Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

11 iulie 2024(*)

„Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 98/59/CE – Concedieri colective – Articolul 1 alineatul (1) litera (a) și articolul 2 – Informarea și consultarea reprezentanților personalului – Domeniu de aplicare – Încetarea contractelor de muncă în urma pensionării angajatorului – Articolele 27 și 30 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”

În cauza C‑196/23 [Plamaro](1),

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunal Superior de Justicia de Cataluña (Curtea Superioară de Justiție din Catalonia, Spania), prin decizia din 20 ianuarie 2023, primită de Curte la 24 martie 2023, în procedura

CL,

GO,

GN,

VO,

TI,

HZ,

DN,

DL

împotriva

DB, acționând în calitate de moștenitoare universală a lui FC,

Fondo de Garantia Salarial (Fogasa)

CURTEA (Camera a doua),

compusă din doamna A. Prechal (raportoare), președintă de cameră, domnii F. Biltgen, N. Wahl și J. Passer și doamna M. L. Arastey Sahún, judecători,

avocat general: domnul P. Pikamäe,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru CL, GO, GN, VO, TI, HZ, DN și DL, de J. M. Moragues Martínez, abogado;

–        pentru DB, acționând în calitate de moștenitoare universală a lui FC, de L. Sánchez Frías, abogado;

–        pentru guvernul spaniol, de M. Morales Puerta, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de F. Clotuche‑Duvieusart și I. Galindo Martín, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective (JO 1998, L 225, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 95).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între CL, GO, GN, VO, TI, HZ, DN și DL, pe de o parte, și DB, acționând în calitate de moștenitoare universală a fostului lor angajator FC, și Fondo de Garantía Salarial (Fogasa) [Fondul de garantare salarială (Fogasa), Spania], pe de altă parte, în legătură cu încetarea contractelor de muncă ale acestora intervenită cu ocazia pensionării lui FC.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Inclus în secțiunea I din Directiva 98/59, intitulată „Definiții și domeniul de aplicare”, articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive:

(a)      «concedieri colective» reprezintă concedierile efectuate de un angajator dintr‑unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului, în cazul în care, conform opțiunii statelor membre, numărul concedierilor este:

(i)      fie, pentru o perioadă de 30 de zile:

–        de cel puțin 10 în unitățile care încadrează în mod normal mai mult de 20 și mai puțin de 100 de lucrători;

–        de cel puțin 10 % din numărul lucrătorilor în unitățile care încadrează în mod normal cel puțin 100, dar nu mai mult de 300 de lucrători;

–        de cel puțin 30 în unitățile care încadrează în mod normal cel puțin 300 de lucrători;

(ii)      fie, într‑o perioadă de 90 de zile, de cel puțin 20, indiferent de numărul lucrătorilor angajați în mod normal în unitățile respective;

[…]

În scopul calculării numărului de concedieri prevăzut la litera (a) primul paragraf, încetarea contractului de muncă care se produce la inițiativa angajatorului dintr‑unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului, este asimilată concedierilor, cu condiția existenței a cel puțin cinci concedieri.”

4        Articolul 2 din aceeași directivă, cuprins în secțiunea II din aceasta, intitulată „Informarea și consultarea”, prevede:

„(1)      În cazul în care un angajator are în vedere concedieri colective, acesta inițiază în timp util consultări cu reprezentanții lucrătorilor pentru a ajunge la un acord.

(2)      Aceste consultări se referă cel puțin la posibilitățile de a evita concedierile colective sau de a reduce numărul de lucrători afectați, precum și la posibilitățile de a atenua consecințele prin recurgerea la măsuri sociale însoțitoare vizând, între altele, sprijin pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor concediați.

[…]

(3)      Pentru a permite reprezentanților lucrătorilor să formuleze propuneri constructive, în timp util, în cursul acestor consultări, angajatorul are obligația:

(a)      să le furnizeze toate informațiile utile și,

(b)      în orice caz, să le comunice în scris:

(i)      motivele concedierilor preconizate;

(ii)      numărul și categoriile de lucrători care vor fi concediați;

(iii)      numărul și categoriile de lucrători încadrați în mod normal;

(iv)      perioada în cursul căreia vor avea loc concedierile preconizate;

(v)      criteriile propuse pentru selectarea lucrătorilor care urmează a fi concediați în măsura în care legislațiile și practicile naționale atribuie această competență angajatorului;

(vi)      metoda de calcul al oricăror eventuale indemnizații de șomaj, în afara celor decurgând din legislațiile și practicile naționale.

Angajatorul înaintează autorității publice competente cel puțin un exemplar al elementelor notificării scrise prevăzute la primul paragraf litera (b) punctele (i)-(v).

[…]”

5        Inclus în secțiunea III din Directiva 98/59, intitulată „Procedura referitoare la concedierile colective”, articolul 3 din aceasta are următorul cuprins:

„(1)      Angajatorii notifică în scris autoritatea publică competentă cu privire la orice concediere colectivă preconizată.

Cu toate acestea, statele membre pot prevedea ca, în cazul unor concedieri colective preconizate care rezultă din încetarea activității unei societăți în urma unei hotărâri judecătorești, angajatorul să aibă obligația de a notifica în scris autoritatea publică competentă numai la solicitarea acesteia.

Această notificare cuprinde toate informațiile utile cu privire la concedierile colective preconizate și la consultările cu reprezentanții lucrătorilor prevăzute la articolul 2 și, în special, motivele concedierilor, numărul lucrătorilor care urmează a fi concediați, numărul lucrătorilor încadrați în mod normal și perioada în care vor avea loc aceste concedieri.

(2)      Angajatorii trebuie să transmită reprezentanților lucrătorilor o copie a notificării prevăzute la alineatul (1).

Reprezentanții lucrătorilor își pot transmite eventualele observații autorității publice competente.”

6        Articolul 4 din directiva menționată, de asemenea inclus în secțiunea III din aceasta, prevede:

„(1)      Concedierile colective preconizate, notificate autorității publice competente, produc efecte în cel puțin 30 de zile de la notificarea prevăzută la articolul 3 alineatul (1), fără a aduce atingere dispozițiilor care reglementează drepturile individuale cu privire la perioada de preaviz.

Statele membre pot acorda autorității publice competente posibilitatea de a reduce termenul prevăzut la paragraful anterior.

[…]

(4)      Statele membre pot să nu aplice prezentul articol în cazul unor concedieri colective preconizate care rezultă din încetarea activității unei societăți ca urmare a unei hotărâri judecătorești.”

7        Potrivit articolului 5, Directiva 98/59 „nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile lucrătorilor ori de a promova sau permite aplicarea unor convenții colective mai favorabile lucrătorilor”.

 Dreptul spaniol

8        Articolul 49 din Estatuto de los Trabajadores (Statutul lucrătorilor), în versiunea rezultată din Real Decreto legislativo 2/2015, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley del Estatuto de los Trabajadores (Decretul regal legislativ 2/2015 de aprobare a textului reformat al Legii privind Statutul lucrătorilor) din 23 octombrie 2015 (BOE nr. 255 din 24 octombrie 2015, p. 100224) (denumit în continuare „Statutul lucrătorilor”), intitulat „Încetarea contractului”, prevede la alineatul 1:

„Contractul de muncă încetează în următoarele cazuri:

[…]

g)      Deces, pensionare în cazurile prevăzute de regimul securității sociale aplicabil sau incapacitate a angajatorului, fără a se aduce atingere dispozițiilor articolului 44, ori încetarea personalității juridice a contractantului.

În cazul decesului, al pensionării sau al incapacității angajatorului, lucrătorul va avea dreptul la plata unei sume reprezentând o lună de salariu.

În cazul încetării personalității juridice a contractantului, trebuie respectate formalitățile prevăzute la articolul 51 [din prezentul statut].

[…]

i)      Concediere colectivă din motive economice, tehnice, organizatorice sau de producție.

[…]”

9        Articolul 51 din Statutul lucrătorilor prevede:

„1.      În sensul dispozițiilor [prezentului statut], prin «concediere colectivă» se înțelege încetarea contractelor de muncă din motive economice, tehnice, organizatorice ori de producție, în cazul în care, pentru o perioadă de 90 de zile, aceasta afectează cel puțin:

a)      10 lucrători în întreprinderile care încadrează mai puțin de 100 de lucrători;

b)      10 % din totalul lucrătorilor din întreprindere pentru întreprinderile care încadrează între 100 și 300 de lucrători;

c)      30 de lucrători în întreprinderile care încadrează peste 300 de lucrători.

Se consideră că există motive economice în cazul în care rezultatele întreprinderii indică o situație economică negativă, cum ar fi cazurile caracterizate prin existența unor pierderi actuale sau previzibile ori prin diminuarea persistentă a nivelului veniturilor obișnuite sau al vânzărilor. În orice caz, diminuarea este considerată persistentă în cazul în care, timp de 3 trimestre consecutive, nivelul veniturilor obișnuite sau al vânzărilor pentru fiecare trimestru este mai scăzut decât cel înregistrat în același trimestru al anului anterior.

Se consideră că există motive tehnice atunci când schimbările intervin în special în domeniul mijloacelor sau al instrumentelor de producție; se consideră că există motive legate de organizare atunci când schimbările intervin în special în domeniul sistemelor și al metodelor de lucru ale personalului sau în modul de organizare a producției, iar cauzele sunt considerate a fi legate de producție atunci când schimbările intervin în special în legătură cu cererea de produse sau de servicii pe care întreprinderea intenționează să le introducă pe piață.

Prin concediere colectivă se înțelege și încetarea contractelor de muncă care îi afectează pe toți lucrătorii întreprinderii, cu condiția ca numărul lucrătorilor aflați în această situație să fie mai mare de 5, atunci când aceasta are loc în urma încetării complete a activității întreprinderii pentru aceleași motive cu cele menționate mai sus.

La calcularea numărului de încetări ale contractului de muncă avut în vedere la primul paragraf al prezentului alineat, se va ține seama și de orice încetare care a avut loc în perioada în discuție din inițiativa angajatorului, pentru alte motive, fără legătură cu persoana angajatorului, diferite de cele prevăzute la articolul 49 alineatul 1 litera c), cu condiția ca numărul încetărilor de acest tip să fie egal sau mai mare decât 5.

În cazul în care, pentru perioade succesive de 90 de zile și în scopul eludării dispozițiilor prezentului articol, întreprinderea procedează la încetări ale contractelor de muncă în temeiul articolului 52 litera c) într‑un număr inferior pragurilor sus-menționate și fără apariția de noi motive care să justifice acest comportament, aceste noi încetări ale contractelor de muncă se consideră că sunt efectuate cu fraudarea legii și sunt declarate nule și fără efect.

2.      Concedierea colectivă trebuie să fie precedată de o perioadă de consultări cu reprezentanții legali ai lucrătorilor pentru o durată care să nu depășească 30 de zile calendaristice sau de 15 zile calendaristice în cazul întreprinderilor cu mai puțin de 50 de lucrători. Consultarea cu reprezentanții legali ai lucrătorilor trebuie să privească cel puțin posibilitățile de a evita sau de a reduce concedierile colective, precum și posibilitățile de a atenua consecințele acestora prin recurgerea la măsuri sociale însoțitoare, cum ar fi măsuri de reclasificare sau acțiuni de formare ori de reconversie profesională în vederea ameliorării încadrării în muncă. Consultarea se desfășoară în cadrul unei comisii de negociere unice, înțelegându‑se că, în cazul în care există mai multe instituții, aceasta se limitează la instituțiile care fac obiectul procedurii. Comisia de negociere este alcătuită din maximum 13 membri, reprezentând fiecare dintre părți.

[…]”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

10      Reclamantele din litigiul principal au fost încadrate în muncă într‑una dintre cele 8 unități aparținând întreprinderii lui FC. La 17 iunie 2020, acestea au fost informate de FC în legătură cu încetarea, începând de la 17 iulie 2020, a contractelor lor de muncă, ca urmare a pensionării acestuia din urmă. Această pensionare, care s‑a concretizat la 3 august 2020, a determinat încetarea celor 54 de contracte de muncă aflate în curs în aceste 8 unități, dintre care cele 8 contracte de muncă ale reclamantelor din litigiul principal.

11      La 10 iulie 2020, acestea din urmă au introdus o acțiune împotriva lui FC și a Fogasa la Juzgado de lo Social de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Barcelona, Spania), pentru a contesta concedierea nelegală la care consideră că au fost supuse. Prin hotărârea din 12 ianuarie 2022, instanța menționată a respins acțiunea.

12      Sesizat cu un apel îndreptat împotriva acestei hotărâri, Tribunal Superior de Justicia de Cataluña (Curtea Superioară de Justiție din Catalonia, Spania) este chemat să se pronunțe printre altele cu privire la aspectul dacă încetările contractelor de muncă ale reclamantelor din litigiul principal trebuie considerate concedieri nule de drept, ca urmare a nerespectării procedurii de consultare a reprezentanților lucrătorilor care este prevăzută la articolul 51 din Statutul lucrătorilor, chiar dacă aceste încetări au fost cauzate de pensionarea lui FC.

13      Această instanță arată că, într‑o asemenea situație, dispozițiile articolului 51 din Statutul lucrătorilor referitoare la această consultare nu se aplică, în principiu, așa cum ar reieși din dispozițiile coroborate, pe de o parte, ale alineatului 1 al cincilea paragraf al acestui articol 51, care nu autorizează luarea în considerare a încetării unui contract de muncă din motive care nu au legătură cu persoana lucrătorului decât în măsura în care s‑au produs și concedieri din motive economice, organizatorice sau de producție în sensul primului paragraf al aceluiași alineat, și, pe de altă parte, ale articolului 49 alineatul 1 litera g) din acest statut, care nu prevede aplicarea procedurii de consultare prevăzute la articolul 51 menționat decât în cazul în care încetarea contractelor de muncă rezultă din încetarea personalității juridice a cocontractantului, iar nu din pensionarea angajatorului persoană fizică.

14      Instanța menționată ridică însă problema dacă excluderea acestei situații din domeniul de aplicare al procedurii de consultare în discuție este conformă cu Directiva 98/59 și, în cazul unui răspuns negativ, dacă lucrătorii în cauză pot invoca această directivă împotriva angajatorului lor persoană fizică, chiar dacă directiva menționată nu ar fi fost pusă în aplicare în mod corect în dreptul intern. În această ultimă privință, instanța de trimitere arată că este conștientă de faptul că, în general, dispozițiilor unei directive nu li se poate recunoaște un efect direct numit „orizontal” în litigiile dintre particulari. Cu toate acestea, în măsura în care Curtea ar fi admis deja, în anumite cazuri, excepții de la această normă atunci când dreptul în discuție este de asemenea consacrat de un principiu general de dreptul al Uniunii sau de o dispoziție a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) a cărei punere în aplicare concretă este asigurată de o directivă, aceeași instanță ridică problema dacă o excepție analoagă nu ar putea fi aplicată în speță, având în vedere dispozițiile articolelor 27 și/sau 30 din cartă.

15      În aceste condiții, Tribunal Superior de Justicia de Cataluña (Curtea Superioară de Justiție din Catalonia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      O legislație precum legislația spaniolă, care, în conformitate cu articolul 49 alineatul 1[ litera g)] din [Statutul lucrătorilor], nu prevede o perioadă de consultare pentru cazurile de încetare a contractelor de muncă într‑un număr mai mare decât cel prevăzut la articolul 1 din [Directiva 98/59], ca urmare a pensionării angajatorului, persoană fizică, este conformă cu articolul 2 din [această] directivă?

2)      În cazul în care răspunsul la această întrebare nu este afirmativ, Directiva 98/59 are un efect direct orizontal între particulari?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la admisibilitate

16      Amintind că cei 54 de lucrători încadrați de întreprinderea lui FC erau repartizați între cele 8 unități care aparțineau acesteia la momentul pensionării lui FC, Comisia Europeană ridică problema dacă pragurile aferente numărului de lucrători care trebuie să fi fost afectați de o concediere colectivă, așa cum sunt menționați la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59, sunt atinse în speță. Astfel, dispoziția menționată ar defini domeniul de aplicare al acestei directive prin referire doar la noțiunea de „unitate”, în care ar trebui să fie angajate în mod obișnuit cel puțin 20 de persoane.

17      În această privință, trebuie amintit de la bun început că numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebarea adresată are ca obiect interpretarea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe. Rezultă că o întrebare preliminară care privește dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei astfel de întrebări nu este posibil decât atunci când este evident că interpretarea solicitată a unei norme de drept al Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 29 mai 2018, Liga van Moskeeën en Islamitische Organisaties Provincie Antwerpen și alții, C‑426/16, EU:C:2018:335, punctele 30 și 31, precum și jurisprudența citată).

18      În speță, trebuie să se constate, pe de o parte, că decizia de trimitere nu cuprinde nicio indicație factuală sau juridică în ceea ce privește caracteristicile unităților întreprinderii lui FC în momentul în care au intervenit încetările contractelor de muncă în discuție în litigiul principal. Pe de altă parte, prin intermediul întrebărilor preliminare, instanța de trimitere nu solicită nicio interpretare referitoare la pragurile cantitative prevăzute la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59 sau la domeniul de aplicare al noțiunii de „unitate” la care se referă dispoziția menționată. Dimpotrivă, din însuși modul de redactare a primei întrebări preliminare reiese că aceasta este adresată în mod specific în legătură cu cazurile de încetare a contractelor de muncă „într‑un număr mai mare decât cel prevăzut la articolul 1 din Directiva 98/59”.

19      În aceste condiții, va reveni instanței de trimitere, dacă este cazul, în lumina concluziilor care decurg în această privință din jurisprudența Curții și, în special, din Hotărârea din 13 mai 2015, Rabal Cañas (C‑392/13, EU:C:2015:318), sarcina de a aprecia și de a califica faptele din litigiul principal în lumina noțiunii de „unitate”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59, și a pragurilor cantitative prevăzute de această dispoziție.

20      În acest context, instanța de trimitere va putea, pe de altă parte, să fie de asemenea determinată să țină seama de împrejurarea că, astfel cum reiese din modul de redactare a articolului 51 alineatul 1 din Statutul lucrătorilor și așa cum Curtea a arătat deja în aceeași Hotărâre din 13 mai 2015, Rabal Cañas (C‑392/13, EU:C:2015:318), și în Hotărârea din 10 decembrie 2009, Rodríguez Mayor și alții (C‑323/08, EU:C:2009:770), prevalându‑se, în această privință, de articolul 5 din Directiva 98/59, legiuitorul spaniol a reținut, în speță, o definiție a noțiunii de „concedieri colective” care utilizează ca unitate de referință pentru efectuarea calculului numărului de lucrători care trebuie să fie afectați de astfel de concedieri întreprinderea mai degrabă decât unitatea.

21      Având în vedere cele ce precedă, nu rezultă în mod evident că interpretarea dispozițiilor Directivei 98/59 solicitată de instanța de trimitere nu ar prezenta nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau că problema ridicată de această instanță ar fi de natură ipotetică.

22      În consecință, întrebările preliminare sunt admisibile.

 Cu privire la prima întrebare

23      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) coroborat cu articolul 2 din Directiva 98/59 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia încetarea contractelor de muncă ale unui număr de lucrători mai mare decât cel prevăzut la articolul 1 alineatul (1) menționat, în urma pensionării angajatorului, nu este calificată drept „concediere colectivă” și, prin urmare, nu determină necesitatea informării și consultării reprezentanților lucrătorilor prevăzute la acest articol 2.

24      La rândul său, articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59 prevede că noțiunea de „concedieri colective” vizează, în sensul aplicării acesteia, concedierile efectuate de un angajator din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului, cu condiția să fie îndeplinite anumite condiții cantitative și temporale (Hotărârea din 12 octombrie 2004, Comisia/Portugalia, C‑55/02, EU:C:2004:605, punctul 43).

25      În această privință, trebuie amintit că, deși Directiva 98/59 nu definește în mod expres noțiunea de „concediere”, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, având în vedere obiectivul urmărit de această directivă și contextul în care se înscrie articolul 1 alineatul (1) litera (a) din aceasta, noțiunea respectivă, care constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii ce trebuie să facă obiectul unei interpretări uniforme și care nu poate fi definită prin raportare la legislațiile statelor membre, trebuie interpretată în sensul că include orice încetare a contractului de muncă nedorită de lucrător și, prin urmare, fără consimțământul acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 2015, Pujante Rivera, C‑422/14, EU:C:2015:743, punctul 48 și jurisprudența citată).

26      Curtea a statuat de asemenea că, având în vedere finalitatea Directivei 98/59, care urmărește, așa cum reiese din considerentul (2) al acesteia, în special să se acorde o protecție sporită lucrătorilor în cazul concedierilor colective, noțiunile care definesc domeniul de aplicare al acestei directive, inclusiv noțiunea de „concediere” care figurează la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din aceasta, nu pot primi o interpretare restrictivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 2015, Pujante Rivera, C‑422/14, EU:C:2015:743, punctul 51 și jurisprudența citată).

27      Pentru a contesta o asemenea calificare în ceea ce privește încetările contractelor de muncă în discuție în litigiul principal, DB arată că un angajator precum FC ar trebui, la fel ca lucrătorul pe care îl angajează, să se poată pensiona în mod legitim și să înceteze contractele de muncă pe care le‑a încheiat, ceea ce ar constitui de altfel un eveniment previzibil pentru lucrătorul care se angajează astfel în raporturi juridice de muncă prin intermediul unui contract pe durată nedeterminată cu o persoană fizică. DB consideră de asemenea că o procedură de consultare precum cea prevăzută de Directiva 98/59 nu ar fi relevantă atunci când încetările contractelor de muncă avute în vedere au legătură cu pensionarea angajatorului care, așa cum ar fi fost cazul în speță, ar face inevitabile concedierile în cauză.

28      În această privință, trebuie amintit însă, pe de o parte, că noțiunea de „concediere”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59, nu impune printre altele ca respectivele cauze care stau la baza încetării contractului de muncă să corespundă voinței angajatorului și, pe de altă parte, ca o încetare a contractului de muncă să nu fie exclusă de la aplicarea acestei directive pentru simplul fapt că depinde de împrejurări exterioare voinței angajatorului (Hotărârea din 12 octombrie 2004, Comisia/Portugalia, C‑55/02, EU:C:2004:605, punctele 50 și 60).

29      Pe de altă parte, Curtea a precizat de asemenea că, chiar și în cazurile în care încetarea definitivă a activității întreprinderii nu depinde de voința angajatorului și în care s‑ar dovedi că aplicarea integrală a Directivei 98/59 nu este posibilă, aplicarea acestei directive nu ar putea fi exclusă în totalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 octombrie 2004, Comisia/Portugalia, C‑55/02, EU:C:2004:605, punctul 57).

30      Mai trebuie arătat în special că, potrivit articolului 2 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 98/59, consultările cu reprezentanții lucrătorilor au ca scop nu numai reducerea sau evitarea concedierilor colective, ci se referă, printre altele, la posibilitățile de atenuare a consecințelor unor astfel de concedieri prin recurgerea la măsuri sociale însoțitoare vizând, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia lucrătorilor concediați (Hotărârea din 12 octombrie 2004, Comisia/Portugalia, C‑55/02, EU:C:2004:605, punctul 58). Aceste consultări rămân, așadar, relevante atunci când încetările contractelor de muncă avute în vedere sunt legate de pensionarea angajatorului.

31      Desigur, este adevărat că, în Hotărârea din 10 decembrie 2009, Rodríguez Mayor și alții (C‑323/08, EU:C:2009:770), care privea și dispoziții din Statutul lucrătorilor, Curtea a statuat că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 98/59 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care prevede că încetarea contractelor de muncă ale mai multor lucrători în urma decesului angajatorului acestora nu este calificată drept „concediere colectivă” și nici nu este supusă dispozițiilor naționale de punere în aplicare a acestei directive.

32      Cu toate acestea, trebuie subliniat că Curtea nu a ajuns la o astfel de interpretare decât după ce a arătat printre altele, la punctele 34-41 din hotărârea menționată, că din coroborarea termenilor articolului 1 alineatul (1) din Directiva 98/59 cu cei ai articolului 1 alineatul (1) al doilea paragraf, ai articolului 2 alineatele (1) și (3) și ai articolului 3 din această directivă rezultă că noțiunea de „concedieri colective”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată, presupune existența unui angajator care a avut în vedere astfel de concedieri și care să fie în măsură, pe de o parte, să îndeplinească, din această perspectivă, actele prevăzute la articolele 2 și 3 din aceeași directivă și, pe de altă parte, să efectueze, dacă este cazul, astfel de concedieri. Or, la punctul 42 din aceeași hotărâre, Curtea a arătat că astfel de condiții nu mai sunt verificate în cazul decesului unui angajator care exploatează o întreprindere ca persoană fizică.

33      În această privință, Curtea a subliniat de asemenea, la punctul 44 din această hotărâre din 10 decembrie 2009, Rodríguez Mayor și alții (C‑323/08, EU:C:2009:770) că obiectivul principal al Directivei 98/59, și anume precedarea concedierilor colective de o consultare a reprezentanților lucrătorilor și de informarea autorității publice competente, nu poate fi atins în cazul calificării drept „concediere colectivă” a încetării contractelor de muncă ale întregului personal al unei întreprinderi exploatate de o persoană fizică în urma încetării activităților acestei întreprinderi, rezultată din decesul angajatorului, având în vedere că o astfel de consultare nu ar putea avea loc și astfel nu ar fi posibilă nici evitarea, nici reducerea numărului de încetări ale contractelor de muncă și nici atenuarea consecințelor acestora.

34      În sfârșit, Curtea a amintit, la punctul 48 din hotărârea menționată, că obligațiile de consultare și de notificare care revin angajatorului se nasc anterior deciziei de reziliere a contractelor de muncă și a arătat în această privință, la punctul 50 din aceeași hotărâre, că, în cazul decesului angajatorului persoană fizică, nu există nici o decizie de reziliere a contractelor de muncă, nici intenția prealabilă de a proceda la o astfel de reziliere.

35      Or, trebuie să se constate că particularitățile situației în care angajatorul persoană fizică a decedat, amintite la punctele 32-34 din prezenta hotărâre, nu se regăsesc în cazul în care încetarea contractelor de muncă este consecința pensionării unui astfel de angajator.

36      Astfel, în această din urmă situație, angajatorul care are în vedere astfel de încetări ale contractelor de muncă în perspectiva pensionării sale este, în principiu, în măsură să îndeplinească actele prevăzute la articolele 2 și 3 din Directiva 98/59 și, în acest context, să efectueze consultări prin care să urmărească în special evitarea acestor încetări sau reducerea numărului lor sau, în orice caz, atenuarea consecințelor acestora.

37      Pe de altă parte, nu prezintă importanță faptul că situații precum cele în discuție în litigiul principal sunt calificate, în dreptul spaniol, nu drept concedieri, ci drept încetări de plin drept ale contractelor de muncă. Astfel, este vorba despre încetări ale contractelor de muncă nedorite de lucrător și, prin urmare, despre concedieri în sensul Directivei 98/59 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 octombrie 2004, Comisia/Portugalia, C‑55/02, EU:C:2004:605, punctul 62).

38      Astfel, orice reglementare națională sau interpretare a acesteia care ar echivala cu a considera că încetarea contractelor de muncă cauzată de pensionarea unui angajator persoană fizică nu poate constitui o „concediere” în sensul Directivei 98/59 ar modifica domeniul de aplicare al directivei menționate și ar priva‑o astfel de efectul său deplin (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 2015, Pujante Rivera, C‑422/14, EU:C:2015:743, punctul 54 și jurisprudența citată).

39      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (1) coroborat cu articolul 2 din Directiva 98/59 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia încetarea contractelor de muncă ale unui număr de lucrători mai mare decât cel prevăzut la acest articol 1 alineatul (1), în urma pensionării angajatorului, nu este calificată drept „concediere colectivă” și, prin urmare, nu determină necesitatea informării și consultării reprezentanților lucrătorilor prevăzute la acest articol 2.

 Cu privire la a doua întrebare

40      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune unei instanțe naționale sesizate cu un litigiu între particulari să lase neaplicată o reglementare națională precum cea menționată la punctul 39 din prezenta hotărâre în cazul în care aceasta contravine dispozițiilor articolului 1 alineatul (1) și ale articolului 2 din Directiva 98/59.

41      În această privință, trebuie subliniat că, potrivit unei jurisprudențe constante, la aplicarea dreptului intern, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, pentru a se conforma articolului 288 al treilea paragraf TFUE (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth, C‑569/16 și C-570/16, EU:C:2018:871, punctul 66, precum și jurisprudența citată).

42      De asemenea, trebuie să se sublinieze în această privință că principiul interpretării conforme a dreptului național impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer et Willmeroth, C‑569/16 și C-570/16, EU:C:2018:871, punctul 67, precum și jurisprudența citată).

43      Cu toate acestea, astfel cum a amintit în mod repetat Curtea, principiul interpretării conforme cunoaște anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la dreptul Uniunii atunci când interpretează și aplică normele relevante ale dreptului intern este limitată de principiile generale ale dreptului și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național (Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctul 32 și jurisprudența citată).

44      În speță, DB și guvernul spaniol au opinii divergente cu privire la aspectul dacă reglementarea în discuție în litigiul principal ar putea sau nu ar putea face obiectul unei interpretări de natură să asigure conformitatea sa cu dispozițiile coroborate ale articolului 1 alineatul (1) și ale articolului 2 din Directiva 98/59, prima fiind de părere că termenii clari și preciși în care este formulat articolul 49 alineatul 1 litera g) din Statutul lucrătorilor se opune unei astfel de interpretări conforme, iar al doilea considerent, dimpotrivă, că o astfel de interpretare este posibilă și că nu ar avea un caracter contra legem.

45      Cu toate acestea, nu este de competența Curții, ci numai de competența instanțelor naționale să se pronunțe cu privire la interpretarea dreptului național, astfel încât instanța de trimitere este cea căreia îi va reveni, dacă este cazul, sarcina de a stabili dacă reglementarea națională în discuție în litigiul principal poate sau nu poate face obiectul unei interpretări de natură să asigure conformitatea sa cu Directiva 98/59.

46      Apoi, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva lui. Astfel, a extinde posibilitatea de a invoca o dispoziție a unei directive netranspuse sau incorect transpuse la domeniul raporturilor dintre particulari ar însemna să se recunoască Uniunii Europene competența de a edicta obligații în sarcina particularilor cu efect imediat, deși Uniunea are această posibilitate numai în cazurile în care i s‑a atribuit competența de a adopta regulamente (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth, C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 76, precum și jurisprudența citată).

47      Rezultă că dispozițiile coroborate ale articolului 1 alineatul (1) și ale articolului 2 din Directiva 98/59 nu pot fi invocate, ca atare, într‑un litigiu între particulari precum cel în discuție în litigiul principal pentru a garanta efectul deplin al dispozițiilor menționate, lăsând neaplicată o reglementare națională care ar fi considerată contrară acestora (a se vedea în special Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth, C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 78).

48      În sfârșit, trebuie să se examineze domeniile de aplicare ale articolelor 27 și, respectiv, 30 din cartă pentru a stabili, așa cum solicită instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, dacă una și/sau cealaltă dintre aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că pot fi invocate, singure sau coroborate cu articolul 1 alineatul (1) și cu articolul 2 din Directiva 98/59, într‑un litigiu între particulari precum cel în discuție în litigiul principal pentru a obține din partea instanței naționale înlăturarea unei reglementări naționale care ar fi astfel considerată contrară dispozițiilor menționate din această directivă.

49      În ceea ce privește, pe de o parte, articolul 27 din cartă, intitulat „Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii”, care prevede că lucrătorilor trebuie să li se garanteze, la diferite niveluri, informarea și consultarea în cazurile și în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii, precum și de legislațiile și practicile naționale, este suficient, în speță, să se amintească faptul că Curtea a statuat că reiese cu claritate din modul de redactare a acestei dispoziții că, pentru ca aceasta să își producă pe deplin efectele, ea trebuie să fie precizată prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept național (Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Association de médiation sociale, C‑176/12, EU:C:2014:2, punctele 44 și 45, precum și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth, C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 84).

50      În această privință, norme precum cele cuprinse în dispozițiile articolului 1 alineatul (1) și ale articolului 2 din Directiva 98/59, adresate statelor membre și care stabilesc ipotezele în care trebuie să aibă loc o procedură de informare și de consultare a reprezentanților lucrătorilor în cazul concedierii colective a acestora, precum și condițiile de fond și de procedură pe care trebuie să le îndeplinească această informare și această consultare nu pot fi deduse, ca norme de drept direct aplicabile, din modul de redactare a articolului 27 din cartă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Association de médiation sociale (C‑176/12, EU:C:2014:2, punctul 46).

51      În consecință, articolul 27 din cartă nu poate fi invocat ca atare într‑un litigiu precum cel în discuție în cauza principală în scopul de a concluziona că dispozițiile naționale neconforme cu articolul 1 alineatul (1) și cu articolul 2 din Directiva 98/59 trebuie înlăturate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Association de médiation sociale, C‑176/12, EU:C:2014:2, punctul 48).

52      Această constatare nu poate fi infirmată prin coroborarea articolului 27 din cartă cu articolul 1 alineatul (1) și cu articolul 2 din Directiva 98/59, dat fiind că, în măsura în care acest articol 27 nu este suficient prin el însuși pentru a conferi particularilor un drept invocabil ca atare, situația nu poate fi diferită în cazul unei astfel de coroborări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Association de médiation sociale, C‑176/12, EU:C:2014:2, punctul 49).

53      În ceea ce privește, pe de altă parte, articolul 30 din cartă, care prevede că orice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale, este necesar să se considere că motivele prezentate la punctele 49-52 din prezenta hotărâre trebuie, mutatis mutandis, să conducă la o concluzie analoagă celei care reiese din cuprinsul acestor puncte în ceea ce privește articolul 27 din cartă.

54      Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 49 din prezenta hotărâre în ceea ce privește acest articol 27, reiese cu claritate din modul de redactare a articolului 30 din cartă că, pentru ca această din urmă dispoziție să își producă pe deplin efectele, ea trebuie să fie precizată prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept național.

55      Astfel, independent chiar și de aspectul dacă nerespectarea unor norme aferente informării și consultării reprezentanților lucrătorilor în caz de concediere colectivă precum cele prevăzute la articolul 1 alineatul (1) și la articolul 2 din Directiva 98/59 ar putea sau nu intra în domeniul de aplicare material al articolului 30 din cartă și al noțiunii de „concediere nejustificată”, în sensul acestei dispoziții, este suficient să se constate că astfel de norme adresate statelor membre, care stabilesc ipotezele în care trebuie să aibă loc o procedură de informare și de consultare a reprezentanților lucrătorilor în cazul concedierii colective a acestora, precum și condițiile de fond și de procedură pe care trebuie să le îndeplinească această informare și această consultare nu pot fi deduse, ca norme de drept direct aplicabile, din modul de redactare a acestui articol 30.

56      Prin urmare și în mod analog celor expuse la punctele 51 și 52 din prezenta hotărâre cu privire la articolul 27 din cartă, articolul 30 din aceasta nu poate fi invocat, ca atare sau coroborat cu articolul 1 alineatul (1) și cu articolul 2 din Directiva 98/59, într‑un litigiu între particulari precum cel în discuție în cauza principală, pentru a concluziona că trebuie înlăturate dispoziții naționale neconforme cu dispozițiile menționate ale Directivei 98/59.

57      Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu impune unei instanțe naționale sesizate cu un litigiu între particulari să lase neaplicată o reglementare națională precum cea menționată la punctul 39 din prezenta hotărâre în cazul în care aceasta contravine dispozițiilor articolului 1 alineatul (1) și ale articolului 2 din Directiva 98/59.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

58      Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

1)      Articolul 1 alineatul (1) coroborat cu articolul 2 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective

trebuie interpretate în sensul că

se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia încetarea contractelor de muncă ale unui număr de lucrători mai mare decât cel prevăzut la acest articol 1 alineatul (1), în urma pensionării angajatorului, nu este calificată drept „concediere colectivă” și, prin urmare, nu determină necesitatea informării și consultării reprezentanților lucrătorilor prevăzute la acest articol 2.

2)      Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu impune unei instanțe naționale sesizate cu un litigiu între particulari să lase neaplicată o reglementare națională precum cea menționată la punctul 1 din prezentul dispozitiv în cazul în care aceasta contravine dispozițiilor articolului 1 alineatul (1) și ale articolului 2 din Directiva 98/59.

Semnături

*      Limba de procedură: spaniola.

1      Nume fictiv care nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile la procedură.