1Produse care nu pot fi vândute în mod legal — practică comercială interzisă nr. 9

Această practică a fost interzisă pentru a preveni situațiile în care un comerciant oferă spre comercializare un produs sau un serviciu și omite să informeze în mod clar consumatorul că există norme legale care pot restricționa vânzarea, deținerea sau utilizarea unui anumit produs. Acest lucru implică produsele sau serviciile pentru care vânzarea este interzisă sau ilegală în toate împrejurările, cum ar fi vânzarea de droguri ilegale. Întrucât astfel de practici implică adesea fapte penale și/sau autori necinstiți, acestea sunt ușor de identificat.

Astfel de practici reprezintă, în general, de asemenea, încălcări grave ale altor legislații care, de regulă, sunt mai specifice și au întâietate față de DPCN.

O a doua categorie de practici se referă la produse sau servicii care nu sunt ilegale, dar care pot fi comercializate și vândute în mod legal numai în anumite condiții și/sau respectând anumite restricții.

4.2Sisteme piramidale — practică comercială interzisă nr. 14

Această practică a fost interzisă pentru a împiedica comercianții să atragă consumatorii într-un sistem de compensații promițătoare, când, în realitate, consumatorul va fi compensat, în realitate, în principal pentru introducerea de noi membri în sistem, mai degrabă decât din vânzarea sau consumul de produse. Structura piramidală a sistemului este concepută, în general, astfel încât să aducă beneficii numai organizatorilor la nivel înalt, în timp ce consumatorii recrutați, în mod obișnuit, nu au o șansă rezonabilă de a recupera ceea ce au investit. Curtea a clarificat condițiile în care un sistem de promovare comercială poate fi considerat un „sistem de împrumut piramidal” în sensul punctului 14 din anexa I. Curtea a subliniat faptul că:

„interzicerea sistemelor de promovare piramidală (...) se bazează pe trei criterii comune. Mai întâi, o astfel de promovare este întemeiată pe promisiunea că un consumatorul va avea posibilitatea să realizeze un beneficiu economic. La rândul său, realizarea acestei promisiuni depinde de intrarea altor consumatori în sistem. În sfârșit, majoritatea veniturilor care permit finanțarea contraprestației promise consumatorilor nu rezultă dintr‑o activitate economică reală” 198 .

În aceeași cauză, Curtea a clarificat faptul că:

„un sistem de promovare piramidală nu constituie o practică comercială neloială în orice împrejurări decât atunci când un astfel de sistem impune consumatorului o cotizație financiară, indiferent de cuantumul său, în schimbul posibilității acestuia din urmă de a primi o parte din sumele provenite în special din cotizațiile pe care le vor plăti noii membri, mai degrabă decât din vânzarea sau consumul produselor” 199 .

În cauza în speță, o societate a promovat un bonus acordat noilor clienți pentru fiecare alt client pe care l-ar recruta. Orice client nou recrutat trebuia să plătească o taxă de înscriere. Curtea și-a exprimat îndoielile cu privire la faptul că posibilitatea consumatorului de a primi compensații a rezultat în special din introducerea altor consumatori în sistem, remarcând faptul că bonusurile plătite membrilor existenți au fost finanțate numai într-o mică măsură de contribuțiile financiare solicitate noilor membri. Curtea a reamintit, de asemenea, faptul că, în cazul în care o anumită practică nu este interzisă de dispozițiile anexei I, se poate concluziona, cu toate acestea, că practica este neloială în sensul dispozițiilor generale ale directivei (articolele 5-9)”.

Structurile ierarhice precum sistemele piramidale sunt complexe și ar putea fi dificil să se cuantifice beneficiile aduse de noii membri pentru societate. Pot exista, de asemenea, diferite metode pentru a calcula compensația primită de membrii existenți.

Este necesar să se facă o distincție între practica comercială interzisă nr. 14, în care participanții obțin profit, în principal sau exclusiv, prin recrutarea de noi participanți în cadrul programului, precum și comercializarea pe mai multe niveluri, în care membrii care efectuează vânzări sunt compensați în mare parte pentru vânzările generate în mod personal și, de asemenea, pentru vânzările celorlalți agenți de vânzări pe care îi recrutează.

De asemenea, este dificil să se traseze linia între consumatori și comercianți: după introducerea unui consumator în sistem, persoana respectivă ar putea începe, din momentul în care începe promovarea acestuia, să fie considerată drept comerciant și să devină ea însăși obiectul interdicției prevăzute de DPCN în ceea ce privește conduitele profesionale desfășurate în cadrul programului 204 .

4.3Produse care vindecă boli, disfuncții și malformații — practică comercială interzisă nr. 17

Această interdicție se referă la situațiile în care un comerciant pretinde că produsul sau serviciu său poate ameliora sau vindeca anumite afecțiuni fizice sau psihologice.

Astfel de afirmații sunt deja reglementate parțial de legislația UE specifică. DPCN se aplică, de asemenea, fără a aduce atingere normelor UE privind proprietățile sanitare ale produselor. Punctul 17 se aplică, prin urmare, numai în plus față de normele existente ale UE privind afirmațiile referitoare la sănătate și bunăstare. Cu toate acestea, orice practici înșelătoare cu privire la produsele de sănătate și de bunăstare pot fi evaluate, de asemenea, în temeiul articolului 6 din DPCN (de exemplu, în cazul în care prezentarea generală este înșelătoare).

Interdicția se referă, în primul rând, la toate afirmațiile în ceea ce privește starea fizică, clasificate de știința medicală ca patologii, disfuncții sau malformații. Cu toate acestea, întrucât astfel de afirmații sunt reglementate, de asemenea, de legislația sectorială a UE, utilitatea practică a punctului 17 în legătură cu aceste practici este marginală.

Întradevăr, în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Regulamentul privind informațiile despre produsele alimentare 206 , informațiile referitoare la produsele alimentare furnizate de către un comerciant către un consumator „nu atribuie niciunui produs alimentar proprietăți de prevenire, de tratament sau de vindecare a unei boli umane și nu evocă astfel de proprietăți”. Această dispoziție generală se aplică operatorilor din sectorul alimentar în toate etapele lanțului alimentar, în cazul în care activitățile acestora privesc furnizarea de informații consumatorilor cu privire la produsele alimentare.

Noțiunea de „informații referitoare la produsele alimentare” înseamnă informațiile referitoare la un produs alimentar puse la dispoziție prin intermediul unei etichete, al altor documente însoțitoare sau prin orice alte mijloace, inclusiv instrumente ale tehnologiei sau comunicare verbală.

În plus, Regulamentul privind mențiunile nutriționale și de sănătate al UE stabilește norme detaliate privind utilizarea mențiunilor nutriționale și de sănătate pe produsele alimentare în cadrul comunicărilor comerciale precum publicitatea 207 . În temeiul regulamentului, mențiunile care implică faptul că un produs alimentar are proprietăți nutriționale benefice speciale („mențiuni nutriționale”) sau că există o relație între sănătate și o categorie de produse alimentare, un produs alimentar sau unul dintre constituenții acestuia („mențiuni de sănătate”) nu pot fi realizate autorizarea în prealabil a UE. De asemenea, regulamentul interzice în mod special următoarele mențiuni de sănătate 208 :

Ømențiuni care sugerează faptul că sănătatea poate fi afectată în cazul în care nu se consumă produsul alimentar;

Ømențiuni care fac referire la ritmul sau la cantitatea de greutate pierdută;

Ømențiuni care fac trimitere la recomandări ale unui singur doctor sau personal medico-sanitar și ale altor asociații.

Afirmațiile referitoare la sănătate sunt reglementate, de asemenea, de legislația sanitară și farmaceutică din UE. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83/CE privind medicamentele 209 prevede în mod clar faptul că niciun medicament nu poate fi introdus pe piață într-un stat membru dacă nu a fost emisă o autorizație de introducere pe piață. Directiva menționată prevede, de asemenea, dispoziții specifice privind publicitatea medicamentelor pentru publicul larg, care trebuie 210 :

Øsă fie concepută astfel încât să reiasă clar caracterul publicitar al mesajului și produsul să fie identificat în mod clar ca medicament;

Øsă includă cel puțin următoarele informații:

odenumirea medicamentului, precum și denumirea comună, în cazul în care medicamentul conține o singură substanță activă,

oinformațiile necesare pentru utilizarea corectă a medicamentului,

oo invitație explicită și lizibilă de a citi cu atenție instrucțiunile din prospect sau de pe ambalajul exterior, după caz.

În plus, articolul 90 literele (a)-(k) din Directiva 2001/83/CE interzice anumite tehnici specifice de publicitate. De exemplu, publicitatea pentru un medicament destinată publicului larg nu trebuie să conțină niciun material care:

a)să dea impresia că o consultație medicală sau o intervenție chirurgicală nu sunt necesare, în special prin oferirea unor sugestii de diagnostic sau de tratament prin corespondență;

b)să sugereze că efectele administrării medicamentului sunt garantate, nu sunt însoțite de reacții adverse sau sunt mai bune ori echivalente cu cele ale altui tratament sau medicament;

c)să sugereze că starea de sănătate a utilizatorului poate fi îmbunătățită prin administrarea medicamentului.

În plus, există limite specifice (și anume, interdicții) cu privire la promovarea de produse farmaceutice și tratamente medicale. Acestea se referă, în principal, la relațiile dintre profesioniști, și anume comercianți și medici. Alegerea produsului/tratamentului depinde de medicul sau de specialistul care îl prescrie. Orice publicitate înșelătoare în acest domeniu (indiferent dacă este vorba despre un comerciant autorizat sau nu) va declanșa aplicarea normelor relevante naționale sau la nivelul UE și va fi supusă respectivelor sisteme de asigurare a aplicării legii și sancțiuni. Acestea vor avea întâietate față de DPCN.

Practica comercială interzisă nr. 17 se aplică, de asemenea, produselor sau serviciilor precum produsele cosmetice, tratamentele estetice, produsele de bunăstare și similare. Pe baza modului în care sunt comercializate, astfel de produse și servicii sunt destinate să producă anumite îmbunătățiri în ceea ce privește condițiile fizice ale organismelor umane sau animale, dar comercializarea acestora nu este reglementată, în mod necesar, de legislația sectorială a UE.

În ceea ce privește produsele cosmetice, articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1223/2009 privind produsele cosmetice 211 solicită statelor membre să interzică folosirea de texte, nume, mărci comerciale, imagini sau alte semne (figurative sau nu) care sugerează o caracteristică de care produsele în cauză nu dispun, la etichetare, la punerea la dispoziție pe piață și în reclamele pentru produsele cosmetice.

Incapacitatea unui comerciant de a aduce dovezi corespunzătoare și relevante cu privire la efectele fizice la care un consumator se poate aștepta după utilizarea unui produs se va încadra în practica comercială interzisă nr. 17 pe motiv că a fost făcută o afirmație falsă, în cazul în care aceasta nu este reglementată de legislația sectorială UE.

Pentru a evita interdicția, comercianții trebuie să poată justifica, furnizând dovezi științifice, orice afirmații faptice de acest tip.

Faptul că sarcina probei revine comerciantului reflectă principiul formulat în sens larg la articolul 12 din DPCN, care prevede că „statele membre pot acorda instanțelor judecătorești sau autorităților administrative competențe care să le permită în procedurile civile sau administrative [...]: (a) să solicite comerciantului să furnizeze dovezi privind exactitatea afirmațiilor reale în legătură cu o practică comercială în cazul în care, ținând seama de interesul legitim al comerciantului și al oricărei părți la procedură, respectiva solicitare pare potrivită pe baza circumstanțelor cazului particular.”

4.4Folosirea termenului „bonus” — practică comercială interzisă nr. 20

Această interdicție se bazează pe ideea că toți consumatorii se așteaptă ca o afirmație privind un „bonus” să fie literală, și anume să primească ceva fără a plăti o contravaloare. Acest lucru înseamnă că o ofertă poate fi descrisă ca bonus numai în cazul în care consumatorii nu plătesc mai mult de:

a)costul minim, inevitabil pe care îl presupune răspunsul la practica comercială (de exemplu, taxele poștale publice actuale, costul unui apel telefonic mai mic sau egal cu tariful unui apel standard național sau costul minim, inevitabil al trimiterii unui SMS);

b)costul real/efectiv pentru transport sau livrare;

c)costul, inclusiv cheltuielile ocazionale, pe care îl presupune orice deplasare, în cazul în care consumatorul trebuie să ridice produsul sau să beneficieze de serviciul vizat în ofertă.

În consecință, comercianții nu trebuie să perceapă taxe pentru ambalarea, manipularea sau administrarea unui produs comercializat ca „bonus”. Atunci când comercianții lansează oferte „bonus”, aceștia trebuie, de asemenea, să precizeze în mod clar, în toate materialele, care este răspunderea consumatorului pentru orice costuri inevitabile, astfel cum se menționează mai sus.

Este mai dificil să se stabilească dacă o practică comercială este neloială atunci când termenul „bonus” este utilizat în oferte comune, care sunt oferte comerciale implicând mai mult de un produs sau serviciu. Ofertele comune, de regulă, sunt promoții condiționate de cumpărare sau pachete de oferte.

În cele ce urmează sunt prezentate câteva principii pe care autoritățile naționale le pot lua în considerare la evaluarea ofertelor comune. Acestea se regăsesc deja, în mare parte, în unele coduri care reglementează publicitatea:

ØComercianții nu trebuie să încerce să își recupereze costurile prin reducerea calității sau a compoziției sau prin creșterea prețului oricărui produs care trebuie să fie cumpărat ca o condiție prealabilă pentru obținerea unui element separat, bonus.

ØComercianții nu trebuie să descrie un element individual al unui pachet ca fiind „bonus” în cazul în care costul acelui element este inclus în prețul pachetului.

Interdicția nu împiedică comercianții să utilizeze cuvântul „bonus” în cazul promoțiilor condiționate de cumpărare, în cadrul cărora consumatorii sunt obligați să cumpere alte elemente (și anume, oferte de tipul „cumperi un produs, primești unul gratis”), cu condiția ca:

I.este clar pentru consumatori faptul că aceștia trebuie să plătească toate costurile;

II.calitatea sau compoziția elementelor plătite nu a fost diminuată; și

III.prețul elementelor plătite nu a crescut pentru a recupera costurile de furnizare a elementului bonus.

Caracteristica principală, distinctivă, a unei promoții condiționate de cumpărare este că elementul descris ca „bonus” trebuie să fie cu adevărat separat și suplimentar elementului (elementelor) pentru care consumatorul este obligat să plătească.

Prin urmare, în astfel de promoții condiționate de cumpărare, comercianții trebuie să poată demonstra:

I.că elementul gratuit este cu adevărat suplimentar elementului (elementelor) vândute de obicei la prețul respectiv sau că elementul gratuit este cu adevărat separabil de elementul (elementele) care trebuie plătit(e);

II.că aceștia furnizează elementul „bonus” numai împreună cu elementul (elementele) plătite în cazul în care consumatorul respectă condițiile promoției; și

III.că, în acest caz, consumatorii sunt conștienți de prețul individual al elementului (elementelor) pe care îl (le) plătesc și că prețul rămâne același, cu sau fără elementul gratuit.

Punctul 20 din anexa I interzice utilizarea termenului „bonus” pentru a descrie un element individual dintr-un pachet ofertă în cazul în care costul elementului respectiv este inclus în prețul pachetului. Un „pachet ofertă”, în sensul prezentului document de orientare, înseamnă o combinație prestabilită de caracteristici oferite la un preț unic, incluziv, în care consumatorii nu au posibilitatea reală de a alege câte elemente din pachet primesc pentru prețul respectiv.

Cu toate acestea, comercianții adaugă uneori elemente noi la pachetele existente, fără a crește prețul total al pachetului sau a reduce calitatea sau compoziția elementelor incluse.

În aceste condiții, pentru o perioadă după introducerea acestuia, consumatorii ar putea să considere elementul care a fost adăugat pachetului ca fiind suplimentar față de pachetul stabilit. Cu toate acestea, în cazul în care prețul unui pachet crește sau calitatea sau compoziția acestuia este diminuată după introducerea unui nou element, acesta nu poate fi descris ca fiind „bonus”.

Costurile unice inițiale, de exemplu cele legate de cumpărarea sau instalarea de echipamente, nu contrazic afirmațiile conform cărora produsele sau serviciile furnizate fără abonament sunt „bonus” în sensul punctului 20 din anexa I.

De exemplu, canale de televiziune digitale gratuite sunt disponibile numai consumatorilor care au un echipament compatibil cu primirea semnalului digital; în mod similar, pachetele de apeluri telefonice sunt disponibile numai consumatorilor care au o linie telefonică instalată.

În același mod, de exemplu, taxele de conectare plătibile unei părți terțe pentru a activa un serviciu de internet nu vor contrazice afirmațiile conform cărora serviciul de internet este gratuit, cu condiția ca taxa de conectare să nu fie mărită pentru a recupera costul de furnizare a serviciului de internet gratuit. Comercianții trebuie întotdeauna să informeze în mod corespunzător consumatorii cu privire la obligația de a efectua astfel de plăți inițiale. Produse prezentate ca fiind „bonus” sunt răspândite în mod special în sectorul online. Cu toate acestea, multe astfel de servicii sunt accesibile pentru consumatori numai cu condiția ca aceștia să furnizeze date cu caracter personal precum identitatea și adresa de poștă electronică a acestora. Acesta este un domeniu în care există o interacțiune între legislația europeană privind protecția datelor și DPCN.

Astfel cum s-a menționat în secțiunea 1.4.9 privind interacțiunea cu normele UE de protecție a datelor, se înregistrează o creștere a gradului de sensibilizare asupra valorii economice a informațiilor referitoare la preferințele consumatorilor, a datelor cu caracter personal și a altor conținuturi generate de utilizator. Comercializarea unor astfel de produse ca fiind „bonus”, fără a explica consumatorilor cum vor fi utilizate preferințele acestora, datele cu caracter personal și conținuturile generate de utilizatori ar putea, în anumite condiții, să fie considerată o practică înșelătoare.

Aplicarea DPCN jocurilor promovate ca fiind „bonus”, dar oferind, de asemenea, achiziții integrate în aplicații, este discutată mai în detaliu în secțiunea 5.2.4 privind „magazinele de aplicații”.

4.5Comercializare repetată printr-un instrument la distanță — practică comercială interzisă nr. 26

Această interdicție are ca scop protejarea consumatorilor de cererile adresate prin instrumente de comercializare la distanță. Punctul 26 din anexa I nu interzice comercializarea la distanță în sine, ci mai degrabă solicitările repetate și nedorite.

Norme specifice privind comunicările nesolicitate utilizând rețele de comunicații electronice (și anume, prin telefon sau poștă electronică) sunt prevăzute la articolul 13 din Directiva 2002/58/CE asupra confidențialității și comunicațiilor electronice. Mașini de apelare automată, faxuri sau poșta electronică pot fi utilizate numai în scopuri de comercializare directă pentru a contacta utilizatori care și-au dat consimțământul în prealabil. Aceste dispoziții sectoriale prevalează față de DPCN, ceea ce înseamnă că astfel de solicitări nu trebuie să fie persistente și că statele membre trebuie să sancționeze solicitările după primul apel telefonic sau e-mail.

Nu există norme UE sectoriale similare pentru comercializarea prin poștă și alte forme de publicitate tipărită. Acestea sunt reglementate în mod exhaustiv de DPCN și de punctul 26 din anexă, în special. Prin urmare, dispoziții naționale care interzic orice tip de materiale publicitare imprimate fără destinatar nu depășesc dispozițiile complet armonizate ale DPCN, cu excepția cazului în care consumatorii își dau consimțământul prealabil (opțiune de participare).

O astfel de interdicție poate fi admisă numai dacă nu se încadrează în domeniul de aplicare a directivei, și anume, nu are scopul de a proteja interesele economice ale consumatorilor.

Unele state membre au justificat astfel de interdicții utilizând motive diferite, de exemplu protecția mediului (reducerea risipei de hârtie pe materiale de comercializare).

În cazul în care, din motive de comercializare, un operator utilizează date cu caracter personal (de exemplu, numele și/sau adresa destinatarului sau alte date referitoare la o persoană identificabilă), acest lucru constituie prelucrarea acestor date în conformitate cu legislația UE privind protecția datelor.

Garanțiile și obligațiile în temeiul Directivei privind protecția datelor (95/46/CE) trebuie să fie respectate, inclusiv informarea persoanelor fizice cu privire la faptul că se va efectua prelucrarea înainte de orice comercializare, permițându-le să obiecteze cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal ale acestora în acest scop 218 .

4.6 Îndemnurile directe adresate copiilor — practică comercială interzisă nr. 28

Această interdicție include exercitarea de presiuni asupra copiilor pentru a cumpăra un produs direct sau pentru a convinge adulții să cumpere diverse articole pentru aceștia („puterea de hărțuire”). O afirmație recurentă făcută de mulți comercianți cu privire la această interdicție este că poate fi dificil să se distingă comercializarea care vizează copiii de comercializarea care vizează alți consumatori. În mod similar, ar putea fi neclar uneori dacă o practică comercială include un îndemn direct adresat copiilor.

Cu toate acestea, verificarea pentru a determina dacă o practică comercială se încadrează la punctul 28 din anexa I trebuie să fie efectuată de la caz la caz. O autoritate națională responsabilă de aplicarea legii sau o sau instanță națională nu este obligată să respecte definiția stabilită de comerciant cu privire la grupul-țintă pentru practica comercială în cauză, cu toate că această definiție poate fi luată în considerare.

Unele autorități naționale au elaborat criterii care să orienteze evaluările de la caz la caz pentru a stabili dacă practicile comerciale includ îndemnuri directe adresate copiilor.

De exemplu, „Principiile pentru jocurile online și bazate pe aplicații”, publicate de Office of Fair Trading al Regatului Unit în ianuarie 2014 222 , conțin următorul exemplu de practici comerciale care sunt „puțin susceptibile sau nu sunt susceptibile să respecte” interdicția privind îndemnurile directe adresate copiilor:

„Un joc de care este susceptibil să atragă copiii solicită consumatorului să «cheltuiască» valută în cadrul jocului, care poate fi obținută fie prin joc, fie cumpărată cu bani reali. Atunci când consumatorul rămâne fără această valută în cadrul jocului, acesta este determinat — sau încurajat sau incitat prin declarații sau imagini din cadrul jocului — precum, de exemplu, «cumpără mai mult», vizitează magazinul pentru a «obține mai mult» sau «devino membru»”.

Aceste principii din Regatul Unit includ următoarele criterii pentru a stabili dacă jocurile sunt susceptibile să atragă copiii:

„Se poate prevedea în mod rezonabil că un joc este susceptibil să atragă copiii prin conținutul, stilul și/sau prezentarea acestuia. Ar trebui să se ia în considerare publicul susceptibil înainte de elaborarea de mesaje comerciale comunicate consumatorilor și a decide dacă trebuie să fie incluse îndemnuri directe. A se stabili dacă jocul este jucat de către copii sau dacă jocul este comercializat copiilor reprezintă un factor determinant. Cu toate acestea, alți factori sau alte caracteristici care ar putea însemna că un joc este susceptibil să atragă copiii sunt stabiliți (stabilite) în această listă orientativă și neexhaustivă:

•includerea de personaje populare în rândul sau care sunt susceptibile să atragă copiii

•grafice de tipul celor din desene animate

•culori strălucitoare

•joc și/sau limbă simpliste

•jocul implică o activitate care este susceptibilă să atragă sau să fie populară în rândul copiilor

•jocul este disponibil pentru a fi descărcat, pentru conectare sau pentru a fi achiziționat de către o persoană și nu este restricționat în funcție de vârstă

•jocul este prezentat în secțiunea pentru copii într-un magazin de aplicații.”

Conform Ombudsmanului consumatorului nordic 223 :

„Comercianții nu trebuie să îndemne în mod direct sau să invite copiii să cumpere sau să își convingă părinții sau alți adulți să cumpere produsele comercianților. Faptul dacă comercializarea îndeamnă sau invită copiii să cumpere se evaluează de la caz la caz. O astfel de evaluare trebuie să fie realizată din perspectiva copilului, luând în considerare vârsta acestuia, dezvoltarea și alți factori care fac copiii deosebit de vulnerabili. Se va acorda importanță, printre altele, la:

•nivelul de claritate în care a fost formulat îndemnul de a cumpăra, inclusiv impresia creată. Comercializarea conținând texte precum: «cumpără cartea» sau «spune-i mamei tale să ridice produsul din cel mai apropiat magazin» vor fi îndemnuri directe de a cumpăra.

•modul în care comercializarea se adresează copiilor. A fost comercializarea transmisă prin intermediul unui mediu care vizează copii în mod direct și individual, de exemplu?

•cât de ușoară este cumpărarea produsului comercializat. De exemplu, este posibil să se facă clic pe un link, realizând astfel o achiziție? Comercializarea printr-un text cu mențiunea «cumpără aici» și cu o legătură către o pagină la care se poate face o achiziție va fi îndemn direct de a cumpăra.”

În 2013 și 2014, autoritățile naționale europene pentru protecția consumatorilor, prin intermediul Rețelei de cooperare în domeniul protecției consumatorului (CPC), au efectuat o acțiune comună de asigurare a aplicării legii privind jocurile online care oferă posibilități de a face achiziții în timpul jocului (achiziții integrate în aplicații) și care sunt susceptibile să atragă sau să fie jucate de către copii 224 .

În documentul de poziție comună al acestora din iulie 2014, autoritățile CPC au considerat că articolul 5 alineatele (3) și (5) și punctul 28 din anexa I la DPCN se aplică jocurilor care sunt susceptibile să atragă copiii, nu numai celor exclusive sau destinate în mod specific copiilor. Un joc sau o aplicație și îndemnurile conținute pot fi considerate ca fiind destinate copiilor în sensul punctului 28 din anexa I în cazul în care comerciantul ar putea prevedea în mod rezonabil că acestea sunt susceptibile să atragă copii.

4.7Premii — Practică comercială interzisă nr. 31

Evaluarea primei categorii de situații (și anume, niciun premiu) este destul de simplă. Pentru a nu încălca interdicția, comercianții trebuie să fie întotdeauna în măsură să demonstreze că au acordat premiul/premiile sau alt beneficiu echivalent/alte beneficii echivalente, respectând în mod exact condițiile menționate în anunțul acestora destinat consumatorilor. În caz contrar, practica ar constitui o încălcare.

A doua parte a punctului 31 (și anume, premiul sau beneficiul este condiționat de plata unei sume de bani sau de suportarea unui cost de către consumator) reglementează practicile necinstite în cazul în care, de exemplu, consumatorii sunt informați că au câștigat un premiu, dar trebuie să sune la un număr cu taxare specială pentru a-l revendica sau în cazul în care consumatorii au fost informați inițial că au câștigat un premiu, dar ulterior află că trebuie să comande un alt bun sau serviciu pentru a primi premiul sau beneficiul echivalent din publicitate.

Curtea a clarificat faptul că, inclusiv în condițiile în care costurile impuse consumatorului pentru revendicarea premiului (și anume, cererea de informații privind natura respectivului premiu sau intrarea în posesia acestuia) sunt minime, cum ar fi în cazul unei ștampile, în comparație cu valoarea premiului și indiferent dacă plata unor astfel de costuri aduce beneficii comerciantului, astfel de practici sunt interzise de punctul 31 din anexa I 227 .

5.Aplicarea DPCN la sectoare specifice

5.1Afirmații legate de mediu

Expresiile „afirmații legate de mediu” și „afirmații legate de ecologie” se referă la practica de a sugera sau a crea impresia (în cadrul unei comunicări comerciale, comercializări sau publicități) că un produs sau un serviciu are un impact pozitiv sau nu are impact asupra mediului sau este mai puțin dăunător pentru mediu decât bunurile sau serviciile concurente.

Acest lucru se poate datora compoziției acestuia, modului în care a fost fabricat sau produs, modului în care poate fi eliminat și reducerii nivelului de energie sau de poluare care poate fi preconizată în urma utilizării acestuia.

Atunci când astfel de afirmații nu sunt adevărate sau nu pot fi verificate, această practică este denumită deseori „dezinformare ecologică”.

„Dezinformarea ecologică” se poate referi la toate formele de practici comerciale ale întreprinderilor față de consumatori cu privire la proprietățile de mediu ale bunurilor sau ale serviciilor. În funcție de circumstanțe, aceasta poate include toate tipurile de declarații, informații, simboluri, sigle, grafice și mărci, precum și interacțiunea acestora cu culori, la ambalare, etichetare, publicitate, în toate mediile (inclusiv site-uri internet) și efectuate de orice organizație, în cazul în care aceasta se califică drept „comerciant” și se angajează în practici comerciale față de consumatori.

DPCN nu prevede norme specifice privind afirmațiile legate de mediu. Cu toate acestea, aceasta furnizează un temei juridic pentru a asigura nu sunt prezentate afirmații legate de mediu de către comercianți într-un mod neloial pentru consumatori. Aceasta nu descurajează utilizarea „afirmațiilor ecologice”.

Dimpotrivă, DPCN poate sprijini comercianții care investesc în performanțele de mediu ale produselor acestora, permițându-le să comunice aceste eforturi consumatorilor într-un mod transparent și împiedicând concurenții să prezinte afirmații înșelătoare legate de mediu.

5.1.1Interacțiunea cu alte legislații UE privind afirmațiile legate de mediu

Astfel cum se precizează în secțiunea 1.4, articolul 3 alineatul (4) și considerentul 10 sunt elemente principale ale DPCN.

Acestea prevăd principiul conform căruia DPCN este concepută să completeze alte legislații ale UE ca o „plasă de siguranță” pentru a garanta menținerea, în toate sectoarele, a unui nivel comun ridicat de protecție a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale.

Exemple de norme specifice ale UE privind afirmațiile legate de mediu sunt:

·Directiva 2012/27/UE privind eficiența energetică 229 ;

·Directiva 2010/31/UE privind performanța energetică a clădirilor 230 ;

·Regulamentul (CE) nr. 1222/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind etichetarea pneurilor în ceea ce privește eficiența consumului de combustibil și alți parametri esențiali 231 ;

·Directiva 2009/72/CE privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice 232 ;

·Directiva 2009/125/CE de instituire a unui cadru pentru stabilirea cerințelor în materie de proiectare ecologică aplicabile produselor cu impact energetic 233 ;

·Regulamentul (CE) nr. 834/2007 privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice 234 .

În continuare sunt prezentate câteva exemple ale interacțiunii dintre DPCN și legislația UE specifică privind afirmațiile legate de mediu:

5.1.2Principii fundamentale: articolele 6, 7 și 12 din DPCN aplicate afirmațiilor legate de mediu

Aplicarea DPCN afirmațiilor legate de mediu poate fi rezumată în două principii fundamentale:

I.Pe baza clauzelor generale ale DPCN, în special articolele 6 și 7, comercianții trebuie să își formuleze afirmațiile legate de mediu într-un mod clar, specific, precis și lipsit de ambiguitate pentru a se asigura că consumatorii nu sunt induși în eroare.

II.Pe baza articolului 12 din DPCN, comercianții trebuie să dispună de dovezi în sprijinul afirmațiilor lor și să fie gata să le furnizeze autorităților de aplicare a legii competente într-un mod ușor de înțeles în cazul în care afirmația este contestată.

Aceste principii se reflectă, de asemenea, într-o serie de documente naționale de orientare privind afirmațiile legate de mediu, în special Orientarea daneză privind utilizarea afirmațiilor legate de mediu și de alt tip în comercializare 243 , Orientarea privind afirmațiile legate de ecologie a Regatului Unit 244 și Ghidul practic francez privind afirmațiile legate de mediu pentru comercianți și consumatori 245 .

Alte criterii și exemple utile pot fi găsite în orientările Comisiei publicate în anul 2000 pentru realizarea și evaluarea afirmațiilor legate la mediu 250 . Orientările, care sunt în conformitate cu standardul internațional ISO 14021-1999, conțin trimiteri la afirmațiile legate la mediu care trebuie să fie considerate înșelătoare.

5.1.3Aplicarea articolului 6 din DPCN la afirmațiile legate de mediu

Articolul 6 din DPCN implică faptul că consumatorii trebuie să poată avea încredere în afirmațiile legate la mediu prezentate de către comercianți. În consecință, pentru a nu induce în eroare, afirmațiile legate de mediu trebuie să fie prezentate într-un mod clar, lipsit de ambiguitate și precis.

O afirmație legată de mediu poate fi înșelătoare în cazul în care „conține informații false și, în consecință, este mincinoasă”, în legătură cu unul dintre elementele prevăzute la articolul 6 alineatul (1) literele (a)-(g).

O afirmație legată de mediu, de asemenea, poate fi înșelătoare în cazul în care „induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informația este corectă în fapt” în ceea ce privește unul dintre elementele menționate la articolul 6 alineatul (1) literele (a)-(g).

Afirmațiile legate de mediu pot fi înșelătoare în cazul în care acestea se bazează pe declarații vagi și generale ale beneficiilor pentru mediu precum „ecologic”, „verde”, „benefic pentru natură”, „ecologic”, „durabil”, „sigur pentru mediu”, „benefic pentru climă” sau „agreabil pentru mediu”.

Astfel de afirmații ar putea intra sub incidența articolului 6 alineatul (1) litera (b) din DPCN în cazul în care acestea sunt susceptibile să inducă în eroare consumatorul mediu și să îl determine să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în alte împrejurări.

Afirmațiile vagi și generale ar putea fi dificil, dacă nu imposibil, de justificat. În același timp, acestea ar putea crea impresia consumatorilor că un produs sau o activitate a unui comerciant nu are niciun impact negativ sau numai un impact pozitiv asupra mediului. Unele acțiuni au fost întreprinse la nivel național împotriva afirmațiilor nefondate vagi și generale legate de mediu.

Atunci când evaluează o afirmație legată de mediu, principalele impacte ale produsului asupra mediului de-a lungul ciclului său de viață, inclusiv lanțul său de aprovizionare, sunt relevante. O afirmație legată de mediu trebuie să se refere la aspecte care sunt semnificative în ceea ce privește impactul produsului asupra mediului 256 .

În plus, afirmațiile trebuie să fie clare și lipsite de ambiguitate în ceea ce privește aspectul produsului sau ciclului de viață al acestuia la care se referă 257 . În cazul în care un comerciant face o afirmație legată de mediu evidențiind numai unul dintre impactele pe care produsul le are asupra mediului, afirmația ar putea fi înșelătoare în sensul articolului 6 din DPCN.

Codurile de conduită pot să includă angajamente în ceea ce privește protecția mediului și „comportamentul ecologic”. În cazul în care un comerciant care s-a angajat să respecte un astfel de cod îl încalcă, acesta poate săvârși o acțiune înșelătoare. Această situație este reglementată de articolul 6 alineatul (2) litera (b).

Consumatorul mediu s-ar fi așteptat ca semnatarii codului să vândă produse care să respecte codul respectiv. Autoritățile naționale de asigurare a respectării legii pot evalua, într-o etapă ulterioară, dacă decizia de a cumpăra a consumatorului mediu a fost luată pe această bază.

Anumite practici comerciale înșelătoare în ceea ce privește codurile de conduită sunt considerate abuzive în sine, în temeiul anexei I la DPCN. Aceste practici sunt tratate în secțiunea 5.1.6 – „Aplicarea anexei I la afirmațiile legate de mediu”.

În „Criteriile de conformitate” ale acestuia, grupul părților interesate privind afirmațiile legate de mediu a considerat că:

„În cazul în care un comerciant sau o industrie alege să utilizeze propriile sisteme de etichetare, simboluri sau certificate în vederea comercializării, aceste etichete trebuie să fie aplicate numai produselor/serviciilor sau comercianților care îndeplinesc criteriile pentru a se califica pentru utilizare. Criteriile trebuie să demonstreze în mod clar beneficiile asupra mediului în comparație cu produse sau comercianți concurenți și trebuie să fie ușor accesibile publicului. În caz contrar, etichetarea este susceptibilă să fie înșelătoare. În plus, comercianții trebuie să ia în considerare verificarea de către o parte terță pentru a garanta credibilitatea și relevanța etichetei. Sensul sau semnificația etichetei, de asemenea, trebuie să fie precizat/ă în mod clar consumatorului. În cele din urmă, astfel de etichete nu trebuie să fie confundate cu alte etichete, inclusiv, de exemplu, etichete ale sistemelor de etichetare publice sau sisteme ale concurenților”.

5.1.4Aplicarea articolului 7 din DPCN la afirmațiile legate de mediu

Articolul 7 din DPCN enumeră elemente specifice care sunt relevante pentru a aprecia dacă o practică comercială implică o omisiune înșelătoare.

Afirmațiile legate de ecologie pot fi înșelătoare în cazul în care sunt bazate pe declarații vagi și generale ale beneficiilor asupra mediului. Astfel de afirmații ar putea fi mai puțin susceptibile de a fi înșelătoare în temeiul articolului 7 în cazul în care sunt completate de specificații vizibile sau declarații explicative privind impactul produsului asupra mediului, de exemplu prin limitarea afirmației la anumite beneficii asupra mediului.

În cazul în care comercianții furnizează astfel de informații suplimentare, acestea ar putea asigura că nu se încalcă articolul 7 alineatul (4) litera (a) (în cazul unei invitații de a cumpăra) prin ascunderea sau furnizarea de informații semnificative referitoare la „principalele caracteristici ale produselor”, într-o „manieră neclară, neinteligibilă, ambiguă sau nepotrivită”.

În „Criteriile de conformitate” ale acestuia, grupul părților interesate privind afirmațiile legate de mediu consideră că:

„Unele produse pot face obiectul unor norme detaliate și ambițioase și pot realiza o performanță de mediu excelentă încât utilizarea unei afirmații generale privind beneficiile (prezentată fără calificări suplimentare) poate fi justificată.

oAcest lucru ar putea fi valabil în cazul în care un produs este reglementat de o licență de utilizare a etichetei ecologice a unui sistem public de etichetare ecologică (precum eticheta ecologică nordică „the Swan”, în limba germană, „Blue Angel” sau eticheta ecologică a Uniunii Europene „the Flower”) sau a altor sisteme de etichetare solide și renumite care fac obiectul verificării de către o terță parte 259 .

oAcest lucru ar putea fi valabil, de asemenea, în cazul în care studiile de evaluare a ciclului de viață a produsului au dovedit o excelentă performanță de mediu a acestuia. Aceste studii trebuie să fie efectuate în conformitate cu metode recunoscute sau general acceptate aplicabile tipului de produs relevant și trebuie să fie verificate de părți terțe 260 . În cazul în care încă nu au fost elaborate astfel de metode în domeniul relevant, comercianții trebuie să se abțină de la utilizarea afirmațiilor generale privind beneficiile (...).

Pentru astfel de produse, cu toate acestea, comercianții trebuie să asigure transparența în ceea ce privește aspectele de mediu relevante și să se asigure că aceste informații sunt ușor accesibile consumatorilor, inclusiv prin afișarea siglei relevante.”

În mod similar, o afirmație legată de mediu ar putea fi înșelătoare în sensul articolului 7 alineatul (2) în cazul în care aceasta este prezentată într-o manieră neclară, neinteligibilă sau nepotrivită. Pe baza unei evaluări de la caz la caz, acest lucru ar putea fi valabil în cazul în care domeniul de aplicare și limitele afirmației nu sunt definite în mod clar.

Atunci când se face o afirmație legată de mediu, principalele impacturi asupra mediului ale produsului sunt relevante. „Orientarea privind afirmații legate de ecologie” 261 a Ministerul Mediului, Alimentației și Afacerilor Rurale din Regatul Unit furnizează următoarele exemple:

5.1.5Aplicarea articolului 12 din DPCN la afirmațiile legate de mediu

Articolul 12 din DPCN clarifică faptul că orice afirmație (inclusiv afirmațiile legate de mediu) trebuie să se bazeze pe dovezi care pot fi verificate de către autoritățile competente relevante.

Comercianții trebuie să fie în măsură să justifice afirmațiile legate de mediu cu dovezi corespunzătoare. În consecință, afirmațiile trebuie să se bazeze pe dovezi solide, independente, verificabile și recunoscute în mod general care iau în considerare rezultate și metode științifice actualizate.

Faptul că sarcina probei îi revine comerciantului reflectă principiul enunțat la articolul 12 litera (a) din DPCN privind faptul că autoritățile de aplicare a legii trebuie să aibă competența „să solicite comerciantului să furnizeze dovezi privind exactitatea afirmațiilor reale în legătură cu o practică comercială”.

Pentru a se asigura că afirmațiile legate de mediu sunt justificate, comercianții trebuie fie să dispună de dovezile necesare pentru a-și susține afirmațiile din momentul în care acestea sunt date în folosință, fie să asigure că afirmațiile pot fi obținute și prezentate la cerere.

Un memorandum al Ombudsmanului consumatorului danez de stabilire a unor cerințe privind documentația aplicabilă articolul 3 alineatul (3) din Legea privind practicile de comercializare din Danemarca prevede:

„Un comerciant trebuie să poată susține afirmațiile de fapt realizate în comunicări comerciale prin documentație. Cu toate acestea, momentul în care documentația trebuie să fie disponibilă nu reiese în mod explicit din dispoziție.

(…)

Cerința de la secțiunea 3 alineatul (3) din Legea privind practicile de comercializare este: «trebuie să fie în măsură să fie justificată prin documentație». Prin urmare, formularea nu determină în mod explicit momentul în care documentația justificativă privind declarațiile de fapt trebuie să fie disponibilă. Acest lucru nu reiese în mod clar nici din lucrările pregătitoare ale Legii privind practicile de comercializare sau din Directiva privind publicitatea înșelătoare și comparativă sau din Directiva privind practicile comerciale neloiale, la care se referă lucrările pregătitoare ale Legii privind practicile de comercializare. Nici Ombudsmanul consumatorului nu cunoaște nicio jurisprundență pentru a stabili dacă documentația trebuie să fie disponibilă la momentul comercializării. Cu toate acestea, în opinia Ombudsmanului consumatorului, formularea implică o cerință de certitudine ca afirmațiile făcute în comunicarea de comercializare să poată fi justificate prin documentație.

În plus, dispoziția trebuie să fie interpretată în lumina articolului 12 din Directiva privind practicile comerciale neloiale. În opinia Ombudsmanului consumatorului, scopul cerinței în materie de documentație trebuie să fie acela că un comerciant trebuie să fie sigur că declarațiile de fapt sunt corecte la momentul comercializării, astfel încât să nu inducă în eroare consumatorii. Acest lucru înseamnă că un comerciantul trebuie fie să aibă documentația pregătită la momentul publicării comunicării comerciale, fie trebuie să fie sigur că aceasta poate fi prezentată la cerere. În caz contrar, există un risc substanțial ca un comerciant să își comercializeze produsul prin intermediul unor afirmații false.

În acest sens și după cum s-a reflectat în articolul 8 din Codul CPI consolidat de practici comerciale de publicitate și comercializare (2011), trebuie considerată o bună practică de comercializare dacă un comerciant se află în posesia documentației în momentul comercializării sau este sigur că aceasta poate fi obținută și prezentată.”

Cu toate că o afirmație poate fi corectă și relevantă pentru un produs atunci când este făcută pentru prima dată, aceasta poate deveni mai puțin semnificativă în timp. Pentru a se asigura că sunt în măsură să furnizeze documentația necesară autorităților naționale în conformitate cu articolul 12 din directivă, comercianții trebuie să se asigure că documentația pentru afirmații este actualizată atât timp cât afirmațiile rămân în uz în comercializare.

În „Criteriile de conformitate” ale acestuia, grupul părților interesate privind afirmațiile legate de mediu consideră că:

„În cazul în care un comerciant utilizează declarații de mediu în numele societății sale, denumirea produsului său etc., iar denumirea produsului este utilizată în scopuri de comercializare, această comercializare face obiectul acelorași cerințe în materie de documentație precum cele care se aplică altor afirmații legate de mediu în comunicări comerciale, cu excepția cazului în care societatea poate dovedi că această denumire nu are o conotație de mediu sau că a existat deja înainte ca aspectele de mediu să fie preluate pentru agenda politică/de afaceri. Cu toate acestea, pentru a fi contrară DPCN, o denumire utilizată în comercializare va trebui să inducă în eroare consumatorul mediu și să fie susceptibilă să îl determine să ia o decizie comercială pe care acesta nu ar fi luat-o în alte împrejurări.”

În „Criteriile de conformitate” ale acestuia, grupul părților interesate privind afirmațiile legate de mediu consideră că:

„Dovezile trebuie să fie clare și solide, iar afirmațiile trebuie să fie măsurate prin utilizarea celor mai adecvate metode. Testările efectuate de către părți terțe independente trebuie să fie puse la dispoziția organismelor competente, în cazul în care afirmația este contestată. În cazul în care studii ale experților constată neînțelegeri sau îndoieli semnificative cu privire la impactul asupra mediului, comerciantul trebuie să se abțină de la comercializarea mesajelor în totalitate.

Conținutul și domeniul de aplicare a documentației va depinde de conținutul specific al declarației. Gradul de complexitate al produsului sau al activității va fi relevant în acest sens.

Afirmațiile trebuie să fie revizuite și actualizate în mod regulat pentru a se asigura că acestea rămân relevante. Afirmațiile trebuie să fie reevaluate și actualizate, după caz, în vederea dezvoltării tehnologice și a apariției unor produse comparabile sau a altor circumstanțe care ar putea afecta acuratețea sau amploarea afirmației.”

„Afirmațiile legate de mediu nu trebuie să se refere la o îmbunătățire în comparație cu un produs al aceluiași comerciant sau a unui concurent, care nu mai este disponibil pe piață sau comerciantul nu mai vinde către consumatori, cu excepția cazului în care această îmbunătățire este semnificativă și recentă.”

5.1.6Aplicarea anexei I la afirmațiile legate de mediu

Următoarele practici enumerate în anexa I sunt deosebit de relevante pentru afirmațiile legate de mediu:

Această dispoziție clarifică faptul că comercianții nu trebuie să inducă în eroare consumatorii subliniind în mod nejustificat atribute care provin din cerințe de reglementare.

5.1.7Compararea afirmațiilor legate de mediu

Afirmațiile legate de mediu pot sugera că un produs are un impact mai pozitiv asupra mediului sau este mai puțin dăunător pentru mediu decât bunurile sau serviciile concurente. Produsele care poartă astfel de comparative trebuie să fie evaluate în raport cu produse similare.

Autoritățile naționale responsabile cu aplicarea legii și organismele de autoreglementare interpretează, de regulă, acest principiu ca însemnând că aceste comparații trebuie să se refere la produse care fac parte din aceeași categorie de produse.

Cu toate acestea, este la fel de important ca metoda utilizată pentru a produce informațiile să fie aceeași, ca aceasta să fie aplicată în mod coerent (și anume, aplicarea acelorași alegeri și norme metodologice, rezultatele să fie reproductibile) și că metoda aplicată să permită efectuarea unor comparații, în caz contrar orice comparație devine mai puțin semnificativă 265 .

Directiva 2006/114/CE privind publicitatea înșelătoare și comparativă stabilește condițiile în care publicitatea comparativă este permisă. Compararea beneficiilor de mediu ale produselor trebuie, printre altele:

1.nu este înșelătoare în sensul articolelor 6 și 7 din DPCN;

2.să compare bunuri sau servicii care satisfac aceleași necesități sau sunt destinate aceluiași scop;

3.să compare în mod obiectiv una sau mai multe caracteristici materiale, relevante, verificabile și reprezentative ale respectivelor bunuri și servicii.