52008DC0756

[pic] | COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE |

Bruxelles, 18.11.2008

COM(2008) 756 final

RAPORT AL COMISIEI

privind aplicarea Directivei 98/27/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor

CUPRINS

1. Introducere 3

2. Transpunerea directivei 3

3. Aplicarea directivei 5

4. Probleme întâmpinate 6

5. Impactul Regulamentului CPC 9

6. Concluzie 9

ANEXĂ 11

1. INTRODUCERE

1. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 98/27/CE privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor[1] („directiva”) prevede obligativitatea raportării privind aplicarea acesteia. Publicarea raportului a fost planificată inițial a avea loc până la 1 iulie 2003, dar a fost amânată pentru a permite includerea informațiilor privind aplicarea directivei în statele care au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004 și la 1 ianuarie 2007.

2. Pentru a pregăti prezentul raport, Comisia Europeană a trimis un chestionar privind aplicarea directivei în anii 2003 și 2004, la care au răspuns cele 25 de state membre consultate. Un nou chestionar a fost trimis în 2007 celor 27 de state membre pentru actualizarea informațiilor colectate anterior. În paralel, Comisia Europeană a consultat de asemenea membrii Grupului consultativ european al consumatorilor (GCEC) în 2005 și 2007 în privința aplicării directivei. Paisprezece asociații naționale ale consumatorilor au răspuns primei consultări, iar o asociație europeană și opt asociații naționale, celei de-a doua. În 2006, Comisia Europeană a trimis scrisori statelor membre (cu excepția Bulgariei și României) pentru a clarifica anumite aspecte din legislația națională a acestora de transpunere a directivei.

3. În 2006, Comisia Europeană a publicat un studiu efectuat de Katholieke Universiteit Leuven , Belgia, privind căile de atac de care dispun consumatorii[2] și, în 2007, un Compendiu de legislație a consumatorului[3], care conține secțiuni privind directiva. În sfârșit, președinția austriacă a organizat o conferință privind acțiunile în încetare și căile de acțiune judiciară colective la Viena, în februarie 2006.

2. TRANSPUNEREA DIRECTIVEI

4. Fiecare stat membru și-a modificat legislația națională, într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru a introduce dispozițiile directivei privind acțiunile în încetare. Domeniul de aplicare a procedurii acțiunilor în încetare s-a generalizat odată cu trecerea timpului.

O procedură a acțiunilor în încetare în fiecare stat membru

5. Un rezultat foarte important al directivei este, cu siguranță, introducerea în fiecare stat membru a unei proceduri a acțiunilor în încetare în scopul protejării intereselor colective ale consumatorilor. În prezent, procedura în cauză este singura de acest fel, din toate statele membre, referitoare la protecția consumatorilor. Aceasta permite interzicerea practicilor ilicite contrare interesului colectiv al consumatorilor, indiferent de daunele reale provocate. Procedura acțiunilor în încetare introdusă prin directivă nu prevede obținerea de despăgubiri de către consumatorii care au suferit daune ca urmare a unei practici ilicite.

6. În conformitate cu articolul 2, fiecare procedură națională include, cu anumite excepții, o procedură de urgență, posibilitatea publicării unei declarații sau decizii corective și plata unei sume pentru garantarea executării deciziei. Două treimi dintre statele membre au optat pentru o procedură judiciară civilă sau comercială, în timp ce doar câteva (Ungaria, Malta, Polonia și România, printre altele) au optat pentru o metodă în principal administrativă. Anumite state membre, chiar dacă au optat pentru o procedură judiciară, au desemnat autorități administrative de decizie în privința anumitor încălcări (Austria, pentru activități de emisie televizată, și Finlanda, pentru publicitatea medicamentelor pentru uz uman și pachetele turistice, printre altele). În sfârșit, anumite state membre au desemnat instanțe judecătorești pentru anumite practici (de exemplu, tribunalele din Haga și Varșovia au competențe exclusive în privința clauzelor contractuale abuzive).

7. Articolul 3 din directivă definește în termeni foarte generali entitățile calificate care pot introduce o acțiune în încetare. Acesta distinge două categorii non-exhaustive de organisme, lăsând statelor membre sarcina de stabilire a criteriilor ce definesc care organizații sunt responsabile pentru protejarea intereselor colective ale consumatorilor. În practică, conceptul de entitate calificată include asociații ale consumatorilor, autorități publice însărcinate cu protecția consumatorului, instituții medicale, autorități ale aviației civile, asociații de utilizatori, organizații familiale, sindicate, camere de agricultură și camere de comerț și industrie. În conformitate cu articolul 4, toate statele membre au notificat Comisiei Europene entitățile calificate autorizate să introducă o acțiune în încetare într-un alt stat membru[4]. Lista din Jurnalul Oficial permite entităților incluse să își demonstreze, înaintea instanțelor judecătorești sau autorităților administrative ale altor state membre, capacitatea juridică de a acționa.

8. În ultimul rând, articolul 5 din directivă permite statelor membre să decidă în privința introducerii unei proceduri obligatorii de consultare prealabilă între partea care intenționează să introducă acțiunea în încetare și pârât. O treime dintre statele membre (Irlanda, Italia, Cipru, Lituania, Malta, Țările de Jos, România, Suedia și Regatul Unit) au stabilit o astfel de procedură. În România și Regatul Unit, entitățile publice independente, care sunt și entități calificate în sensul directivei, trebuie să se angajeze în procedura de consultare prealabilă. Dintre statele membre care nu au optat pentru procedura de consultare prealabilă propusă în articolul 5 din directivă, câteva încurajează începerea de negocieri înaintea oricărei acțiuni[5]. Cu toate acestea, majoritatea statelor membre nu doresc ca procedura de consultare prevăzută la articolul 5 să devină obligatorie. O organizație europeană a consumatorilor chiar a afirmat că o procedură de consultare prealabilă poate amâna inutil procedura de acțiune în încetare. Comisia nu posedă probe suficiente sau experiență anterioară în domeniu pentru a modifica directiva în sensul generalizării procedurii de consultare prealabilă în temeiul articolului 6 alineatul (2).

Extinderea domeniului de aplicare

9. Domeniul de aplicare a acțiunilor în încetare este definit la articolul 1 prin referirea la directivele menționate în anexa la directivă, astfel cum au fost transpuse în legislația națională a statelor membre. Anexa la directivă menționa inițial 9 directive, în prezent incluzând 13[6]. Directivele 1999/44/CE privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe, 2000/31/CE privind comerțul electronic, 2002/65/CE privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum, 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale și 2006/123/CE privind serviciile au fost adăugate în anexă după intrarea în vigoare. Anexa la directivă include acum o mare parte a legislației comunitare privind protecția consumatorului. Majoritatea statelor membre consultate au părut a fi satisfăcute de domeniul de aplicare a directivei, deși Portugalia și Belgia pun sub semnul îndoielii utilitatea unei liste exhaustive și sugerează abandonarea acesteia, astfel încât să fie acoperite toate practicile care pot aduce atingere intereselor colective ale consumatorilor.

10. Articolul 7 din directivă prevede de asemenea posibilitatea ca statele membre să extindă domeniul de aplicare la nivel național. De exemplu, în Țările de Jos și în Polonia pot fi introduse acțiuni în încetare împotriva oricăror practici care aduc atingere intereselor colective ale consumatorilor. Portugalia și Italia au extins domeniul de aplicare pentru a include orice practici dăunătoare siguranței produselor. În Germania și Austria este posibilă introducerea unei acțiuni în încetare împotriva oricărei practici anticoncurențiale care aduce atingere intereselor colective ale consumatorilor.

11. Unele state membre, în special Germania, Slovenia și Suedia, au extins domeniul de aplicare a acțiunilor în încetare la nivel național, incluzând practici comerciale (precum publicitatea înșelătoare) dăunătoare intereselor colective ale întreprinderilor. Cu toate acestea, majoritatea statelor membre consultate nu sunt favorabile extinderii domeniului de aplicare a directivei pentru includerea intereselor colective ale întreprinderilor, argumentând că legislația comunitară menționată în anexă are în primul rând sarcina de a proteja consumatorii și că nu este de dorit amestecarea intereselor consumatorilor cu cele ale întreprinderilor mici și mijlocii, chiar dacă ultimele ar putea necesita, de asemenea, protecție.

12. Având în vedere cele de mai sus, Comisia nu consideră ca fiind justificată modificarea domeniului de aplicare a directivei, permisă în conformitate cu articolul 6 alineatul (2). În special, aceasta nu consideră necesară extinderea domeniului de aplicare pentru a include interesele colective ale întreprinderilor. Cu toate acestea, în cazurile justificate, aceasta va continua să propună adăugarea în anexă de noi acte legislative comunitare privind protecția consumatorilor.

3. APLICAREA DIRECTIVEI

13. Utilizarea directivei pentru a descuraja încălcările transfrontaliere a fost dezamăgitoare. Potrivit informațiilor Comisiei, doar Biroul pentru comerț loial din Regatul Unit ( Office of Fair Trading - OFT, autoritate publică însărcinată cu protecția consumatorului) a utilizat acest mecanism. OFT a introdus o acțiune împotriva întreprinderii DUCHESNE din Belgia. Întreprinderea belgiană în cauză a trimis consumatorilor britanici cataloage de vânzări nesolicitate, susținând că aceștia au câștigat un premiu. Pentru a intra în posesia acestuia, consumatorii trebuiau să comande un articol din catalog. Consumatorii au comandat articolul, dar nu au primit premiul promis. Prin urmare, OFT a adus întreprinderea belgiană în fața unei instanțe judecătorești din Belgia în temeiul faptului că informațiile transmise clienților britanici erau înșelătoare și i-au încurajat să cumpere produse din catalog. Tribunalul belgian de primă instanță a emis o acțiune în încetare împotriva practicii. Decizia a fost confirmată la apel.

14. În mod similar, în urma a 300 de plângeri din partea unor consumatori britanici, OFT a introdus o acțiune împotriva întreprinderii Best Sales B.V. în fața instanțelor judecătorești olandeze. Împrejurările cazului au fost similare celui prezentat mai sus, în care o întreprindere olandeză a trimis scrisori nesolicitate unor consumatori britanici, dându-le impresia că au câștigat un premiu. Scrisorile susțineau că, pentru a primi un premiu mai valoros sau pentru a primi acest premiu mai repede, clienții trebuiau să comande articole de uz casnic din catalogul atașat scrisorii. Instanțele olandeze au considerat, într-o decizie din 9 iulie 2008, că publicitatea în cauză era înșelătoare și au ordonat întreprinderii olandeze să întrerupă trimiterea scrisorilor.

15. OFT a mai afirmat că directiva s-a dovedit utilă ca mijloc de a exercita presiune asupra întreprinderilor din alte state membre pentru oprirea anumitor practici comerciale. Aproximativ zece cauze au fost astfel rezolvate în urma negocierilor. Belgia a subliniat de asemenea efectul disuasiv al acțiunilor în încetare.

16. În timp ce acțiunile în încetare sunt încă rar utilizate în cazul încălcărilor transfrontaliere, câteva state membre și asociații ale consumatorilor consultate au afirmat că acestea sunt utilizate cu destul succes de către asociații ale consumatorilor în cazul încălcărilor la nivel național[7], adesea în scopul opririi publicității înșelătoare sau pentru anularea unei clauze abuzive dintr-un contract.

4. PROBLEME ÎNTÂMPINATE

17. Principalele motive menționate de către statele membre și părțile interesate pentru a explica numărul mic de acțiuni în încetare introduse în alte state membre sunt costul acestora, complexitatea și durata procedurii, precum și domeniul limitat de aplicare a procedurii de acțiune în încetare.

Costul

18. Trei sferturi dintre asociațiile de consumatori consultate au menționat costul introducerii unei acțiuni ca fiind unul dintre principalele obstacole, în special în cazul în care încălcarea a avut loc într-un alt stat membru. O serie de state membre au subliniat, de asemenea, dificultatea cu care entitățile calificate puteau introduce acțiuni de acest tip ca urmare a riscurilor financiare asociate. Asociațiile consumatorilor au menționat costurile administrative ale pregătirii dosarului, cheltuielile de judecată și onorariile avocaților ca presupunând dificultăți specifice. Dacă acțiunea este introdusă în alt stat membru, aceasta va presupune și costuri de traducere, existând și incertitudini în privința cheltuielilor de judecată practicate într-un alt stat membru (de exemplu cheltuielile de citare sau de notificare a deciziei). Asociațiile au menționat de asemenea riscul dublării onorariilor avocaților și experților.

19. Riscul financiar este cu atât mai mare atunci când acțiunea este introdusă într-un stat membru în care partea care pierde trebuie să suporte toate cheltuielile de procedură și, în special, să plătească cheltuielile părții care are câștig de cauză (în special cheltuielile de judecată, în parte sau în totalitate). Acest principiu există în majoritatea statelor membre. Prin urmare, în cazul în care pierde, partea care introduce acțiunea în încetare trebuie să suporte nu doar costurile proprii, ci și pe cele ale celeilalte părți. Câteva asociații ale consumatorilor consultate au afirmat că nu au capacitatea de a suporta costul introducerii procedurilor de acest fel sau de a-și asuma riscurile financiare aferente. Altele au afirmat că acționează doar dacă riscul este neglijabil și sunt sigure că vor avea câștig de cauză, limitând astfel considerabil numărul acțiunilor introduse. Cu toate acestea, în câteva state membre, acțiunile în încetare sunt introduse cu succes de către asociațiile de consumatori pentru încălcări la nivel național.

20. Unele state membre au conferit mai multă flexibilitate principiului potrivit căruia partea care pierde suportă toate costurile asociate procesului sau au optat pentru o abordare mai favorabilă entităților calificate. De exemplu, în unele state membre, instanțele judecătorești au o anumită libertate de alegere[8] și, de pildă, pot anula plata de către partea care pierde a cheltuielilor de procedură ale părții care are câștig de cauză. În Ungaria, asociațiile de consumatori nu trebuie să plătească cheltuielile de judecată. Totuși, astfel de măsuri la nivel național rămân mai degrabă ad hoc , iar riscurile financiare suportate sunt suficiente pentru a descuraja entitățile calificate să introducă acțiuni.

Complexitatea și durata procedurilor

21. Complexitatea și durata procedurilor sunt adesea invocate ca obstacole în calea acțiunilor transfrontaliere. Complexitatea este în principal rezultatul diferitelor proceduri de acțiune în încetare din celelalte state membre, supuse diferitelor proceduri judiciare sau administrative naționale. Incertitudinile existente referitoare la aplicabilitatea selectivă a legilor întăresc această complexitate percepută.

22. În timp ce directiva armonizează anumite aspecte ale introducerii unei acțiuni în încetare în statele membre, aceasta acordă statelor o anumită flexibilitate. Directiva le permite să opteze pentru o procedură judiciară sau administrativă de acțiune în încetare, dacă să impună sau nu o procedură de consultare prealabilă și să stabilească acordurile asociate. De asemenea, directiva permite statelor membre să adopte sau să mențină, la nivel național, dispoziții care acordă entităților calificate, sau oricărei alte părți, libertatea de adoptare a unor măsuri mai ample. O analiză a transpunerii directivei din secțiunea precedentă a demonstrat gama largă de opțiuni exercitate de către statele membre. În plus, prin lipsa de reglementare a multora dintre componentele procedurii de acțiune în încetare cum ar fi perioadele de prescripție sau termenele procedurale și cheltuielile, directiva permite ca detaliile să fie interpretate în procedurile civile naționale, comerciale sau administrative, care pot varia între state.

23. Combinația acestor factori conduce la existența unor proceduri de acțiune în încetare pentru protecția intereselor consumatorilor care variază mult de la un stat membru la altul. În unele state membre, precum Țările de Jos sau Finlanda, există chiar diferite tipuri de proceduri în funcție de domeniul juridic în cauză. Această diversitate complică obținerea unei imagini de ansamblu de către entitățile calificate care doresc să introducă o acțiune într-un alt stat membru, întrucât acestea se confruntă adesea cu proceduri care sunt foarte diferite de cele cunoscute în propria țară. De fiecare dată când introduc o acțiune în încetare într-un stat membru nou, acestea trebuie să se familiarizeze cu o nouă procedură.

24. În sfârșit, asociațiile și statele membre consultate au subliniat incertitudinile actuale privind legea aplicabilă. Ar trebui încălcarea în cauză să fie judecată prin prisma legislației din statul membru unde își are originea sau din statul membru unde se face simțit efectul acesteia? Directiva (articolul 2 alineatul (2)) nu este clară în această privință, care este foarte importantă, deoarece mai multe dintre directivele menționate în anexă conțin o clauză care permite statelor membre să adopte sau să mențină legi care merg mai departe decât se prevede în directive în ceea ce privește protecția consumatorului. Problema legii aplicabile este, prin urmare, fundamentală în toate cazurile în care există o opțiune între două legislații diferite, care oferă niveluri diferite de protecție. În cazul introdus de OFT în Belgia, menționat mai sus, această chestiune a fost examinată deopotrivă de tribunalul de primă instanță și de curtea de apel, prima aplicând legislația britanică, în timp ce curtea de apel a decis că se aplică legislația belgiană. În viitor, problema determinării legii aplicabile ar putea fi simplificată prin aplicarea articolului 6 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale[9] adoptat la 7 iulie și care va intra în vigoare la 11 ianuarie 2009 („Regulamentul Roma II”).

Impactul limitat al deciziilor

25. În ultimul rând, asociațiile și statele membre consultate au subliniat impactul uneori limitat al unor astfel de acțiuni în încetare. În majoritatea statelor membre, o decizie privind cererea pentru o acțiune în încetare are un impact moderat. Aceasta are caracter obligatoriu doar în privința cazului și părților în chestiune, cum ar fi entitatea calificată care a introdus acțiunea și întreprinderea care face obiectul acțiunii în încetare. În practică, aceasta înseamnă că, dacă o întreprindere comite o încălcare identică cu cea pentru care a fost deja condamnată o altă întreprindere, trebuie să fie introdusă o nouă acțiune în încetare pentru a opri noua încălcare. În același mod, anularea unei clauze abuzive dintr-un contract propus de către o întreprindere nu împiedică aceeași întreprindere să utilizeze în continuare clauza abuzivă într-un contract similar.

26. Cu toate acestea, în unele state membre, acest principiu este aplicat mai flexibil, în special în ceea ce privește clauzele abuzive. De exemplu, în Polonia, atunci când instanța judecătorească din Varșovia decide că o clauză dintr-un contract este abuzivă, această decizie are un efect erga omnes . Decizia este publicată și se aplică unei clauze identice din orice contract propus consumatorilor. În Ungaria, dacă o instanță judecătorească decide că o clauză dintr-un contract între o întreprindere și un consumator este abuzivă, aceasta poate declara clauza nulă și neavenită în toate contractele încheiate de către întreprinderea în cauză. În Austria, o clauză care a fost declarată abuzivă într-un contract între o întreprindere și un consumator nu poate fi utilizată din nou de către întreprindere în alte contracte. În Germania și Slovenia, consumatorii pot invoca o decizie prin care o clauză este declarată abuzivă în scopul de a împiedica aplicarea a unei prevederi identice.

27. Acțiunile în încetare sunt limitate și în privința domeniului național de aplicare a deciziei, după cum au subliniat Regatul Unit și Belgia. Întreprinderile care desfășoară activități ilicite, care încalcă legea deliberat și au fost condamnate într-un anumit stat membru, tind să se mute în alt stat membru unde este necesară o nouă acțiune în încetare pentru oprirea activității ilegale în cauză. În plus, natura națională a deciziei presupune că, atunci când o întreprindere este condamnată pentru o practică ilegală în detrimentul consumatorilor într-un anumit stat membru, aceasta poate continua să acționeze în aceeași manieră față de consumatorii dintr-un alt stat membru dacă nu este introdusă o acțiune în încetare de către o entitate calificată din statul respectiv.

5. IMPACTUL REGULAMENTULUI CPC

28. Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului (Regulamentul CPC)[10] stabilește o rețea de autorități publice responsabile pentru protecția consumatorilor și armonizează, într-o anumită măsură, competențele de anchetare și de executare ale autorităților respective. În plus, datorită mecanismelor de asistență reciprocă create prin regulament, o autoritate publică membră poate, la solicitarea unei autorități publice dintr-un alt stat membru, să introducă o acțiune în încetare în propria jurisdicție pentru a opri practicile ilegale împotriva consumatorilor din statul membru unde se află autoritatea care a făcut solicitarea.

29. Unele dintre statele membre consultate au subliniat că Regulamentul CPC ar trebui să faciliteze acțiunile în încetare pentru a opri încălcările intracomunitare, mecanismele de asistență reciprocă create prin regulament permițând, printre altele, autorităților publice cu competențe specifice să urmărească acțiuni în încetare. Regulamentul are astfel în vedere unul dintre principalele obstacole evidențiate în urma punerii în aplicare a directivei: dificultățile cu care se confruntă un organism național care caută să introducă o acțiune în încetare în alt stat membru.

30. Statele membre menționate mai sus subliniază că se dorește ca domeniul de aplicare a directivei să fie adaptat la cel al Regulamentului CPC. De fapt, anexa la regulament se referă la Directiva 98/6/CE[11] privind protecția consumatorului prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor și la Regulamentul 261/2004/CE[12] privind drepturile pasagerilor aerieni, care nu sunt incluse în anexa la directivă. Cu toate acestea, anexa la regulament nu se referă la Directiva 2006/123/CE privind serviciile, care este inclusă în anexa la directivă. Adaptarea anexei la directivă la cea a Regulamentului CPC, astfel cum s-a propus de către anumite state membre, va impune modificarea în paralel a directivei și a regulamentului.

6. CONCLUZIE

31. Un beneficiu major al directivei a fost introducerea în fiecare dintre statele membre a unei proceduri pentru acțiuni în încetare prin care se urmărește protejarea intereselor colective ale consumatorilor. Procedura este utilizată cu un oarecare succes de către asociațiile de consumatori în cazul încălcărilor la nivel național.

32. Cu toate acestea, mecanismul creat de directivă prin care li se permite entităților calificate dintr-un stat membru să acționeze în alt stat membru nu a avut succesul sperat. Principalul obstacol, care explică de ce au fost introduse atât de puține acțiuni în încetare pentru oprirea încălcărilor intracomunitare, este constituit de lipsa de resurse, având în vedere riscurile financiare la care se expune orice entitate calificată eligibilă, dar și necesitatea cunoașterii procedurilor variate din diferitele state membre.

33. Regulamentul CPC constituie un răspuns parțial la dificultățile presupuse de aplicarea a directivei, iar aplicarea acestuia ar trebui să îmbunătățească considerabil combaterea încălcărilor intracomunitare. Adoptarea Regulamentului Roma II ar trebui, de asemenea, să aibă urmări. Comisia consideră că este preferabil să aștepte reacții mai detaliate privind aplicarea Regulamentelor CPC și Roma II înainte de a decide în privința măsurilor care ar trebui adoptate în legătură cu directiva.

34. În consecință, Comisia consideră că nu este momentul să fie propuse modificări de orice fel ale directivei sau ca directiva să fie abrogată ci, dimpotrivă, examinarea aplicării directivei ar trebui să continue. Aceasta consideră, în special, că nu există niciun motiv pentru extinderea domeniului de aplicare a directivei în scopul includerii intereselor colective ale întreprinderilor sau pentru generalizarea cerinței privind consultarea prealabilă.

AN EXĂ

LISTA DIRECTIVELOR DIN ANEXA LA DIRECTIVA 98/27/CE

- Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori (JO L 149, 11.6.2005, p. 22).

- Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO L 372, 31.12.1985, p. 31).

- Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum (JO L 42, 12.2.1987, p. 48), astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 98/7/CE (JO L 101, 1.4.1998, p. 17)

- Directiva 89/552/CEE a Consiliului din 3 octombrie 1989 privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune: articolele 10 -21 [JO L 298, 17.10.1989, p. 23, astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/36/CE (JO L 202, 30.7.1997, p. 60)].

- Directiva 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite (JO L 158, 23.6.1990, p. 59).

- Directiva 92/28/CEE a Consiliului din 31 martie 1992 privind publicitatea pentru medicamentele de uz uman (JO L 113, 30.4.1992, p. 13).

- Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, 21.4.1993, p. 29).

- Directiva 94/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 1994 privind protecția dobânditorilor în ceea ce privește anumite aspecte ale contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe durată limitată a bunurilor imobile (JO L 280, 29.10.1994, p. 83).

- Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță (JO L 144, 4.6.1997, p. 19).

- Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe (JO L 171, 7.7.1999, p. 12).

- Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic) (JO L 178, 17.7.2000, p. 1).

- Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE (JO L 271, 9.10.2002, p. 16).

- Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO L 376, 27.12.2006, p. 36).

[1] JO, L 166, 11.6.1998, p. 51.

[2] http://ec.europa.eu/consumers/redress/reports_studies/comparative_report_en.pdf

[3] http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/consumer_law_compendium_comparative_analysis_en_final.pdf

[4] Ultima actualizare a listei a fost publicată la 8 martie 2008. JO C 63, 8.3.2008.

[5] De exemplu Danemarca, Germania, Austria, Slovacia și Finlanda.

[6] A se vedea anexa.

[7] De exemplu Bulgaria, Republica Cehă, Germania, Franța, Italia, Letonia, Austria, Suedia, Slovacia și Regatul Unit.

[8] De exemplu, Luxemburg, Portugalia, Suedia, Regatul Unit.

[9] JO L 199, 31.7.2007. p.40.

[10] JO, L 364, 9.12.2004, p.1.

[11] JO L 80, 18.3.1998, p.27.

[12] JO L 81, 19.3.2004, p.80.