I. Introducere

II. Cadrul juridic

A. Dreptul internațional și dreptul Uniunii

1. Convenția de la Haga

2. Regulamentul nr. 2201/2003

B. Dreptul irlandez

III. Istoricul cauzei

IV. Procedura în fața Curții și întrebările preliminare

V. Apreciere

A. Cu privire la admisibilitatea trimiterilor preliminare

B. Cu privire la prima întrebare preliminară din cauza C‑325/18 PPU

1. Posibilitatea de a solicita exequatur pentru o hotărâre privind răspunderea părintească în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, independent de calea Haga

2. Imposibilitatea de a solicita, în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, exequatur pentru o hotărâre prin care se dispune înapoierea unui copil care nu este legată de o hotărâre privind răspunderea părintească

3. Concluzie intermediară

C. Cu privire la a doua și la a treia întrebare preliminară din cauza C‑325/18 PPU și cu privire la întrebarea preliminară din cauza C‑375/18 PPU

1. Cu privire la termen (a doua și a treia întrebare preliminară din cauza C‑325/18 PPU)

a) Observații introductive

b) Cu privire la posibilitatea de a prelungi termenul prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003

c) Cu privire la evaluarea comparativă care trebuie efectuată la prelungirea termenului de introducere a căi de atac prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003

1) Amploarea depășirii termenului

2) Obiectivele Regulamentului nr. 2201/2003

3) Atingerea adusă dreptului la o cale de atac efectivă

4) Legătura de cauzalitate dintre nerespectarea termenului și comportamentul administrației

5) Comportamentul părților

d) Concluzie intermediară

2. Cu privire la somație (cauza C‑375/18 PPU)

a) Observații introductive

b) Cu privire la interdicția referitoare la anti‑suit injunctions

c) Cu privire la utilitatea unei somații privind măsuri asigurătorii în împrejurările din litigiul principal

d) Concluzie intermediară

VI. Concluzie

1.

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, denumit „Regulamentul Bruxelles II bis” ( 2 ), este instrumentul Uniunii care devine pertinent, printre altele, atunci când este vorba despre recunoașterea și despre executarea unei hotărâri privind răspunderea părintească într‑un alt stat membru. Pentru cazurile de deplasare ilicită de copii cu încălcarea unui drept privind încredințarea, acest regulament integrează și completează dispozițiile Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, încheiată la Haga la 25 octombrie 1980 (denumită în continuare „Convenția de la Haga”).

2.

Prezenta cauză ridică problema raportului dintre aceste două instrumente într‑un caz în care o familie engleză, sub amenințarea de a le fi luați copiii de către o autoritate locală responsabilă cu protecția copilului, a fugit în Irlanda cu un bebeluș în vârstă de 2 sau 3 zile, precum și cu doi copii în vârstă de 3 și de 5 ani.

3.

Drept urmare, autoritatea locală a obținut, în lipsa părinților, mai întâi, din partea unei instanțe engleze, o ordonanță prin care copiii au fost puși sub tutelă judiciară și s‑a dispus înapoierea lor în Anglia, apoi, din partea unei instanțe irlandeze, o hotărâre de exequatur în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003. În sfârșit, înainte chiar ca această hotărâre de exequatur să fie notificată părinților, autoritatea engleză, asistată de omologii săi irlandezi, a procedat la executare, aducând copiii în Anglia fără știrea părinților. Drept urmare, aceștia au introdus, în Irlanda, cu o întârziere de două zile față de termenul prevăzut de Regulamentul nr. 2201/2003, o cale de atac împotriva hotărârii de exequatur. Între timp, autoritatea engleză a inițiat, în Anglia, o procedură de adopție a bebelușului.

4.

În aceste condiții, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească, mai întâi, dacă faptul că autoritatea engleză a recurs la dispozițiile generale ale Regulamentului nr. 2201/2003 cu privire la executarea hotărârilor pronunțate într‑un alt stat membru pentru a obține încuviințarea executării hotărârii engleze în Irlanda a constituit o eludare a procedurilor specifice prevăzute, pentru cazurile de răpire internațională de copii, de Convenția de la Haga coroborată cu Regulamentul nr. 2201/2003.

5.

În continuare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă termenul prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003 pentru introducerea unei căi de atac împotriva hotărârii de exequatur poate fi prelungit, în special într‑un caz în care o hotărâre a fost pusă în executare înainte ca declarația de exequatur să îi fie notificată persoanei împotriva căreia s‑a solicitat executarea.

6.

În sfârșit, instanța de trimitere, care este sesizată de asemenea cu o cerere de măsuri provizorii prin care se solicită pronunțarea, împotriva autorității engleze, a unei somații privind măsuri conservatorii prin care să i se interzică acestei autorități să continue procedura de adopție a bebelușului și să inițieze o procedură de adopție în privința celor doi copii mai mari, solicită din partea Curții un răspuns la întrebarea dacă dreptul Uniunii se opune ca ea să pronunțe o astfel de somație împotriva unui organism public dintr‑un alt stat membru.

7.

Potrivit articolului 1 din Convenția de la Haga, aceasta are ca obiect, printre altele, „de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant […]”.

8.

În conformitate cu articolul 3 din Convenția de la Haga, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

[…]

Dreptul privind încredințarea, vizat la litera a), poate rezulta, între altele, dintr‑o atribuire de plin drept, dintr‑o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr‑un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.”

9.

Potrivit articolului 12 primul paragraf din Convenția de la Haga:

„Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul articolului 3 și o perioadă de mai puțin de un an s‑a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.”

10.

Articolul 13 din Convenția de Haga are următorul cuprins:

„Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește:

[…]

Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa. […]”

11.

Articolul 1 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede:

„(1)   Prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind:

[…]

(2)   Materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special:

[…]

(3)   Prezentul regulament nu se aplică:

[…]

[…]”

12.

Potrivit articolului 2 din Regulamentul nr. 2201/2003:

[…]

[…]

[…]

13.

Capitolul II din Regulamentul nr. 2201/2003 este intitulat „Competență” și cuprinde, printre altele, articolul 11, intitulat „Înapoierea copilului”, care prevede:

„(1)   În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (denumită în continuare «Convenția de la Haga din 1980») în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8).

[…]

(4)   O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980 în cazul în care se stabilește că s‑au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa.

[…]

(6)   În cazul în care o instanță judecătorească a pronunțat o hotărâre de neînapoiere în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, instanța trebuie să transmită de îndată, fie direct, fie prin intermediul autorității sale centrale, o copie a hotărârii judecătorești de neînapoiere și a documentelor pertinente, în special un proces‑verbal al ședințelor instanței competente sau autorității centrale din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite, în conformitate cu dreptul intern. Instanța trebuie să primească toate documentele menționate în termen de o lună de la data hotărârii de neînapoiere.

(7)   Cu excepția cazului în care instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sa sau de reținerea sa ilicită au fost deja sesizate de una dintre părți, instanța judecătorească sau autoritatea centrală care primește informația menționată la alineatul (6) trebuie să o notifice părților și să le invite să prezinte observații instanței, în conformitate cu dreptul intern, în termen de trei luni de la data notificării, pentru ca instanța judecătorească să examineze problema încredințării copilului.

Fără a aduce atingere normelor în materie de competență prevăzute de prezentul regulament, instanța judecătorească închide cauza în cazul în care nu a primit nici o observație în termenul prevăzut.

(8)   Fără a aduce atingere unei hotărâri de neînapoiere pronunțate în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980, orice hotărâre ulterioară prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțată de o instanță competentă în temeiul prezentului regulament, este executorie în conformitate cu capitolul III secțiunea 4, în vederea asigurării înapoierii copilului.”

14.

Articolul 20, care face de asemenea parte din capitolul II, prevede:

„(1)   În caz de urgență, dispozițiile prezentului regulament nu împiedică instanțele judecătorești dintr‑un stat membru să ia măsuri provizorii sau asigurătorii cu privire la persoanele sau bunurile prezente în acest stat, prevăzute de dreptul acestui stat membru, chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr‑un alt stat membru este competentă pentru soluționarea cauzei pe fond.

[…]”

15.

Capitolul III din Regulamentul nr. 2201/2003 conține dispoziții referitoare la „Recunoaștere și [la] executare”. În această privință, secțiunea 1 („Recunoaștere”) cuprinde, printre altele, articolul 21, intitulat „Recunoașterea unei hotărâri judecătorești”, al cărui alineat (1) prevede următoarele:

„Hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.”

16.

Articolul 23 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede „Motive de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești”, și anume:

„O hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu este recunoscută:

[…]”

17.

Secțiunea 2 din capitolul III din Regulamentul nr. 2201/2003 este intitulată „Cerere de încuviințare a executării” și cuprinde, printre altele, articolul 28 („Hotărâri judecătorești executorii”), al cărui alineat (1) prevede următoarele:

„Hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru cu privire la exercitarea răspunderii părintești față de un copil, care sunt executorii în acel stat și care au fost notificate sau comunicate, se execută într‑un alt stat membru după ce s‑a încuviințat executarea la cererea oricărei părți interesate.”

18.

Articolul 31 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede în această privință:

„(1)   Instanța judecătorească sesizată prin cerere pronunță o hotărâre în termen scurt, fără ca persoana împotriva căreia se solicită executarea sau copilul să poată, în această fază a procedurii, să prezinte observații.

(2)   Cererea poate fi respinsă numai pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 22, 23 și 24.

(3)   În niciun caz, hotărârea judecătorească nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond.”

19.

Articolul 33 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Căi de atac”, prevede:

„(1)   Oricare dintre părți poate exercita o cale de atac împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării.

[…]

(3)   Acțiunea se soluționează în conformitate cu normele ce reglementează procedura contradictorie.

(4)   În cazul în care acțiunea este introdusă de persoana care a solicitat încuviințarea executării, partea împotriva căreia se solicită executarea este citată să se prezinte în fața instanței sesizate cu respectiva cale de atac. […]

(5)   Acțiunea împotriva încuviințării executării trebuie introdusă în termen de o lună de la comunicare. În cazul în care partea împotriva căreia se solicită executarea își are reședința obișnuită într‑un alt stat membru decât cel în care s‑a încuviințat executarea, termenul este de două luni și se calculează de la data comunicării persoanei sau la domiciliul acesteia. Prezentul termen nu poate fi prelungit din cauza distanței.”

20.

Articolul 35 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 are următorul cuprins:

„Instanța judecătorească sesizată printr‑o cale de atac formulată în temeiul articolului 33 sau al articolului 34 poate, la cererea părții împotriva căreia se solicită executarea, să suspende procedura în cazul în care hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare, în statul membru de origine, sau în cazul în care termenul de intentare a acesteia nu a expirat. În acest din urmă caz, instanța poate acorda un termen pentru intentarea respectivei căi de atac.”

21.

Articolul 40 din Regulamentul nr. 2201/2003 definește domeniul de aplicare al secțiunii 4 din capitolul III din regulamentul menționat și prevede:

„(1)   Prezenta secțiune se aplică:

(2)   Dispozițiile din prezenta secțiune nu îl împiedică pe un titular al răspunderii părintești să solicite recunoașterea și executarea unei hotărâri, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în secțiunile 1 și 2 din prezentul capitol.”

22.

Articolul 42, care face parte din secțiunea 4, prevede următoarele:

„(1)   Înapoierea copilului prevăzută la articolul 40 alineatul (1) litera (b), care rezultă dintr‑o hotărâre judecătorească executorie pronunțată într‑un stat membru este recunoscută și executorie într‑un alt stat membru fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii sale în cazul în care hotărârea a fost certificată în statul membru de origine în conformitate cu alineatul (2).

Chiar dacă dreptul intern nu prevede caracterul executoriu de drept al unei hotărâri prin care se dispune înapoierea copilului, instanța de origine poate declara hotărârea executorie, fără a aduce atingere unei eventuale căi de atac.

(2)   Instanța judecătorească de origine care a pronunțat hotărârea menționată la articolul 40 alineatul (1) litera (b) nu eliberează certificatul menționat la alineatul (1) decât în cazul în care:

[…]”

23.

Dispoziția 122 din Rules of the Superior Courts (Regulamentul de procedură al instanțelor superioare) este intitulată „Termene”, iar norma 7 a acesteia prevede:

„Instanța superioară poate prelungi sau scurta orice termen prevăzut de dispozițiile prezentului regulament de procedură sau stabilit printr‑o ordonanță de prelungire a termenului, pentru îndeplinirea unui act sau introducerea unui act de procedură, în condițiile pe care, eventual, le stabilește. O prelungire va putea fi decisă chiar și în cazul în care cererea de prelungire a fost introdusă după expirarea termenului acordat sau prevăzut.”

24.

Prezenta cauză privește o familie formată dintr‑o mamă ( 3 ), în prezent în vârstă de 24 de ani, din cei trei copii ai săi, în prezent în vârstă de 6 ani ( 4 ), de 4 ani ( 5 ) și de aproximativ 11 luni ( 6 ), precum și din soțul său ( 7 ), în prezent în vârstă de 26 de ani, care este tatăl bebelușului și tatăl vitreg al celor doi copii mai mari.

25.

Reiese din dosarul procedurii principale că, atunci când locuiau în Anglia, mama și cei doi copii mai mari au făcut obiectul supravegherii de către o autoritate locală responsabilă cu protecția copilului, Hampshire County Council (Consiliul Comitatului Hampshire, Regatul Unit) ( 8 ), timp de mai mulți ani. Preocupările HCC în acest context priveau în special o lipsă de igienă și de salubritate a casei, o creștere în greutate a celui de al doilea copil, acte de violență domestică săvârșite împotriva mamei de tatăl celui de al doilea copil, atunci când locuia împreună cu aceasta, posesia de plante de canabis de către tatăl celui de al doilea copil, precum și, în general, un risc de neglijare a supravegherii copiilor.

26.

În cursul anilor 2015 și 2016, mama a participat la un program destinat victimelor violenței domestice ( 9 ), s‑a separat de tatăl celui de al doilea copil și a întreprins demersuri pentru a se proteja pe ea însăși, precum și pentru a‑și proteja copiii. În plus, condițiile de igienă domestică s‑au îmbunătățit.

27.

Totuși, în cursul primei jumătăți a anului 2017, cei doi copii mai mari au făcut din nou obiectul unui plan de supraveghere de către HCC pentru motivul principal al neglijării condițiilor de viață ale copiilor și a condițiilor de igienă domestică. În plus, HCC s‑a arătat preocupat de faptul că mama a inițiat o relație cu tatăl de la sfârșitul anului 2016, în condițiile în care acestuia și partenerei sale anterioare le fusese retrasă răspunderea părintească din cauza faptului că unul dintre copiii lor fusese victima unei răni neaccidentale și nu se putea exclude că tatăl fusese agresorul, chiar dacă poliția nu putuse dovedi aceasta. HCC și‑a exprimat de asemenea îngrijorarea ca urmare a faptului că primul copil a raportat că tatăl îi dăduse o palmă peste fund și nu era clar dacă aceasta avusese loc în cadrul unei lupte ludice sau al unei pedepse inadecvate.

28.

Fără a evoca vreodată opțiunea adoptării celor doi copii mai mari, HCC a luat în considerare diferitele opțiuni de plasare a acestora, în special într‑o familie substitutivă, la bunica lor maternă sau la tații lor respectivi. În acest context, HCC a considerat că copiii erau prea tineri pentru ca punctul lor de vedere să poată fi luat în considerare. HCC a menționat de asemenea că mama precizase că, în cazul în care s‑ar fi decis că copiii nu puteau rămâne cu ea, ar dori să fie plasați la mama sa, adică la bunica lor maternă.

29.

Reiese, în plus, din rapoartele HCC, precum și din rapoartele furnizate de școala primului copil și de grădinița celui de al doilea copil, că cei doi copii mai mari aveau o relație bună cu bunica lor și că condițiile lor se îmbunătățiseră de când bunica lor o susținea pe mama lor și îi ducea la școală și la grădiniță dimineața. În plus, reiese din rapoartele furnizate de școala primului copil și de grădinița celui de al doilea copil în cursul anului 2017, printre altele, că acești copii erau sociabili și că aveau o relație tandră cu mama lor. În sfârșit, aceste rapoarte atestă că părinții fuseseră reactivi și solicitaseră sfaturi pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și de igienă criticate de serviciile sociale, ceea ce condusese efectiv la o îmbunătățire a condițiilor menționate.

30.

La 30 iunie 2017, Family Court din Portsmouth (Tribunalul pentru Familie din Portsmouth, Regatul Unit) a adoptat un ordin de luare în îngrijire provizoriu („interim care order”) în favoarea HCC în privința celor doi copii mai mari. Acest ordin conferea HCC autoritatea părintească și cuprindea, printre altele, interdicția de a îndepărta copiii din Regatul Unit. În pofida planurilor HCC de plasare, copiii au fost lăsați inițial la părinți. În ședința din cadrul acestei proceduri, persoana însărcinată să reprezinte interesele copiilor ( 10 ) și‑a exprimat dezacordul față de planul HCC referitor la plasarea copiilor.

31.

Potrivit afirmațiilor HCC, în august 2017, această administrație a comunicat părinților intenția sa de a obține o hotărâre judecătorească privind încredințarea bebelușului, după nașterea acestuia. HCC a avertizat, în plus, părinții că se va opune oricărui contact nesupravegheat al tatălui cu bebelușul.

32.

Bebelușul s‑a născut la spital la începutul lunii septembrie 2017, iar mama și bebelușul s‑au întors acasă în aceeași zi sau în ziua următoare nașterii ( 11 ).

33.

În ziua următoare nașterii sau la două zile după nașterea bebelușului ( 12 ), lucrătorii sociali ai HCC s‑au deplasat la domiciliul părinților și le‑au comunicat schimbarea planului de luare în îngrijire a copiilor de către HCC, constând în luarea copiilor de la părinți. În plus, unul dintre lucrătorii sociali și părinții au semnat o convenție potrivit căreia tatăl trebuia să părăsească domiciliul familial chiar în aceeași seară și să nu mai aibă contact cu copiii fără a informa în prealabil HCC, în așteptarea rezultatului procedurilor judiciare.

34.

Mama, care avea la acel moment 23 de ani, trebuia, așadar, să se afle singură în casă, cu bebelușul în vârstă de 1 sau 2 zile, precum și cu cei doi copii mai mari, de 3 și de 5 ani, cu perspectiva unor proceduri judiciare care urmau să aibă loc în curând, în cursul cărora putea fi decis că îi vor fi luați copiii. În plus, mama a afirmat ulterior, într‑o declarație dată sub jurământ, că în acel moment își amintise de o conversație pe care o avusese anterior cu un lucrător social al HCC, în cursul căreia acest lucrător social precizase că cei doi copii mai mari erau în orice caz prea mari pentru a fi adoptați, însă un bebeluș ar fi ușor de adoptat.

35.

În aceste condiții, la 5 sau la 6 septembrie 2017 ( 13 ), și anume la două sau la trei zile după nașterea bebelușului, părinții au plecat în Irlanda cu copiii, cu feribotul.

36.

Ajunși în Irlanda, părinții au închiriat o casă, au dus bebelușul să fie examinat de o infirmieră, au înregistrat copiii la un pediatru și au înscris cei doi copii mai mari la școală. În plus, familia a fost supravegheată de poliția irlandeză, precum și de serviciile irlandeze de protecție a copilului [Child and Family Agency (Serviciul de Protecție a Copilului și a Familiei, Irlanda), denumit în continuare „CFA”], care nu au găsit nimic îngrijorător cu ocazia mai multor vizite la domiciliul familial.

37.

La 6 septembrie 2017, Tribunalul pentru Familie din Portsmouth a adoptat un ordin de luare în îngrijire provizoriu („interim care order”) în privința bebelușului, în favoarea HCC.

38.

La 8 septembrie 2017, HCC a formulat o cerere de punere sub tutelă a celor trei copii la High Court of Justice (England & Wales), Family Division, Family Court at Portsmouth [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor, Secția pentru familie, Tribunalul pentru Familie din Portsmouth, Regatul Unit), denumită în continuare „High Court din Anglia”]. Această cerere a fost notificată reprezentanților părinților în aceeași zi. Reprezentantul tatălui a precizat atunci că nu avea instrucțiuni în ceea ce privește punerea sub tutelă și că nu urma să solicite asistență judiciară pentru a acționa în cadrul acestei proceduri. Reprezentantul mamei a afirmat că dorește să solicite instrucțiuni din partea acesteia, însă nu a reușit să o contacteze prin telefon.

39.

Mai târziu în cursul aceleiași zile, High Court din Anglia a adoptat, în lipsa reprezentanților părinților, o ordonanță prin care a dispus punerea sub tutelă judiciară a copiilor și înapoierea lor în Anglia (denumită în continuare „ordonanța High Court din Anglia din 8 septembrie 2017”).

40.

Potrivit afirmațiilor HCC, ordonanța High Court din Anglia din 8 septembrie 2017 a fost notificată părinților la 11 septembrie 2017.

41.

La 13 septembrie 2017, District Court of Gorey (Tribunalul Districtual din Gorey, Irlanda) a adoptat ordine de luare în îngrijire provizorii („interim care orders”) în favoarea CFA în privința celor trei copii, care trebuiau să rămână în vigoare până la 26 septembrie 2017. Copiii au fost plasați provizoriu într‑o familie substitutivă din Irlanda.

42.

La 21 septembrie 2017, High Court (Înalta Curte, Irlanda) (denumită în continuare „High Court din Irlanda”) a adoptat o ordonanță privind recunoașterea și executarea ordonanței High Court din Anglia din 8 septembrie 2017 (denumită în continuare „ordonanța de exequatur a High Court din Irlanda din 21 septembrie 2017”).

43.

În aceeași zi în care a fost adoptată ordonanța de exequatur a High Court din Irlanda din 21 septembrie 2017, serviciile irlandeze de protecție a copilului au recuperat copiii din familia substitutivă în care îi plasaseră provizoriu și i‑au predat lucrătorilor sociali ai HCC în portul de feribot din Rosslare (Irlanda). Copiii au fost aduși apoi în Regatul Unit, unde cei doi copii mai mari au fost plasați la tatăl celui de al doilea copil, în timp ce bebelușul a fost plasat într‑o familie substitutivă.

44.

După plecarea copiilor, părinții au fost informați cu privire la această plecare printr‑un apel telefonic al unui lucrător social englez. Ordonanța de exequatur a High Court din Irlanda din 21 septembrie 2017 a fost apoi notificată părinților la 22 septembrie 2017.

45.

La 26 septembrie 2017, părinții au formulat o cale de atac împotriva ordonanței High Court din Anglia din 8 septembrie 2017 la Court of Appeal of England and Wales (Curtea de Apel, Anglia și Țara Galilor). La 9 octombrie 2017, această instanță le‑a refuzat permisiunea de a formula apel.

46.

La 24 noiembrie 2017, reprezentanții părinților au formulat la High Court din Irlanda o cale de atac împotriva ordonanței de exequatur a High Court din Irlanda din 21 septembrie 2017, care fusese notificată părinților la 22 septembrie 2017. În ședința din această procedură, reprezentanții părinților au indicat că întârzierea de 48 de ore cu care fusese formulată calea de atac nu era imputabilă părinților.

47.

La 21 decembrie 2017, High Court din Anglia a adoptat un ordin de plasare („placement order”) prin care HCC a fost autorizat să identifice părinți adoptivi pentru bebeluș și să îl plaseze la aceștia.

48.

La 18 ianuarie 2018, High Court din Irlanda a respins calea de atac a părinților împotriva ordonanței de exequatur a High Court din Irlanda din 21 septembrie 2017, considerând că nu este competentă să prelungească termenul de introducere a căii de atac.

49.

Părinții au formulat apel împotriva acestei hotărâri de respingere la instanța de trimitere, Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda).

50.

În cadrul acestei proceduri, HCC a informat instanța de trimitere că, din motivul unor constrângeri bugetare, nu intenționa să participe la procedură. În plus, acesta a comunicat instanței de trimitere că, în orice caz, nu avea intenția să înapoieze copiii, indiferent de rezultatul procedurii pendinte în fața acesteia.

51.

La 17 mai 2018, instanța de trimitere a depus trimiterea preliminară în cauza C‑325/18 PPU.

52.

La 23 mai 2018, părinții au introdus la instanța de trimitere o cerere de măsuri provizorii, prin care au solicitat acesteia să pronunțe o somație împotriva HCC pentru ca acesta să nu mai continue procedura de adoptare a bebelușului și să nu inițieze o procedură de adoptare a celor doi copii mai mari.

53.

Neparticipând nici la această din urmă procedură, HCC a depus o declarație în dimineața zilei în care a avut loc ședința privind cererea de măsuri provizorii, și anume 29 mai 2018. În această declarație, HCC a subliniat că propunea adopția numai pentru bebeluș. Acesta a arătat că, ținând seama de vârsta celorlalți doi copii, de plasarea lor la un părinte – și anume tatăl celui de al doilea copil –, precum și de relația lor fraternă strânsă, nu ar fi existat niciun motiv să fie inițiată o procedură de adopție. În cazul în care plasarea la tatăl celui de al doilea copil ar fi luat sfârșit, planul de îngrijire ar fi fost în acest caz o plasare pe termen lung într‑o familie substitutivă.

54.

La 7 iunie 2018, instanța de trimitere a depus trimiterea preliminară în cauza C‑375/18 PPU.

55.

Prin înscrisul depus la grefa Curții la 17 mai 2018, Court of Appeal (Curtea de Apel) a decis să solicite, în cadrul procedurii de apel pendinte în fața sa, aplicarea procedurii preliminare de urgență și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare (cauza C‑325/18 PPU):

56.

În plus, prin înscrisul depus la grefa Curții la 7 iunie 2018, Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda), în cadrul procedurii privind măsuri provizorii inițiate între timp în fața sa, a adresat Curții următoarea întrebare preliminară, solicitând în același timp aplicarea procedurii preliminare de urgență (cauza C‑375/18 PPU):

„Dreptul Uniunii, în special prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, se opune ca o instanță a unui stat membru să pronunțe, printr‑o ordonanță de măsuri provizorii (care prevede măsuri conservatorii) o somație adresată in personam împotriva unui organism public al unui alt stat membru prin care se interzice acestui organism să demareze o procedură de adopție a unor copii în fața instanțelor acestui alt stat membru, în cazul în care somația in personam se dovedește a fi necesară pentru a proteja drepturile părților într‑o procedură de executare a unei decizii în temeiul capitolului III din regulamentul menționat?”

57.

Ca urmare a reuniunii administrative din 11 iunie 2018, Camera întâi a Curții a decis să conexeze prezentele cauze și să le judece potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

58.

În cadrul procedurii în fața Curții, părinții, HCC, Comisia Europeană, precum și guvernele Irlandei și Regatului Unit au prezentat observații, iar acest din urmă guvern a răspuns la întrebări adresate de Curte. Aceleași părți, precum și guvernele ceh și polonez, au participat la ședința din 13 iulie 2018.

59.

Reiese din cronologia din cauza principală că înapoierea copiilor în Anglia a fost efectuată înainte ca ordonanța de exequatur a High Court din Irlanda să fie notificată părinților. Prin urmare, ei nu au putut formula calea de atac împotriva ordonanței menționate decât după punerea în executare a acesteia.

60.

În aceste condiții, s‑ar putea ridica problema dacă litigiul principal continuă să existe și, prin urmare, dacă prezentele întrebări preliminare sunt admisibile.

61.

Or, reiese, desigur, din economia Regulamentului nr. 2201/2003 că o hotărâre de exequatur trebuie în mod normal să fie notificată părții împotriva căreia se solicită executarea înainte de punerea în executare, pentru a permite acestei părți să formuleze o cale de atac în timp util pentru a împiedica executarea ( 14 ).

62.

Totuși, aceasta nu poate însemna, în schimb, că, atunci când executarea a avut loc înainte de notificarea hotărârii de exequatur, o cale de atac împotriva hotărârii menționate este lipsită de obiect ( 15 ).

63.

În această privință, Comisia a subliniat, desigur, în ședință că Regulamentul nr. 2201/2003 nu prevede o procedură specifică potrivit căreia instanțele engleze să fie obligate să țină seama de o eventuală anulare a hotărârii de exequatur de către instanța de trimitere.

64.

Totuși, astfel cum a afirmat guvernul Regatului Unit, într‑o asemenea situație părinții ar putea introduce o cale de atac în Anglia și, în temeiul curtoaziei internaționale („international comity”), instanțele engleze nu ar ignora hotărârea instanței irlandeze, ci ar acorda, dimpotrivă, o importanță primordială motivelor acesteia. În plus, astfel cum au observat de asemenea guvernul Regatului Unit și reprezentantul HCC, înapoierea copiilor în Anglia nu are nimic ireversibil și, sub rezerva luării în considerare a interesului lor superior, aceștia ar putea fi aduși din nou în Irlanda, dacă este cazul. Guvernul Regatului Unit și reprezentantul HCC au arătat, pe de altă parte, că astfel de deplasări și înapoieri au loc în mod curent, de exemplu, cu ocazia aplicării Convenției de la Haga între Regatul Unit și Statele Unite ale Americii.

65.

În consecință, existența în continuare a litigiului principal și, prin urmare, admisibilitatea cererilor de decizie preliminară nu pot suscita îndoieli.

66.

Prin intermediul primei întrebări din cauza C‑325/18 PPU, instanța de trimitere urmărește să afle dacă, atunci când se pretinde că niște copii au fost deplasați ilicit, o hotărâre a unei instanțe din statul membru în care aceștia au reședința obișnuită prin care se dispune înapoierea acestor copii poate fi declarată executorie în statul membru de refugiere în conformitate cu dispozițiile generale ale capitolului III din Regulamentul nr. 2201/2003 sau aceasta constituie o eludare a procedurii specifice prevăzute pentru cazurile de deplasare de copii de Convenția de la Haga coroborată cu articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 (denumită în continuare și „calea Haga”).

67.

Părinții, precum și instanța de trimitere par să considere că există, în cazul deplasării de copii dintr‑un stat membru în altul, un raport de subsidiaritate între calea Haga și procedura normală de recunoaștere și de exequatur a hotărârilor privind răspunderea părintească, prevăzută de Regulamentul nr. 2201/2003.

68.

Articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 coroborat cu Convenția de la Haga permite unei persoane care pretinde că un copil a fost deplasat ilicit într‑un alt stat membru să solicite autorității judiciare sau administrative competente din acest stat membru să dispună înapoierea copilului. Dacă o instanță din statul membru în care se află copilul refuză, în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga, să dispună această înapoiere ( 16 ), articolul 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003 permite unei instanțe care este competentă în temeiul regulamentului menționat să pronunțe o hotărâre prin care dispune înapoierea, care este apoi executorie în mod direct, fără a fi necesară o procedură de exequatur, în statul membru de refugiere, în cazul în care aceasta a fost pronunțată și certificată în conformitate cu procedura prevăzută ( 17 ).

69.

În speță, este cert că HCC nu a recurs la această cale și că nu a existat, prin urmare, o hotărâre prin care să se dispună înapoierea copiilor în sensul articolului 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003. Astfel cum HCC a confirmat în ședință, el nu a optat pentru această cale în special pentru că aceasta este deschisă numai în cazul deplasării ilicite a unui copil, cu încălcarea unui drept privind încredințarea ( 18 ). Or, la momentul deplasării familiei în Irlanda, HCC nu avea certitudinea că dispune de drepturile privind încredințarea decât în ceea ce îi privește pe cei doi copii mai mari. Prin urmare, nu era sigur că deplasarea bebelușului ar fi putut fi considerată ilicită în sensul dispozițiilor pertinente ( 19 ).

70.

Acesta este motivul pentru care HCC a solicitat în mod direct High Court din Anglia să plaseze copiii sub tutelă judiciară și să dispună înapoierea lor în Anglia înainte de a formula, în conformitate cu articolul 28 din Regulamentul nr. 2201/2003, în fața High Court din Irlanda, o cerere de încuviințare a executării ordonanței High Court din Anglia.

71.

Regulamentul nr. 2201/2003 prevede două opțiuni diferite pentru executarea hotărârilor pronunțate de instanțe din alte state membre: pe de o parte, calea generală a unei cereri de exequatur în conformitate cu secțiunea 2 din capitolul III (articolul 28 și următoarele) și, pe de altă parte, calea specifică a hotărârilor care beneficiază în mod direct de forță executorie într‑un alt stat membru, fără a fi nevoie de exequatur, în temeiul secțiunii 4 din capitolul III (articolul 40 și următoarele). Această din urmă opțiune este aplicabilă numai în privința hotărârilor prevăzute la articolul 11 alineatul (8) ( 20 ) din Regulamentul nr. 2201/2003, adică hotărârile de înapoiere adoptate la finalizarea punerii în aplicare a căii Haga de către o instanță competentă, după o hotărâre de neînapoiere a unei instanțe din statul membru în care se află copilul.

72.

Or, potrivit articolului 40 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, dispozițiile secțiunii 4 din capitolul III (referitoare la forța executorie a hotărârilor de înapoiere pronunțate la finalizarea căii Haga) nu îl împiedică pe un titular al răspunderii părintești să solicite recunoașterea și executarea unei hotărâri privind răspunderea părintească în conformitate cu dispozițiile cuprinse în secțiunile 1 și 2 din capitolul menționat.

73.

Împrejurările cauzei principale arată, de altfel, că pot exista situații în care o hotărâre prin care răspunderea părintească îi este atribuită unei persoane rămase într‑un stat membru este pronunțată abia după deplasarea copilului într‑un alt stat membru, astfel încât deplasarea nu este ilicită în sensul căii Haga. Nu se poate concepe ca o asemenea persoană să se afle, într‑un astfel de caz, în imposibilitatea de a solicita exequatur pentru hotărârea prin care îi este atribuită răspunderea părintească în statul membru de refugiere, în conformitate cu Regulamentul nr. 2201/2003.

74.

În consecință, nu reiese că o persoană care dorește să obțină înapoierea unui copil deplasat într‑un alt stat membru ar trebui să încerce în mod obligatoriu să solicite dispunerea acestei înapoieri prin intermediul căii Haga înainte de a putea formula, în conformitate cu articolul 28 din Regulamentul nr. 2201/2003, o cerere de exequatur a unei hotărâri privind răspunderea sa părintească pronunțată într‑un alt stat membru ( 21 ).

75.

Îndoielile exprimate de părinți și de instanța de trimitere cu privire la o astfel de interpretare nu sunt convingătoare.

76.

Astfel, mai întâi, nu putem adera la punctul de vedere al instanței de trimitere, potrivit căruia articolul 13 din Convenția de la Haga ar oferi mai multe motive pentru a refuza dispunerea înapoierii unui copil decât ar oferi articolul 23 din Regulamentul nr. 2201/2003 motive pentru a refuza recunoașterea și executarea unei hotărâri privind răspunderea părintească. Motivele de refuz și de nerecunoaștere prevăzute de aceste dispoziții se suprapun în mare măsură.

77.

Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât Regulamentul nr. 2201/2003 atenuează motivele de refuz al înapoierii prevăzute de Convenția de la Haga atunci când aceasta este aplicată, în coroborare cu regulamentul menționat, între statele membre ale Uniunii. Pe de o parte, articolul 11 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2201/2003 temperează motivul de refuz prevăzut la articolul 13 litera (b) din Convenția de la Haga. Pe de altă parte, astfel cum s‑a arătat deja ( 22 ), o instanță competentă cu privire la fond poate, în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, să nu țină seama de o hotărâre de neînapoiere pronunțată de o instanță din statul membru de refugiere, chiar dacă trebuie să ia în considerare, în temeiul articolului 42 alineatul (2) litera (c) din regulamentul menționat, motivele care au condus la adoptarea acestei hotărâri de neînapoiere.

78.

În continuare, reiese, desigur, din articolul 11 alineatul (7) și din articolul 42 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 că o decizie de înapoiere adoptată în conformitate cu articolul 11 alineatul (8) din regulamentul menționat nu poate fi pronunțată fără ca părțile în cauză să fi avut posibilitatea de a fi ascultate. Totuși, reiese din articolul 31 alineatul (2) coroborat cu articolul 23 și cu articolul 33 din Regulamentul nr. 2201/2003 că o hotărâre privind răspunderea părintească nu poate nici să fie declarată executorie într‑un alt stat membru fără ca persoana împotriva căreia a fost solicitată executarea să fi avut posibilitatea să fie ascultată ( 23 ). Prin urmare, din faptul că aceste din urmă dispoziții nu au fost respectate în speță nu se poate deduce ( 24 ) că calea normală a exequaturului unei hotărâri privind răspunderea părintească, prevăzută la articolul 28 și următoarele din Regulamentul nr. 2201/2003, ar proteja, în general, mai puțin drepturile persoanei împotriva căreia se solicită executarea decât calea prevăzută la articolele 11, 40 și 42 din regulamentul menționat.

79.

În sfârșit, nu poate fi invocat nici un argument întemeiat pe faptul că anumite versiuni lingvistice ale Regulamentului nr. 2201/2003 ( 25 ) prezintă o diferență de formulare între articolele 21 și 28 cu privire la obiectul cererii de exequatur. Astfel, articolul 21 prevede, desigur, că „hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru” (cu alte cuvinte, în conformitate cu definiția de la articolul 2 punctul 4, orice hotărâre judecătorească privind răspunderea părintească) se recunosc în celelalte state membre, în timp ce articolul 28 din versiunile lingvistice respective prevede cererea de exequatur numai pentru „hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru cu privire la exercitarea ( 26 ) răspunderii părintești”. Totuși, nu numai că această diferență nu este prezentă în toate versiunile lingvistice ale Regulamentului nr. 2201/2003, dar în plus ea nu face decât să reflecte împrejurarea că în special hotărârile privind exercitarea răspunderii părintești sunt cele care impun măsuri de executare și necesită, prin urmare, o hotărâre de exequatur. În schimb, pentru hotărârile privind atribuirea, delegarea sau retragerea răspunderii părintești, simpla recunoaștere poate fi suficientă. Aceasta nu poate însemna însă că este exclusă o cerere de exequatur cu privire la astfel de hotărâri, care sunt de asemenea susceptibile, dacă este cazul, de executare silită.

80.

Astfel, în special în cazul deplasării unui copil din statul membru în care are reședința obișnuită într‑un alt stat membru, o hotărâre a unei instanțe din statul membru de origine prin care este atribuită răspunderea părintească și este încredințat copilul unui părinte rămas în acest stat este susceptibilă de executare silită în sensul că, în cazul în care părintele care l‑a răpit nu „înapoiază” copilul, asistența forțelor de ordine va fi necesară pentru a recupera și a aduce copilul. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, în temeiul articolului 2 punctul 9 din Regulamentul nr. 2201/2003, „încredințarea” în sensul regulamentului menționat cuprinde în special dreptul de a decide asupra locului de reședință al copilului ( 27 ).

81.

Această interpretare este susținută de termenii certificatului prevăzut la articolul 39 din Regulamentul nr. 2201/2003, al cărui model figurează în anexa II la regulamentul menționat. Un astfel de certificat, care a fost completat de asemenea în prezenta cauză de către High Court din Anglia, trebuie să fie prezentat, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003, de partea care solicită exequatur pentru o hotărâre privind răspunderea părintească. Or, punctul 11 din acest formular prevede tocmai posibilitatea de a indica dacă „[h]otărârea dispune înapoierea copilului”, precum și numele și adresa persoanei la care trebuie efectuată această înapoiere. În plus, acest punct 11 indică în mod expres că „[a]ceastă posibilitate este prevăzută la articolul 40 alineatul (2)”.

82.

Aceasta confirmă că legiuitorul a avut într‑adevăr în vedere hotărâri privind răspunderea părintească și care implică înapoierea unui copil într‑un alt stat membru, pentru care se poate solicita exequatur independent de recurgerea la calea Haga prevăzută la articolele 11, 40 și 42 din regulamentul menționat.

83.

Trebuie să se facă distincție între hotărârile care implică sau dispun înapoierea unui copil în statul membru de origine drept consecință a unei hotărâri privind răspunderea părintească, pe de o parte, și hotărârile care dispun înapoierea unei persoane, în speță a unui copil, pe teritoriul unui stat membru independent de o hotărâre privind răspunderea părintească, pe de altă parte: ambele tipuri de hotărâri pot implica înapoierea copilului în statul membru de origine, însă numai primele pot fi declarate executorii în statul membru în care se solicită executarea în temeiul secțiunii 2 din capitolul III din Regulamentul nr. 2201/2003.

84.

Astfel, nu este exclus, desigur, că instanțele statelor membre pot dispune, în temeiul dreptului lor național, înapoierea unui copil pe teritoriul lor independent de pronunțarea unei hotărâri privind răspunderea părintească ( 28 ).

85.

Totuși, deși nu constituie o hotărâre de înapoiere pronunțată în temeiul articolului 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003 (adică o hotărâre pronunțată la finalizarea căii Haga), un astfel de ordin de înapoiere nu intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 2201/2003.

86.

Astfel, potrivit articolului 1 alineatul (1) litera (b), acest regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile ( 29 ) privind, printre altele, atribuirea, exercitarea, delegarea și retragerea răspunderii părintești. În această privință, Curtea a arătat, desigur, că noțiunea „materii civile” nu este concepută, în acest context, în mod restrictiv ( 30 ) și include, printre altele, măsuri statale de protecție a unui copil, precum plasarea într‑un centru de plasament ( 31 ) sau într‑un centru de plasament închis ( 32 ).

87.

Totuși, o asemenea măsură statală de protecție a copilului este asociată întotdeauna exercitării răspunderii părintești și trebuie, prin urmare, diferențiată de o măsură care dispune înapoierea unei persoane, în speță a unui copil, pe teritoriul instanței în cauză în afara oricărei hotărâri privind răspunderea părintească. Astfel, o asemenea măsură are ca obiect ( 33 ) exercitarea, de către statul membru în cauză, a unei puteri publice care depășește domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003 ( 34 ).

88.

Reiese din cele de mai sus că, în afara cazurilor prevăzute la articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, o hotărâre judecătorească prin care este dispusă înapoierea unui copil pe teritoriul instanței în cauză independent de o hotărâre privind răspunderea părintească nu intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat. Prin urmare, o asemenea hotărâre nu poate fi declarată executorie în conformitate cu dispozițiile secțiunii 2 din capitolul III din acest regulament.

89.

Astfel cum a arătat instanța de trimitere, dispozitivul ordonanței High Court din Anglia din 8 septembrie 2017 este compus din mai multe elemente distincte, și anume în special plasarea copiilor sub regimul tutelei judiciare, ordinul de înapoiere a copiilor pe teritoriul instanței engleze, permisiunea de luare în îngrijire a copiilor de către serviciile irlandeze de protecție a copilului pe perioada necesară organizării înapoierii lor și luarea în îngrijire a copiilor de către HCC după această înapoiere.

90.

Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili, în temeiul termenilor acestei ordonanțe, precum și având în vedere celelalte împrejurări ale speței, dacă ordinul de înapoiere cuprins în ordonanța menționată putea beneficia de procedura de exequatur prevăzută în secțiunea 2 din capitolul III din Regulamentul nr. 2201/2003.

91.

Reiese din considerațiile care precedă că trebuie să se răspundă la prima întrebare din cauza C‑325/18 PPU că, atunci când se pretinde că niște copii au fost deplasați ilicit din statul membru în care aceștia au reședința obișnuită într‑un alt stat membru, o hotărâre prin care se dispune înapoierea acestor copii pronunțată de o instanță din statul membru de origine în afara procedurii prevăzute la articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 și independent de o hotărâre privind răspunderea părintească nu poate fi executată în conformitate cu dispozițiile capitolului III din regulamentul menționat. Totuși, în astfel de împrejurări, o hotărâre privind răspunderea părintească pronunțată de o instanță din statul membru de origine care implică înapoierea copilului în acest stat membru poate fi executată în conformitate cu dispozițiile menționate.

92.

A doua și a treia întrebare din cauza C‑325/18 PPU și întrebarea din cauza C‑375/18 PPU sunt pertinente numai în ipoteza în care instanța de trimitere este sesizată cu o procedură privind o cale de atac împotriva unei hotărâri de exequatur în conformitate cu Regulamentul nr. 2201/2003. În caz contrar, litigiul principal s‑ar situa în afara domeniului de aplicare al dreptului Uniunii, iar Curtea nu ar fi competentă să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere ( 35 ).

93.

Prin urmare, răspunsurile la cea de a doua și la cea de a treia întrebare din cauza C‑325/18 PPU, precum și la întrebarea din cauza C‑375/18 PPU sunt furnizate pentru ipoteza în care instanța de trimitere ajunge la concluzia că ordonanța High Court din Anglia din 8 septembrie 2017 putea fi declarată executorie în Irlanda prin ordonanța de exequatur a High Court din Irlanda din 21 septembrie 2017, în conformitate cu Regulamentul nr. 2201/2003, și că procedura privind calea de atac cu care este sesizată aceasta este reglementată, prin urmare, de termenii regulamentului menționat.

94.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări din cauza C‑325/18 PPU, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă, într‑un caz în care executarea unei hotărâri de exequatur a avut loc înainte de notificarea hotărârii menționate, dreptul Uniunii se opune prelungirii termenului de introducere a unei căi de atac împotriva hotărârii de exequatur, prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003.

95.

Potrivit articolului 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003, termenul de introducere a unei căi de atac împotriva încuviințării executării este de o lună sau de două luni, în cazul în care partea împotriva căreia se solicită executarea își are reședința obișnuită într‑un alt stat membru decât cel în care s‑a încuviințat executarea.

96.

În speță, este cert că termenul de introducere a căii de atac a fost de două luni de la notificarea ordonanței de exequatur a High Court din Irlanda din 21 septembrie 2017 ( 36 ), că ordonanța menționată a fost notificată părinților la 22 septembrie 2017 ( 37 ) și că ei au introdus calea de atac împotriva acesteia la 24 noiembrie 2017 ( 38 ). Instanța de trimitere pornește, așadar, de la premisa că părinții au introdus calea de atac cu o întârziere de 48 de ore.

97.

Desigur, Curtea nu este competentă să repună în discuție această premisă și aprecierile factuale ale instanței de trimitere care stau la baza acesteia. În plus, niciuna dintre părți nu pare să repună în discuție faptul că data la care începe să curgă termenul de introducere a căii de atac a fost data la care ordonanța de exequatur a High Court din Irlanda din 21 septembrie 2017 a fost notificată părinților, adică 22 septembrie 2017 ( 39 ).

98.

Totuși, astfel cum arată de asemenea instanța de trimitere, dosarul național conține un memorandum of appearance al reprezentantului părinților din data de 27 septembrie 2017, întocmit în conformitate cu dispoziția 12 norma 9 din Rules of the Superior Courts (Regulamentul de procedură al instanțelor superioare), precum și cu formularul nr. 1 din partea II a anexei A menționate de aceasta. În acest document, reprezentantul părinților menționează că a primit originating summons și solicită transmiterea unui statement of claim, ceea ce pare să se refere la cererea de încuviințare a executării formulată de HCC la High Court din Irlanda în vederea obținerii încuviințării executării ordonanței High Court din Anglia din 8 septembrie 2017.

99.

Revine instanței de trimitere sarcina de a examina acest element și de a stabili dacă faptul, presupunând că este dovedit, că părinții nu au primit cererea de încuviințare a executării formulată de HCC sau orice alt document pertinent la momentul notificării ordonanței de exequatur a High Court din Irlanda din 21 septembrie 2017 are un impact asupra momentului de la care începe să curgă termenul de introducere a căii de atac.

100.

În acest context, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, protecția efectivă a drepturilor fundamentale conferite justițiabililor de dreptul Uniunii impune ca acestora să li se comunice o motivare completă, pentru a se putea apăra în cele mai bune condiții posibile ( 40 ). În plus, în cadrul acțiunilor împotriva unor acte ale instituțiilor Uniunii, Curtea a precizat că termenul de introducere a acțiunii nu poate începe să curgă decât din momentul în care persoana vizată ia cunoștință cu exactitate de conținutul și de motivele actului în cauză, astfel încât să își poată valorifica dreptul la o cale de atac ( 41 ). În sfârșit, este util să amintim jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia un termen de introducere a unei căi de atac nu poate începe să curgă decât din momentul în care recurenții au putut cunoaște efectiv hotărârea judecătorească în forma sa integrală ( 42 ).

101.

Numai în cazul în care instanța de trimitere ajunge, în temeiul acestei examinări, la concluzia potrivit căreia calea de atac a părinților a fost introdusă în afara termenului se ridică problema dacă termenul prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003 poate fi prelungit într‑un caz în care executarea unei hotărâri de exequatur a fost efectuată înainte ca hotărârea menționată să fie notificată persoanei împotriva căreia se solicită executarea.

102.

Potrivit articolului 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003, calea de atac împotriva încuviințării executării trebuie introdusă în termen de o lună sau de două luni în cazul în care partea împotriva căreia se solicită executarea își are reședința obișnuită într‑un alt stat membru decât cel în care s‑a încuviințat executarea. Acest termen nu poate fi prelungit din cauza distanței.

103.

În măsura în care textul articolului 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede doar că termenul de introducere a căii de atac nu poate fi prelungit din cauza distanței ( 43 ), nu este exclusă prelungirea acestui termen pentru alte motive decât distanța ( 44 ).

104.

Astfel cum în mod întemeiat arată părinții, o astfel de interpretare literală este susținută de faptul că Regulamentul nr. 2201/2003 cuprinde, pe de altă parte, dispoziții foarte explicite cu privire la eventualele excluderi, interdicții sau restricții privind competențele instanțelor vizate ( 45 ). Prin urmare, faptul că numai prelungirea din cauza distanței este interzisă în mod explicit este un indiciu în sensul că legiuitorul Uniunii nu a dorit să excludă prelungirea termenului prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003 pentru alte motive.

105.

O interpretare contextuală a termenului de introducere a unei căi de atac prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu conduce la un alt rezultat. Astfel, reiese din economia articolului 33 că obiectivul termenului de introducere a unei căi de atac prevăzut la alineatul (5) al acestei dispoziții constă în a nu întârzia executarea hotărârilor pronunțate într‑un alt stat membru care au fost declarate executorii în conformitate cu articolul 31. Acest obiectiv se deduce din faptul că termenul de introducere a căii de atac este aplicabil, în temeiul articolului 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003, numai pentru calea de atac formulată de persoana împotriva căreia se solicită executarea, așadar pentru cazul în care a fost pronunțată o hotărâre de exequatur. În schimb, în temeiul articolului 33 alineatul (4) din regulamentul menționat, nu există un termen pentru calea de atac formulată de persoana care solicită executarea atunci când aceasta contestă respingerea, de către instanța sesizată, a cererii sale introduse în temeiul articolului 28 pentru a obține o hotărâre de exequatur a unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru.

106.

Rezultă că o prelungire a termenului nu este exclusă, printre altele, atunci când aceasta nu riscă să întârzie în mod nejustificat executarea unei hotărâri căreia i s‑a acordat exequatur.

107.

Aceasta este situația în împrejurările prezentei cauze, în care hotărârea pentru care s‑a solicitat exequatur a fost deja executată anterior introducerii căii de atac, astfel încât o prelungire a termenului de introducere a căii de atac nu mai riscă să întârzie executarea. S‑ar putea chiar susține că, într‑un asemenea caz, calea de atac a persoanei împotriva căreia se solicită executarea formulată în temeiul articolului 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003 ar trebui, asemenea căii de atac a persoanei care solicită executarea, prevăzută la alineatul (4) al acestei dispoziții, să poată fi introdusă pe perioadă nelimitată. Fără a merge până acolo, este suficient să se constate că, într‑un asemenea caz, termenul nu trebuie, în orice caz, să fie aplicat în mod restrictiv.

108.

În consecință, Regulamentul nr. 2201/2003 nu exclude posibilitatea instanței competente de a prelungi termenul de introducere a unei căi de atac prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din regulamentul menționat ( 46 ). În temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, reglementarea modalităților procedurale ale unei asemenea prelungiri revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru.

109.

Chiar dacă Regulamentul nr. 2201/2003 nu exclude o prelungire sau o redeschidere ( 47 ) a termenului prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din regulamentul menționat, totuși aplicarea acestui termen constituie principiul, care nu poate suferi excepții decât în cazuri justificate în mod corespunzător.

110.

În plus, competența instanței naționale de a prelungi sau de a redeschide acest termen în astfel de cazuri este limitată de principiile echivalenței și efectivității ( 48 ).

111.

Pe de o parte, respectarea principiului echivalenței, care înseamnă că modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare de natură internă ( 49 ), nu pare să ridice probleme în speță. Reiese, astfel, din decizia de trimitere că dreptul irlandez conferă instanței competența de a prelungi termenele de introducere a căii de atac în cazuri justificate în mod corespunzător, atunci când este în discuție aplicarea dreptului național ( 50 ).

112.

Pe de altă parte, potrivit principiului efectivității, modalitățile procedurale prevăzute de dreptul intern nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii ( 51 ).

113.

În această privință, în speță, Regulamentul nr. 2201/2003 și, mai exact, secțiunea 2 din capitolul III din acesta stabilesc un echilibru între dreptul conferit persoanei care solicită executarea de a obține rapid o soluție satisfăcătoare și dreptul conferit persoanei împotriva căreia se solicită executarea de a se opune în mod efectiv, în statul membru în care se solicită aceasta, executării unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru ( 52 ). În plus, înainte de orice altceva, obiectivul de a asigura în cea mai mare măsură luarea în considerare a interesului superior al copilului și de a se asigura că sunt respectate drepturile sale fundamentale, astfel cum sunt prevăzute la articolul 24 din cartă, susține și stă la baza ansamblului dispozițiilor Regulamentului nr. 2201/2003 ( 53 ).

114.

În consecință, atunci când o instanță națională precum, în speță, instanța de trimitere aplică modalitățile procedurale prevăzute de dreptul său intern pentru a decide o prelungire a termenului prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003, această instanță trebuie să asigure prezervarea efectivității drepturilor și a obiectivelor citate la punctul anterior. Acest imperativ poate impune, într‑un caz concret, prelungirea termenului, la fel cum poate impune limite temporale unei astfel de prelungiri. În cadrul evaluării comparative pe care trebuie să o efectueze în acest scop, instanța respectivă trebuie să țină seama de economia generală a regulamentului, precum și de ansamblul elementelor contextuale existente într‑un caz concret.

115.

În speță, instanța de trimitere va trebui să țină seama, în această privință, în special de următoarele elemente.

116.

Regulamentul nr. 2201/2003 urmărește nu numai să permită o punere în aplicare rapidă a hotărârilor pentru care se solicită exequatur, ci și să garanteze securitatea juridică în cadrul recunoașterii și al executării unor astfel de hotărâri. Or, poate fi prejudiciabil pentru securitatea juridică să fie permisă repunerea în discuție a legalității unei hotărâri deja executate fără nicio limită temporală. Acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât anularea hotărârii de exequatur poate conduce la răsturnarea situației de fapt create de executarea rapidă, adică, într‑un caz precum cel din speță, la înapoierea copiilor în statul membru în care se solicită executarea ( 54 ). Prin urmare, instanța națională trebuie să ia în considerare intervalul de timp care a trecut în raport cu termenul prevăzut inițial. În speță, întârzierea de 48 de ore cu care a fost introdusă calea de atac a părinților este minimă, astfel încât admiterea acestei căi de atac nu creează o diferență semnificativă în raport cu termenul inițial prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003.

117.

Obiectivul Regulamentului nr. 2201/2003 este nu numai de a facilita recunoașterea și executarea hotărârilor privind răspunderea părintească pronunțate în alte state membre, ci și de a evita ca astfel de hotărâri să fie declarate executorii în cazul în care motivele de nerecunoaștere prevăzute la articolul 23 din regulamentul menționat se opun la aceasta. Persistența unei situații de fapt create în temeiul unei hotărâri viciate în mod vădit de motive de nerecunoaștere, declarată executorie și pusă în executare fără ca pârâtul să fi avut posibilitatea să se opună, pare în acest caz mai problematică din perspectiva efectului util al Regulamentului nr. 2201/2003 coroborat cu carta decât admiterea unei căi de atac introduse cu o întârziere de 48 de ore în raport cu termenul prevăzut inițial. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât atingerea adusă efectivității dispozițiilor Regulamentului nr. 2201/2003 prin punerea în executare nelegală a unei hotărâri subzistă atât timp cât persistă situația de fapt creată în temeiul punerii în executare menționate ( 55 ).

118.

Spre deosebire de hotărârile în materie civilă și comercială vizate de Regulamentul nr. 1215/2012, denumit „Regulamentul Bruxelles I bis” ( 56 ), precum și de hotărârile referitoare la dreptul de vizită și la înapoierea copilului menționate la articolul 40 din Regulamentul nr. 2201/2003 ( 57 ), legiuitorul Uniunii nu a optat în mod explicit pentru a excepta hotărârile privind răspunderea părintească în sensul Regulamentului nr. 2201/2003 de la o procedură de exequatur. Astfel cum a subliniat în mod elocvent în ședință guvernul polonez, Regulamentele Bruxelles I bis și Bruxelles II bis nu sunt identice în această privință, întrucât al doilea are la bază obiectivul protecției interesului superior al copilului. Datorită caracterului lor sensibil și importanței drepturilor copiilor și ale părinților aflate în joc, hotărârile privind răspunderea părintească nu se pretează la o executare automată, fără niciun control, în statul membru în care se solicită aceasta. Punerea în aplicare a procedurii de exequatur prevăzută în secțiunea 2 din capitolul III din Regulamentul nr. 2201/2003 este, așadar, o condiție prealabilă indispensabilă executării oricărei hotărâri privind răspunderea părintească pronunțate într‑un alt stat membru ( 58 ).

119.

Or, această procedură este concepută astfel încât să cuprindă în mod imperativ două etape: astfel, potrivit articolului 31 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, instanța judecătorească sesizată cu cererea de încuviințare a executării pronunță, desigur, într‑o primă etapă, o hotărâre în termen scurt, fără ca persoana împotriva căreia se solicită executarea sau copilul să poată, în această fază a procedurii, să prezinte observații. Totuși, într‑o a doua etapă, înainte de punerea în executare propriu‑zisă a unei hotărâri de exequatur astfel obținute, persoana împotriva căreia se solicită executarea trebuie să aibă posibilitatea de a formula o cale de atac pentru a putea invoca, printre altele, unul dintre motivele de nerecunoaștere prevăzute la articolul 23 din regulament menționat ( 59 ) și pentru a se opune în timp util executării.

120.

Potrivit articolului 52 alineatul (1) din cartă, orice restrângere a exercitării drepturilor fundamentale este justificată numai dacă respectă substanța dreptului în cauză și dacă este necesară și răspunde efectiv necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

121.

În această privință, Curtea a statuat că numai în împrejurări extraordinare, caracterizate printr‑o urgență absolută, și atunci când interesul superior al copilului impune în mod imperativ aceasta, iar măsuri provizorii adoptate în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu sunt suficiente, o hotărâre de exequatur pronunțată în conformitate cu regulamentul menționat poate, în mod excepțional, prin derogare de la norma generală, să devină executorie încă de la pronunțarea sa și să fie pusă în executare înainte de finalizarea unei proceduri privind o cale de atac. Curtea a recunoscut că asemenea împrejurări erau întrunite într‑un caz în care era vorba despre executarea unei hotărâri prin care era dispusă plasarea forțată a unui copil într‑un centru de plasament închis dintr‑un alt stat membru, în condițiile în care copilul fugise deja și săvârșise mai multe tentative de suicid, și numai copilul însuși (iar nu părinții săi) se opunea plasării menționate ( 60 ).

122.

Reiese în mod evident din situația de fapt din litigiul principal că asemenea împrejurări excepționale nu erau nicidecum întrunite în speță. Astfel, în momentul în care lucrătorii sociali ai CFA și HCC au procedat la executarea ordonanței de exequatur a High Court din Irlanda din 21 septembrie 2017, aducând copiii în Anglia fără știrea părinților, copiii se aflau în siguranță într‑o familie substitutivă din Irlanda. Prin urmare, nu exista nici riscul unei noi fugi a părinților cu copiii și nici riscul de a aduce atingere bunăstării copiilor, care ar fi impus o punere în aplicare imediată a ordonanței de exequatur.

123.

În plus, nu vedem cum urgența aducerii copiilor în Anglia putea fi atât de mare încât trebuia realizată înainte chiar de a notifica ordonanța de exequatur părinților, în timp ce HCC lăsase să treacă aproape două săptămâni între obținerea ordonanței High Court din Anglia din 8 septembrie 2017 și introducerea cererii sale de încuviințare a executării ordonanței menționate, la 21 septembrie 2017.

124.

În sfârșit, în speță, punerea în aplicare imediată a hotărârii de exequatur, și anume înapoierea copiilor în Anglia, era de natură să creeze un prejudiciu ireparabil ca urmare a separării cel puțin temporare a părinților și a copiilor. Curtea a admis că, în ceea ce privește copiii de vârste mici, timpul biologic nu poate fi măsurat potrivit criteriilor clasice, dată fiind structura intelectuală și psihologică a unor asemenea copii și rapiditatea evoluției acesteia ( 61 ). Astfel cum a menționat Curtea, în aceste condiții, o separare riscă să deterioreze relația dintre copiii respectivi și părinții lor în mod ireparabil și să cauzeze un prejudiciu psihic ireversibil ( 62 ). În consecință, în speță, caracterul efectiv al dreptului procedural al părinților la o cale de atac efectivă a condiționat de asemenea caracterul efectiv al protecției dreptului lor material la respectarea vieții lor de familie, consacrat la articolul 7 din cartă.

125.

În aceste condiții, nu este necesară pronunțarea cu privire la aspectul dacă limitarea astfel adusă dreptului părinților la o cale de atac efectivă, astfel cum este prevăzut la articolul 47 din cartă, a adus atingere substanței acestui drept în sensul articolului 52 alineatul (1) din aceasta. Este suficient să se constate că modul de a proceda al autorităților irlandeze și engleze a constituit o atingere deosebit de gravă adusă dreptului fundamental al părinților la o cale de atac efectivă, care nu era în niciun caz necesară pentru a prezerva siguranța și interesul superior al copiilor și care, prin urmare, nu era justificată.

126.

Este cert că în speță nu s‑a stabilit în mod explicit că există o legătură de cauzalitate directă între atingerea nejustificată adusă dreptului părinților la o cale de atac efectivă, pe de o parte, și faptul că părinții nu au respectat termenul prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003 atunci când au introdus calea de atac împotriva hotărârii de exequatur, pe de altă parte. Reprezentanții părinților au precizat, de altfel, că ei erau răspunzători pentru această întârziere, iar nu părinții ( 63 ).

127.

Totuși, astfel cum remarcă în mod întemeiat instanța de trimitere, nu se poate exclude că comportamentul HCC și împrejurările cauzei principale au fost, în ansamblu, de natură să provoace părinților un sentiment de descurajare care i‑a determinat să creadă că era inutil să introducă o cale de atac împotriva hotărârii de exequatur în Irlanda, în condițiile în care aceasta fusese executată înainte chiar să le fi fost notificată. În aceste condiții, nu se poate exclude că o astfel de descurajare prezintă o legătură de cauzalitate indirectă cu întârzierea cu care a fost introdusă calea lor de atac.

128.

Astfel, având în vedere situația de fapt din cauza principală, nu este imposibil, în primul rând, să existe o legătură de cauzalitate între modul în care HCC a gestionat dosarul familiei în discuție, pe de o parte, și fuga acestei familii în Irlanda, pe de altă parte ( 64 ).

129.

În al doilea rând, ordonanța High Court din Anglia din 8 septembrie 2017, prin care copiii au fost plasați sub tutelă judiciară și s‑a dispus înapoierea lor, a fost pronunțată în lipsa părinților, în condiții în care, astfel cum au confirmat mai multe părți în ședință, este cel puțin îndoielnic că părinții au avut o posibilitate efectivă de a fi ascultați ( 65 ).

130.

În al treilea rând, această ordonanță a fost ulterior declarată executorie în Irlanda și pusă în executare imediat în mod nejustificat ( 66 ), fără ca părinții să fi avut posibilitatea de a se opune, deși puteau în mod evident să invoce anumite motive de nerecunoaștere prevăzute la articolul 23 din Regulamentul nr. 2201/2003 ( 67 ), în special faptul că actul de sesizare a instanței al HCC nu le fusese notificat în timp util și că hotărârea High Court din Anglia fusese pronunțată fără ca ei să fi avut posibilitatea de a fi ascultați.

131.

În al patrulea rând, este pe deplin logic ca, după înapoierea copiilor lor în Anglia, părinții să fi încercat mai întâi să conteste ordonanța High Court din Anglia din 8 septembrie 2017 în Anglia.

132.

Or, în al cincilea rând, permisiunea de a formula un apel împotriva ordonanței menționate le‑a fost refuzată de Court of Appeal of England and Wales (Curtea de Apel, Anglia și Țara Galilor) cu o motivare mai mult decât succintă, care nu pare să fi ținut seama de caracterul vădit problematic al ordonanței High Court din Anglia din 8 septembrie 2017 în ceea ce privește dreptul lor de a fi ascultați ( 68 ).

133.

Este posibil ca aceste elemente, luate în ansamblu, să fi complicat și în final să fi întârziat introducerea căii de atac a părinților în Irlanda ( 69 ), chiar dacă instanța de trimitere menționează că intenția lor de a formula o cale de atac în termenul acordat se deduce din diferite elemente de fapt. Astfel cum a arătat în mod întemeiat reprezentantul părinților în ședință, este important, în acest context, să se aibă în vedere că părinții sunt persoane defavorizate din punct de vedere social și economic, care dispuneau fără nicio îndoială de mai puține resurse pentru a‑și organiza apărarea decât administrația cu care erau în litigiu.

134.

Nu există niciun element în dosarul din litigiul principal care ar putea lăsa să se înțeleagă că introducerea tardivă a căii de atac a părinților în raport cu termenul prevăzut inițial ar implica o intenție dilatorie, o voință de a obstrucționa sau o încercare de a eluda termenele prevăzute, spre deosebire de ceea ce pare să fi fost situația în cauza Hoffmann ( 70 ). Reiese, dimpotrivă, din situația de fapt din prezenta speță că părinții au acționat cu bună‑credință și că au făcut tot posibilul pentru a introduce calea de atac în termen.

135.

În schimb, s‑a menționat deja că HCC și omologii săi irlandezi nu au dat dovadă în speță, de diligența necesară ( 71 ). În special, executarea în grabă a hotărârii de exequatur nu era justificată ( 72 ). Comportamentul acestor administrații este cu atât mai nejustificat cu cât este vorba despre autorități administrative despre care nu se presupune că au, spre deosebire de un părinte părăsit într‑o situație de răpire transfrontalieră „clasică”, un interes propriu în ceea ce privește înapoierea copiilor, ci ar trebui să acționeze numai din perspectiva prezervării în cea mai mare măsură a interesului superior al acestora din urmă. Or, modul de a proceda al CFA și al HCC în speță nu a fost conform cu acest obiectiv.

136.

Rezultă din ceea ce precedă că trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare din cauza C‑325/18 PPU că, într‑o cauză privind dispozițiile în materie de executare ale Regulamentului nr. 2201/2003, instanța sesizată este, în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, competentă să prelungească termenul de introducere a căii de atac prevăzut la articolul 33 alineatul (5) din regulamentul menționat. Revine instanței respective sarcina de a aprecia, pe baza ansamblului elementelor din speță și ținând seama de principiile echivalenței și efectivității, dacă o astfel de prelungire trebuie să fie acordată. În cadrul acestei aprecieri, instanța menționată poate lua în considerare, printre altele, faptul că executarea hotărârii de exequatur înainte de a fi notificată persoanei împotriva căreia s‑a solicitat executarea a constituit o atingere nejustificată adusă dreptului acestei persoane la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 47 din cartă.

137.

Astfel cum s‑a arătat mai sus ( 73 ), după depunerea trimiterii preliminare în cauza C‑325/18 PPU, părinții au introdus la instanța de trimitere o cerere de măsuri provizorii prin care i‑au solicitat să pronunțe o somație împotriva HCC pentru ca acesta, în așteptarea rezultatului procedurii principale, să nu mai continue procedura de adopție a bebelușului și să nu inițieze o procedură de adopție a celor doi copii mai mari.

138.

În aceste condiții, prin intermediul întrebării adresate în cauza C‑375/18 PPU, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă dreptul Uniunii și, în special Regulamentul nr. 2201/2003 se opun ca aceasta să pronunțe o somație privind măsuri asigurătorii împotriva unui organism public dintr‑un alt stat membru pentru a interzice acestui organism să inițieze o procedură de adopție a unor copii în fața instanțelor din acest alt stat membru, chiar dacă o astfel de somație se dovedește necesară pentru a proteja drepturile părților în cadrul unei proceduri privind o cale de atac formulată în conformitate cu articolul 33 alineatul (5) din regulamentul menționat.

139.

Prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere insistă în mod specific asupra faptului că somația a cărei pronunțare i se solicită ar avea ca destinatar o autoritate publică dintr‑un alt stat membru.

140.

În această privință, este important de precizat că nu este exclus, desigur, ca pronunțarea unei somații împotriva unei entități publice străine să poată ridica, în anumite împrejurări, probleme specifice în materia dreptului constituțional sau a dreptului internațional public.

141.

Totuși, astfel cum observă în mod întemeiat instanța de trimitere, în speță nu este vorba despre afectarea suveranității judiciare, executive și administrative interne a Regatului Unit, întrucât somația a cărei pronunțare îi este solicitată instanței de trimitere s‑ar adresa HCC în calitatea sa de parte la procedura privind calea de atac formulată în fața instanței menționate. Or, însuși HCC a inițiat procedura de exequatur în Irlanda, pentru care procedura actuală în fața instanței de trimitere constituie numai o continuare. Prin urmare, este îndoielnic că HCC poate eluda în prezent impactul procedurii în fața instanței de trimitere. Ideea potrivit căreia un stat care intervine într‑o procedură în fața unei instanțe dintr‑un alt stat se supune, în ceea ce privește procedura astfel inițiată, jurisdicției acestui stat și nu poate invoca, prin urmare, imunitatea sa de jurisdicție se regăsește de asemenea, pe de altă parte, în Convenția europeană privind imunitatea statelor ( 74 ).

142.

În orice caz, Curtea nu este competentă să stabilească dacă, în speță, faptul că HCC este un organism public dintr‑un alt stat membru ar putea împiedica instanța de trimitere să îi adreseze o somație privind măsuri asigurătorii în cadrul procedurii cu care este sesizată. Astfel, întrebarea instanței de trimitere se limitează la aspectul dacă dreptul Uniunii și în special Regulamentul nr. 2201/2003 se opun unei asemenea somații.

143.

În măsura în care instanța de trimitere pornește de la principiul că procedura de adopție pertinentă în Regatul Unit este o procedură judiciară sau cel puțin necesită intervenția unor hotărâri judecătorești, aceasta ridică problema dacă o somație prin care HCC este obligat să nu continue sau să nu inițieze o asemenea procedură ar echivala cu a interzice HCC să sesizeze instanțele engleze competente și s‑ar apropia, așadar, de o formă de anti‑suit injunction interzisă prin Hotărârile Curții Turner ( 75 ) și Allianz și Generali Assicurazioni Generali ( 76 ).

144.

Cu titlu introductiv, trebuie menționat că reiese dintr‑o scrisoare trimisă de HCC instanței de trimitere la 27 martie 2018 că hotărârea de plasare („placement order„) prin care HCC a fost autorizat să caute potențiali părinți adoptivi pentru bebeluș și să îl plaseze provizoriu la aceștia a fost deja pronunțată la 21 decembrie 2017 ( 77 ). În plus, HCC arată că o viitoare cerere în vederea obținerii unei hotărâri de adopție („adoption order”) în privința bebelușului ar trebui de aici înainte să fie formulată de acești potențiali părinți adoptivi. Prin urmare, nu este deloc clar, în opinia instanței de trimitere, dacă faptul de a impune HCC să nu continue procedura de adopție a bebelușului ar implica într‑adevăr să i se interzică HCC să sesizeze o instanță engleză. În plus, HCC a reiterat, în ședința din cadrul prezentei proceduri, că nu planificase să inițieze o procedură de adopție pentru cei doi copii mai mari.

145.

În aceste condiții, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă somația pe care părinții îi solicită să o pronunțe include într‑adevăr un „element anti‑suit” în sensul că ar interzice HCC să sesizeze o instanță engleză. Dacă situația nu este aceasta, nu reiese în ce mod pronunțarea unei asemenea somații ar putea fi problematică din perspectiva jurisprudenței Curții referitoare la anti‑suit injunctions.

146.

În orice caz, trebuie să se constate că, chiar presupunând că o somație privind măsuri asigurătorii pronunțată de instanța de trimitere ar avea ca efect să împiedice temporar ca HCC, în așteptarea rezultatului procedurii principale, să sesizeze o instanță engleză în vederea adopției bebelușului sau a celor doi copii mai mari, o asemenea somație nu ar fi totuși interzisă de Regulamentul nr. 2201/2003 sau de alte dispoziții ale dreptului Uniunii.

147.

În primul rând, somația pe care părinții solicită instanței de trimitere să o pronunțe împotriva HCC nu este o anti‑suit injunction, ci o freezing sau Mareva injunction. O asemenea somație nu are ca obiect să împiedice partea împotriva căreia este pronunțată să sesizeze o altă instanță, ci urmărește să împiedice această parte să creeze, înainte de soluționarea litigiului, un fapt împlinit ireversibil, care ar lipsi hotărârea care urmează să intervină la finalul acestui litigiu de orice efect util. Prin urmare, ar fi vorba despre menținerea, până la soluționarea litigiului, a status quo‑ului de fapt ( 78 ).

148.

În al doilea rând, chiar presupunând că o asemenea freezing injunction include, în împrejurările cauzei principale, un „element anti‑suit” în sensul că ar interzice HCC să sesizeze o instanță engleză, aceasta nu ar intra în domeniul de aplicare al jurisprudenței referitoare la interdicția privind anti‑suit injunctions.

149.

În această privință, Curtea a statuat, în cauzele Turner și Allianz și Generali Assicurazioni Generali, că o anti‑suit injunction, adică, în speță, o somație prin care se urmărește să se interzică unei persoane să inițieze sau să continue o procedură în fața instanțelor dintr‑un alt stat membru, este incompatibilă cu Convenția de la Bruxelles și cu Regulamentul nr. 44/2001, denumit „Regulamentul Bruxelles I”, întrucât o asemenea somație nu respectă principiul potrivit căruia fiecare instanță sesizată stabilește ea însăși, în temeiul normelor aplicabile, dacă este competentă să soluționeze litigiul cu care este sesizată ( 79 ). O asemenea ingerință în competența unei instanțe dintr‑un alt stat membru este, pe de altă parte, incompatibilă cu principiul încrederii reciproce care este fundamentul instituirii unui sistem obligatoriu de competență pe care toate instanțele care intră în domeniul de aplicare al acestor instrumente juridice sunt ținute să îl respecte ( 80 ).

150.

Totuși, raționamentul care stă la baza acestei interdicții referitoare la anti‑suit injonctions nu poate fi transpus în împrejurările din prezenta cauză.

151.

Astfel, în cauzele în care Curtea a constatat incompatibilitatea unor anti‑suit injunctions cu instrumentele juridice rezultate din sistemul Bruxelles‑Lugano, aceste somații aveau ca obiect să împiedice o parte la un litigiu în fața unei instanțe dintr‑un stat membru să inițieze sau să continue o procedură judiciară împotriva celeilalte părți la același litigiu și cu privire la același obiect în fața unei instanțe dintr‑un alt stat membru ( 81 ). În astfel de împrejurări, o anti‑suit injunction pronunțată de prima instanță echivalează efectiv cu o eludare a normelor de competență prevăzute de instrumentele de la Bruxelles‑Lugano, precum și cu o ingerință în competența celei de a doua instanțe de a aplica ea însăși aceste norme.

152.

Or, astfel cum a menționat de asemenea guvernul Regatului Unit în ședință, în speță, situația este radical diferită.

153.

Astfel, nu ar fi vorba despre a împiedica HCC să sesizeze o instanță dintr‑un alt stat membru cu privire la același obiect precum cel al litigiului pendinte în fața instanței de trimitere, întrucât o procedură judiciară de adopție inițiată sau continuată ulterior în Anglia are un obiect complet distinct. Prin urmare, nu poate exista nici litispendență, nici conflict de competență jurisdicțională între cele două instanțe în cauză.

154.

Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât Regulamentul nr. 2201/2003 reglementează conflictele de competență ale statelor membre numai pentru hotărârile care intră în domeniul său de aplicare. Or, hotărârea privind adopția și măsurile care o pregătesc nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003, astfel încât nu poate exista, în cauza principală, un asemenea conflict în sensul regulamentului menționat ( 82 ).

155.

În consecință, principiile rezultate din jurisprudența referitoare la anti‑suit injunctions nu se pot opune, în speță, pronunțării de către instanța de trimitere a unei somații privind măsuri asigurătorii în privința HCC, prin care să se dispună ca acesta să nu continue sau să nu inițieze o procedură de adopție în Anglia.

156.

În împrejurările din speță, nici economia generală a Regulamentului nr. 2201/2003, nici principiul încrederii reciproce, care stă la baza acestuia, nu se opun pronunțării de către instanța de trimitere a unei somații privind măsuri asigurătorii în privința HCC.

157.

Astfel, articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede, desigur, măsuri provizorii numai pentru cazul în care instanța dintr‑un stat membru trebuie să ia urgent astfel de măsuri referitoare la persoanele sau la bunurile prezente în acest stat membru. Totuși, această competență este prevăzută în mod explicit numai pentru că ea trebuie să poată fi exercitată în împrejurări în care derogă de la competența cu privire la fond a instanței dintr‑un alt stat membru ( 83 ).

158.

Prin urmare, împrejurarea că numai astfel de măsuri provizorii sunt prevăzute în mod explicit nu aduce nicio atingere faptului că instanțele statelor membre pot adopta, în domeniile de competență care le sunt atribuite prin Regulamentul nr. 2201/2003, măsuri provizorii pentru a asigura efectivitatea procedurilor cu care sunt sesizate.

159.

Astfel de măsuri se pot dovedi necesare în special într‑un caz precum cel din speță, în care o parte, în speță HCC, nu garantează în niciun mod instanței în cauză că se va conforma hotărârii care urmează să intervină în cadrul procedurii cu care instanța menționată este sesizată în conformitate cu Regulamentul nr. 2201/2003.

160.

În acest context, instanța de trimitere indică în mod întemeiat că, în mod normal, nu ar trebui să fie necesar, desigur, să fie pronunțată o somație privind măsuri asigurătorii în privința unui organism public dintr‑un alt stat membru care este parte la o astfel de procedură, întrucât un asemenea organism ar trebui să participe la această procedură și să accepte să se conformeze hotărârii care urmează să intervină.

161.

Or, astfel cum rezultă din împrejurările din cauza principală, în speță, HCC a participat numai la procedura privind calea de atac din fața High Court din Irlanda împotriva ordonanței de exequatur a High Court din Irlanda din 21 septembrie 2017, care a fost închisă la 18 ianuarie 2018. În schimb, HCC a decis să nu mai participe la procedura de apel inițiată de părinți împotriva ordonanței High Court din Irlanda din 18 ianuarie 2018 în fața instanței de trimitere. În plus, HCC a comunicat instanței de trimitere că, în orice caz, nu avea intenția să înapoieze copiii și că fusese inițiată o procedură de adopție pentru bebeluș. HCC a susținut, în această privință, că instanțele engleze ar fi competente să judece fondul cauzei și că instanțele irlandeze nu ar fi fost niciodată competente în ceea ce îi privește pe copii. Această opinie provine totuși, fără a aduce atingere competenței cu privire la fondul prezentei cauze, dintr‑o interpretare eronată a Regulamentului nr. 2201/2003. Astfel, după cum a confirmat, printre altele, Comisia în ședință, acest regulament prevede în mod explicit competența instanțelor din statul membru în care se solicită executarea de a judeca căile de atac formulate împotriva hotărârilor de exequatur.

162.

HCC a invocat mai întâi Regulamentul nr. 2201/2003 în favoarea sa pentru a obține încuviințarea executării ordonanței High Court din Anglia din 8 septembrie 2017 și a inițiat în acest scop procedura de exequatur în conformitate cu articolul 28 din regulamentul menționat. În continuare, împreună cu omologii săi irlandezi, acesta a eludat obligațiile procedurale prevăzute de acest regulament, punând în aplicare hotărârea de exequatur înainte ca hotărârea menționată să fie notificată părinților. În sfârșit, acesta nu s‑a considerat obligat să participe până la final la procedura privind calea de atac formulată împotriva hotărârii de exequatur și nu intenționează să se conformeze hotărârii pronunțate de instanța competentă la finalul acestei proceduri.

163.

În aceste condiții, HCC nu a oferit garanțiile necesare punerii în aplicare a principiilor recunoașterii și încrederii reciproce, care constituie totuși temeiul funcționării mecanismelor instituite de Regulamentul nr. 2201/2003. După cum a amintit recent Curtea, un sistem de încredere și de asistență reciprocă presupune, astfel, că revine autorităților naționale participante sarcina de a crea condițiile în care omologii lor din alte state membre vor putea să acorde asistență în mod util și în conformitate cu principiile fundamentale ale Uniunii ( 84 ).

164.

Trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară din cauza C‑375/18 PPU că dreptul Uniunii, în special dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003, nu se opune ca o instanță dintr‑un stat membru să pronunțe, împotriva unui organism public dintr‑un alt stat membru care este parte la procedura în fața instanței menționate, o somație privind măsuri asigurătorii prin care i se interzice acestui organism să inițieze sau să continue o procedură de adopție a unor copii în fața instanțelor din acest alt stat membru.

165.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda) în cauza C‑325/18 PPU după cum urmează:

166.

În plus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda) în cauza C‑375/18 PPU după cum urmează:

„Dreptul Uniunii, în special dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003, nu se opune ca o instanță dintr‑un stat membru să pronunțe, împotriva unui organism public dintr‑un alt stat membru care este parte la procedura în fața instanței menționate, o somație privind măsuri asigurătorii prin care i se interzice acestui organism să inițieze sau să continue o procedură de adopție a unor copii în fața instanțelor din acest alt stat membru.”