EXPUNERE DE MOTIVE A CONSILIULUI

I.   INTRODUCERE

La 24 septembrie 2004, Comisia a prezentat o propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (1). Propunerea se bazează pe articolul 137 alineatul (2) din tratat.

Hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat, Parlamentul European și-a dat avizul la prima lectură la 11 mai 2005 (2).

Comitetul Economic și Social și-a dat avizul la 11 mai 2005 (3) iar Comitetul Regiunilor la 14 aprilie 2005 (4).

Comisia și-a prezentat propunerea modificată la 2 iunie 2005 (5), în care a acceptat 13 din cele 25 de amendamente adoptate de Parlamentul European.

La 9 iunie 2008, Consiliul a ajuns la un acord politic cu majoritate calificată asupra unei poziții comune, în paralel cu un acord politic cu majoritate calificată asupra unei poziții comune cu privire la directiva privind condițiile de lucru pentru lucrătorii temporari. Cinci din delegațiile care nu au putut accepta textul acordului politic cu privire la directiva privind timpul de lucru au introdus o declarație comună în procesul verbal al Consiliului (6).

În conformitate cu articolul 251 alineatul (2) din Tratatul CE, Consiliul a adoptat poziția sa comună cu majoritate calificată la 15 septembrie 2008.

II.   OBIECTIVE

Propunerea are două obiective:

—

Primul este acela de a revizui anumite dispoziții ale Directivei 2003/88/CE (care a modificat ultima dată Directiva 93/104/CE) în conformitate cu articolele 19 și 22 ale directivei respective. Aceste dispoziții se referă la derogările de la perioada de referință pentru punerea în aplicare a articolului 6 (timpul de lucru maxim săptămânal) și la posibilitatea de a nu pune în aplicare articolul 6 în cazul în care lucrătorul își dă acordul pentru a desfășura o astfel de activitate [„clauza de excludere voluntară” („opt-out”)].

—

Al doilea obiectiv este acela de a ține seama de jurisprudența Curții Europene de Justiție, în special de hotărârile judecătorești în cauzele SIMAP (7) și Jaeger (8) prin care se susține că perioada de gardă efectuată de un medic în timpul căreia este necesară prezența sa fizică în spital trebuie considerată timp de lucru. Această interpretare de către Curtea Europeană de Justiție a anumitor dispoziții ale directivei în urma mai multor solicitări de hotărâri preliminare în temeiul articolului 234 din tratat a avut un impact profund asupra conceptului de „timp de lucru” și, în consecință, și asupra dispozițiilor esențiale ale directivei.

În special:

—

În scopul asigurării unui echilibru adecvat între protecția securității și sănătății lucrătorilor, pe de o parte, și necesitatea flexibilității pentru angajatori, pe de altă parte, propunerea stabilește principiile generale de protecție pentru lucrătorii aflați în timpul de gardă atât în perioadele active, cât și în cele inactive ale timpului de gardă. În acest context, propunerea prevede că partea inactivă a timpului de gardă nu este timp de lucru în sensul directivei, exceptând cazurile în care legislația națională, contractele colective sau contractele între partenerii sociali prevăd altfel.

—

Scopul propunerii este de a oferi angajatorilor și statelor membre o flexibilitate mai mare în organizarea timpului de lucru, în anumite condiții, prin includerea posibilității de prelungire a perioadei de referință pentru calcularea timpului de lucru maxim săptămânal până la un an, permițând astfel societăților comerciale să rezolve fluctuațiile mai mult sau mai puțin regulate, în ceea ce privește cererea.

—	Propunerea permite o mai bună compatibilitate între viața de familie și cea profesională, în special prin modificările propuse pentru articolul 22.

—

În ce privește excluderea voluntară individuală de la limita săptămânală medie de 48 de ore, propunerea consolidează dialogul social prin implicarea partenerilor sociali în orice decizie a unui stat membru de a permite utilizarea excluderii voluntare de către lucrători. În cadrul acestui nou sistem, decizia unui stat membru de a permite utilizarea excluderii voluntare trebuie pusă în aplicare fie printr-un acord colectiv prealabil sau printr-un acord prealabil între partenerii sociali, la nivelul corespunzător, fie prin legislația națională în urma consultării partenerilor sociali la nivelul corespunzător. Rămâne valabil faptul că niciun angajator nu poate obliga un lucrător să lucreze peste limita săptămânală medie de 48 de ore, prin urmare lucrătorul trebuie să fie și el de acord cu utilizarea excluderii voluntare. Condiții consolidate vor fi aplicate și la nivel comunitar pentru a preveni abuzurile și pentru a garanta că lucrătorul care are de gând să utilizeze excluderea voluntară face o alegere pe deplin liberă. În plus, propunerea introduce un principiu general conform căruia ar trebui limitată durata maximă a timpului de lucru săptămânal.

III.   ANALIZA POZIȚIEI COMUNE

1.   Observații generale

a)   propunerea modificată a Comisiei

Parlamentul European a adoptat 25 de amendamente la propunerea Comisiei. 13 dintre aceste amendamente au fost incluse în propunerea modificată a Comisiei integral, parțial sau în urma unei reformulări (amendamentele 1, 2, 3, 4, 8, 11, 12, 13, 16, 17, 18, 19 și 24). Celelalte 12 amendamente nu au fost, totuși, acceptabile pentru Comisie (amendamentele 5, 6, 7, 9, 10, 14, 15, 20, 21, 22, 23 și 25).

b)   poziția comună a Consiliului

Consiliul ar putea accepta ca 8 din cele 13 amendamente să fie incluse total sau parțial în propunerea modificată a Comisiei, respectiv amendamentele numerele 1 și 2 (considerentul nr. 4 care citează concluziile Consiliului European de la Lisabona), numărul 3 (considerentul nr. 5 care face trimitere la creșterea nivelului de ocupare a forței de muncă în rândul femeilor), numărul 4 (considerentul nr. 7: adăugarea unei trimiteri la compatibilitatea între viața de familie și cea profesională), numărul 8 [considerentul nr. 14 care citează articolul 31 alineatul (2) din Carta Drepturilor Fundamentale], numărul 16 [articolul 17 alineatul (2) privind perioada de repaus compensatoriu], numărul 17 [articolul 17 alineatul (5) prima liniuță, corectarea unei greșeli] și numărul 18 [articolul 18 alineatul (3) privind perioada de repaus compensatoriu].

De asemenea, Consiliul a acceptat, sub rezerva reformulării, principiile care stau la baza următoarelor amendamente:

—	nr. 12 (articolul 2b: adăugarea unei dispoziții privind compatibilitatea între viața de familie și cea profesională);

—	nr. 13 (eliminarea articolului 16b alineatul (2) privind perioada de referință de 12 luni);

—	nr. 19 (articolul 19: perioada de referință).

Totuși, Consiliul nu a considerat ca fiind indicat să se preia următoarele amendamente:

—

nr. 11 (cumularea orelor în cazuri care implică mai multe contracte de muncă), astfel cum a fost luat în considerare în considerentul nr. 2 din propunerea modificată, deoarece considerentul nr. 3 din directiva actuală prevede că „Dispozițiile Directivei 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă rămân pe deplin aplicabile domeniilor reglementate de prezenta directivă, fără a aduce atingere dispozițiilor mai stricte sau speciale conținute de aceasta”, iar articolul 1 alineatul (4) prevede, de asemenea, că dispozițiile Directivei 89/391/CEE se aplică în totalitate perioadelor minime de repaus zilnic, repaus săptămânal și concediu anual, pauzelor și timpului de lucru maxim săptămânal, precum și anumitor aspecte ale muncii de noapte, ale muncii în schimburi și ale ritmului de lucru;

—	nr. 24 [dispoziția privind valabilitatea acordurilor de excludere voluntară semnate anterior intrării în vigoare a directivei, articolul 22 alineatul (1c)]: Consiliul nu a considerat necesară includerea acestei dispoziții care a fost preluată în propunerea modificată a Comisiei;

—	nr. 25 (care prevede că o copie a directivei se trimite guvernelor și parlamentelor țărilor candidate).

De asemenea, Consiliul nu a putut accepta amendamentele 5, 6, 7, 9, 10, 14, 15, 20, 21, 22 și 23 din motivele menționate de Comisie în propunerea sa modificată.

Comisia a acceptat poziția comună adoptată de către Consiliu.

2.   Observații specifice

Dispoziții referitoare la timpul de gardă

Consiliul a convenit cu privire la definițiile „timpului de gardă” și „părții inactive a timpului de gardă” astfel cum au fost propuse de Comisie în propunerea sa inițială și cum au fost confirmate în propunerea sa modificată.

Consiliul a fost de acord cu Comisia și în ce privește necesitatea adăugării unei definiții a termenului „loc de muncă” la articolul 1 alineatul (1) punctul (1b) din poziția comună în vederea unei clarificări a termenului „timp de gardă”.

În ce privește noul articol 2a privind timpul de gardă, Consiliul a fost de acord cu Comisia cu privire la principiul conform căruia partea inactivă a timpului de gardă nu ar trebui considerată timp de lucru exceptând cazul în care dispozițiile de drept intern sau, în conformitate cu legislația și/sau practica națională, un acord colectiv sau un acord între partenerii sociali decid altfel. Consiliul împărtășește opinia Comisiei conform căreia introducerea acestei noi categorii ar trebui să contribuie la clarificarea relației dintre timpul de lucru și perioadele de repaus.

De asemenea, Consiliul a urmat abordarea Comisiei cu privire la metoda de calcul a părții inactive a timpului de gardă, prevăzând în același timp că poate fi stabilită nu numai prin convenție colectivă sau acord între partenerii sociali, ci și prin legislația națională în urma consultării partenerilor sociali.

Consiliul a admis ca principiu general că partea inactivă a timpului de gardă nu ar trebui luată în seamă la calculul perioadei de repaus zilnic și săptămânal. Cu toate acestea, Consiliul a considerat oportun, de asemenea, să se prevadă și posibilitatea introducerii unei anumite flexibilități în aplicarea acestei dispoziții prin convențiile colective, acordurile între partenerii sociali sau prin intermediul legislației naționale în urma consultării partenerilor sociali.

Timp de repaus compensatoriu

Cu privire la articolul 17 alineatul (2) și articolul 18 alineatul (3) din directivă, Consiliul poate accepta amendamentele 16 și 18, astfel cum au fost reformulate în propunerea modificată a Comisiei.

Principiul general este acela că ar trebui să li se acorde lucrătorilor perioade de repaus compensatoriu în cazurile în care nu pot fi luate perioade de repaus normale. Statele membre ar trebui să decidă durata rezonabilă pentru care se acordă repausul compensatoriu echivalent, ținând seama de necesitatea de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor respectivi și de principiul proporționalității.

Concilierea vieții de familie cu cea profesională

Consiliul este de acord cu Parlamentul în ce privește necesitatea de a îmbunătăți concilierea vieții de familie cu cea profesională. Această preocupare apare destul de clar în considerentele 5, 6 și 7, precum și la articolul 1 alineatul (2), incorporând un nou articol 2b, din poziția comună.

Consiliul este de acord cu amendamentele 2 și 3 (referitoare la considerentele 4 și 5), astfel cum au fost reformulate în propunerea modificată a Comisiei.

În ce privește noul articol 2b, Consiliul a preluat textul primului alineat din propunerea modificată a Comisiei conform căruia „Statele membre încurajează partenerii sociali la nivelul adecvat, fără a li se aduce atingere autonomiei acestora, să încheie acorduri care vizează îmbunătățirea concilierii vieții de familie cu cea profesională”.

Celelalte două alineate sunt inspirate din amendamentul 12 și se bazează pe propunerea modificată a Comisiei. Al doilea alineat introduce trimiteri la Directiva 2002/14/CE de stabilire a unui cadru general de informare și consultare a lucrătorilor din Comunitatea Europeană, precum și la consultarea partenerilor sociali. Al treilea alineat prevede că statele membre ar trebui să încurajeze angajatorii să analizeze cererile lucrătorilor de schimbare a timpului și ritmului de lucru, ținându-se seama de nevoile întreprinderii, dar și de nevoia de flexibilitate atât a angajatorilor, cât și a lucrătorilor.

Perioada de referință (articolul 19)

Consiliul împărtășește opinia Parlamentului European conform căreia prelungirea perioadei de referință ar trebui să fie însoțită de o implicare mai mare a lucrătorilor și a reprezentanților acestora, precum și de orice măsuri preventive necesare referitoare la riscurile existente pentru sănătatea și securitatea lucrătorilor. Cu toate acestea, Consiliul a considerat că trimiterea la secțiunea II din Directiva 89/391/CE (9), care conține o serie de dispoziții cu privire la acest aspect, ar oferi garanții adecvate în acest sens.

Cadrul pentru excluderea voluntară (articolul 22)

Consiliul nu a putut accepta nici amendamentul 20, conform căruia articolul 22 referitor la excluderea voluntară ar trebui abrogat la 36 de luni de la intrarea în vigoare a directivei, nici propunerea modificată a Comisiei care prevede posibilitatea prelungirii acestei opțiuni după trei ani. Deși unele delegații s-au exprimat în favoarea principiului de a se înceta utilizarea excluderii voluntare după o anumită perioadă, majoritatea s-a opus unei astfel de soluții, fără ca acest lucru să însemne în mod absolut, totuși, că toate vor utiliza excluderea voluntară în această etapă.

În acest context, după examinarea diferitelor soluții posibile, Consiliul a ajuns în cele din urmă la concluzia că singura soluție acceptabilă pentru o majoritate calificată a delegațiilor ar fi să se prevadă continuarea excluderii voluntare, introducându-se în paralel garanții împotriva abuzului în detrimentul lucrătorului.

În special, articolul 1 alineatul (7) din poziția comună privind articolul 22a litera (a) din directivă prevede că utilizarea excluderii voluntare nu poate fi combinată cu opțiunea prevăzută la articolul 19 litera (b). În plus, în considerentul 13 se precizează că, înaintea punerii în aplicare a excluderii voluntare, ar trebui să se ia în considerare dacă perioada de referință cea mai mare sau dacă alte dispoziții privind flexibilitatea prevăzute în directivă nu garantează flexibilitatea necesară.

În ce privește condițiile aplicabile excluderii voluntare, poziția comună prevede că:

—

săptămâna de lucru în UE ar trebui să rămână la un maxim de 48 de ore, în conformitate cu articolul 6 din directiva actuală, cu excepția cazului în care un stat membru prevede excluderea voluntară fie prin convenții colective, fie prin acorduri între partenerii sociali la nivelul corespunzător, fie prin legislația națională în urma consultării partenerilor sociali la nivelul corespunzător, iar lucrătorul decide să folosească excluderea voluntară. Prin urmare, decizia îi aparține lucrătorului respectiv, acesta neputând fi obligat să lucreze peste limita de 48 de ore;

—

în plus, utilizarea acestei opțiuni face obiectul unor condiții stricte care au rolul de a proteja liberul consimțământ al lucrătorului, de a introduce o limită legală pentru numărul de ore lucrate pe săptămână în contextul excluderii voluntare și de a cuprinde obligația angajatorilor de a informa autoritățile competente, la solicitarea acestora.

În ce privește protejarea liberului consimțământ al lucrătorului, poziția comună stipulează că excluderea voluntară este valabilă doar dacă lucrătorul și-a dat acordul anterior prestării unei astfel de munci și pentru o perioadă care să nu depășească un an, cu posibilitatea de prelungire. Angajatorul nu poate aduce prejudicii unui lucrător în nicio situație dacă acesta refuză să își dea acordul de a presta o asemenea muncă sau dacă își retrage, din orice motiv, acordul dat. În plus, cu excepția contractelor pe termen scurt (a se vedea mai jos), excluderea voluntară poate fi semnată doar după primele patru săptămâni de muncă, neputându-se solicita lucrătorului să semneze clauza de excludere voluntară în momentul semnării contractului de muncă. În cele din urmă, lucrătorul are dreptul să își retragă acordul, în termenul corespunzător, de a lucra în regimul de excludere voluntară.

Poziția comună introduce limite legale la numărul de ore de lucru permise pe săptămână în contextul excluderii voluntare care nu sunt prevăzute în directiva actuală. În mod normal, limita ar fi de 60 de ore pe săptămână, calculate ca medie pe o perioadă de 3 luni, cu excepția cazului în care se prevede altfel într-o convenție colectivă sau printr-un acord între partenerii sociali. Această limită ar putea fi majorată la 65 de ore, calculate ca medie pe o perioadă de 3 luni, în lipsa unei convenții colective și atunci când perioada inactivă a timpului de gardă este considerată timp de lucru.

În cele din urmă, poziția comună stipulează că angajatorii trebuie să păstreze o evidență a timpului de lucru al lucrătorilor care lucrează cu clauza excluderii voluntare. Evidențele sunt puse la dispoziția autorităților competente care pot, din motive legate de securitatea și/sau sănătatea lucrătorilor, să interzică sau să limiteze posibilitatea de depășire a duratei maxime de muncă săptămânale. În plus, i se poate solicita angajatorului să furnizeze autorităților competente informații cu privire la cazurile în care lucrătorii și-au dat acordul de a munci mai mult de 48 de ore într-o perioadă de șapte zile, calculată ca medie pentru perioada de referință prevăzută la articolul 16 litera (b).

Poziția comună prevede condiții specifice în cazul contractelor pe termen scurt (în care lucrătorul este angajat de același angajator pentru o perioadă sau mai multe perioade care nu depășesc un total de 10 săptămâni pe o perioadă de 12 luni): acordul de utilizare a clauzei de excludere voluntară poate fi dat, în acest caz, în primele patru săptămâni ale unei relații de muncă, iar limitele legale în ce privește numărul de ore de lucru permise pe săptămână în contextul excluderii voluntare nu se aplică. Cu toate acestea, nu i se poate solicita unui lucrător să își dea acordul să lucreze în contextul excluderii voluntare în momentul semnării contractului individual de muncă.

Poziția comună prevede de asemenea că, atunci când se apelează la clauza de excludere voluntară, un stat membru poate permite în temeiul actelor cu putere de lege și a actelor administrative, din motive obiective sau tehnice sau din motive care țin de organizarea muncii, ca perioada de referință să fie stabilită la o perioadă care să nu fie mai mare de șase luni. Totuși, această perioadă de referință nu trebuie să afecteze perioada de referință de trei luni aplicabilă pentru calculul limitei săptămânale maxime de 60 sau 65 de ore.

Dispoziții referitoare la monitorizare, evaluare și revizuire

Articolul 1 alineatul (9) din poziția comună privind un nou articol 24a al directivei conține dispoziții referitoare la cerințe de raportare detaliată cu privire la utilizarea excluderii voluntare și a altor factori care pot contribui la apariția unui timp de lucru mare, cum ar fi utilizarea articolului 19 litera (b) (perioada de referință de 12 luni). Aceste cerințe au rolul de a permite o monitorizare atentă de către Comisie.

Mai precis, conform dispozițiilor poziției comune, Comisia:

—

în termen de patru ani de la intrarea în vigoare a directivei, va prezenta un raport însoțit, dacă este cazul, de propuneri adecvate de reducere a timpului de lucru excesiv, inclusiv de utilizare a opțiunii de excludere voluntară, ținând seama de impactul asupra securității și sănătății lucrătorilor care fac obiectul acestei opțiuni. Acest raport va fi evaluat de Consiliu;

—	ținând seama de această evaluare, în termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a directivei, poate înainta Consiliului și Parlamentului European o propunere de revizuire a directivei, inclusiv a opțiunii de excludere voluntară.

IV.   CONCLUZIE

Ținând seama de progresul evident înregistrat în paralel cu respectarea dispozițiilor directivei privind lucrătorii temporari, Consiliul consideră că poziția sa comună referitoare la directiva privind timpul de lucru reprezintă o soluție echilibrată și realistă la chestiunile abordate în propunerea Comisiei, având în vedere diferențele mari existente între situațiile de pe piața muncii din statele membre și între opiniile acestora cu privire la condițiile necesare pentru rezolvarea unor astfel de situații. Acesta așteaptă cu interes o discuție constructivă cu Parlamentul European în vederea obținerii unui acord final cu privire la această importantă directivă.

---

(1)  JO C 322, 29.12.2004, p. 9.

(2)  JO C 92, 20.4.2006, p. 292.

(3)  JO C 267, 27.10.2005, p. 16.

(4)  JO C 231, 20.9.2005, p. 69.

(5)  JO C 146, 16.6.2005, p. 13.

(6)  Doc. 10583/08 ADD 1.

(7)  Hotărârea Curții din 3 octombrie 2000, Sindicato de Médicos de Asistencia Publica (SIMAP) vs. Conselleria de Sanidad y Consumo de la Generalidad Valenciana, C-303/98, Rec. 2000, p. I-07963.

(8)  Hotărârea Curții din 9 octombrie 2003, C-151/02, trimitere privind o hotărâre preliminară: Landesarbeitsgericht Schleswig-Holstein (Germania) în procedurile pendinte în fața acestei curți între Landeshauptstadt Kiel și Norbert Jaeger, nepublicată încă în Recueil.

(9)  JO L 183, 29.6.1989, p. 1.