1.

Prezenta cauză privește un mandat european de arestare emis în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584 ( 2 ) în scopul punerii în executare a unei pedepse privative de libertate în România. Autoritatea judiciară de executare din Franța a refuzat însă în mod definitiv predarea persoanei căutate (denumită în continuare „persoana condamnată”). Ea consideră că în România există deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește jurământul judecătorilor și are în special îndoieli cu privire la aspectul dacă doi dintre cei trei judecători care au pronunțat pedeapsa privativă de libertate au depus într‑adevăr acest jurământ.

2.

În prezent, instanța română competentă pentru punerea în executare a pedepsei închisorii adresează Curții o cerere de decizie preliminară în scopul de a clarifica ce înseamnă decizia de refuz pentru mandatul european de arestare. În această privință, este vorba în principal despre efectul caracterului definitiv al deciziei de refuz față de alte state membre și despre îndoielile referitoare la jurământ. În plus, instanța de trimitere solicită să se stabilească care este importanța unei decizii a Interpol, pe care s‑a întemeiat autoritatea judiciară de executare franceză, precum și dacă poate participa ea însăși în procedura din fața autorității judiciare de executare sau dacă poate cel puțin să sesizeze Comisia.

3.

Între timp, o altă autoritate judiciară de executare din Malta, unde persoana condamnată a fost arestată din nou, examinează dacă ea trebuie predată României. Întrucât prima instanță malteză a refuzat executarea mandatului de arestare în considerarea îndoielilor referitoare la condițiile de detenție din România, instanța română a mai adresat Curții încă o întrebare. Aceasta privește, pe de o parte, cooperarea cu instanța malteză și, pe de altă parte, standardul de protecție a drepturilor fundamentale aplicat de instanța malteză.

4.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Statutul Interpol (Constitution of Interpol), adoptat în anul 1956 și modificat ultima dată în anul 2023, Interpol are ca scop printre altele

„să asigure și să promoveze cea mai largă asistență reciprocă posibilă între toate autoritățile de poliție penală în limitele legilor existente în diferite țări și în spiritul Declarației universale a drepturilor omului”.

5.

Articolul 5 din Statutul Interpol desemnează Commission for the Control of Interpol’s Files (Comisia de control al fișierelor Interpol, denumită în continuare „CCF”) ca parte din Interpol.

6.

Conform articolului 36 din Statutul Interpol, CCF este un organism independent ce se asigură că prelucrarea informațiilor cu caracter personal de către organizație este în conformitate cu reglementările pe care organizația le stabilește în acest domeniu (primul paragraf). În acest scop, ea soluționează în special plângerile privind aceste informații (al treilea paragraf).

7.

CCF are un statut propriu (Statute of the Commission for the Control of Interpol’s Files) care îi stabilește în detaliu sarcinile și competențele. Potrivit acestuia, ea poate să dispună în special ștergerea datelor cu caracter personal din sistemul de informații al Interpol [articolul 3 alineatul (1) litera (c)].

8.

Articolul 1 din Decizia‑cadru 2002/584 definește mandatul european de arestare și constituie temeiul obligației statelor membre de a‑l executa.

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

9.

Decizia de predare și legăturile dintre autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare sunt reglementate la articolul 15 din Decizia‑cadru 2002/584:

„(1)   Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.

(2)   În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)   Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”

10.

Cererea de decizie preliminară privește un mandat european de arestare în vederea executării unei pedepse cu închisoarea. Instanțele române au aplicat persoanei condamnate pedeapsa închisorii cu o durată de mai mulți ani. Întrucât persoana condamnată a părăsit România, instanța de trimitere a emis un mandat european de arestare.

11.

Ulterior, persoana condamnată a fost reținută mai întâi în Franța. Potrivit cererii de decizie preliminară, instanța franceză competentă a refuzat însă extrădarea către România printr‑o decizie care a rămas între timp definitivă. Ea a reținut că justiția română suferă de deficiențe sistemice care în prezentul caz se traduc în special prin faptul că judecătoarea care a participat la condamnarea în ultimă instanță a depus jurământul numai în calitate de procuror, iar depunerea jurământului de către un alt judecător participant nu a putut fi dovedită. Prin urmare, există un risc real ca soluția de condamnare să nu fi fost pronunțată într‑un proces echitabil de către o instanță judecătorească independentă și imparțială, stabilită în prealabil prin lege în sensul articolului 47 al doilea paragraf din cartă.

12.

Potrivit cererii de decizie preliminară, instanța franceză s‑a întemeiat în plus pe CCF, care, în urma unei cereri a persoanei condamnate, a invocat preocupări serioase cu privire la existența unor elemente politice și cu privire la respectarea drepturilor omului în cadrul procesului penal din România care a condus la condamnarea sa. CCF a decis, așadar, ca datele referitoare la persoana condamnată să fie șterse din fișierele Interpol.

13.

Mai târziu, la 29 aprilie 2024, persoana condamnată a fost arestată în Malta în temeiul aceluiași mandat european de arestare. Autoritatea judiciară de executare din Malta a solicitat astfel instanței de trimitere mai multe informații și a comunicat că persoana căutată invocă decizia autorității judiciare de executare din Franța.

14.

Drept urmare, la 30 aprilie 2024, Curtea de Apel Brașov a adresat Curții următoarele întrebări:

15.

Camera a cincea a Curții a hotărât la 16 mai 2024 judecarea prezentei cereri de decizie preliminară potrivit procedurii preliminare de urgență în conformitate cu articolul 23a din Statutul Curții și cu articolul 107 și următoarele din Regulamentul de procedură. Totodată, ea a solicitat instanței de trimitere lămuriri cu privire la procedura pendinte în fața sa.

16.

La 20 mai 2024, instanța malteză de prim grad de jurisdicție a refuzat predarea persoanei condamnate către România, considerând că, având în vedere condițiile de detenție din România și informațiile de care dispune, nu poate să constate că în privința persoanei condamnate a fost respectată interdicția pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante în sensul articolului 4 din cartă. Drept urmare, la 22 mai 2024, instanța de trimitere a adresat Curții, împreună cu informațiile solicitate de aceasta, încă o întrebare preliminară:

17.

Între timp, calea de atac formulată de parchetul din Malta împotriva refuzului de predare a fost admisă, astfel încât procedura este din nou pendinte la prima instanță, iar persoana condamnată se află în continuare în arest. Potrivit celor mai recente informații, prima instanță a dispus între timp predarea, însă persoana condamnată a introdus o cale de atac.

18.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție (România), persoana condamnată, România, Republica Franceză, Republica Malta și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. La ședința din 24 iunie 2024 au participat persoana condamnată, România, Irlanda și Comisia.

19.

Prezenta cerere de decizie preliminară este o reacție față de deciziile instanțelor franceză și malteză de a nu executa mandatul european de arestare în discuție. În primul rând, este necesar să se analizeze admisibilitatea cererii de decizie preliminară și urgența sa (a se vedea subsecțiunea A). Pe fond, autoritatea de lucru judecat a deciziei franceze pune probleme privind efectul său în alte state membre (a se vedea subsecțiunea B) și necesitatea unei cereri de decizie preliminară în scopul de a aprecia compatibilitatea sa cu dreptul Uniunii (a se vedea subsecțiunea C). Instanța de trimitere solicită totodată să se stabilească dacă obiecțiile instanței franceze în legătură cu jurământul judecătorului român care a participat la pronunțarea hotărârii de condamnare pot justifica un refuz al predării (a se vedea subsecțiunea D). În plus, ea solicită să se precizeze importanța constatărilor unui organism al Interpol (a se vedea subsecțiunea E), precum și să se stabilească dacă ea însăși poate participa direct în procedura în fața autorității judiciare de executare (a se vedea subsecțiunea F) sau dacă poate sesiza Comisia (a se vedea subsecțiunea G). Și, în cele din urmă, decizia malteză de refuz pune probleme referitoare la cooperarea dintre autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare, precum și la standardul de protecție a drepturilor fundamentale aplicabil (a se vedea subsecțiunea H).

20.

La prima vedere, ar putea exista îndoieli în privința pertinenței cererii de decizie preliminară și, așadar, a admisibilității sale. În plus, se pune problema dacă aceasta este urgentă în sensul condițiilor prevăzute pentru procedura preliminară de urgență.

21.

Instanța de trimitere română a emis un mandat european de arestare, a cărui executare este examinată în prezent în Malta. În aceste condiții, nu instanța de trimitere, ci instanța malteză este cea care decide dacă și, eventual, cât timp persoana condamnată va rămâne acolo în stare de arest. Instanța de trimitere poate dispune arestarea numai în viitor, dacă persoana condamnată este predată României de către Malta.

22.

Prin urmare, referitor la pertinență, se pune problema dacă instanța de trimitere trebuie într‑adevăr să ia o decizie pentru care este necesar răspunsul Curții la întrebările preliminare.

23.

Or, Curtea a clarificat deja că, într‑o procedură referitoare la un mandat european de arestare, sarcina garantării drepturilor fundamentale ale persoanei căutate revine în primul rând statului membru emitent. Întrucât emiterea unui astfel de mandat poate avea drept consecință arestarea sa, o autoritate judiciară emitentă trebuie să dispună, pentru a asigura garantarea acestor drepturi, de posibilitatea de a sesiza Curtea cu titlu preliminar pentru a stabili dacă trebuie să mențină sau să anuleze sau să retragă un mandat european de arestare ( 3 ).

24.

În scopul de a se conforma principiilor încrederii reciproce și cooperării loiale, autoritatea judiciară emitentă nu poate printre altele să mențină un mandat european de arestare a cărui executare ar trebui refuzată pentru a evita o încălcare a articolului 47 al doilea paragraf din cartă ( 4 ).

25.

Tocmai această problemă se pune în prezenta procedură: ținând seama de obiecțiile pe care s‑au întemeiat instanța franceză și instanța malteză de prim grad de jurisdicție pentru a refuza executarea mandatului european de arestare, instanța de trimitere română trebuie să decidă dacă menține mandatul de arestare și solicită instanței malteze competente în prezent executarea acestuia sau dacă îl anulează sau îl revocă. Pentru a putea lua această decizie, ea a sesizat Curtea cu cererea de decizie preliminară. Cererea este, așadar, pertinentă în principiu. Eventualele îndoieli privind pertinența unor întrebări le vom analiza separat în contextul examinării acestora.

26.

În ceea ce privește urgența, este adevărat că instanța de trimitere română nu poate în prezent să decidă ea însăși asupra arestării persoanei condamnate, întrucât aceasta este încarcerată în Malta. Această persoană este însă ținută în detenție exclusiv în temeiul mandatului european de arestare, asupra menținerii căruia instanța de trimitere trebuie să decidă pe baza răspunsurilor la cererea de decizie preliminară. Cât timp durează detenția în Malta, cererea este urgentă și este prelucrată în mod întemeiat în procedura preliminară de urgență.

27.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească ce semnificație are refuzul de predare al instanțelor unui stat membru (în speță, Franța) pentru executarea mandatului european de arestare într‑un alt stat membru (în speță, Malta). Strict privind, întrebarea nu este, în această formă, pertinentă pentru instanța de trimitere, deoarece ea nu trebuie să se pronunțe în mod direct asupra executării mandatului de arestare. Această decizie aparține, dimpotrivă, instanțelor din celălalt stat membru, așadar, în speță, din Malta.

28.

Or, Curtea a răspuns deja la întrebări adresate de o instanță emitentă cu privire la competențele unei instanțe de executare dintr‑un alt stat membru ( 5 ). Această abordare se explică prin faptul că instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă, având în vedere deciziile instanței de executare, poate să mențină sau dacă trebuie să retragă mandatele europene de arestare ( 6 ).

29.

Faptul că prezenta întrebare este pertinentă devine și mai clar dacă este reformulată astfel: refuzul definitiv de a executa un mandat european de arestare într‑un stat membru determină imposibilitatea executării sale în toate celelalte state membre chiar și atunci când motivele refuzului rezultă a fi incompatibile cu dreptul Uniunii? Dacă refuzul definitiv ar produce acest efect, mandatul de arestare ar fi caduc și ar trebui retras de instanța de trimitere.

30.

Este adevărat că principiul autorității de lucru judecat are o importanță majoră atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale. Prin urmare, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca hotărârile judecătorești rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate ( 7 ).

31.

În acest sens, hotărârile Curții cu privire la emiterea din nou a unui mandat european de arestare ( 8 ) pot fi înțelese în sensul că un refuz definitiv al predării – indiferent dacă este compatibil sau nu cu dreptul Uniunii – s‑ar putea opune executării mandatului de arestare inițial cel puțin în statul membru în care a fost pronunțat refuzul.

32.

Decizia‑cadru 2002/584 nu prevede însă că respingerea definitivă a executării unui mandat european de arestare într‑un stat membru împiedică executarea în alte state membre. În special, o asemenea respingere nu poate fi asimilată unei hotărâri definitive în sensul interdicției dublei sancționări prevăzute la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru, care împiedică urmărirea penală a acestei persoane pentru aceeași faptă în statul emitent sau începerea urmăririi penale în orice alt stat ( 9 ).

33.

Conținutul normativ al dispozițiilor privind refuzul predării de la articolele 3, 4 și 4a din Decizia‑cadru 2002/584 confirmă faptul că refuzul predării într‑un stat membru nu trebuie să se opună predării de către alte state membre.

34.

Articolele 4 și 4a din Decizia‑cadru 2002/584 permit refuzul executării unui mandat european de arestare pentru diferite motive, însă nu creează nicio obligație în acest sens. În cazul în care un stat membru refuză predarea pe acest temei, această decizie nu poate, prin natura sa, să producă efecte obligatorii pentru instanțele din alte state membre, întrucât ele nu sunt obligate să imite exemplul altor state membre atunci când își exercită această competență.

35.

În schimb, articolul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 cuprinde într‑adevăr motive imperative de refuz, însă cel puțin motivele prevăzute la articolul 3 punctele 1 și 3 depind de legislația statului de executare respectiv. Nici asemenea decizii nu pot avea efect obligatoriu pentru alte state membre pentru că în acestea se aplică alte reglementări.

36.

Situația este diferită în cazul unui refuz în temeiul articolului 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584, care consacră interdicția dublei sancționări în sensul articolului 50 din cartă în raport cu mandatul european de arestare. Dacă o instanță dintr‑un stat membru refuză în mod întemeiat predarea pe baza acestui articol întrucât fapta a fost judecată deja într‑un alt stat membru, atunci și instanțele din alte state membre sunt obligate să refuze predarea.

37.

Acest lucru trebuie să fie valabil prin analogie și în cazul unui refuz întemeiat pe riscul real ca prin predare sau în urma predării să fie încălcate drepturile fundamentale conferite de dreptul Uniunii, drepturi care trebuie respectate la aplicarea Deciziei‑cadru 2002/584 ( 10 ). Curtea a recunoscut că, în cazul în care există un asemenea risc, autorității judiciare de executare i se poate permite să se abțină, în mod excepțional, să execute un mandat european de arestare în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 ( 11 ). Noi am merge chiar un pas mai departe: într‑un asemenea caz, autoritatea judiciară de executare nu trebuie să execute mandatul de arestare, întrucât în caz contrar ar accepta încălcarea unui drept fundamental ( 12 ).

38.

Prin urmare, atunci când se constată în mod întemeiat un pericol real de încălcare de către autoritatea judiciară de executare dintr‑un stat membru a drepturilor fundamentale conferite de dreptul Uniunii, nicio autoritate judiciară de executare dintr‑un alt stat membru nu trebuie practic să execute mandatul de arestare. Acest lucru nu rezultă însă din autoritatea de lucru judecat a constatării primei autorități judiciare de executare, ci din riscul de încălcare a drepturilor fundamentale.

39.

Un alt argument în acest sens este faptul că sarcina garantării drepturilor fundamentale în contextul unui mandat european de arestare revine în primul rând statului membru emitent ( 13 ). Instanțele din acest stat membru sunt cel mai aproape de procedura penală și de procedura de executare și pot astfel aprecia cel mai bine dacă sunt respectate drepturile fundamentale. Ar fi contradictoriu dacă o autoritate judiciară de executare dintr‑un alt stat membru ar putea constata cu titlu obligatoriu și în mod definitiv și pentru toate statele membre că drepturi fundamentale se opun executării mandatului de arestare.

40.

Nici principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce, menționate în cererea de decizie preliminară, nu pot conferi unei decizii definitive a unei autorități judiciare de executare un astfel de efect obligatoriu în alte state membre. Dimpotrivă, ele se opun acestui efect. Astfel, prin refuzul executării unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare se opune recunoașterii, care este prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 ca principiu de la care se poate deroga numai în cazul unor excepții de strictă interpretare ( 14 ). Astfel, ea își manifestă totodată îndoiala că autoritatea judiciară emitentă respectă drepturile fundamentale.

41.

În cazul în care o autoritate judiciară de executare refuză în mod definitiv să execute un mandat european de arestare, ea nu poate astfel să creeze nicio obligație pentru autoritățile judiciare din alte state membre ( 15 ).

42.

Cu toate acestea, motivele pe care o autoritate judiciară de executare își întemeiază refuzul trebuie avute în vedere în mod corespunzător la luarea altor decizii privind mandatul de arestare, în special atunci când autoritatea judiciară de executare are temerea unei încălcări a drepturilor fundamentale ( 16 ). Aceasta nu reprezintă numai o altă ipostază a principiului încrederii legitime, de această dată între autoritățile judiciare de executare, ci este și o consecință necesară a opozabilității drepturilor fundamentale din dreptul Uniunii.

43.

Astfel cum Curtea a statuat deja, aceasta înseamnă totodată că autoritatea judiciară emitentă trebuie să ia cunoștință de această preocupare și să examineze în lumina ei dacă poate menține mandatul european de arestare sau dacă trebuie să îl retragă ( 17 ).

44.

În aceste condiții, la prima întrebare trebuie să se răspundă că refuzul definitiv al executării unui mandat european de arestare într‑un stat membru nu împiedică autoritățile judiciare de executare din alte state membre să execute mandatul de arestare. Cu toate acestea, autoritatea judiciară emitentă și, în cazul în care sunt sesizate cu acest mandat de arestare, și celelalte autorități judiciare de executare sunt obligate să verifice dacă refuzul executării s‑a bazat în mod întemeiat pe motive care se opun executării mandatului de arestare în alte state membre.

45.

Cea de a patra întrebare este în strânsă legătură cu răspunsul la prima întrebare și cu verificarea, eventual necesară, a aspectului dacă o autoritate judiciară de executare a refuzat în mod întemeiat predarea persoanei căutate. Prin intermediul său se solicită să se lămurească dacă autoritatea judiciară emitentă este competentă să verifice ea însăși compatibilitatea refuzului predării cu dreptul Uniunii sau dacă este obligată să adreseze Curții o cerere de decizie preliminară în legătură cu acest aspect.

46.

Potrivit articolului 267 TFUE, instanțele din statele membre pot să adreseze Curții întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii dacă răspunsul la aceste întrebări este necesar pentru soluționarea unui litigiu pendinte. Îndoielile pertinente referitoare la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unui refuz al predării de către o autoritate judiciară de executare permit, așadar, ca regulă generală, autorității judiciare emitente să formuleze o cerere de decizie preliminară.

47.

Numai în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într‑o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern această instanță este obligată să sesizeze Curtea în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE. Totodată, potrivit unei jurisprudențe constante, toate instanțele din statele membre sunt obligate să adreseze Curții întrebări privind îndoielile referitoare la validitatea dispozițiilor pertinente din dreptul Uniunii ( 18 ).

48.

În speță nu există niciun element care să indice că deciziile instanței de trimitere referitoare la mandatul european de arestare nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern ( 19 ). Nu se pune nici problema nevalidității unor dispoziții de drept al Uniunii.

49.

Dimpotrivă, prin această întrebare se urmărește să se stabilească dacă împrejurarea că o autoritate judiciară de executare a refuzat în mod definitiv predarea persoanei căutate constituie un alt caz în care instanțele ale căror decizii nu sunt supuse căilor de atac sunt obligate să adreseze o cerere de decizie preliminară. În opinia instanței de trimitere, răspunsul este afirmativ, în considerarea importanței autorității de lucru judecat.

50.

Astfel cum am arătat deja, în raport cu principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, principiul autorității de lucru judecat are într‑adevăr o importanță majoră și în ordinea juridică a Uniunii ( 20 ).

51.

Obligația de a sesiza Curtea este însă justificată numai dacă, în caz contrar, ar exista riscuri considerabile pentru aplicarea unitară a dreptului Uniunii și astfel și pentru securitatea juridică ( 21 ). Trebuie să se prezume că există asemenea riscuri atunci când instanțele se pronunță ca instanțe de ultim grad de jurisdicție, întrucât în acest stat membru se poate forma în acest caz o jurisprudență națională care să nu corespundă normelor din dreptul Uniunii ( 22 ). Divergențele dintre instanțele statelor membre cu privire la validitatea actelor Uniunii ar fi și ele de natură să compromită însăși unitatea ordinii juridice a Uniunii și să aducă atingere cerinței fundamentale a securității juridice ( 23 ).

52.

Or, în cazul în care o autoritate judiciară emitentă ale cărei decizii sunt supuse căilor de atac contrazice constatările definitive privind interpretarea dreptului Uniunii ale autorității judiciare de executare dintr‑un alt stat membru, dreptul Uniunii, în forma Deciziei‑cadru 2002/584, nu se aplică unitar în Uniune. O asemenea contradicție are însă aceeași calitate ca oricare altă contradicție între decizii judiciare care sunt supuse căilor de atac.

53.

Autoritatea de lucru judecat a unei decizii de refuz a unei autorități judiciare de executare nu modifică cu nimic acest fapt. Astfel, și alte decizii divergente ale unor instanțe inferioare pot rămâne definitive dacă nu sunt atacate. În plus, s‑a stabilit deja că o decizie definitivă a unei autorități judiciare de executare dintr‑un stat membru nu este obligatorie pentru autoritățile judiciare din alte state membre ( 24 ).

54.

În consecință, autoritatea judiciară emitentă poate să verifice dacă refuzul rămas definitiv al autorității judiciare de executare de a efectua predarea este compatibil cu dreptul Uniunii fără a sesiza Curtea dacă, potrivit dreptului intern, decizia sa este supusă căilor de atac.

55.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă neregularități legate de depunerea jurământului de către judecătorii care au pronunțat o hotărâre penală de condamnare permit unei autorități judiciare de executare să refuze, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 și al articolului 47 al doilea paragraf din cartă, executarea unui mandat european de arestare în scopul executării acestei hotărâri de condamnare.

56.

După cum spuneam, articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 obligă autoritatea judiciară de executare să refuze executarea mandatului de arestare atunci când există un risc real de încălcare a drepturilor fundamentale ( 25 ).

57.

În acest sens, autoritatea judiciară de executare trebuie să aprecieze, în cadrul unei verificări în două etape, dacă acest risc există într‑adevăr ( 26 ). În acest scop, ea trebuie să stabilească, într‑o primă etapă, dacă există elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc că din cauza unor deficiențe sistemice sau generalizate există riscul real de încălcare a drepturilor fundamentale ( 27 ). Într‑o a doua etapă, autoritatea judiciară de executare este ținută să verifice în mod concret și precis dacă persoana respectivă se va confrunta cu un risc real de încălcare a acestor drepturi fundamentale ( 28 ).

58.

În litigiul principal, autoritatea judiciară de executare – instanța franceză – a refuzat predarea pentru motivul că din informațiile autorității judiciare emitente române a rezultat că în România dovada depunerii jurământului de către judecători nu este asigurată în fiecare caz. Autoritatea judiciară de executare a motivat riscul concret al unei încălcări a drepturilor fundamentale prin faptul că în ceea ce îl privește pe unul dintre cei trei judecători care au participat la pronunțarea hotărârii de condamnare relevante nu se poate dovedi depunerea jurământului. O altă judecătoare nu a depus decât un jurământ în calitate de procuror. Se pare că din acest fapt instanța franceză a dedus riscul ca persoana condamnată să execute o pedeapsă care nu a fost pronunțată de către o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege în sensul articolului 47 al doilea paragraf din cartă.

59.

Justifică însă împrejurările evocate într‑adevăr riscul real de încălcare a articolului 47 al doilea paragraf din cartă?

60.

Garanțiile prevăzute la articolul 47 al doilea paragraf din cartă privind accesul la o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, dar mai ales cele care stabilesc noțiunea, precum și compunerea acesteia reprezintă piatra de temelie a dreptului la un proces echitabil ( 29 ).

61.

Întrucât articolul 47 al doilea paragraf prima teză din cartă corespunde articolului 6 paragraful 1 prima teză din CEDO, sensul și domeniul său de aplicare sunt, conform articolului 52 alineatul (3) din cartă, aceleași cu cele pe care le conferă convenția. Prin urmare, Curtea trebuie să se asigure că interpretarea pe care o dă articolului 47 al doilea paragraf din cartă oferă un nivel de protecție care nu îl încalcă pe cel garantat de articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea EDO ( 30 ).

62.

Referirea la lege de la articolul 47 al doilea paragraf din cartă și de la articolul 6 paragraful 1 din CEDO reflectă mai ales principiul statului de drept și privește nu doar temeiul juridic al existenței instanței judecătorești înseși, ci și compunerea completului în respectiva cauză, precum și orice altă dispoziție de drept intern a cărei nerespectare face nelegală participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea cauzei ( 31 ). Controlul respectării acestor garanții este necesar pentru încrederea pe care instanțele dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabilului ( 32 ).

63.

Cu toate acestea, nu orice eroare este de natură să zdruncine această încredere prin îndoieli întemeiate față de calitatea completului de judecată ca „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege” în sensul dreptului Uniunii ( 33 ). Dimpotrivă, sunt relevante natura și gravitatea încălcării, precum și aspectul dacă sunt implicate norme fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea acestui sistem judiciar ( 34 ).

64.

Și Curtea EDO verifică, atunci când aplică articolul 6 paragraful 1 din CEDO, numirea judecătorilor. Ea cenzurează însă în general numai încălcările vădite ale normelor naționale de numire în vigoare ( 35 ). Curtea EDO consideră că este necesară o verificare mai aprofundată numai atunci când aplicarea normelor în vigoare conduce la rezultate incompatibile cu obiectul (object) sau finalitatea (purpose) a dreptului respectiv al omului ( 36 ). În ambele cazuri, încălcarea articolului 6 paragraful 1 din CEDO presupune, de regulă, să existe, în legătură cu numirea unui judecător, o încălcare gravă a normelor aplicabile, în special printr‑o influență neprevăzută ( 37 ). În această privință, controlul de către instanțele naționale al procedurii de numire are o importanță deosebită cel puțin în măsura în care acesta garantează în mod eficient respectarea articolului 6 paragraful 1 din CEDO ( 38 ).

65.

Această jurisprudență relevantă a Curții și a Curții EDO se referă la încălcări ale normelor care aduc atingere independenței și imparțialității instanțelor în raport cu alte puteri ale statului. La prima vedere, acest lucru pare mai degrabă improbabil în cazul neregularităților privind jurământul.

66.

Cu toate acestea, jurământul nu este o simplă formalitate, ci mai ales o întărire a unor sarcini oficiale deosebit de importante. Astfel, judecătorii români jură să respecte Constituția și legile țării, să apere drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, să își îndeplinească atribuțiile cu onoare, conștiință și fără părtinire ( 39 ). Neregularitățile care pot determina îndoieli justificate față de exercitarea legală a funcției oficiale nu sunt neglijabile în raport cu procesul echitabil.

67.

În special, refuzul de a depune jurământul prevăzut în mod obligatoriu de dreptul național poate constitui o încălcare suficient de gravă a normelor privind constituirea instanței de natură a determina îndoieli justificate privind îndeplinirea de către instanța de judecată a cerințelor prevăzute la articolul 47 al doilea paragraf din cartă sau la articolul 6 paragraful 1 din CEDO. Un asemenea refuz poate indica astfel că persoana respectivă nu este dispusă să respecte sarcinile oficiale ( 40 ). În acest caz, ea ar trebui exclusă din profesia de judecător.

68.

Ne îndoim însă că obiecțiile formulate în prezenta cauză evidențiază încălcări suficient de grave, în special în raport cu verificarea în două etape, care este condiția unui refuz al predării potrivit articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584.

69.

Acest lucru este valabil atât în cazul în care procesul‑verbal în care s‑a consemnat depunerea jurământului de către un judecător nu mai poate fi găsit, cât și în cazul judecătoarei care a depus jurământul numai în calitate de procuror.

70.

Instanța franceză consideră că reprezintă o deficiență sistemică sau generalizată, care trebuie constatată în prima etapă a verificării, faptul că procesele‑verbale în care se consemnează depunerea jurământului, pe care judecătorii români îl depuneau anterior lunii aprilie 2014, nu se păstrează la mapa profesională, ci numai la instanța la care aceștia au depus jurământul.

71.

Această practică a creat într‑adevăr probleme în prezenta cauză, întrucât unul dintre cei trei judecători care au pronunțat pedeapsa închisorii față de persoana condamnată a depus, potrivit cererii de decizie preliminară, jurământul în urmă cu 26 de ani, însă procesul‑verbal respectiv nu a mai putut fi găsit.

72.

Ne îndoim însă că se poate considera că reglementarea română anterioară constituie într‑adevăr o deficiență și cu atât mai puțin că prezintă un risc sistemic sau generalizat de încălcare a articolului 47 al doilea paragraf din cartă. Astfel, ea nu se referă efectiv la depunerea în sine a jurământului, ci doar la dovada sa.

73.

Chestiunea dovedirii depunerii jurământului nu este reglementată nici la articolul 47 al doilea paragraf din cartă sau la articolul 6 paragraful 1 din CEDO, nici în altă parte în dreptul Uniunii. Prin urmare, ea ține în principiu de autonomia procedurală a statelor membre ( 41 ). Deși este adevărat că aceasta este limitată de principiile echivalenței și efectivității, nu se poate identifica nicio încălcare a acestor principii prin reglementarea română.

74.

Deși sunt posibile măsuri eficiente pentru a garanta dovada depunerii jurământului, principiul efectivității nu impune cea mai eficientă reglementare, ci doar interzice ca exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii – în speță, dreptul la o instanță judecătorească constituită prin lege – să fie imposibilă în practică sau excesiv de dificilă ( 42 ).

75.

Astfel cum susține România, procesul‑verbal în care este consemnată depunerea jurământului nu este singurul mijloc de a dovedi prestarea jurământului în caz de îndoieli. Astfel, trebuie să se prezume de regulă că judecătorul care își exercită funcția a și depus un jurământ, în măsura în care este prevăzut ( 43 ). Trebuie să se pornească astfel de la premisa că administrația judiciară și judecătorul însuși aveau, înainte de a începe exercitarea funcției, certitudinea că judecătorul a depus jurământul. Pentru răsturnarea acestei prezumții este necesar să existe îndoieli întemeiate. În acest scop, nu este suficient ca procesul‑verbal în care s‑a consemnat depunerea jurământului să nu mai poate fi găsit.

76.

În lipsa unor prevederi specifice de drept al Uniunii privind dovada depunerii jurământului, nici Curtea, nici instanțele din alte state membre nu au căderea de a considera cu ocazia executării mandatelor europene de arestare că practica română anterioară constituie o deficiență sistemică sau generalizată.

77.

În consecință, în raport cu acest judecător nu se poate constata nici încălcarea dreptului persoanei condamnate de a fi judecată de o instanță judecătorească constituită prin lege în sensul articolului 47 al doilea paragraf din cartă.

78.

În privința judecătoarei care a depus jurământul în calitate de procuror, practica română identificată de instanța franceză ca fiind o deficiență sistemică sau generalizată nu a avut nicio repercusiune în cazul său pentru că procesul‑verbal de constatare a depunerii jurământului a fost găsit.

79.

Instanța franceză critică, dimpotrivă, faptul că ea a depus jurământul în calitate de procuror, iar nu în calitate de judecător.

80.

Chiar dacă acest lucru ar corespunde unei practici generale din România, el nu ar constitui o deficiență sistemică sau generalizată din perspectiva dreptului Uniunii. Astfel, chestiunea dacă și în ce condiții se depune jurământul ține de autonomia procedurală a statelor membre.

81.

Din câte se poate constata, jurământul pentru procurori corespunde, în plus, potrivit normelor române aplicabile, jurământului pentru judecători ( 44 ). În plus, dreptul român prevede și a prevăzut că depunerea jurământului nu este necesară în cazul transferului sau al promovării judecătorului ori procurorului în altă funcție ( 45 ). În această categorie poate intra atât transferul între diferite instanțe sau complete de judecată, cât și transferul de la parchet la instanță (sau invers), întrucât statutul judecătorilor și al procurorilor a fost reglementat prin aceeași lege cel puțin din anul 1992. În orice caz, potrivit cererii de decizie preliminară, o instanță română a respins deja în litigiul principal calea de atac care a avut ca obiect lipsa depunerii din nou a jurământului de către judecătoarea în discuție în speță ( 46 ). Prin urmare, trebuie să se rețină că această practică prevăzută de dreptul român nu este în niciun caz o încălcare gravă.

82.

Prin urmare, nici depunerea jurământului de către această a doua judecătoare nu determină riscul ca persoana condamnată să execute o pedeapsă care nu a fost pronunțată de către o instanță judecătorească constituită prin lege în sensul articolului 47 al doilea paragraf din cartă.

83.

Articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 și articolul 47 al doilea paragraf din cartă nu permit, așadar, autorității judiciare de executare să refuze predarea unei persoane condamnate în scopul executării unei pedepse cu închisoarea aplicate în România numai pentru motivul că procesul‑verbal în care s‑a consemnat depunerea jurământului de către un judecător care a participat la condamnare nu mai poate fi găsit, iar o altă judecătoare care a făcut parte din completul de judecată a depus jurământul în calitate de procuror.

84.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească ce importanță are o decizie a CCF din cadrul Interpol în care s‑au exprimat preocupări serioase cu privire la existența unor elemente politice în contextul general al urmăririi penale a persoanei condamnate și cu privire la respectarea drepturilor omului în procesele penale.

85.

Decizia‑cadru 2002/584 nu cuprinde nicio trimitere expresă la astfel de decizii. Curtea a decis însă deja că indicii privind deficiențe sistemice sau generalizate pot rezulta printre altele din decizii, din rapoarte și din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei sau care fac parte din sistemul Organizației Națiunilor Unite ( 47 ).

86.

Deși decizia menționată nu emană de la niciuna dintre aceste organizații, Interpol are, ca sursă de informații, o calitate similară.

87.

În această organizație sunt reprezentate 196 de state. Cu toate că nu a fost înființată printr‑un tratat formal de drept internațional, ea are statute care au fost adoptate de adunarea membrilor – cu alte cuvinte de reprezentanții statelor participante – și sunt denumite în limba engleză chiar Constitution (Constituție).

88.

Uniunea cooperează de mult timp și în mod intensiv cu Interpol, astfel cum arată Comisia într‑o recomandare de încheiere a unui acord de cooperare cu Interpol, în care spune că Interpol este un partener‑cheie pentru Uniune ( 48 ). Ulterior, Consiliul a autorizat Comisia să înceapă negocierile pentru acordul de cooperare ( 49 ). Și Organizația Națiunilor Unite cooperează cu Interpol ( 50 ).

89.

Potrivit articolului 5 a șasea liniuță din Statutul Interpol, CCF face parte din organizație. Articolul 36 alineatul (3) prevede că CCF prelucrează cereri privind informațiile din dosarele Interpol. În conformitate cu statutul CCF, acest lucru înseamnă practic că ea prelucrează, la fel ca o instanță independentă competentă să asigure protecție juridică, plângerile persoanelor căutate și în acest context trebuie să garanteze în special respectarea drepturilor omului.

90.

Prin urmare, CCF poate, precum în speță, să ia o decizie cu privire la o persoană care, din același motiv, este căutată prin Interpol și cu un mandat european de arestare. Spre deosebire de textele de care s‑a ocupat Curtea până în prezent, o asemenea decizie este, așadar, importantă nu numai pentru constatarea deficiențelor sistemice sau generalizate din statul membru emitent ( 51 ), ci și în privința aspectului dacă persoanei căutate riscă să îi fie încălcate în concret drepturile omului.

91.

Cu toate acestea, nici din Decizia‑cadru 2002/584, nici din alte prevederi de dreptul Uniunii, inclusiv din drepturile fundamentale garantate de Uniune, ori din reglementările Interpol nu rezultă că o decizie a CCF ar fi obligatorie pentru autoritatea judiciară de executare sau emitentă. Dimpotrivă, autoritățile judiciare trebuie să verifice ele însele dacă din informațiile din cuprinsul unei decizii rezultă că executarea unui mandat european de arestare trebuie refuzată.

92.

De regulă, decizia CCF în sine nu permite unei autorități judiciare de executare să refuze predarea persoanei căutate. Obligația prevăzută la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, referitoare la cooperarea loială ( 52 ), impune, dimpotrivă, cel puțin ca autorității judiciare emitente să i se dea posibilitatea să își expună opinia cu privire la decizia CCF ( 53 )

93.

Prin urmare, articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 și articolul 47 al doilea paragraf din cartă trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care există indicii privind un risc real de încălcare a drepturilor fundamentale conferite de dreptul Uniunii persoanei căutate din cauza executării mandatului european de arestare, indicii care rezultă dintr‑o decizie a Commission for the Control of Interpol’s Files (Comisia de control al fișierelor Interpol), autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare sunt obligate să verifice dacă mandatul de arestare mai poate fi executat.

94.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă în calitate de autoritate judiciară emitentă poate să participe direct, în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584 și al principiilor recunoașterii reciproce, încrederii reciproce, cooperării loiale și protecției jurisdicționale efective, în procedura din fața autorității judiciare de executare și să îndeplinească în cadrul acestei proceduri în special acte de procedură.

95.

Această întrebare relevă nemulțumirea instanței de trimitere față de cooperarea cu instanța franceză și, mai ales, față de împrejurarea că decizia de refuz a instanței franceze a devenit definitivă din cauza nemotivării în termen a căii de atac exercitate de parchetul francez. Instanța de trimitere nu mai poate însă modifica cu nimic acest fapt, nici cu ajutorul unui răspuns la această întrebare. Prin urmare, aceasta nu este pertinentă în raport cu refuzul executării de către instanța franceză.

96.

Pentru alte proceduri de executare, în special procedura din Malta, răspunsul Curții poate fi în schimb absolut pertinent, întrucât instanța de trimitere își mai poate exercita eventualele drepturi de participare constatate de Curte. Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebare.

97.

Instanța de trimitere arată în mod întemeiat că Decizia‑cadru 2002/584 nu exclude o astfel de participare în procedură. Ea nici nu impune însă participarea, rezumându‑se să normeze recunoașterea reciprocă a mandatelor europene de arestare și astfel încrederea reciprocă în procedurile penale care stau la baza acestor mandate de arestare. Ca instrumente de cooperare, pe lângă emiterea mandatului de arestare și informațiile prevăzute la articolul 8, ea prevede, în special la articolul 15 alineatele (2) și (3), cererile de informații și comunicarea informațiilor.

98.

Posibilitatea participării ample a autorității judiciare emitente în procedura din fața autorității judiciare de executare ține astfel de autonomia procedurală a statelor membre.

99.

Ea este limitată mai ales de principiul efectivității, pe care instanța de trimitere îl invocă cu referire la protecția jurisdicțională efectivă. Astfel, pot exista îndoieli cu privire la existența unui drept conferit de legislația Uniunii a cărui exercitare să facă necesară participarea autorității judiciare emitente în procedura din fața autorității judiciare de executare. Cu toate acestea, dreptul Uniunii consacră cel puțin obligația, prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, de a executa mandatul european de arestare. Participarea directă în procedură a autorității judiciare emitente poate contribui la executarea acestei obligații cel puțin în cazul în care s‑ar reuși depășirea dificultăților practice pe care această participare le implică.

100.

Similar cazului privind dovada prestării jurământului ( 54 ), principiul efectivității nu impune nici în cazul executării unei obligații adoptarea unor norme de procedură care să susțină în mod deosebit de eficient această executare, ci doar interzice reglementările care fac executarea practic imposibilă sau excesiv de dificilă.

101.

În orice caz, legiuitorul Uniunii a considerat în mod evident că dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584 privind cooperarea dintre autoritățile judiciare sunt suficiente pentru executarea eficientă a mandatelor europene de arestare. În caz contrar, ar fi stabilit dispoziții mai ample.

102.

Această presupunere a legiuitorului Uniunii este justă, deoarece autoritățile judiciare participante trebuie ca la punerea în executare a deciziei‑cadru să îndeplinească în orice caz obligația de cooperare loială ( 55 ) prevăzută la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE. Așa fiind, ele trebuie să se ajute după posibilități și să își acorde reciproc oportunități suficiente pentru comunicarea informațiilor necesare. Prin urmare, este exclus ca executarea unui mandat european de arestare să fie practic imposibilă sau excesiv de dificilă în lipsa drepturilor de participare a autorității judiciare emitente în procedura desfășurată la autoritatea judiciară de executare.

103.

Decizia‑cadru 2002/584 și principiul cooperării loiale, consacrat la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, nu creează, așadar, alte drepturi de participare a autorității judiciare emitente în procedura din fața autorității judiciare de executare decât cele prevăzute la articolul 8 și la articolul 15 alineatele (2) și (3) din decizia‑cadru.

104.

Prin intermediul celei de a șasea întrebări, se solicită să se stabilească dacă instanța de trimitere ca autoritate judiciară emitentă poate sesiza Comisia în cazul în care consideră că refuzul autorității judiciare de executare de a dispune predarea constituie o încălcare gravă a principiilor încrederii reciproce și cooperării loiale. Și această întrebare are la bază nemulțumirea instanței de trimitere față de desfășurarea procedurii din Franța. Spre deosebire de cea de a cincea întrebare, ea nu este însă pertinentă pentru o decizie judiciară și, prin urmare, este inadmisibilă.

105.

Aspectul dacă instanța de trimitere se poate plânge Comisiei de comportamentul unei autorități judiciare de executare nu constituie o decizie pe care această instanță o ia în cadrul unei proceduri jurisdicționale pendinte. Instanța de trimitere nici nu invocă în vreun fel faptul că Comisia are un rol direct în procedura de executare a unui mandat european de arestare.

106.

Dimpotrivă, întrebarea are ca obiect controlul de către Comisie al aplicării deciziei‑cadru în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) a treia teză TUE. Nici acest control nu conferă Comisiei dreptul de a participa în procedura de executare. Cel mai puternic instrument de control al Comisiei, și anume procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzută la articolele 258 și 260 TFUE, poate duce la constatarea că un stat membru, prin instanțele sale și în contextul executării unui mandat european de arestare, a încălcat dreptul Uniunii. Cel târziu de la expirarea perioadei de tranziție stabilite la articolul 10 alineatul (3) din Protocolul (nr. 36) privind dispozițiile tranzitorii trebuie să se considere că Comisia poate deschide o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, cu atât mai mult cu cât a obținut deja hotărâri în acest sens ( 56 ). Cu toate acestea, o asemenea constatare nu are niciun efect direct asupra modalităților procedurii de executare înseși.

107.

Prin urmare, nu este necesar să se răspundă la această întrebare.

108.

Cea de a șaptea întrebare se referă la refuzul predării persoanei condamnate de către o instanță malteză din cauza îndoielilor privind condițiile de detenție din România.

109.

Potrivit unei jurisprudențe constante, autoritatea judiciară de executare poate într‑adevăr amâna predarea atunci când persoana căutată riscă, în considerarea condițiilor de detenție viitoare, să fie supusă în statul membru emitent unui tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă ( 57 ).

110.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 și articolul 4 din cartă permit autorității judiciare de executare să își întemeieze refuzul pe informații asupra cărora autoritatea judiciară emitentă nu s‑a putut pronunța anterior (punctul 1 de mai jos) și dacă refuzul poate avea ca temei un standard de protecție mai înalt decât cel impus de cartă (punctul 2 de mai jos).

111.

Prin intermediul primului aspect al celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere pune în discuție două constatări ale instanței malteze pentru care aceasta nu a solicitat mai multe informații. Dimpotrivă, instanța malteză s‑a întemeiat pe propriile căutări pe internet și a considerat insuficientă poziția instanței române referitoare la asigurările date de Administrația Națională a Penitenciarelor din România în sensul că persoana în cauză nu va fi supusă niciunui tratament inuman sau degradant.

112.

Căutările pe internet sunt în principiu apte să furnizeze indicii pentru deficiențele sistemice sau generalizate din statele membre. Astfel, documentele menționate deja ale organizațiilor internaționale ( 58 ) pot fi adesea ușor de găsit pe internet.

113.

Curtea a subliniat însă deja în mod corect că autoritatea judiciară de executare nu poate, fără a încălca principiul cooperării loiale, să efectueze constatări care se întemeiază în mod necesar pe o analiză a dreptului statului membru emitent fără să fi solicitat în prealabil autorității judiciare emitente informații privind aceste norme ( 59 ). În caz contrar, există un risc de neînțelegeri și de erori privind conținutul și aplicabilitatea dispozițiilor găsite. Același lucru trebuie să fie valabil și pentru elementele de fapt privind aplicarea dreptului național.

114.

Prin urmare, o autoritate judiciară de executare poate utiliza rezultatele propriilor căutări sau chiar susținerile persoanei căutate numai după ce a acordat autorității judiciare emitente posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere. În interesul soluționării urgente, autoritatea judiciară de executare poate fixa termene scurte.

115.

Chestiunea asigurării ( 60 ) are la bază jurisprudența Curții. Potrivit acesteia, asigurarea furnizată de autoritățile competente ale statului membru emitent că persoana în cauză nu va suferi un tratament inuman sau degradant ca urmare a condițiilor sale concrete și precise de detenție oricare ar fi penitenciarul în care va fi încarcerată în statul membru emitent este un element pe care autoritatea judiciară de executare nu îl poate ignora ( 61 ). Autoritatea judiciară de executare, având în vedere în special încrederea reciprocă care trebuie să existe între autoritățile judiciare ale statelor membre și pe care se întemeiază sistemul mandatului european de arestare, trebuie să se bazeze pe aceasta, cel puțin atunci când a fost dată sau cel puțin aprobată de autoritatea judiciară emitentă și nu există niciun element precis care să permită să se considere că condițiile de detenție existente într‑un centru de detenție determinat sunt contrare articolului 4 din cartă ( 62 ). În schimb, ea trebuie să realizeze o verificare amplă a asigurărilor date de alte organisme ( 63 ).

116.

Potrivit datelor furnizate de instanța de trimitere, aceasta a urmărit, prin comunicarea transmisă instanței malteze, să arate că a aprobat asigurarea în sensul acestei jurisprudențe. În comunicare instanța de trimitere s‑a referit, așadar, în mod expres la pasajul relevant din una dintre hotărârile pertinente ( 64 ).

117.

Având în vedere această trimitere, este surprinzător că instanța malteză a reținut, fără a cere alte lămuriri, că autoritatea judiciară emitentă nu a aprobat asigurarea.

118.

Cu toate acestea, instanța malteză a fost, în plus, probabil, victima unui probleme de traducere. Ea și‑a întemeiat constatarea potrivit căreia autoritatea judiciară emitentă nu a aprobat asigurarea pe faptul că instanța română și‑a exprimat punctul de vedere în versiunea în limba engleză a comunicării sale folosind verbul „to approve” în loc de verbul „to endorse”. Într‑adevăr, în versiunea în limba engleză a hotărârilor relevante ale Curții se folosește verbul „to endorse” ( 65 ). Cu toate acestea, în versiunea în limba franceză rezultată în urma deliberărilor Curții se folosește verbul „approuver”, iar în traducerea în limba română verbul „a aproba”. Dacă instanța română a respectat în explicațiile sale traducerea în limba română a jurisprudenței și a folosit verbul „a aproba”, este evident că în traducerea în limba engleză a explicațiilor s‑a folosit verbul „to approve”, fără ca prin aceasta să se fi avut în vedere altceva decât aprobarea în sensul jurisprudenței Curții.

119.

Problemele de traducere pot într‑adevăr influența adesea interpretarea și aplicarea jurisprudenței Curții. Din punct de vedere formal, este obligatorie numai versiunea hotărârii în limba de procedură; în privința celor două hotărâri relevante în speță ( 66 ), aceasta este versiunea în limba germană. Totuși, judecătorii Curții nu au discutat sau verificat împreună nici această versiune, nici versiunile engleză, malteză sau română. Prin urmare, singura fiabilă este în realitate numai versiunea în limba franceză, deoarece Curtea a deliberat și a redactat hotărârea în această limbă.

120.

În contextul cooperării autorităților judiciare în legătură cu mandatul european de arestare se adaugă faptul că explicațiile unei autorități trebuie adesea traduse înainte să poată fi folosite de cealaltă autoritate judiciară. Pe această cale apar erori suplimentare.

121.

Prin urmare, autoritățile judiciare implicate nu trebuie să fie exagerat de riguroase în legătură cu utilizarea anumitor noțiuni. Dimpotrivă, în cazul în care există îndoieli privind înțelesul afirmațiilor pertinente, trebuie să solicite lămuriri în spiritul cooperării loiale.

122.

Referitor la standardul de protecție mai ridicat al drepturilor fundamentale, tratat în cadrul celui de al doilea aspect al celei de a șaptea întrebări, Curtea a constatat deja de mai multe ori că statele membre sunt lipsite de posibilitatea de a pretinde din partea unui alt stat membru un nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii ( 67 ).

123.

În special, Curtea a statuat că, deși statele membre pot să prevadă, pentru propriul sistem penitenciar, cerințe minime, în ceea ce privește condițiile de detenție, mai ridicate decât cele care decurg din articolul 4 din cartă și din articolul 3 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, un stat membru nu poate însă, în calitate de stat membru de executare, să condiționeze predarea persoanei vizate de un mandat european de arestare către statul membru emitent decât de respectarea acestor din urmă cerințe, iar nu de respectarea celor care decurg din dreptul său național. Astfel, soluția contrară ar conduce, prin faptul că ar repune în discuție uniformitatea standardului de protecție a drepturilor fundamentale definite de dreptul Uniunii, la o încălcare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce pe care Decizia‑cadru 2002/584 urmărește să le consolideze și, prin urmare, la o compromitere a caracterului efectiv al acestei decizii‑cadru ( 68 ).

124.

Pentru exhaustivitatea analizei, trebuie arătat că aspectele particulare legate de persoana condamnată, subliniate de instanța malteză, de exemplu vârsta sa, trebuie să fie luate în considerare pentru a evita încălcarea articolului 4 din cartă ca urmare a detenției. Acest risc trebuie apreciat luând în considerare ansamblul datelor cauzei, cum ar fi durata situației respective și efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, sexul, vârsta și starea de sănătate a persoanei ( 69 ). Cu toate acestea, este incompatibil cu obiectivele și cu funcția procedurii de executare, care, potrivit articolului 17 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie să se desfășoare în regim de urgență, faptul că autoritatea judiciară de executare pretinde, pentru întreaga perioadă de detenție anterioară predării, certitudinea că aceste aspecte au fost luate în considerare ( 70 ). Sub rezerva unor indicii concrete în sensul încălcării dreptului fundamental al persoanei căutate prevăzut la articolul 4 din cartă, autoritatea judiciară de executare trebuie, dimpotrivă, să aibă încredere în autoritățile judiciare competente din statul membru emitent.

125.

Prin urmare, articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 coroborat cu articolul 4 din cartă, privind interzicerea tratamentelor inumane sau degradante, trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară de executare nu poate refuza executarea mandatului european de arestare pe baza informațiilor privind condițiile de detenție din statul membru emitent, informații asupra cărora autoritatea judiciară emitentă nu a putut să își exprime punctul de vedere, iar dacă are îndoieli privind conținutul explicațiilor acestei autorități trebuie să îi solicite acesteia lămuriri. În plus, autoritatea judiciară de executare nu poate aplica un standard de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel care rezultă din dreptul Uniunii și în special din cartă.

126.

Propunem Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară adresată de Curtea de Apel Brașov, România, după cum urmează: