1

Reclamantele, și anume Bureau d’achat de diamant Centrafrique (Badica), care este o societate de drept centrafrican, și Kardiam, societatea sa soră, care este o societate de drept belgian, desfășoară o activitate de cumpărare și de vânzare de diamante.

2

Republica Centrafricană este o țară în curs de dezvoltare, în care o parte din resurse constă în exportul de diamante și de aur. În special, diamantele reprezintă 40 % din valoarea exporturilor Republicii Centrafricane.

3

În martie 2013, domnul Francis Bozizé, președinte al Republicii Centrafricane, a fost răsturnat de la putere de o coaliție în majoritate musulmană, Séléka. Domnul Michel Djotodia, oponentul său politic, a devenit președintele Republicii Centrafricane. Acest eveniment a declanșat violențe între Séléka și grupuri compuse în majoritate din creștini și din animiști, numiți „anti‑balaka”.

4

Pentru a evita ca „diamantele de război” să alimenteze conflictele armate, furnizând grupurilor rivale o sursă de venituri, a fost instituit Procesul Kimberley, un regim internațional de certificare a diamantelor brute. În special, în temeiul secțiunii 4 litera (a) din Procesul Kimberley, fiecare participant trebuie „să creeze un sistem de controale interne pentru eliminarea [diamantelor de război] din încărcăturile de diamante brute care sunt importate pe teritoriul său sau care sunt exportate”. „Diamantele de război” sunt definite prin Procesul Kimberley ca fiind „diamante brute utilizate de mișcările rebele sau de aliații lor pentru finanțarea unui conflict destinat să slăbească guvernările legitime în sensul rezoluțiilor relevante ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite”. Un certificat este acordat diamantelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de Procesul Kimberley.

5

În mai 2013, Republica Centrafricană a fost suspendată temporar din sistemul de certificare al Procesului Kimberley. Ca urmare a acestei suspendări, exportul de diamante centrafricane a fost interzis. În iulie 2014, Procesul Kimberley a publicat o decizie administrativă privind excluderea diamantelor centrafricane de la comerțul licit.

6

La 5 decembrie 2013, ca răspuns la situația de război civil din Republica Centrafricană, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (denumit în continuare „Consiliul de Securitate”) a adoptat Rezoluția 2127 (2013), în care și‑a exprimat „profunda îngrijorare cu privire la situația securității care continuă să se deterioreze în Republica Centrafricană și se caracterizează printr‑o totală încălcare a ordinii publice, absența statului de drept și tensiuni interconfesionale”. La punctul 16 din rezoluția menționată, acesta a „[c]ondamn[at] exploatarea ilegală a resurselor naturale în Republica Centrafricană, care contribuie la perpetuarea conflictului, și a sublini[at] că trebui[a] să pună capăt acestor activități ilegale, inclusiv exercitând presiunile necesare asupra grupurilor armate, asupra traficanților și asupra tuturor celorlalți protagoniști”.

7

În acest context, Consiliul de Securitate a impus, la punctul 54 din Rezoluția 2127 (2013), un embargo cu privire la arme. De asemenea, la punctul 56 din rezoluția menționată, și‑a exprimat „intenția fermă de a avea în vedere fără întârziere impunerea unor măsuri, inclusiv o interdicție de a călători și o înghețare a activelor, care să vizeze persoanele care, prin acțiunile lor, aduc atingere păcii, stabilității și securității, în special […] oferind sprijin grupurilor armate ilegale sau rețelelor infracționale prin intermediul exploatării ilicite a resurselor naturale ale Republicii Centrafricane, inclusiv diamantele”.

8

În cadrul măsurilor prevăzute la punctul 7 de mai sus, Consiliul de Securitate a prevăzut, la punctul 57 din Rezoluția 2127 (2013), un Comitet pentru sancțiuni cu privire la Republica Centrafricană (denumit în continuare „Comitetul pentru sancțiuni”), însărcinat cu supravegherea punerii lor în aplicare. De asemenea, la punctul 59 din această rezoluție, Consiliul de Securitate a solicitat secretarului general al Organizației Națiunilor Unite (ONU), care acționează în consultare cu Comitetul pentru sancțiuni, să creeze, pentru o perioadă inițială de 13 luni, un grup compus din maximum cinci experți (denumit în continuare „grupul de experți”), sub conducerea Comitetului pentru sancțiuni și însărcinat în special cu sprijinirea acestuia la îndeplinirea mandatului său, prin furnizarea de informații. Punctul 59 litera (c) din Rezoluția 2127 (2013) a prevăzut în special ca grupul de experți „să clarifice pentru Consiliul [de Securitate], după consultări cu Comitetul pentru [sancțiuni], situația până la 5 martie 2014 și să predea Consiliului un raport de activitate până la 5 iulie 2014 și un raport final până la 5 noiembrie 2014”.

9

La 28 ianuarie 2014, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 2134 (2014), potrivit căreia „toate statele membre trebuie, pentru o perioadă inițială de un an de la adoptarea prezentei rezoluții, să înghețe imediat fondurile, alte active financiare și resurse economice care se află pe teritoriul lor și care se află în posesia sau sub controlul direct sau indirect al persoanelor sau entităților desemnate de Comitetul pentru sancțiuni creat la punctul 57 din Rezoluția 2127 (2013)”. Acesta a precizat că măsurile prevăzute se aplicau de asemenea persoanelor și entităților desemnate de Comitetul pentru sancțiuni „[p]entru acordarea de sprijin grupărilor armate sau rețelelor infracționale prin exploatarea ilicită a resurselor naturale, inclusiv a diamantelor, precum și a speciilor faunei sălbatice și a produselor derivate, în Republica Centrafricană”.

10

La 26 iunie 2014, în conformitate cu punctul 59 litera (c) din Rezoluția 2127 (2013), grupul de experți și‑a prezentat raportul de activitate privind Republica Centrafricană. Acesta a rezumat situația în ceea ce privește comercializarea resurselor naturale după cum urmează:

„Grupările armate participă la traficul și la exploatarea ilegală a resurselor naturale, în special a aurului și diamantelor […] În est, forțele Séléka continuă să dețină controlul asupra minelor de aur artizanale, precum la Ndassima (provincia Ouaka). Administrația minelor preia treptat controlul asupra zonelor de producție de diamante în împrejurimile Bria și Sam‑Ouandja (provincia Haute‑Kotto), comerțul oficial cu Bangui reîncepând în parte […] Ca urmare a suspendării temporare a Republicii Centrafricane din [s]istemul de certificare al Procesului Kimberley, exporturile oficiale de diamante au fost interzise în mai. Cu toate acestea, achiziția de case la Bangui a continuat în scopul de a cumpăra și de a depozita oficial diamante care provin din toate zonele de producție, în timp ce se asistă la o creștere a traficului de diamante care tranzitează Bangui sau țările învecinate […]”

11

La 28 octombrie 2014, în conformitate cu punctul 59 litera (c) din Rezoluția 2127 (2013), grupul de experți și‑a prezentat raportul final privind Republica Centrafricană (denumit în continuare „raportul final al Organizației Națiunilor Unite”). Acesta a rezumat situația în ceea ce privește comercializarea resurselor naturale după cum urmează:

„Din momentul în care Republica Centrafricană a fost suspendată din Procesul Kimberley în mai 2013, se consideră că 140000 de carate de diamante cu o valoare de 24 de milioane de dolari americani au fost exportate în mod ilegal. În mai 2014, autoritățile belgiene au confiscat 6634 de carate care fuseseră expediate prin Kinshasa, ulterior Doubai către Kardiam, societate cu sediul la Antwerpen (Belgia), care este sucursala belgiană a societății centrafricane de comercializare a diamantelor, Badica.

Grupul de experți consideră că unele diamante confiscate în Belgia proveneau de la Sam‑Ouandja și de la Bria (provincia Haute‑Kotto) în estul țării, unde forțele fostei Séléka încasează taxe cu privire la aeronavele care transportă diamante și primesc de la colectorii de diamante plăți în schimbul unei protecții […]

Traficul de aur centrafrican, evaluat la aproximativ două tone pe an, trece în principal prin Camerun. Participă la acest trafic colectorii din Yaloké (provincia Ombella‑Mpoko) și din Boda (provincia Lobaye) care s‑au refugiat în Camerun pentru a scăpa de atacurile inspirate de motive religioase pe care grupările anti‑balaka le întreprind din ianuarie 2014 și care au condus la preluarea controlului asupra minelor de aur artizanale din jurul Yaloké […]”

12

La 22 ianuarie 2015, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 2196 (2015) prin care acesta a prelungit, printre altele, măsurile de înghețare a fondurilor instituite prin Rezoluția 2134 (2014). La punctul 7 din rezoluția respectivă, acesta a indicat că, „până la 29 ianuarie 2016, toate statele membre trebuie să continue înghețarea […] fondurilor și a celorlalte active financiare și resurse economice care se află pe teritoriul lor care se află în posesia sau sub controlul direct sau indirect al persoanelor sau entităților desemnate de Comitetul pentru sancțiuni sau al oricărei persoane sau entități care acționează în numele sau la ordinele acestora sau al oricărei entități aflate în posesia lor sau sub controlul lor”. Acesta a precizat, la punctul 12 litera (d) din rezoluția menționată, că „măsurile prevăzute [la punctul 7] se aplică și persoanelor și entităților pe care Comitetul pentru sancțiuni le va fi desemnat pentru oferirea de sprijin grupărilor armate sau rețelelor infracționale prin exploatarea ilicită a resurselor naturale sau comercializarea acestora, inclusiv a diamantelor, a aurului, precum și a faunei sălbatice și a produselor derivate, în Republica Centrafricană”.

13

La 11 martie 2015, reclamantele au adresat președintelui și membrilor Consiliului de Securitate un „contraraport” (denumit în continuare „contraraportul”) prin care au urmărit să aducă „o clarificare diferită cu privire la acuzațiile imparțiale la adresa Badica și Kardiam și să corecteze insuficiențele și inexactitățile [din raportului final al Organizației Națiunilor Unite]”, precum și să obțină o rectificare de către grupul de experți a situației de fapt reținute în raportul final al Organizației Națiunilor Unite.

14

La 8 și la 27 aprilie, precum și la 2 iunie 2015, reclamantele au scris Comitetului pentru sancțiuni pentru a denunța nereguli în ancheta efectuată de grupul de experți. În plus, acestea au solicitat, în scrisoarea din 27 aprilie 2015, să aibă acces la dosar.

15

La 28 aprilie 2015, coordonatorul grupului de experți (denumit în continuare „coordonatorul”) a comunicat Comitetului pentru sancțiuni, prin scrisoare, că ancheta fusese efectuată în mod legal, în conformitate cu normele ONU și că dreptul la apărare al reclamantelor a fost respectat. În această privință, a arătat că grupul de experți le ascultase pe reclamante, în pofida unor reticențe din partea acestora.

16

La 20 august 2015, în conformitate cu punctul 59 litera (d) din Rezoluția 2127 (2013), Comitetul pentru sancțiuni a publicat pe pagina de internet a ONU un „Rezumat al motivelor de includere în lista sa de sancțiuni a unor nume de persoane și de entități” (denumit în continuare „rezumatul motivelor Comitetului pentru sancțiuni”), printre care cele ale reclamantelor. Rezumatorul motivelor Comitetului pentru sancțiuni are următorul cuprins:

„Motive care stau la baza includerii în listă:

La 20 august 2015, în temeiul [punctului 12 litera (d)] din Rezoluția 2196 (2015), [Badica și Kardiam au] fost inclus[e] în lista persoanelor și entităților «pentru oferirea de sprijin grupărilor armate sau rețelelor infracționale prin exploatarea ilicită a resurselor naturale ale [Republicii Centrafricane] sau prin comercializarea acestora, inclusiv a diamantelor, a aurului, precum și a faunei și florei sălbatice și a produselor derivate».

Alte informații:

[Badica și Kardiam au] oferit sprijin pentru grupările armate din Republica Centrafricană, și anume fosta Séléka și anti‑balaka, prin exploatarea ilicită a resurselor naturale sau prin comercializarea acestora, inclusiv a diamantelor și a aurului.

În anul 2014, [Badica] a continuat să cumpere diamante de la Bria și Sam‑Ouandja (provincia Haute Kotto) din estul Republicii Centrafricane, unde forțele fostei Séléka impun taxe aeronavelor care transportă diamante și primesc plăți de garantare a securității din partea colectorilor de diamante. O parte a colectorilor furnizori [ai Badica] de la Bria și Sam‑Ouandja sunt asociați îndeaproape cu comandanți ai fostei Séléka.

În mai 2014, autoritățile belgiene au confiscat două colete cu diamante trimise reprezentanței [Badica] din Anwerpen, înregistrată în Belgia sub denumirea K[ardiam]. Experții în diamante au apreciat că există o probabilitate ridicată ca diamantele confiscate să fie originare din Republica Centrafricană întrucât prezintă caracteristici tipice pentru Sam‑Ouandja și Bria, precum și pentru Nola (provincia Sangha Mbaéré) din sud‑vestul țării.

Comercianții care au cumpărat diamante care au făcut obiectul traficului ilegal din Republica Centrafricană către piețele externe, inclusiv din partea de vest a țării, au acționat în Camerun în numele B[adica].

De asemenea, în mai 2014, B[adica] a exportat aur produs la Yaloké (Ombella‑Mpoko), unde minele de aur artizanale au căzut sub controlul Séléka până la începutul lunii februarie 2014, când au fost preluate de grupările anti‑balaka.”

17

La 24 august 2015, reclamantele au luat act, prin scrisoarea adresată Comitetului pentru sancțiuni, de includerea lor în lista sancțiunilor prevăzute de Rezoluția 2196 (2015). Aceștia și‑au reiterat printre altele cererea de acces la dosar, amintind totodată „neliniștile lor profunde” în ceea ce privește legalitatea anchetei efectuate de grupul de experți.

18

La 23 septembrie 2015, reclamantele au arătat că, în urma reuniunii din aceeași zi cu secretarul Comitetului pentru sancțiuni, cererea lor de acces la dosar a fost respinsă, dată fiind natura „diplomatică” a procesului care a condus la aplicarea de sancțiuni.

19

La 16 octombrie 2015, coordonatorul a solicitat reclamantelor informații cu privire la activitățile lor în Republica Centrafricană de la adoptarea Rezoluției 2196 (2015) a Consiliului de Securitate și în special cu privire la plățile efectuate de Badica către forțele fostei Séléka la Bria (Republica Centrafricană) și la Sam‑Ouandja (Republica Centrafricană) în vederea asigurării securității colectorilor săi și cu privire la cunoașterea de către conducerea Badica a plăților respective și a taxelor plătite către forțele fostei Séléka de către colectorii și artizanii mineri furnizori de diamante către Badica.

20

La 23 octombrie 2015, reclamantele au răspuns la întrebările coordonatorului. Acestea au formulat de asemenea anumite critici împotriva anchetei efectuate de grupul de experți. Ele au arătat printre altele că grupul de experți ar fi trebuit să ofere acces la înscrisurile care stau la baza concluziilor sale, că nu ascultase responsabilii Badica și că se întemeiase pe zvonuri provenite de la martori anonimi. Reclamantele au subliniat de asemenea că grupul de experți își desfășurase ancheta fiind însoțit de terți cu identitate necunoscută și că el examinase doar probe incriminatorii.

21

La 7 decembrie 2015, coordonatorul a răspuns la scrisoarea reclamantelor din 23 octombrie 2015. După ce a luat act de faptul că reclamantele doreau să obțină din partea grupului de experți înscrisuri suplimentare în raport cu cele prezentate în raportul final al Organizației Națiunilor Unite, el a indicat în special că anumite elemente specifice care se referă la contraraport ar fi integrate în următorul raport al grupului de experți a cărui publicare era prevăzută anterior datei de 31 decembrie 2015.

22

Prin scrisoarea din 21 decembrie 2015, grupul de experți a prezentat un nou raport cu privire la Republica Centrafricană (denumit în continuare „raportul din 21 decembrie 2015 al Organizației Națiunilor Unite”), în care a confirmat concluziile raportului final al Organizației Națiunilor Unite (a se vedea punctul 11 de mai sus).

23

Prin scrisoarea din 2 martie 2016 către Comitetul pentru sancțiuni, reclamantele au formulat observații cu privire la raportul din 21 decembrie 2015 al Organizației Națiunilor Unite.

24

Pentru a pune în aplicare Rezoluțiile 2134 (2014) și 2196 (2015) ale Consiliului de Securitate, Consiliul Uniunii Europene a instituit măsuri restrictive împotriva Republicii Centrafricane, adoptând printre altele Regulamentul (UE) nr. 224/2014 din 10 martie 2014 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Republica Centrafricană (JO 2014, L 70, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2015/734 al Consiliului din 7 mai 2015 (JO 2015, L 117, p. 11) (denumit în continuare „regulamentul de bază”).

25

Articolul 5 din regulamentul de bază prevede:

„(1)   Se îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, se află în proprietatea ori posesia sau sunt controlate de oricare dintre persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organismele incluse pe lista din anexa I.

(2)   Se interzice punerea la dispoziție, direct sau indirect, în beneficiul oricăreia dintre persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organismele incluse pe lista din anexa I de fonduri sau resurse economice de orice fel.

(3)   Anexa I cuprinde persoanele fizice sau juridice, entitățile și organismele desemnate de Comitetul [pentru] sancțiuni deoarece sunt implicate în acte care amenință pacea, stabilitatea sau securitatea Republicii Centrafricane sau sprijină astfel de acte, inclusiv acte care amenință sau încalcă acordurile de tranziție ori care amenință sau împiedică procesul de tranziție politică, inclusiv o tranziție către alegeri democratice libere și corecte, sau care alimentează manifestările de violență:

[…]

[…]”

26

Potrivit articolului 17 din regulamentul de bază:

„(1)   În cazul în care Consiliului de Securitate […] sau Comitetul [pentru] sancțiuni include pe listă o persoană fizică sau juridică, o entitate sau un organism și a transmis o motivare pentru desemnare, Consiliul include persoana fizică sau juridică, entitatea sau organismul respectiv în anexa I. Consiliul comunică decizia sa și motivarea persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului respectiv, fie direct, dacă se cunoaște adresa, fie prin publicarea unui aviz, oferindu‑i persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului în cauză posibilitatea de a prezenta observații.

(2)   În cazul în care se transmit observații sau se prezintă dovezi substanțiale noi, Consiliul își reexaminează decizia și informează persoana, entitatea sau organismul în mod corespunzător.

(3)   În cazul în care Organizația Națiunilor Unite decide eliminarea de pe listă a unei persoane, entități sau a unui organism sau modificarea datelor de identificare ale unei persoane, entități sau ale unui organism, Consiliul modifică anexa I în mod corespunzător.”

27

La 2 septembrie 2015, Consiliul a adoptat, pe de o parte, Decizia de punere în aplicare (PESC) 2015/1488 privind punerea în aplicare a Deciziei 2013/798/PESC privind măsuri restrictive împotriva Republicii Centrafricane (JO 2015, L 229, p. 12) și, pe de altă parte, Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/1485 privind punerea în aplicare a articolului 17 alineatul (1) din regulamentul de bază (JO 2015, L 229, p. 1, denumit în continuare „actul atacat”).

28

Articolul 1 din actul atacat arată că „[p]ersoanele și entitatea care figurează în anexa la prezentul regulament se adaugă pe lista prevăzută în anexa I la [r]egulamentul [de bază]”.

29

Punctul B.1 din lista care figurează în anexa la actul atacat adaugă reclamantele pe lista anexată la regulamentul de bază. Motivarea reținută la punctul menționat reia, în considerentele intitulate „Informații din rezumatul motivelor includerii în listă comunicat de Comitetul pentru sancțiuni” și „Informații suplimentare”, motivarea includerii în această listă reținută de Comitetul pentru sancțiuni (a se vedea punctul 16 de mai sus). În această privință, se precizează în primul considerent evocat de mai sus că „[Badica și Kardiam au] fost inclus[e] în listă la 20 august 2015, în temeiul punctului 12 [litera (d)] din Rezoluția 2196 (2015) «pentru oferirea de sprijin grupărilor armate sau rețelelor infracționale prin exploatarea ilicită a resurselor naturale sau comercializarea acestora, inclusiv a diamantelor, a aurului, precum și a faunei și florei sălbatice și a produselor derivate, în Republica Centrafricană»”.

30

La 2 octombrie 2015, reclamantele au indicat Consiliului, prin scrisoare, că nu primiseră nicio notificare a actului atacat, deși adresele lor erau cunoscute. Pe de altă parte, ele au contestat raportul final al Organizației Națiunilor Unite și sancțiunile rezultate din acesta și au solicitat Consiliului comunicarea înscrisurilor care stau la baza raportului respectiv.

31

La 16 decembrie 2015, Consiliul a răspuns la scrisoarea reclamantelor din 2 octombrie 2015. El a indicat că cererea de acces la înscrisurile din dosar a fost comunicată președintelui Comitetului pentru sancțiuni și a anexat răspunsul acestuia, datat 8 octombrie 2015. În răspunsul său, președintele Comitetului pentru sancțiuni preciza că contraraportul a fost transmis membrilor Comitetului pentru sancțiuni. Acesta făcea de asemenea trimitere, în legătură cu informațiile solicitate de reclamante cu privire la desemnarea lor, la raportul final al Organizației Națiunilor Unite și la rezumatul motivelor Comitetului pentru sancțiuni.

32

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 6 noiembrie 2015, reclamantele au introdus prezenta acțiune.

33

Reclamantele solicită Tribunalului:

34

Consiliul solicită Tribunalului:

35

În cererea introductivă, reclamantele invocă trei motive, întemeiate, în primul rând, pe o încălcare a dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și la o protecție jurisdicțională efectivă, în al doilea rând, pe o eroare de apreciere a faptelor și, în al treilea rând, pe lipsa examinării circumstanțelor speței de către Consiliu. În replică, reclamantele invocă un motiv nou, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare.

36

Trebuie analizat, mai întâi, motivul nou întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, în continuare, motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și la o protecție jurisdicțională efectivă, ulterior motivul întemeiat pe o eroare de apreciere a faptelor și, în sfârșit, motivul întemeiat pe lipsa examinării circumstanțelor speței de către Consiliu.

37

Reclamantele susțin că Consiliul justifică legalitatea actului atacat prin prezentarea, în anexa la memoriul în apărare, a unor elemente de fapt și de drept ulterioare datei actului atacat, și anume raportul redactat de Amnesty International la 30 septembrie 2015, răspunsul grupului de experți adresat reclamantelor din 7 decembrie 2015 și raportul din 21 decembrie 2015 al Organizației Națiunilor Unite.

38

Or, potrivit reclamantelor, legalitatea unui act adoptat de o instituție a Uniunii trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la momentul adoptării actului. Această poziție ar fi constantă în jurisprudența Curții. În această privință, reclamantele afirmă că motivarea trebuie să figureze chiar în act și nu este suficient, pentru a se îndeplini această condiție, ca ea să poată fi elaborată pe baza unor înscrisuri din dosar, mai ales atunci când acestea sunt ulterioare datei de adoptare a actului.

39

În consecință, justificând actul atacat prin elemente de drept și de fapt ulterioare datei de adoptare a acestuia și apărute pe parcursul procedurii, Consiliul ar fi încălcat cerința unei motivări formale care îi revine.

40

Reclamantele precizează că acest motiv, în pofida caracterului său nou, poate fi invocat în măsura în care, conform articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, invocarea de motive noi este permisă atunci când se întemeiază pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii, ceea ce s‑ar regăsi în speță.

41

Consiliul contestă aceste argumente.

42

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că nemotivarea sau motivarea insuficientă ține de încălcarea normelor fundamentale de procedură în sensul articolului 263 TFUE și constituie un motiv de ordine publică ce poate – și chiar trebuie – să fie invocat din oficiu de instanța Uniunii (a se vedea Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții, C‑89/08 P, EU:C:2009:742, punctul 34 și jurisprudența citată).

43

În aceste condiții, Tribunalul poate examina motivul reclamantelor întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, fără să fie nevoie să examineze dacă, conform articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, acest motiv se întemeiază pe „elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii”.

44

În speță, reclamantele susțin în esență că, justificând în memoriul în apărare actul atacat prin elemente de drept și de fapt ulterioare datei de elaborare a acestui act, Consiliul a încălcat obligația de motivare.

45

Cu toate acestea, pe de o parte, reclamantele nu contestă în niciun fel caracterul suficient al motivării, astfel cum figurează ea în actul atacat.

46

Pe de altă parte, astfel cum amintesc chiar reclamantele (a se vedea punctul 38 de mai sus), în cadrul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, legalitatea unui act al Uniunii trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept care existau la data adoptării actului (a se vedea Hotărârea din 15 iunie 2005, Corsica Ferries France/Comisia, T‑349/03, EU:T:2005:221, punctul 142 și jurisprudența citată). În consecință, chiar presupunând că Consiliul a încercat, în cursul prezentei proceduri jurisdicționale, să prezinte o motivare suplimentară pentru actul atacat, acest fapt nu poate infirma în sine legalitatea actului respectiv, în măsura în care acesta nu este de natură să stabilească faptul că motivele care figurau în actul atacat în momentul adoptării acestuia ar fi fost insuficiente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2005, Corsica Ferries France/Comisia, T‑349/03, EU:T:2005:221, punctul 287 și jurisprudența citată).

47

În aceste condiții, argumentul întemeiat pe prezentarea de către Consiliu, în stadiul memoriului în apărare, a unor elemente de fapt și de drept ulterioare datei actului atacat trebuie înlăturat ca inoperant, în măsura în care urmărește să stabilească o încălcare a obligației de motivare, fără a aduce atingere admisibilității elementelor respective în cadrul examinării temeiniciei actului atacat.

48

În consecință, motivul întemeiat pe încălcarea obligației de motivare trebuie respins.

49

Primul motiv este împărțit în două aspecte întemeiate în esență, primul dintre acestea, pe lipsa unei comunicări individuale către reclamante a actului atacat și, cel de al doilea, pe „lipsa comunicării elementelor de probă, pe accesul la dosar și pe o încălcare a principiului contradictorialității și transparenței”.

50

Prin primul aspect al primului motiv, reclamantele invocă o încălcare a articolului 17 alineatul (1) din regulamentul de bază, în măsura în care actul atacat nu le‑ar fi fost notificat de Consiliu, în condițiile în care adresele lor erau cunoscute de acesta.

51

Cu toate acestea, se impune constatarea că argumentația reclamantelor nu este fondată.

52

Pe de o parte, deși este adevărat că un act prin care se adoptă sau se mențin măsuri restrictive față de o persoană ori entitate trebuie să fie comunicat acesteia din urmă și că respectiva comunicare este cea care face să curgă termenul pentru introducerea de către persoana sau de către entitatea în cauză a unei acțiuni în anulare împotriva actului în cauză în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, această împrejurare nu implică faptul că lipsa unei astfel de comunicări justifică în sine anularea actului în cauză (Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑35/10 și T‑7/11, EU:T:2013:397, punctul 112).

53

În această privință, astfel cum arată Consiliul, reclamantele nu invocă argumente prin care să urmărească să demonstreze că, în speță, lipsa unei comunicări individuale a actului atacat a avut drept consecință o atingere adusă drepturilor lor care să justifice anularea actului respectiv în măsura în care le privește (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 122 și jurisprudența citată).

54

Pe de altă parte, existența unei astfel de atingeri nu rezultă, în plus, din elementele din dosar, dat fiind, mai întâi, că motivele reținute în privința reclamantelor în actul atacat sunt identice cu motivele care figurează în rezumatul motivelor Comitetului pentru sancțiuni, pe care le cunoșteau, în continuare, că reclamantele erau în măsură să introducă o acțiune în anulare împotriva actului atacat și, în sfârșit, că au fost în măsură să ia cunoștință de actul atacat dintr‑o altă sursă și să anexeze o copie a acestuia la acțiunea lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑35/10 și T‑7/11, EU:T:2013:397, punctul 113).

55

În aceste împrejurări, este necesar să se respingă primul aspect al primului motiv.

56

În primul rând, reclamantele arată că au făcut obiectul unor sancțiuni internaționale și europene fără a fi avut acces la dosar, fără ca contraraportul lor să fie luat în considerare de ONU și fără ca acest contraraport să primească vreun răspuns din partea ONU.

57

Primo, reclamantele arată în esență că nu au putut avea acces la dosar nici în fața ONU, nici în fața Consiliului, cu încălcarea Hotărârii din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia (C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctele 281-285). Reclamantele amintesc, în această privință, că accesul la dosar este o cerință fundamentală a dreptului Uniunii care permite să se asigure respectarea dreptului la apărare.

58

Secundo, reclamantele susțin că grupul de experți nu a prezentat un raport nou în urma contraraportului și nu a efectuat o cercetare suplimentară, în pofida propunerilor de cooperare pe care le făcuseră în scris. Or, în contraraport, reclamantele subliniaseră că raportul final al Organizației Națiunilor Unite nu se întemeia pe o examinare riguroasă a faptelor și nu a fost elaborat cu respectarea principiilor generale de drept internațional, a normelor propuse de ONU în „propriul raport din 2006” și a principiilor fundamentale enunțate chiar de experți în introducerea raportului final al Organizației Națiunilor Unite.

59

Tertio, reclamantele afirmă că raportul final al Organizației Națiunilor Unite, în măsura în care le privește, a fost efectuat luându‑se în considerare doar probele incriminatorii, cu încălcarea articolului 14 alineatul (3) litera (e) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966, și a principiilor esențiale ale dreptului la apărare. Reclamantele adaugă că Badica nu a beneficiat de vreun drept de răspuns în stadiul proiectului de raport și că declarațiile favorabile Badica nu au fost menționate în raportul final al Organizației Națiunilor Unite. În sfârșit, acestea arată că, după adoptarea sancțiunilor, coordonatorul grupului de experți a solicitat Badica să îi furnizeze probe negative, într‑o limbă care nu era a sa, fără o copie către avocații săi și în termen de cinci zile lucrătoare.

60

În al doilea rând, reclamantele arată că ancheta efectuată de grupul de experți își găsește sursa într‑o procedură penală inițiată la Antwerpen (Belgia) împotriva Kardiam, în urma confiscării a două loturi de diamante bănuite a proveni din Republica Centrafricană. Or, întrucât această investigație era încă în curs de desfășurare, Kardiam nu ar fi putut lua cunoștință de înscrisurile din dosar și ar beneficia de prezumția de nevinovăție. În această privință, reclamantele precizează în replică faptul că, în Hotărârea din 2 septembrie 2009, El Morabit/Consiliul (T‑37/07 și T‑323/07, nepublicată, EU:T:2009:296, punctul 48), decizia de înghețare a fondurilor fusese adoptată de Consiliu întemeindu‑se pe o condamnare pronunțată de o instanță națională. Or, în speță, nicio condamnare nu a fost pronunțată încă în Belgia, astfel încât măsura ar încălca principiul prezumției de nevinovăție.

61

În al treilea rând, reclamantele arată că, în condițiile în care Consiliul a admis că nu se află în posesia vreunui înscris din dosarul Comitetului pentru sancțiuni, el nu ar putea considera că se află în situație de competență nediscreționară și că trebuie să pună în aplicare în mod automat „rezoluțiile ONU”, cu încălcarea Hotărârii din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi (C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518), fără să fi verificat, în prealabil, exactitatea faptelor și a circumstanțelor care justifică rezoluțiile respective și respectarea drepturilor fundamentale prin aceste rezoluții – în special dreptul de a avea acces la dosar și dreptul de a fi ascultat. Reclamantele reproșează Consiliului, în această privință, că nu a prezentat nicio informație sau probă dincolo de motivarea pe care Comitetul pentru sancțiuni a publicat‑o la 20 august 2015, în rezumatul motivării sale, și că a procedat la transpunerea sancțiunilor în mod automat.

62

Consiliul contestă aceste argumente.

63

În primul rând, trebuie să se răspundă la argumentele reclamantelor întemeiate pe o încălcare a dreptului de acces la dosar și pe o încălcare a principiului contradictorialității de către ONU, precum și pe o cercetare imparțială efectuată de grupul de experți în cadrul elaborării raportului final al Organizației Națiunilor Unite.

64

În această privință, în măsura în care reclamantele invocă o încălcare a acestor drepturi fundamentale de către ONU, din Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia (C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 326), reiese că instanțele Uniunii trebuie, în conformitate cu competențele cu care sunt învestite în temeiul tratatului, să asigure un control, în principiu complet, al legalității tuturor actelor Uniunii din perspectiva drepturilor fundamentale care fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii, inclusiv atunci când astfel de acte vizează punerea în aplicare a unor rezoluții adoptate de Consiliul de Securitate în temeiul capitolului VII din Carta Organizației Națiunilor Unite.

65

Cu toate acestea, nu rezultă de aici că instanțele Uniunii sunt competente să controleze actele adoptate de Consiliul de Securitate ca atare sau conformitatea cu drepturile fundamentale a anchetelor efectuate de organele ONU.

66

Astfel, reiese din articolul 263 alineatul (1) TFUE și din articolul 275 alineatul (2) TFUE că, deși instanța Uniunii este competentă să controleze legalitatea actelor instituțiilor Uniunii, în special legalitatea deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu, aceasta nu este competentă să controleze acordul internațional pe care se întemeiază asemenea acte ale Uniunii.

67

În această privință, trebuie subliniat că, într‑un context precum cel din speță, controlul legalității care trebuie astfel să fie asigurat de instanța Uniunii privește actul Uniunii care vizează punerea în aplicare a acordului internațional în cauză, iar nu acest acord în sine. În ceea ce privește mai precis un act al Uniunii care, precum actul atacat, vizează punerea în aplicare a unei rezoluții a Consiliului de Securitate, nu revine, prin urmare, instanței Uniunii sarcina să controleze legalitatea unei astfel de rezoluții adoptate de acest organ internațional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctele 286 și 287) sau ancheta care se află la originea acesteia.

68

În aceste condiții, argumentele reclamantelor, în măsura în care urmăresc să conteste legalitatea actelor ONU în raport cu drepturile fundamentale enumerate la punctul 63 de mai sus, trebuie respinse ca fiind invocate în fața unei instanțe necompetente să le soluționeze.

69

În al doilea rând, trebuie să se răspundă la argumentele reclamantelor întemeiate pe o încălcare a dreptului de acces la dosar și pe o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, în măsura în care aceste argumente sunt îndreptate împotriva Consiliului în calitate de autor al actului atacat.

70

În ceea ce privește, pe de o parte, argumentul reclamantelor întemeiat pe faptul că Consiliul, în pofida cererilor lor, nu le‑a oferit acces la dosarul ONU, trebuie amintit că, precum în speță, împrejurarea că autoritatea competentă a Uniunii nu a permis accesul persoanei vizate la informații sau la elemente de probă care se află în posesia exclusivă a Comitetului pentru sancțiuni sau a statului membru al ONU vizat și care sunt aferente expunerii de motive pe care se întemeiază decizia în cauză nu poate, ca atare, să stea la baza constatării încălcării dreptului la apărare sau a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă (Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctele 137 și 139).

71

În ceea ce privește, pe de altă parte, pretinsa încălcare a principiului prezumției de nevinovăție de către Consiliu, trebuie amintit că acest principiu, enunțat la articolul 6 alineatul (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și la articolul 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea, nu se opune adoptării unor măsuri conservatorii de înghețare a fondurilor, din moment ce acestea nu au drept obiect inițierea unei proceduri penale împotriva persoanei în cauză (Hotărârea din 13 septembrie 2013, Anbouba/Consiliul, T‑592/11, nepublicată, EU:T:2013:427, punctul 40, și Hotărârea din 20 septembrie 2016, Alsharghawi/Consiliul, T‑485/15, nepublicată, EU:T:2016:520, punctul 69).

72

Cu toate acestea, asemenea măsuri trebuie, ținând seama de gravitatea lor, să fie prevăzute de lege, să fie adoptate de o autoritate competentă și să prezinte un caracter limitat în timp (Hotărârea din 2 septembrie 2009, El Morabit/Consiliul, T‑37/07 și T‑323/07, nepublicată, EU:T:2009:296, punctul 40, Hotărârea din 13 septembrie 2013, Anbouba/Consiliul, T‑592/11, nepublicată, EU:T:2013:427, punctul 40, și Hotărârea din 20 septembrie 2016, Alsharghawi/Consiliul, T‑485/15, nepublicată, EU:T:2016:520, punctul 69).

73

Or, primo, măsurile restrictive în cauză, chiar dacă sunt obligatorii, nu au drept obiect inițierea unei proceduri penale prin care să se urmărească stabilirea vinovăției reclamantelor. Prin urmare, argumentul întemeiat pe faptul că măsurile în discuție își au sursa într‑o procedură penală încă în curs de desfășurare, inițiată la Antwerpen împotriva Kardiam, nu poate fi admis.

74

Secundo, se impune constatarea că măsurile în discuție sunt prevăzute de legislația Uniunii și că Consiliul era competent să le adopte, ceea ce, de altfel, reclamantele nu contestă.

75

Tertio, trebuie, în sfârșit, să se constate că, deși, astfel cum a confirmat Consiliul în urma unei măsuri de organizare a procedurii, actul atacat nu cuprinde o dată de expirare a includerii în ceea ce privește Uniunea, în speță, măsura în cauză nu are caracter definitiv. Astfel, Consiliul este obligat să o reexamineze în orice moment la nivelul Uniunii, fie în temeiul articolului 17 alineatul (2) din regulamentul de bază, în cazul în care „se transmit observații sau se prezintă dovezi substanțiale noi”, fie în temeiul articolului 17 alineatul (3) din regulamentul de bază, în cazul în care „Organizația Națiunilor Unite decide eliminarea [persoanei] de pe listă […] sau modificarea datelor de identificare […]”. În această privință, la punctul 61 din Rezoluția 2127 (2013), Consiliul de Securitate a afirmat că „va urmări în permanență evoluția situației în Republica Centrafricană și va fi pregătit să examineze oportunitatea măsurilor enunțate în prezenta rezoluție, inclusiv […] suspendarea sau eliminarea lor, în funcție de evoluția care a avut loc în ceea ce privește stabilizarea țării și respectarea prezentei rezoluții”.

76

Prin urmare, în speță, ținând seama de considerațiile de mai sus, încălcarea principiului prezumției de nevinovăție nu poate fi stabilită.

77

În al treilea rând, trebuie să se răspundă la argumentul reclamantelor potrivit căruia în esență Consiliul ar fi transpus rezoluția ONU aflată la originea includerii lor în mod „cvasiautomat”, fără a verifica exactitatea faptelor și a circumstanțelor aflate la originea măsurii de includere și respectarea, prin măsura amintită, a drepturilor fundamentale, în cadrul anchetei grupului de experți.

78

Pentru a răspunde la argumentul reclamantelor, este necesar să se amintească, cu titlu introductiv, că natura juridică a măsurilor restrictive este un element important care condiționează întinderea reevaluării pe care Consiliul o poate face cu privire la elementele de probă reținute în speță de către Comitetul pentru sancțiuni al ONU. În principiu, se acceptă în mod constant prin jurisprudență că înghețarea activelor edictată de Consiliu în temeiul competențelor care i se conferă prin articolele 21 și 29 TUE este lipsită de conotație penală. Prin urmare, contrar celor sugerate de reclamante, această înghețare a activelor nu poate fi asimilată unei decizii de înghețare a activelor a unei autorități judiciare naționale a unui stat membru, luată în cadrul procedurii penale aplicabile și cu respectarea garanțiilor oferite de această procedură (a se vedea Hotărârea din 30 iunie 2016, Al Matri/Consiliul, T‑545/13, nepublicată, EU:T:2016:376, punctul 64 și jurisprudența citată).

79

Trebuie arătat în această privință că, în cadrul unei proceduri referitoare la adoptarea unei decizii de includere sau de menținere a numelui unei persoane pe listă, atunci când, în prealabil, în cadrul rezoluțiilor relevante ale Consiliului de Securitate, Comitetul pentru sancțiuni a decis să includă numele acestei persoane în propria listă, respectarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă impune ca autoritatea competentă a Uniunii să îi comunice persoanei vizate elementele de care dispune această autoritate împotriva persoanei respective și pe care se întemeiază decizia sa, și anume cel puțin expunerea de motive furnizată de Comitetul pentru sancțiuni, pentru ca persoana respectivă să își poată apăra drepturile în cele mai bune condiții posibile și să poată decide în deplină cunoștință de cauză dacă este util să sesizeze instanța Uniunii (a se vedea Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 111 și jurisprudența citată).

80

Cu ocazia acestei comunicări, autoritatea competentă a Uniunii trebuie să permită acestei persoane să își expună în mod util punctul de vedere cu privire la motivele reținute împotriva sa (a se vedea Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 112 și jurisprudența citată).

81

Cu toate acestea, în cadrul unei includeri inițiale, contrar procedurii urmate cu ocazia menținerii numelui unei persoane pe listă, respectarea acestei duble obligații procedurale nu trebuie să preceadă adoptarea deciziei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 113 și jurisprudența citată).

82

În speță, trebuie arătat, în această privință, că articolul 17 din regulamentul de bază distinge procedura de adoptare a actului de includere inițial de procedura de reexaminare a actului respectiv.

83

În prima situație, se prevede că, „[î]n cazul în care Consiliul de Securitate […] sau Comitetul [pentru] sancțiuni include pe listă o persoană fizică sau juridică, o entitate sau un organism și a transmis o motivare pentru desemnare, Consiliul include persoana fizică sau juridică, entitatea sau organismul respectiv în anexa I” și că „Consiliul comunică decizia sa și motivarea persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului respectiv, […] oferindu‑i persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului în cauză posibilitatea de a prezenta observații” [articolul 17 alineatul (1) din regulamentul de bază].

84

În această privință, reiese din articolul 5 alineatul (3) din regulamentul de bază că includerea în listă privește persoanele fizice sau juridice, entitățile și organismele „desemnate de Comitetul [pentru] sancțiuni”.

85

În cea de a doua situație, se prevede că, „[î]n cazul în care se transmit observații sau se prezintă dovezi substanțiale noi, Consiliul își reexaminează decizia și informează persoana, entitatea sau organismul în mod corespunzător”.

86

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, Consiliul trebuie să își adopte decizia „pe baza expunerii de motive furnizate de Comitetul pentru sancțiuni”. Astfel, nu se prevede ca respectivul comitet să pună la dispoziția autorității competente a Uniunii, în mod spontan, alte elemente în afara acestei expuneri de motive în scopul adoptării de către acest comitet a deciziei sale (Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 107, și Hotărârea din 13 decembrie 2016, Al‑Ghabra/Comisia, T‑248/13, EU:T:2016:721, punctul 73).

87

În consecință, în speță, contrar susținerilor reclamantelor, astfel cum reiese din articolul 17 alineatul (1) din regulamentul de bază, Consiliul nu era obligat, în cadrul punerii în aplicare a rezoluției Consiliului de Securitate, să verifice „exactitatea faptelor și circumstanțelor” aflate la originea măsurii de includere luate împotriva reclamantelor.

88

Astfel, atunci când persoana vizată formulează observații în legătură cu expunerea de motive, autoritatea competentă a Uniunii are obligația să examineze, cu atenție și cu imparțialitate, temeinicia motivelor invocate, în lumina acestor observații și a eventualelor elemente dezincriminatoare anexate la acestea (a se vedea Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 114 și jurisprudența citată), și anume, în speță, în temeiul articolului 17 alineatul (2) din regulamentul de bază, care prevede că, „[î]n cazul în care se transmit observații […], Consiliul își reexaminează decizia […]”.

89

În aceste condiții, Consiliul nu poate fi criticat, în speță, pentru că nu a obținut de la Comitetul pentru sancțiuni informațiile sau elementele de probă în susținerea alegațiilor făcute împotriva reclamantelor și pentru că, în consecință, potrivit reclamantelor, „a pus în aplicare în mod cvasiautomat” măsura de includere respectivă, fără a examina faptele și circumstanțele aflate la originea acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2016, Al‑Ghabra/Comisia, T‑248/13, EU:T:2016:721, punctul 76).

90

Nu se poate reproșa Consiliul nici că a „transpus” decizia Consiliului de Securitate fără a verifica dacă această rezoluție ține seama de respectarea drepturilor fundamentale. Astfel, după cum reiese, pe de o parte, din articolul 17 alineatul (1) din regulamentul de bază coroborat cu articolul 5 alineatul (3) din regulamentul menționat și, pe de altă parte, din jurisprudența menționată la punctul 86 de mai sus, Consiliul adoptă decizia de includere a persoanelor fizice sau juridice și a entităților și organismelor „desemnate de Comitetul [pentru] sancțiuni”.

91

Având în vedere cele arătate mai sus, primul motiv trebuie respins.

92

În esență, reclamantele afirmă că constatările Consiliului care figurează în motivele care le‑au fost comunicate sunt inexacte sau, în orice caz, susținute insuficient pentru a stabili un sprijin pentru grupările armate prin exploatarea ilegală sau comercializarea resurselor naturale în Republica Centrafricană.

93

Trebuie amintit că printre circumstanțele indicate la punctul B.1 din anexa la actul atacat, în secțiunea „Informații suplimentare”, care justifică măsura de includere hotărâtă de Consiliu, figurează următoarele cinci motive:

„[Badica și Kardiam au] oferit sprijin pentru grupările armate din Republica Centrafricană, și anume fosta Séléka și anti‑balaka, prin exploatarea ilicită a resurselor naturale sau prin comercializarea acestora, inclusiv a diamantelor și a aurului.

În 2014, [Badica] a continuat să cumpere diamante de la Bria și Sam‑Ouandja (provincia Haute-Kotto) din estul Republicii Centrafricane, unde fostele forțe Séléka impun taxe aeronavelor care transportă diamante și primesc plăți de garantare a securității din partea colecționarilor [a se citi «colectorilor»] de diamante. O parte a colectorilor furnizori ai B[adica] de la Bria și Sam‑Ouandja sunt asociați îndeaproape cu foști comandanți ai Séléka.

În mai 2014, autoritățile belgiene au confiscat două colete cu diamante trimise reprezentanței B[adica] din Antwerpen, înregistrată oficial în Belgia sub denumirea K[ardiam]. Experții în diamante au apreciat că exisă o probabilitate ridicată ca diamantele confiscate să fie originare din Republica Centrafricană întrucât prezintă caracteristici tipice pentru Sam‑Ouandja și Bria, precum și pentru Nola (provincia Sangha Mbaéré) din sud‑vestul țării.

Comercianții care au cumpărat diamante care au făcut obiectul traficului ilegal din Republica Centrafricană către piețele externe, inclusiv din partea de vest a țării, au acționat în Camerun în numele B[adica].

De asemenea, în mai 2014, B[adica] a exportat aur produs la Yaloké (Ombella‑Mpoko), unde minele de aur artizanale au căzut sub controlul Séléka până la începutul lunii februarie 2014, când au fost preluate de grupările anti‑balaka.”

94

Cu titlu introductiv, trebuie constatat, de la bun început, că Consiliul se întemeiază în mod corect pe raportul final al Organizației Națiunilor Unite pentru a susține motivele comunicare reclamantelor. Circumstanța că reclamantele au contestat afirmațiile care figurează în acest raport nu permite în sine să se considere că Consiliul nu se putea referi la ele (Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Gossio/Consiliul, T‑406/13, nepublicată, EU:T:2015:7, punctul 72). Pe de altă parte, afirmațiile reclamantelor nu împiedică Tribunalul să se întemeieze pe raportul final al Organizației Națiunilor Unite.

95

Astfel, în conformitate cu angajamentul grupului de experți formulat la punctul 7 din raportul final al Organizației Națiunilor Unite, reclamantele au avut acces la principalele elemente de probă care constituie temeiul actului atacat și în special la raport, precum și la anexele la acesta, raportul respectiv fiind, de altfel, public. Pe de altă parte, din raportul final al Organizației Națiunilor Unite și din scrisoarea coordonatorului din 28 aprilie 2015 reiese că reclamantele au fost ascultate în cel puțin două rânduri de grupul de experți, și anume în aprilie 2014 și în ianuarie 2015, și că nu au dat curs cererii de întrevedere formulate în iunie 2014 de grupul respectiv. În sfârșit, de la punctele 5-8 din acest raport decurge că grupul de experți s‑a întemeiat pe o metodologie riguroasă, prestabilită de organul competent al ONU și care respectă dreptul la apărare.

96

Controlul jurisdicțional al legalității deciziei în cauză cuprinde aprecierea faptelor și a circumstanțelor invocate în susținerea deciziei de înghețare a fondurilor, precum și verificarea elementelor de probă și a informațiilor pe care se bazează această apreciere (Hotărârea din 14 octombrie 2009, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑390/08, EU:T:2009:401, punctul 37).

97

În consecință, puterea de apreciere de care dispune în materie Consiliul nu împiedică instanța Uniunii să verifice cu ocazia exercitării controlului său de legalitate exactitatea materială a situației de fapt pe care s‑a întemeiat Consiliul. Astfel, efectivitatea controlului jurisdicțional garantat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale impune în special ca instanța Uniunii să se asigure că o decizie, care are o aplicabilitate individuală pentru persoana sau entitatea în cauză, se întemeiază pe o bază factuală suficient de solidă. Aceasta presupune verificarea faptelor invocate în expunerea de motive pe care se bazează decizia menționată, astfel încât controlul jurisdicțional să nu se limiteze la aprecierea verosimilității abstracte a motivelor invocate, ci să privească aspectul dacă respectivele motive – sau cel puțin unul dintre ele, considerat suficient în sine pentru susținerea deciziei în cauză – sunt întemeiate (Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 119; a se vedea de asemenea Hotărârea din 21 aprilie 2015, Anbouba/Consiliul, C‑605/13 P, EU:C:2015:248, punctul 45 și jurisprudența citată).

98

Astfel, având în vedere natura preventivă a măsurilor restrictive în discuție, în cazul în care, în cadrul controlului legalității deciziei atacate, instanța Uniunii consideră că cel puțin unul dintre motivele menționate în expunerea furnizată de Comitetul pentru sancțiuni este suficient de precis și de concret, că este întemeiat și că reprezintă prin el însuși un temei suficient pentru susținerea deciziei respective, împrejurarea că altele dintre motivele în cauză nu ar îndeplini aceste condiții nu poate justifica anularea deciziei menționate (Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 130).

99

O asemenea apreciere trebuie efectuată prin examinarea elementelor de probă și a informațiilor nu în mod izolat, ci în contextul în care acestea se inserează. Astfel, Consiliul îndeplinește sarcina probei care îi incumbă dacă prezintă în fața instanței Uniunii o serie de indicii suficient de concrete, precise și concordante care să permită stabilirea existenței unei legături suficiente între entitatea căreia i s‑a aplicat o măsură de înghețare a fondurilor și regimul sau, în general, situațiile combătute (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 aprilie 2015, Anbouba/Consiliul, C‑605/13 P, EU:C:2015:248, punctele 51 și 53 și jurisprudența citată).

100

În lumina jurisprudenței menționate la punctul 99 de mai sus, trebuie analizate argumentele invocate de reclamante în ceea ce privește motivele amintite la punctul 93 de mai sus.

101

În primul rând, reclamantele contestă caracterul ilicit al achizițiilor vizate de cel de al doilea motiv, în special din cauza lipsei unui export al diamantelor în discuție.

102

Cu toate acestea, astfel cum reiese de la punctul 99 de mai sus, aprecierea informațiilor trebuie efectuată nu în mod izolat, ci în contextul în care se inserează.

103

Or, al doilea motiv, care menționează, cel puțin, un „sprijin” pentru grupările armate, trebuie coroborat în special cu al treilea și cu al patrulea motiv, care se referă la o exploatare ilicită a diamantelor. Această situație se regăsește cu atât mai mult cu cât raportul final al Organizației Națiunilor Unite face în mod expres legătura între, pe de o parte, cumpărarea de diamante la Bria și la Sam‑Ouandja de către reclamante (al doilea motiv) și, pe de altă parte, confiscarea diamantelor adresate reclamantelor la Antwerpen, provenite probabil din aceste zone (al treilea motiv).

104

Astfel, raportul final al Organizației Națiunilor Unite indică, la punctul 127, că „[g]rupul de experți consideră că diamantele provenite de la Bria și de la Sam‑Ouandja, zone plasate sub controlul fostei Séléka, care au fost cumpărate în mod ilegal de Badica sau în numele acesteia, au ajuns în lotul confiscat la Antwerpen”.

105

De altfel, această legătură este enunțată în mod clar în rezumatul raportului final al Organizației Națiunilor Unite, unde s‑a arătat că „[g]rupul de experți consideră că unele diamante confiscate în Belgia proveneau de la Sam‑Ouandja și de la Bria (provincia Haute‑Kotto) în estul țării, unde forțele fostei Séléka încasează taxele cu privire la aeronavele care transportă diamante și primesc de la [colectorii de diamante plăți] în schimbul unei protecții […]”. În plus, reclamantele nu contestă această legătură în înscrisurile lor.

106

În consecință, argumentul reclamantelor întemeiat pe lipsa caracterului ilicit al achizițiilor trebuie respins. Astfel, reiese din cele de mai sus că diamantele avute în vedere în cel de al doilea motiv au fost efectiv exportate și, prin urmare, au făcut obiectul unei exploatări ilicite, în măsura în care, în conformitate cu Procesul Kimberley, se interzicea orice export de diamante la momentul respectiv.

107

În această privință, cantitatea scăzută de achiziții invocată și pretinsa necesitate de a încasa sumele plătite în avans colectorilor de încredere și de a menține rețeaua acestora din urmă nu au incidență, pe de o parte, asupra existenței unui sprijin pentru grupările armate și, pe de altă parte, asupra caracterului ilegal al comerțului în discuție.

108

Pe de altă parte, trebuie să se constate că faptul prezentat în cel de al doilea motiv că, „[î]n 2014, [Badica] a continuat să achiziționeze diamante” în zonele Bria și Sam‑Ouandja, chiar presupunând că este interpretat izolat, este de asemenea de natură să reflecte un comerț ilicit, chiar dacă Procesul Kimberley acoperă, în principiu, doar exporturile de diamante. Astfel, după cum subliniază Consiliul, reclamantele nu invocă niciun argument în ceea ce privește constatarea care figurează la punctul 60 din raportul de activitate al grupului de experți din 1 iulie 2014, potrivit căreia:

„În martie, [Badica] avea 760 de carate de diamante în stoc. Administratorul său a declarat grupului de experți că societatea nu mai cumpăra diamante din cauza suspendării Republicii Centrafricane din [s]istemul de certificare al Procesului Kimberley […] Totuși, un al doilea inventar al stocurilor Badica, efectuat în aprilie 2014, a arătat că societatea achiziționase 1698 de carate suplimentare, în valoare de 292917 dolari, la Bria și la Sam‑Ouandja. Loturile de diamante pe care Badica le păstra în stocuri nu fuseseră încă sigilate sau datate de serviciile miniere, astfel cum ar fi trebuit să procedeze conform foii de drum pe care autoritățile centrafricane o prezentaseră în iunie 2013 pentru a putea reintegra Procesul Kimberley.”

109

Pe de altă parte, în cadrul celui de al doilea motiv, potrivit căruia autoritățile fostei Séléka au fost plătite de colectorii de diamante pentru a le garanta siguranța, reclamantele arată în esență că sprijinul oferit fostei Séléka prin plata acestor taxe nu le este imputabil. În această privință, ele arată că colectorii și artizanii minieri aflați la originea plății taxelor de protecție către fosta Séléka sunt, în temeiul Codului minier centrafrican, independenți. În consecință, Badica nu ar putea fi considerată răspunzătoare pentru comportamentul colectorilor, comportament despre care, de altfel, aceasta nu avea cunoștință. Prin urmare, al doilea motiv ar fi insuficient, ca atare, pentru a defini un sprijin pentru forțele armate.

110

Cu toate acestea, se impune constatarea că reclamantele nu contestă nici achiziția de diamante de la colectori, care se aprovizionează la rândul lor de la artizani minieri, nici plata de către acești intermediari din comerțul de diamante a unor taxe către elemente ale fostei Séléka. În aceste condiții, este necesar să se arate că, ținând seama de considerațiile de mai sus, continuând să cumpere diamante de la colectori în perioada în cauză, ceea ce nu contestă, reclamantele au furnizat în mod necesar un sprijin grupărilor armate.

111

În această privință, lipsa unei plăți directe a taxelor de protecție către forțele fostei Séléka de către reclamante, chiar dacă o presupunem a fi dovedită, nu are nicio incidență asupra existenței unui sprijin pentru forțele respective. Astfel, rezumatul motivelor se limitează să facă trimitere, în mod generic, la un sprijin, iar nu la un sprijin direct.

112

De altfel, nu se poate exclude că cel puțin o parte dintre taxele plătite către forțele fostei Séléka de către intermediarii din comerțul cu diamante s‑a repercutat asupra prețului final plătit de reclamante, în cadrul activității lor de achiziție de diamante.

113

În sfârșit, se impune constatarea că, ținând seama de contextul în cauză, marcat, pe de o parte, de izbucnirea unui război civil în Republica Centrafricană și, pe de altă parte, de suspendarea corelativă a Republicii Centrafricane din [p]rocesul Kimberley, reclamantele nu puteau ignora prelevarea taxelor de către forțele armate în conflict în minele aflate sub controlul lor.

114

În aceste condiții, argumentul întemeiat pe faptul că reclamantele nu ar fi avut cunoștință de plata acestor taxe de către intermediarii din comerțul cu diamante trebuie respins ca nefondat.

115

În plus, în măsura în care reclamantele consideră că elementele invocate prin cel de al doilea motiv pentru a indica un sprijin pentru grupările armate, prin plata unor taxe de protecție, pe de o parte, și a unor taxe de aterizare, pe de altă parte, sunt insuficient susținute, se impune constatarea că această afirmație este nefondată.

116

Mai întâi, reclamantele invocă în mod greșit caracterul modest al taxelor de aterizare plătite de Minair, o societate‑soră a Badica, și circumstanța că taxele respective au fost plătite de toate întreprinderile care închiriază zboruri în regiunile în discuție. Astfel, pe de o parte, de la punctul 123 din raportul final al Organizației Națiunilor Unite reiese că cuantumul acestor taxe era cuprins, pentru fiecare aterizare, între 75 de dolari americani (USD) la Bria și 100 USD la Sam‑Ouandja. Or, independent de faptul că plata acestor taxe caracterizează, în orice caz, un sprijin pentru forțele armate, asemenea taxe nu pot fi considerate neglijabile în contextul economic dramatic în care se afla Republica Centrafricană în perioada războiului civil. Pe de altă parte, circumstanța că aceste taxe au fost plătite de toți operatorii nu are de asemenea nicio incidență asupra faptului că plata taxelor respective a constituit un sprijin pentru forțele armate.

117

În continuare, este necesar să se arate că, contrar celor pretinse de reclamante, grupul de experți nu a investigat după două luni de la includerea numelui lor în listă de către Comitetul pentru sancțiuni critica întemeiată pe plata taxelor de aterizare și a taxelor de protecție către forțele fostei Séléka. Astfel, reiese din notele de subsol 90 și 91 din raportul final al Organizației Națiunilor Unite că această critică se întemeiază pe întâlniri efectuate în iulie și în septembrie 2014, respectiv cu aproape un an înaintea includerii reclamantelor în listă.

118

În sfârșit, contrar afirmațiilor reclamantelor, acuzațiile de sprijin pentru forțele fostei Séléka prin plata unor taxe de protecție și a unor taxe de aterizare sunt susținute de elemente de probă.

119

Pe de o parte, în ceea ce privește plata taxelor de protecție, de la punctul 124 din raportul final al Organizației Națiunilor Unite, care se întemeiază pe două declarații concordante ale unui colector la Sam‑Ouandja din 4 septembrie 2014 și ale unui comandant al Unității speciale antifraudă la Bangui (Republica Centrafricană) din 21 iulie 2014, reiese că „[c]olectorii (intermediari din comerțul cu diamante) din Sam‑Ouandja plătesc […] o taxă zilnică soldaților fostei Séléka care le supraveghează localurile”, că, „[la] Bria, [g]rupul de experți a constatat, în mai 2014, că soldații fostei Séléka supravegheau localurile principalilor colectori și oameni de afaceri” și că „[u]n comandant al Unității speciale antifraudă a confirmat că elemente ale fostei Séléka la Sam‑Ouandja profitau de comerțul cu diamante ca urmare a acordurilor de protecție pe care le încheiaseră cu colectorii”. Prin urmare, constatările Consiliului în ceea ce privește plata taxelor de protecție sunt suficient susținute.

120

Pe de altă parte, în ceea ce privește plata taxelor de aterizare, Badica afirmă că nu ar fi plătit asemenea taxe forțelor fostei Séléka, aceste taxe fiind plătite „autorităților” aeroportuare, și că Minair este „diferită de Badica”, astfel încât comportamentul primei societăți nu ar putea fi reproșat celei de a doua.

121

Cu toate acestea, primo, din raportul final al Organizației Națiunilor Unite reiese că taxele de aterizare erau impuse de forțele fostei Séléka, iar nu de „autoritățile” aeroportuare. În această privință, punctul 123 din raportul final al Organizației Națiunilor Unite, care se întemeiază pe o întâlnire cu un colector la Sam‑Ouandja din 4 septembrie 2014 și pe o întâlnire cu responsabilul aeroportului din Bangui din 21 iulie 2014, arată următoarele:

„[Î]nainte de sosirea forțelor internaționale la Bria, în aprilie 2014, forțele fostei Séléka impuneau o taxă de aterizare de 75 de dolari la Bria […] La Sam‑Ouandja, unde, potrivit imaginilor din satelit, producția de diamante brute a crescut rapid în aceste ultime luni […], nicio forță internațională nu este prezentă. Forțele fostei Séléka, plasate sub ordinele comandantului zonei Beya Djouma, prelevează 100 de dolari ca taxe de aterizare. Zborurile comerciale deservesc Bria și Sam‑Ouandja aproape în fiecare săptămână. Taxele sunt plătite în general de întreprinderea care închiriază aparatul.”

122

Secundo, astfel cum reiese de la punctul 122 din raportul final al Organizației Națiunilor Unite, Minair și Badica fac parte din același grup, și anume Grupul Abdoulkarim, condus de domnul Abdoul‑Karim Dan Azoumi. Or, se impune constatarea că taxele în discuție au fost plătite în cadrul transportului de diamante aparținând Badica. În această privință, astfel cum reiese de la punctul 111 de mai sus, rezumatul motivelor se limitează să facă trimitere, în sens generic, la un sprijin, iar nu la un sprijin direct.

123

În al doilea rând, în ceea ce privește al treilea motiv, reclamantele arată că aprecierea potrivit căreia „există o probabilitate ridicată ca diamantele confiscate să fie originare din Republica Centrafricană întrucât prezintă caracteristici tipice pentru Sam‑Ouandja și Bria, precum și pentru Nola (provincia Sangha Mbaéré) din sud‑vestul țării” este infirmată de declarația președintelui Dubai Diamond Exchange, preluată de presă, potrivit căreia „[diamantele] ar putea proveni din Guineea, din Africa de Sud sau din numeroase alte locuri” (anexa 23 la raportul final al Organizației Națiunilor Unite).

124

Cu toate acestea, se impune constatarea că, pe de o parte, declarația președintelui Dubai Diamond Exchange a fost făcută în temeiul unor imagini diferite de cele aflate la originea confiscării dispuse de autoritățile belgiene și, pe de altă parte, aprecierea potrivit căreia „există o probabilitate ridicată ca diamantele confiscate să fie originare din Republica Centrafricană” este susținută de declarațiile grupului de lucru al experților în diamante din cadrul Procesului Kimberley, prezentate la punctul 115 din raportul final al Organizației Națiunilor Unite.

125

În plus, astfel cum reiese de la punctul 121 din raportul final al Organizației Națiunilor Unite, aprecierea privind proveniența probabilă a diamantelor din Republica Centrafricană a fost confirmată, prin scrisoare, de către președintele grupului de lucru al experților în diamante din cadrul Procesului Kimberley, în contextul procedurii inițiate în Belgia împotriva reclamantelor de către autoritățile federale belgiene.

126

În această privință, este necesar să se arate că, potrivit punctului 121 din raportul final al Organizației Națiunilor Unite, în cadrul schimbului de scrisori cu autoritățile federale belgiene, „se indicase că unele diamante brute care apăreau pe fotografiile coletelor confiscate prezentau caracteristici tipice diamantelor provenite din Nola (provincia Sangha Mbaéré), în vestul Republicii Centrafricane, în timp ce altele sunt caracteristice pentru Sam‑Ouandja și Bria (provincia Haute‑Kotto), în estul țării”.

127

Pe de altă parte, în măsura în care reclamantele critică lipsa unui contact al grupului de experți cu cei doi furnizori din Dubai aflați la originea expedierii diamantelor confiscate în Belgia sau cu judecătorul de instrucție însărcinat cu efectuarea anchetei în Belgia, se impune constatarea că aceștia nu demonstrează nici în ce măsură lipsa unui asemenea contact ar afecta procedura, nici că o asemenea obligație exista în cadrul anchetei efectuate de grupul de experți.

128

În sfârșit, contrar afirmațiilor reclamantelor, faptul că 18 transporturi care precedă transporturile în litigiu nu au făcut obiectul vreunei suspiciuni din partea autorităților belgiene nu are nicio incidență asupra aprecierii celor două transporturi în litigiu identificate de autoritățile respective.

129

În al treilea rând, în ceea ce privește cel de al patrulea motiv, reclamantele contestă caracterul întemeiat al aprecierii potrivit căreia „[c]omercianții care au cumpărat diamante care au făcut obiectul traficului ilegal din Republica centrafricană către piețele externe, inclusiv din partea de vest a țării, au acționat în Camerun în numele B[adica]”. Cu toate acestea, trebuie arătat că aprecierea respectivă este abordată în mod circumstanțiat în raportul final al Organizației Națiunilor Unite. Acesta indică în special la punctul 125, referindu‑se la numeroase declarații, că „[g]rupul de experți a adunat mărturii detaliate din surse guvernamentale și din surse legate de comerțul cu diamante, potrivit cărora Badica ar comercializa de asemenea diamante din Republica Centrafricană care fac obiectul traficului ilicit din țară”. Acesta precizează că, „[c]onform acestor surse, un anumit Al Hadj Idriss Goudache ar efectua trafic de diamante în numele Badica” și că, „[d]upă demisia Djotodia, președintele fostei Séléka, în ianuarie 2014, Goudache a părăsit Republica Centrafricană deplasându‑se în Camerun și a locuit la Garoua‑Boulaï, Bertoua și Douala înainte de a se instala la Kousseri, în nordul extrem al Camerunului aproape de N’Djamena”.

130

În această privință, în măsura în care reclamantele arată că declarațiile respective nu conțin numele declaranților și nu se întemeiază pe procese‑verbale întocmite în mod corespunzător, trebuie amintit că obligațiile Consiliului în cadrul actului atacat nu pot fi asimilate cu cele ale unei autorități judiciare naționale a unui stat membru în cadrul unei proceduri penale (a se vedea punctul 78 de mai sus), cu atât mai mult atunci când, precum în speță, ancheta are loc într‑un stat aflat în situație de război civil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 aprilie 2016, Akhras/Consiliul, C‑193/15 P, EU:C:2016:219, punctul 57 și jurisprudența citată).

131

În al patrulea rând, în ceea ce privește al cincilea motiv, reclamantele susțin că exportul de aur avut în vedere în acest motiv a fost efectuat în condiții de deplină legalitate, astfel cum ar atesta autorizația oficială care figurează în anexa 33 la raportul final al Organizației Națiunilor Unite. În această privință, astfel cum arată reclamantele în mod întemeiat, al cincilea motiv se întemeiază, în speță, astfel cum reiese de la punctul 136 din raportul final al Organizației Națiunilor Unite, pe un permis de liberă trecere oficial din 5 mai 2014, atașat la anexa 33 la raportul amintit, care permite exportul a 827 de grame de aur. În aceste condiții, niciun element nu permite să se stabilească caracterul ilicit al exporturilor din mai 2014 prevăzute în al cincilea motiv. Prin urmare, este necesar să se considere că exportul de aur invocat de cel de al cincilea motiv nu permite să stabilească un sprijin pentru grupările armate prin exploatarea ilegală sau comercializarea aurului.

132

Cu toate acestea, circumstanța că cel de al cincilea motiv nu permite să se ajungă la concluzia existenței unui sprijin pentru grupările armate prin exploatarea ilegală sau comercializarea aurului nu are nicio incidență asupra temeiniciei actului atacat. Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 98 de mai sus, având în vedere natura preventivă a măsurilor restrictive în discuție, în cazul în care, în cadrul controlului legalității deciziei atacate, instanța Uniunii consideră că cel puțin unul dintre motivele menționate în expunerea furnizată de Comitetul pentru sancțiuni este suficient de precis și de concret, că este întemeiat și că reprezintă prin el însuși un temei suficient pentru susținerea deciziei respective, împrejurarea că altele dintre motivele în cauză nu ar îndeplini aceste condiții nu poate justifica anularea deciziei menționate (Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 130).

133

Or, se impune constatarea că, privite împreună, celelalte motive menționate în expunerea furnizată de Comitetul pentru sancțiuni sunt, în contextul speței, suficient de precise, de concrete și de întemeiate pentru a constitui ca atare un temei suficient pentru a susține actul atacat, stabilind un sprijin pentru grupările armate prin exploatarea ilegală sau comercializarea de resurse naturale în Republica Centrafricană.

134

Ținând seama de considerațiile de mai sus, este necesar să se respingă al doilea motiv, fără să fie necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea raportului din 21 decembrie 2015 al Organizației Națiunilor Unite, în măsura în care acesta este ulterior actului atacat, pentru a stabili critica întemeiată pe plata taxelor de protecție. Astfel, întrucât, după cum reiese de la punctul 119 de mai sus, critica întemeiată pe plata taxelor de protecție este susținută corespunzător cerințelor legale, argumentul întemeiat pe justificarea criticii respective prin elemente de probă ulterioare trebuie respins ca inoperant. În plus, aceasta este și situația argumentului întemeiat pe prezentarea, în etapa memoriului în apărare, a raportului întocmit de Amnesty International la 30 septembrie 2015 și a răspunsului grupului de experți adresat reclamantelor din 7 decembrie 2015, motivele includerii fiind susținute corespunzător cerințelor legale în raportul final al Organizației Națiunilor Unite, a cărui admisibilitate nu se contestă.

135

Reclamantele susțin că Consiliul, limitându‑se să transpună decizia Consiliului de Securitate din 20 august 2015, nu a efectuat o examinare reală a circumstanțelor speței. În această privință, dosarul nu ar conține niciun indiciu care să sugereze că Consiliul a verificat relevanța și temeinicia elementelor care vizează reclamantele, afectând astfel actul atacat de nelegalitate. Astfel, Consiliul ar fi transpus sancțiunile ONU în mod automat în pofida Hotărârii din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi (C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518). În această privință, reclamantele arată că, atunci când Consiliul a solicitat elemente de probă Comitetului pentru sancțiuni, acesta nu le‑a furnizat.

136

Consiliul contestă aceste argumente.

137

Astfel cum s‑a indicat la punctele 86-89 de mai sus, Consiliul nu era obligat să verifice exactitatea faptelor și a circumstanțelor care justifică măsura de includere a ONU. În conformitate cu Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi (C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 114 și jurisprudența citată), atunci când persoana vizată formulează observații în legătură cu expunerea de motive, autoritatea competentă a Uniunii are obligația să examineze, cu atenție și cu imparțialitate, temeinicia motivelor invocate, în lumina acestor observații și a eventualelor elemente dezincriminatoare anexate la acestea. Astfel, Consiliul nu poate fi criticat pentru faptul că, în stadiul punerii în aplicare a rezoluției aflate la originea actului atacat, nu a obținut din partea Comitetului pentru sancțiuni informații sau elemente de probă în susținerea afirmațiilor făcute împotriva reclamantelor și, în consecință, potrivit reclamantelor, a „transpus sancțiunile ONU în mod automat”.

138

Ținând seama de considerațiile de mai sus, trebuie înlăturat al treilea motiv și, în consecință, trebuie respinsă acțiunea în întregime.

139

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Consiliului.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua)

declară și hotărăște: