Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 11 iulie 2024(1)

Cauza C‑400/23

Procedură penală

împotriva

VB

cu participarea

Sofiyska gradska prokuratura

[cerere de decizie preliminară formulată de Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria)]

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva (UE) 2016/343 – Dreptul de a fi prezent la proces – Articolul 8 alineatul (2) – Proces ce conduce la o hotărâre de condamnare sau de achitare în lipsă – Modalități de examinare a condițiilor care guvernează recunoașterea dreptului la un nou proces – Dreptul acuzării și al apărării de a fi ascultat – Articolul 8 alineatul (4) – Forma și domeniul de aplicare al căilor de atac disponibile după pronunțarea unei hotărâri în lipsă – Informarea persoanei condamnate în lipsă cu privire la drepturile sale procedurale – Modalități – Articolul 9 – Dreptul la un nou proces – Reglementare națională care condiționează recunoașterea dreptului la un nou proces de introducerea prealabilă a unei cereri de redeschidere a procedurii penale la o autoritate judiciară în fața căreia persoana judecată în lipsă trebuie să se prezinte în persoană – Compatibilitate – Directiva 2012/13/UE – Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale – Articolul 6 – Dreptul la informare cu privire la acuzare”

I.      Introducere

1.        În prezenta trimitere preliminară, care este a doua trimitere formulată în cadrul litigiului principal, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria) urmărește să obțină precizări referitoare, pe de o parte, la aprecierea condițiilor care guvernează recunoașterea în favoarea unei persoane judecate în lipsă a dreptului său la un nou proces și, pe de altă parte, la informarea acestei persoane cu privire la drepturile sale procedurale în sensul articolului 8 alineatul (4) și al articolului 9 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale(2).

2.        În Hotărârea din 8 iunie 2023, VB (Informarea celui condamnat în lipsă)(3), Curtea a statuat că articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343, în temeiul căruia statul membru se asigură că, atunci când persoana acuzată este informată cu privire la hotărârea pronunțată în lipsă și, în special, atunci când este prinsă, ea este informată și despre posibilitatea de a contesta hotărârea și despre dreptul la un nou proces, nu impune unei instanțe naționale să includă asemenea informații în decizia menționată. În acest context, Curtea a arătat că este lăsată la latitudinea statelor membre alegerea modalităților prin care asemenea informații sunt puse la dispoziția persoanei interesate, cu condiția ca acestea să fie aduse la cunoștința persoanei respective în momentul în care ea este informată cu privire la decizia în cauză(4).

3.        În prezenta cauză, instanța de trimitere urmărește să confrunte aceste principii cu sistemul procedural național. Astfel, ea arată că, în conformitate cu legislația bulgară, autoritatea de judecată care statuează cu privire la fondul acuzării și care pronunță o hotărâre în lipsă nu este competentă să aprecieze dacă persoana acuzată poate beneficia de un nou proces în raport cu condițiile prevăzute de Directiva 2016/343. În această privință, ea arată că o asemenea apreciere este de competența exclusivă a Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria), care trebuie să fie sesizată, în prealabil, cu o cerere de redeschidere a procedurii penale formulată de persoana interesată și care se pronunță sub rezerva prezentării în persoană a acesteia.

4.        Instanța de trimitere adresează Curții o serie de întrebări preliminare care urmăresc să aprecieze măsura în care astfel de modalități îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 8 alineatul (4) și la articolul 9 din Directiva 2016/343. În acest scop, Curtea va trebui să țină seama de dispozițiile prevăzute în special de Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale(5), care stabilește și mecanisme de protecție a drepturilor persoanelor suspectate și acuzate în cadrul procedurilor penale la care este supusă persoana interesată.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

1.      Directiva 2012/13

5.        Directiva 2012/13 consacră dreptul la informare al persoanei suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale.

6.        Articolul 3 alineatul (1) litera (c) din această directivă definește dreptul la informare cu privire la drepturi după cum urmează:

„Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:

[…]

(c)      dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu articolul 6.”

7.        Articolul 6 din directiva menționată, intitulat „Dreptul la informare cu privire la acuzare”, prevede:

„(1)      Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

[…]

(3)      Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.

[…]”

2.      Directiva 2016/343

8.        Directiva 2016/343 prevede, în conformitate cu articolul 1 din aceasta, norme minime comune cu privire, pe de o parte, la anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție și, pe de altă parte, la dreptul de a fi prezent la proces.

9.        Articolul 8 din această directivă, intitulat „Dreptul de a fi prezent la proces”, prevede la alineatele (1)-(4):

„(1)      Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente la propriul proces.

(2)      Statele membre pot să prevadă că un proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate poate avea loc în absența persoanei în cauză, cu condiția ca:

(a)      persoana suspectată sau acuzată să fi fost informată în timp util cu privire la proces și la consecințele neprezentării; sau

(b)      persoana suspectată sau acuzată care a fost informată cu privire la proces să fie reprezentată de un avocat mandatat, care a fost numit fie de către persoana suspectată sau acuzată, fie de către stat.

(3)      O hotărâre luată în conformitate cu alineatul (2) poate fi pusă în executare împotriva persoanei suspectate sau acuzate în cauză.

(4)      Atunci când statele membre prevăd posibilitatea desfășurării proceselor în lipsa persoanelor suspectate sau acuzate, dar condițiile prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol nu pot fi îndeplinite din cauză că suspectul sau inculpatul nu poate fi localizat, în pofida eforturilor rezonabile depuse în acest scop, statele membre pot să prevadă că o hotărâre poate fi totuși luată și pusă în executare. În acest caz, statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu privire la hotărâre și, în special, atunci când sunt prinse, ele sunt informate și despre posibilitatea de a contesta hotărârea și despre dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac, în conformitate cu articolul 9.”

10.      Articolul 9 din directiva menționată, intitulat „Dreptul la un nou proces”, prevede:

„Statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate nu au fost prezente la procesul lor și condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) nu au fost îndeplinite, persoanele în cauză au dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi, și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale. În acest sens, statele membre se asigură că persoanele în cauză suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente, de a participa efectiv, în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul intern, și de a‑și exercita dreptul la apărare.”

B.      Dreptul bulgar

11.      Articolul 15 alineatele (2) și (3) din Nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală) (denumit în continuare „NPK”) prevede:

„(2)      Persoanele acuzate și celelalte persoane care participă la procedurile penale dispun de toate mijloacele procedurale necesare pentru a‑și apăra drepturile și interesele legitime.

(3)      Judecătorul, procurorul și organele de cercetare penală informează persoanele menționate la alineatul (2) cu privire la drepturile lor procedurale și le asigură posibilitatea de a le exercita.”

12.      Articolul 423 alineatele (1)-(4) din NPK prevede:

„(1)      În termen de șase luni de la luarea la cunoștință a condamnării penale definitive […], persoana condamnată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal invocând lipsa sa în cursul [procedurii penale]. Se admite cererea, cu excepția cazului în care persoana condamnată, după comunicarea capetelor de acuzare în timpul cercetării, a fugit, astfel încât procedura prevăzută la articolul 247c alineatul (1) nu a putut fi executată, sau chiar, după executarea procedurii respective, aceasta nu s‑a prezentat la ședință fără un motiv valabil.

(2)      Cererea nu suspendă executarea pedepsei, cu excepția cazului în care instanța dispune altfel.

(3)      Procedura de redeschidere a unei proceduri penale se închide în cazul neprezentării persoanei condamnate în lipsă fără un motiv valabil.

(4)      Atunci când o persoană condamnată în lipsă se află în detenție în executarea unei condamnări definitive, iar instanța redeschide procesul penal, aceasta se pronunță prin hotărârea sa cu privire la măsura detenției.”

13.      Articolul 424 alineatele (1) și (2) din NPK prevede:

„(1)      Cererea de redeschidere a unei cauze penale în conformitate cu articolul 422 alineatul (1) punctul 5 este examinată de Apelativen sad [Curtea de Apel, Bulgaria] competentă, atunci când actul menționat la articolul 419 a fost pronunțat de un Rayonen sad [tribunal de raion, Bulgaria] sau de un Okrazhen sad [tribunal regional, Bulgaria] în calitate de instanță de apel, cu excepția noilor hotărâri.

(2)      În afara cazurilor menționate la alineatul (1), cererea de redeschidere a unei cauze penale este examinată de Varhoven kasatsionen sad [Curtea Supremă de Casație].”

14.      Articolul 425 alineatul (2) din NPK prevede:

„În cazurile prevăzute la articolul 423 alineatul (1), procedura se redeschide și se reia din stadiul în care cauza s‑a judecat în lipsă.”

III. Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare(6)

15.      Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unor proceduri penale inițiate împotriva lui VB în legătură cu fapte susceptibile să constituie infracțiuni pasibile de pedepse privative de libertate. Aceste proceduri penale s‑au desfășurat încă de la început în absența lui VB. El nu a putut primi nicio înștiințare oficială cu privire la acuzațiile care i se aduceau. În plus, acesta nu a putut fi informat nici cu privire la trimiterea sa în fața unei instanțe și, cu atât mai mult, nici cu privire la data și la locul ședinței de judecată sau cu privire la consecințele neprezentării sale. Astfel, autoritățile naționale competente nu au reușit să îl localizeze pe VB, întrucât acesta s‑a sustras de la procedură, în cursul fazei de urmărire, înainte de operațiunea poliției vizând arestarea suspecților. A fost declarat ca fiind „căutat”, în special printr‑un mandat european de arestare, dar nu a fost găsit.

16.      Procedurile penale în discuție în litigiul principal sunt încă în curs de desfășurare și s‑a administrat majoritatea probelor. Instanța națională sesizată cu aceste proceduri penale, care era anterior Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria), aflată la originea trimiterii preliminare formulate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea VB I, și care este în prezent Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia), ridică, pe de o parte, problema măsurilor pe care va trebui să le adopte pentru a garanta că VB, dacă ar fi condamnat în lipsă la o pedeapsă privativă de libertate, va fi informat, în momentul reținerii sale, cu privire la hotărârea pronunțată în privința sa, precum și cu privire la drepturile sale procedurale în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (4) și la articolul 9 din Directiva 2016/343, așa cum au fost interpretate de Curte în Hotărârea VB I.

17.      Pe de altă parte, această instanță ridică problema dacă legislația bulgară, care prevede un mecanism prin care persoana condamnată în lipsă este informată cu privire la dreptul său la un nou proces numai în urma ședinței de soluționare a cererii de redeschidere a procesului penal, la care trebuie să se prezinte în persoană, respectă sau nu cerințele stabilite de Directiva 2016/343 și, în special, dreptul de a fi informată cu privire la dreptul său la un nou proces prevăzut la articolul 8 alineatul (4) din această directivă.

18.      În aceste condiții, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      a)      Articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva [2016/343] trebuie interpretat în sensul că o persoană care a fost condamnată în lipsă la o pedeapsă privativă de libertate, în absența unuia dintre cazurile prevăzute la alineatul (2), trebuie să fie informată cu privire la hotărârea prin care a fost condamnată atunci când este reținută în scopul executării acestei pedepse?

b)      Care este conținutul cerinței «sunt informate cu privire la hotărâre» prevăzute la articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva [2016/343] și impune această cerință predarea unei copii a hotărârii?

c)      În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, literele a) și b): articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva [2016/343] se opune ca o instanță națională să decidă predarea unei copii a acestei hotărâri?

2)      a)      O reglementare națională care – pentru cazul în care se examinează o acuzație și se pronunță o hotărâre judecătorească de condamnare în lipsa persoanei acuzate, fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din [Directiva 2016/343] – nu prevede nicio modalitate de informare a persoanei condamnate în lipsă cu privire la dreptul acesteia la un nou proces cu participarea sa și, în special, dacă o astfel de informare nu are loc atunci când persoana condamnată în lipsă este reținută este compatibilă cu articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva [2016/343]?

b)      Prezintă importanță faptul că reglementarea națională – articolul 423 din [Nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală; denumit în continuare «NPK»] – prevede că persoana condamnată în lipsă este informată cu privire la dreptul său la un nou proces, dar numai după ce a formulat o cerere privind anularea acestei condamnări și desfășurarea unui nou proces cu participarea sa, informarea efectuându‑se sub forma unei hotărâri judecătorești ca răspuns la această cerere?

c)      În cazul unui răspuns negativ: cerințele prevăzute la articolul 8 alineatul (4) a doua teză și la articolul 10 alineatul (1) din Directiva [2016/343] sunt respectate atunci când instanța care examinează o acuzație în materie penală și pronunță o hotărâre de condamnare în lipsa persoanei acuzate, în absența unuia dintre cazurile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din directivă, indică în hotărârea sa dreptul acestei persoane la un nou proces sau la o altă cale de atac și obligă persoanele care efectuează reținerea persoanei condamnate să îi predea acesteia din urmă o copie a respectivei hotărâri?

d)      În cazul unui răspuns afirmativ: articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva [2016/343] se opune ca o instanță care pronunță o hotărâre de condamnare în lipsă a unei persoane acuzate, în absența unuia dintre cazurile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din directivă, să decidă să indice în hotărârea sa dreptul acestei persoane la un nou proces sau la o altă cale de atac, în temeiul articolului 9 din directiv[a menționată], și să oblige persoanele care efectuează reținerea persoanei condamnate să îi predea acesteia din urmă o copie a respectivei hotărâri?

3)      Care este primul și ultimul moment posibil în care instanța ar trebui să stabilească dacă procedura penală desfășurată în lipsa persoanei acuzate nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva [2016/343] și să ia măsuri pentru a asigura informarea prevăzută la articolul 8 alineatul (4) a doua teză din directivă?

4)      Hotărârea menționată la a treia întrebare trebuie să țină seama de punctele de vedere ale acuzării și ale apărării persoanei acuzate absente?

5)      a)      Expresia «posibilitatea de a contesta hotărârea» de la articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva [2016/343] se referă la dreptul la o cale de atac în instanță sau se referă la contestarea unei hotărâri judecătorești definitive?

b)      Care ar trebui să fie conținutul informării care trebuie efectuată, în conformitate cu articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva [2016/343], față de o persoană care a fost condamnată în lipsă, fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (2), cu privire la «dreptul [său] la un nou proces sau la o altă cale de atac, în conformitate cu articolul 9»: acesta ar trebui să vizeze dreptul de a beneficia de o astfel de cale de atac în cazul în care persoana respectivă contestă condamnarea sa în lipsă sau dreptul de a formula o astfel de cerere a cărei temeinicie urmează să fie apreciată ulterior?

6)      Care este conținutul expresiei «o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi, și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale» de la articolul 9 prima teză din [Directiva 2016/343]?

7)      O reglementare națională – articolul 423 alineatul (3) din NPK – care impune prezentarea în persoană a persoanei condamnate în lipsă drept condiție obligatorie pentru ca cererea sa privind un nou proces să poată fi examinată și admisă este conformă cu articolul 8 alineatul (4) și cu articolul 9 din Directiva [2016/343]?

8)      Articolul 8 alineatul (4) a doua teză și articolul 9 din Directiva 2016/343 se aplică persoanelor achitate?”

19.      Numai Comisia Europeană a depus observații scrise.

IV.    Analiză

20.      Înainte de a trece la examinarea acestor întrebări, trebuie amintit că Directiva 2016/343, la fel ca și Directiva 2012/13, a fost adoptată în temeiul articolului 82 alineatul (2) TFUE. Din acest articol rezultă că, pentru a facilita recunoașterea reciprocă, precum și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, legiuitorul Uniunii poate stabili norme minime care se referă printre altele la drepturile persoanelor în procedura penală. Directiva 2016/343 are astfel ca obiect, conform considerentului (9) și articolului 1 din aceasta, consolidarea dreptului fundamental la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale, astfel încât să crească încrederea statelor membre în sistemul de justiție penală al celorlalte state membre, prin stabilirea unor norme minime comune privind, printre altele, dreptul de a fi prezent la proces(7). Aceste norme numite „minime” privesc, în realitate, principii procedurale de la care statele membre nu pot deroga și care sunt esențiale pentru a garanta dreptul la apărare și respectarea dreptului la un proces echitabil, în special al persoanelor împotriva cărora a fost pronunțată o hotărâre în lipsă.

21.      Deși legiuitorul Uniunii trebuie, în conformitate cu articolul 82 alineatul (2) primul paragraf ultima teză TFUE, să ia în considerare tradițiile juridice și sistemele de drept ale statelor membre, astfel încât un sistem procedural unic nu poate fi impus, totuși aceste sisteme procedurale naționale trebuie să respecte nu numai principiile în discuție, cu riscul de a împiedica exercitarea dreptului de a fi prezent la proces recunoscut persoanei acuzate, dar și recunoașterea reciprocă a hotărârilor privind condamnarea în lipsă a acestei persoane(8).

22.      Acesta este contextul în care instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe. Astfel, din decizia de trimitere reiese că, în măsura în care cooperarea transfrontalieră ar putea părea necesară, aceasta urmărește să garanteze că hotărârea de condamnare pe care o va pronunța în urma unei proceduri care se va desfășura în lipsa lui VB va respecta garanțiile sale procedurale, astfel încât această decizie să poată fi recunoscută de autoritățile judiciare ale celorlalte state membre în cadrul executării unui eventual mandat european de arestare(9).

23.      În acest scop, instanța menționată adresează mai multe întrebări preliminare referitoare la modalitățile de aplicare a articolului 8 alineatul (4) și a articolului 9 din Directiva 2016/343, pe care propunem Curții să le regrupeze în vederea examinării lor.

A.      Examinarea condițiilor care guvernează recunoașterea dreptului la un nou proces (a treia, a patra, a șaptea și a opta întrebare preliminară)

24.      Instanța de trimitere solicită Curții să precizeze condițiile în care poate constata că dispozițiile articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343 nu au fost îndeplinite și că au fost respectate cele referitoare la recunoașterea dreptului la un nou proces, în sensul articolului 8 alineatul (4) și al articolului 9 din Directiva 2016/343. În timp ce, prin intermediul celei de a opta întrebări, instanța de trimitere ridică problema dacă această examinare trebuie să se desfășoare atunci când persoana acuzată a făcut obiectul unei hotărâri de achitare, ea se întreabă, prin intermediul celei de a treia întrebări, care este „primul și ultimul moment posibil” în care trebuie să se desfășoare examinarea respectivă și, prin intermediul celei de a patra întrebări, dacă este necesar să se țină seama atât de observațiile acuzării, cât și de cele ale avocatului apărării, în scopul desfășurării acesteia.

25.      Analiza fiecăreia dintre aceste întrebări necesită să se amintească, cu titlu introductiv, sensul și întinderea aprecierii impuse de articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343.

26.      Articolele 8 și 9 din Directiva 2016/343 stabilesc un regim juridic care garantează persoanei suspectate și acuzate în cadrul unei proceduri penale dreptul de a fi prezentă la proces(10). Dacă articolul 8 alineatul (1) din această directivă impune statului membru obligația de a asigura respectarea dreptului de a fi prezent la proces, în schimb, articolul 8 alineatele (2) și (4) din directiva menționată stabilește două regimuri juridice care permit statului membru să se pronunțe pe fondul unei acuzații în urma unei proceduri desfășurate în lipsa persoanei acuzate, garantând totodată respectarea efectivă a dreptului său la un proces.

27.      Regimul prevăzut la articolul 8 alineatele (2) și (3) din Directiva 2016/343, interpretat în lumina considerentelor (35)-(37) ale acesteia, privește situația în care un stat membru poate să prevadă că un proces se poate desfășura și poate duce la o „hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția” persoanei acuzate și să pună în executare această decizie fără a prevedea dreptul la un nou proces pentru motivul că persoana respectivă a renunțat în mod voluntar și neechivoc să se prezinte la proces sau să se apere, în condițiile prevăzute la alineatul (2) al articolului menționat. Orice renunțare la dreptul de a se prezenta sau de a se apăra implică, așadar, executarea hotărârii pronunțate la finalul procesului desfășurat în lipsă și imposibilitatea persoanei acuzate de a contesta această hotărâre și de a solicita o nouă judecată.

28.      În schimb, regimul prevăzut la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 presupune că condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din această directivă nu au putut fi îndeplinite, întrucât persoana acuzată nu a putut fi localizată în pofida eforturilor autorităților competente. Acesta permite statului membru să prevadă că persoana respectivă poate fi judecată în lipsă și că „o hotărâre” poate fi pronunțată cu condiția ca persoana respectivă să fie informată în mod corespunzător cu privire la posibilitatea de a contesta această hotărâre și la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac, în conformitate cu articolul 9 din directiva menționată(11).

29.      În lumina acestor considerații trebuie să se răspundă la întrebările instanței de trimitere.

1.      Beneficiarii dreptului la un nou proces

30.      Prin intermediul celei de a opta întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze dacă dispozițiile referitoare la dreptul la informare sau la dreptul la un nou proces, prevăzute la articolul 8 alineatul (4) și, respectiv, la articolul 9 din Directiva 2016/343, se aplică atunci când persoana acuzată a făcut obiectul unei hotărâri de achitare pronunțate în lipsă.

31.      Astfel, instanța de trimitere subliniază că, contrar articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, care stabilește condițiile în care „o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate”(12) poate fi pusă în executare în urma unui proces care s‑a desfășurat în absența sa, o asemenea precizare nu figurează nici la articolul 8 alineatul (4) din această directivă, care reglementează împrejurările în care „o hotărâre poate fi totuși luată și pusă în executare”(13), nici la articolul 9 din aceasta, care stabilește condițiile în care „hotărârea inițială”(14) poate fi anulată ca urmare a desfășurării unui nou proces.

32.      Considerăm, mai întâi, că această întrebare privește o ipoteză destul de teoretică în care o persoană achitată în lipsă ar contesta hotărârea de achitare și ar solicita un nou proces cu riscul, de această dată, de a fi condamnată.

33.      În continuare, ținând seama de corelația pe care legiuitorul Uniunii o stabilește între articolul 8 alineatul (2), articolul 8 alineatul (4) și articolul 9 din Directiva 2016/343, nu există nicio îndoială că aceste dispoziții formează un întreg care necesită o lectură și o înțelegere de ansamblu. Din lucrările pregătitoare ale acestei directive reiese astfel că legiuitorul respectiv a intenționat în mod clar să definească domeniul de aplicare al dispozițiilor care reglementează desfășurarea unui proces în lipsă și, în special, al garanțiilor procedurale asociate acestuia ca aplicându‑se oricărui proces penal având ca obiectiv evaluarea „vinovăției acuzatului (atât în cazul deciziilor de condamnare, cât și în cazul celor de achitare)”(15).

34.      În sfârșit, a exclude, în principiu, persoana în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre în lipsă de la dreptul la o nouă procedură de judecată, pentru motivul că a fost achitată, ar echivala cu nerespectarea, în mod vădit, a sensului și finalității dreptului de a fi prezent la proces și cu ruperea caracterului echitabil al procedurii în cadrul căreia acesta reprezintă un element esențial(16). Astfel, chiar dacă respectiva persoană ar obține o achitare, ea s‑ar putea considera privată de posibilitatea de a fi „ascultată” de instanță și de a se confrunta cu martori și/sau cu victime, ceea ce este un element fundamental al unui proces penal(17).

35.      Având în vedere aceste elemente, concluzionăm că articolul 8 alineatul (4) și articolul 9 din Directiva 2016/343 trebuie interpretate în sensul că se aplică persoanei în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre de achitare în lipsă.

2.      Modalitățile procedurale ale examinării care guvernează recunoașterea dreptului la un nou proces

36.      Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că Directiva 2016/343 nu realizează o armonizare exhaustivă a procedurii penale(18). Deși legiuitorul Uniunii enunță condițiile de fond în raport cu care un stat membru este obligat să se asigure că persoana în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre în lipsă va beneficia sau nu de un drept la un nou proces în temeiul dispozițiilor prevăzute la articolul 9 din directiva menționată, acesta nu stabilește, în schimb, modalitățile procedurale potrivit cărora aprecierea acestor condiții trebuie efectuată și, în special, cadrul, precum și termenul în care aceasta trebuie să se înscrie.

37.      Prin urmare, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, revine statului membru atribuția de a defini, în funcție de particularitățile sistemului său juridic, condițiile și modalitățile procedurale referitoare la această examinare, cu condiția însă ca aceste modalități să nu fie, în situațiile care intră sub incidența dreptului Uniunii, mai puțin favorabile decât în situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității)(19).

38.      Pe de altă parte, după cum reiese din considerentul (47) al Directivei 2016/343, statele membre sunt obligate să garanteze respectarea drepturilor și principiilor generale fundamentale recunoscute atât de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(20), cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale(21).

39.      Pe baza acestor elemente și în special în raport cu principiul efectivității și cu dreptul la un proces echitabil trebuie să se aprecieze dacă un stat membru a prevăzut proceduri care să permită recunoașterea dreptului la un nou proces după ce autoritatea de judecată a statuat cu privire la fondul acuzării și a pronunțat o hotărâre în lipsă(22).

40.      „Primul moment” în care statul membru poate prevedea proceduri referitoare la această examinare este, în opinia noastră, ușor de identificat, întrucât corespunde deschiderii procesului. Astfel, numai din momentul în care autoritatea de judecată constată că persoana acuzată este absentă de la proces sau nu este reprezentată ea poate aprecia măsura în care această persoană a renunțat în mod neechivoc să se prezinte sau să se apere și să desfășoare procedura penală în lipsă.

41.      În schimb, „ultimul moment”, în general, corespunde, în opinia noastră, momentului în care autoritățile competente intenționează să pună în executare hotărârea pronunțată în lipsă, fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343. Într‑adevăr, regimul juridic al articolului 8 alineatul (4) din această directivă nu este de a prevedea posibilitatea de a judeca o persoană în absența acesteia, ci de a preciza consecințele legate de executarea hotărârii pronunțate în lipsă, în afara condițiilor prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată. În procedura penală, punerea în executare a unei hotărâri de condamnare presupune ca aceasta să fie executorie și definitivă. În ipoteza în care autoritatea de judecată a statuat cu privire la fondul acuzării și a pronunțat o hotărâre în lipsă, în condițiile în care nu s‑a stabilit că persoana acuzată renunțase să se prezinte sau să se apere, punerea în executare a acestei hotărâri nu va fi posibilă decât dacă respectiva persoană nu exercită căile de atac prevăzute de dreptul național sau nu solicită un nou proces. În aceste împrejurări, considerăm că nimic nu se opune ca un stat membru să stabilească o procedură prin care autoritățile competente să examineze condițiile ce guvernează recunoașterea dreptului la un nou proces într‑un stadiu ulterior al procedurii penale, după ce autoritatea de judecată a pronunțat o hotărâre în lipsă, în măsura în care se suspendă executarea hotărârii respective până la finalizarea acestei examinări.

42.      Totuși, în măsura în care instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la „ultimul moment” posibil în care poate, în calitate de instanță care se pronunță cu privire la fondul acuzării, să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, astfel încât, dacă este cazul, să informeze persoana acuzată cu privire la posibilitatea de a contesta hotărârea pe care o va pronunța și la dreptul său la un nou proces, acest „ultim moment” este cel în care instanța respectivă va pronunța hotărârea prin care statuează cu privire la vinovăția sau nevinovăția acelei persoane, întrucât, în continuare, această instanță nu va mai fi competentă în procedură.

43.      Trebuie să se examineze în prezent măsura în care instanța trebuie să țină seama de observațiile acuzării și de cele ale avocatului apărării în vederea examinării condițiilor prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343.

44.      Amintim că această examinare constituie o fază esențială a procedurii penale întrucât de rezultatul său depinde fie punerea în executare a hotărârii pronunțate în lipsă, fie desfășurarea unui nou proces. Examinarea menționată trebuie, în acest sens, să se desfășoare cu respectarea garanțiilor procedurale care asigură persoanelor în cauză respectarea dreptului la apărare, prevăzut la articolul 47 din cartă.

45.      Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că principiul contradictorialității, ce reprezintă o componentă a dreptului la apărare, presupune în special că părțile la un proces trebuie să aibă dreptul de a lua cunoștință de toate înscrisurile sau observațiile prezentate instanței pentru a influența decizia acesteia și de a le discuta(23). În ceea ce privește principiul egalității armelor, care reprezintă un corolar al noțiunii înseși de proces echitabil, acesta presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a‑și susține cauza, inclusiv probele, în condiții care să nu o plaseze într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul său(24).

46.      În cadrul unei proceduri prin care se urmărește să se stabilească dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, persoana acuzată trebuie să poată fi ascultată și să poată invoca în mod efectiv, dacă este cazul, prin intermediul avocatului său, toate motivele care justifică recunoașterea, în privința sa, a dreptului la un nou proces, cu atât mai mult cu cât reprezentarea sa de către un avocat este, în principiu, de natură să demonstreze că înțelege să îi garanteze dreptul la apărare(25).

47.      Având în vedere natura examinării efectuate de autoritatea competentă, persoana acuzată trebuie să poată dezbate în contradictoriu elemente de fapt care sunt decisive pentru rezultatul procedurii. Aceasta trebuie, printre altele, să fie ascultată cu privire la aspectul dacă cunoștea natura și cauza acuzației formulate împotriva sa, precum și cu privire la măsura în care i s‑a comunicat personal această acuzație sau a fost citată în mod corespunzător. Astfel, această examinare impune autorității competente să dovedească existența sau nu a unei renunțări pe baza unor fapte precise, obiective și pertinente. În acest context, observațiile formulate atât de acuzare, cât și de apărare par esențiale și pot exercita o influență determinantă asupra aprecierii condițiilor prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343.

48.      Având în vedere aceste elemente, apreciem că articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 trebuie interpretat în sensul că statul membru poate prevedea proceduri referitoare la examinarea condițiilor care guvernează recunoașterea dreptului la un nou proces, prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, după ce autoritatea de judecată a pronunțat o hotărâre în lipsă împotriva persoanei acuzate, în măsura în care se suspendă executarea hotărârii respective până la finalizarea acestei examinări, iar autoritatea competentă ascultă, în acest scop, atât acuzarea, cât și apărarea.

49.      Și în acest caz, instanța de trimitere pare să se plaseze totuși în punctul în care trebuie să se pronunțe în lipsă și urmărește să afle dacă, pentru a constata că sunt sau nu îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, ea trebuie să admită punctul de vedere al acuzării și al avocatului desemnat să apere interesele persoanei acuzate. În opinia noastră, principiile enunțate la punctul anterior din prezentele concluzii sunt aplicabile.

3.      Modalitățile procedurale referitoare la recunoașterea dreptului la un nou proces, prevăzute la articolul 423 din NPK

50.      Prin intermediul celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 8 alineatul (4) a doua teză și articolul 9 din Directiva 2016/343 trebuie interpretate în sensul că se opun unui sistem procedural național în care persoana în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în lipsă la o pedeapsă privativă de libertate, în condițiile în care nu s‑a stabilit că renunțase să se prezinte sau să se apere, are obligația, pentru a beneficia de dreptul la un nou proces, să formuleze o cerere de redeschidere a procedurii penale la Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) și să se prezinte în persoană în fața acesteia.

51.      Nu considerăm că un sistem procedural precum cel în discuție este criticabil în sine nu numai pentru motivele expuse la punctul 41 din prezentele concluzii, ci și prin respectarea normei prevăzute la articolul 82 alineatul (2) TFUE, și anume că normele adoptate pe baza acestei dispoziții trebuie să țină seama de diferențele existente între tradițiile juridice și sistemele de drept ale statelor membre.

52.      Este însă necesar și ca acest sistem procedural să respecte, în stadiul punerii sale în aplicare, condițiile care guvernează recunoașterea dreptului la un nou proces prevăzute la articolul 8 alineatele (2) și (4), precum și la articolul 9 din Directiva 2016/343, astfel cum au fost interpretate de Curte, și să permită, date fiind caracteristicile sale, persoanei care a fost condamnată în lipsă, atunci când nu s‑a stabilit că renunțase să se prezinte sau să se apere, să își exercite pe deplin dreptul la apărare, ceea ce trebuie examinat în prezent(26).

53.      Or, sub rezerva verificărilor care vor trebui efectuate de instanța de trimitere, considerăm că caracteristicile acestui sistem, așa cum reies din decizia de trimitere, nu permit garantarea respectării drepturilor procedurale ale persoanei respective.

54.      Amintim că cererea de redeschidere a procedurii penale constituie o fază specială a procedurii penale, a cărei importanță se poate dovedi capitală pentru persoana care a fost condamnată în lipsă la o pedeapsă privativă de libertate. Posibilitatea de a introduce o astfel de cerere este, în consecință, esențială, cu atât mai mult cu cât, apelul nemaifiind posibil, aceasta este singura cale de atac disponibilă pentru a duce la reexaminarea pe fond a cauzei(27).

55.      Or, în conformitate cu articolul 423 alineatul (2) din NPK, introducerea unei cereri de redeschidere a procedurii penale nu are efect suspensiv, „cu excepția cazului în care instanța dispune altfel”. Considerăm că o asemenea modalitate este, în sine, contrară principiului potrivit căruia o hotărâre de condamnare pronunțată în lipsă nu poate face obiectul unei executări imediate atât timp cât nu s‑a stabilit dacă persoana interesată are sau nu dreptul la un nou proces.

56.      În plus, din articolul 423 alineatul (3) din NPK reiese că examinarea cererii de redeschidere a procesului penal impune, în principiu, prezentarea în persoană a persoanei condamnate în lipsă(28). Astfel, această procedură se închide atunci când ea nu se prezintă în persoană în fața instanței competente, cu excepția cazului în care se justifică un motiv valabil.

57.      Indiferent de natura acestui motiv și de măsura în care persoana respectivă ar putea fi reprezentată de un avocat, o asemenea cerință echivalează cu a supune dreptul la un nou proces garantat la articolul 9 din Directiva 2016/343 unei condiții care nu este prevăzută de legiuitorul Uniunii.

58.      Desigur, această cerință răspunde preocupării legitime de a nu împiedica abuziv caracterul efectiv al urmăririi penale și buna administrare a justiției(29). În contextul unei cereri de redeschidere a procedurii penale, nu se poate reproșa în fapt unui stat membru că dorește să evite situațiile în care această cerere este introdusă în mod abuziv, fără seriozitate sau motivare, pentru a împiedica punerea în executare a unei hotărâri pronunțate în lipsă. Nu i se poate reproșa nici faptul că privilegiază mărturia personală a persoanei acuzate pentru a aprecia motivele care au justificat lipsa sa de la proces. După cum recunoaște Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prezentarea este importantă atât ca urmare a dreptului persoanei acuzate de a fi ascultată și de a prezenta instanței „versiunea sa asupra evenimentelor”(30), cât și a necesității de a controla exactitatea afirmațiilor sale(31).

59.      Cu toate acestea, o asemenea cerință poate implica o restrângere deosebit de severă a dreptului de a beneficia de un nou proces, atunci când persoana acuzată este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate. Astfel, într‑o asemenea ipoteză, considerăm că această persoană nu are alte opțiuni decât să se prezinte în persoană și, în consecință, să se constituie prizonieră în executarea hotărârii pronunțate în lipsă, în cazul în care dorește să beneficieze de un nou proces, întrucât absența sa „fără un motiv valabil” va implica, în conformitate cu articolul 423 alineatul (3) din NPK, închiderea procedurii și, prin urmare, renunțarea sa la o nouă procedură de judecată. Întrucât cererea de redeschidere a procedurii penale nu are efect suspensiv, persoana menționată va fi, în principiu, plasată în detenție în scopul executării pedepsei pronunțate în lipsă, „cu excepția cazului în care instanța dispune altfel”, chiar și atunci când autoritatea judiciară competentă nu a stabilit încă dacă renunțase să se prezinte sau să se apere. Pe de altă parte, adăugăm că hotărârea de condamnare va deveni irevocabilă în ipoteza în care această cerere ar fi respinsă, întrucât a expirat termenul de apel, iar decizia prin care Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) respinge cererea de redeschidere a procedurii penale nu poate fi ea însăși supusă unei căi de atac.

60.      Având în vedere importanța cererii de redeschidere a procedurii penale care se poate dovedi capitală pentru persoana condamnată în lipsă la o pedeapsă privativă de libertate, considerăm că cerința prezentării în persoană, în măsura în care constituie o condiție prealabilă și obligatorie pentru examinarea cererii și, prin urmare, pentru redeschiderea procedurii penale, nu justifică privarea acesteia de dreptul la un nou proces din moment ce nu se prezintă în persoană. O asemenea modalitate, combinată cu celelalte caracteristici ale acestei proceduri, este susceptibilă să determine o restrângere excesivă a dreptului la apărare al persoanei condamnate în lipsă, cu atât mai mult cu cât, după cum subliniază instanța de trimitere, articolul 423 din NPK prevede singura cale de atac disponibilă împotriva unei condamnări în lipsă odată ce aceasta dobândește, în a șaisprezecea zi de la pronunțare, autoritate de lucru judecat.

61.      Această interpretare se înscrie în linia jurisprudenței stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de care trebuie să se țină seama în cauză(32). Ea statuează că dreptul la un nou proces prevalează în raport cu importanța prezentării persoanei condamnate în lipsă în fața instanței. Faptul că persoana acuzată, deși informată în mod corespunzător, nu se prezintă, deoarece este împiedicată sau preferă să se abțină din motive personale, nu poate, în opinia sa și chiar în lipsa unei scuze, să justifice privarea acesteia de dreptul de a beneficia de un nou proces. Această Curte statuează de asemenea că norma potrivit căreia persoana condamnată în lipsă nu poate fi reprezentată de un avocat pare în egală măsură vădit disproporționată, întrucât conduce la sancționarea neprezentării reclamantului cu o interdicție absolută a oricărei apărări(33).

62.      Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră de asemenea că este disproporționat să se impună o astfel de cerință pentru a obține un nou proces în cazul în care autoritățile naționale procedează, în plus, la punerea în executare a hotărârii de condamnare pronunțate în lipsă(34). În opinia sa, o asemenea modalitate implică să se supună beneficiul dreptului la un proces echitabil unui „tip de cauțiune, libertatea fizică a persoanei în cauză”, și urmărește să substituie unor proceduri care țin de exercitarea competențelor poliției o obligație care revine acuzatului însuși(35). Or, deși preocuparea de a asigura executarea hotărârilor judecătorești este în sine legitimă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că autoritățile naționale au la dispoziție alte mijloace care le permit să se asigure de prezența persoanei condamnate(36). Astfel, în opinia sa, nu se poate pune problema obligării unei persoane libere de a se constitui prizonieră în executarea hotărârii de condamnare pronunțate în lipsă, indiferent de durata, chiar scurtă, a privării sale de libertate, pentru a beneficia de dreptul de a fi rejudecată în condiții conforme cu articolul 6 din CEDO, o asemenea modalitate încălcând principiul prezumției de nevinovăție(37).

63.      În Hotărârea Khalfaoui împotriva Franței, în care se punea în discuție o dispoziție din Codul de procedură penală francez în temeiul căreia nerespectarea obligației de instrumentare era sancționată prin decăderea din dreptul de a formula recurs, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, „[ț]inând seama de importanța controlului final efectuat de Cour de cassation [Curtea de Casație, Franța] în materie penală și a implicațiilor acestui control pentru cei care pot să fi fost condamnați la pedepse serioase privative de libertate, Curtea apreciază că este vorba în acest caz despre o sancțiune deosebit de severă în raport cu dreptul de acces la o instanță garantat de articolul 6 din [CEDO]”(38). În plus, aceasta a adăugat că „inadmisibilitatea recursului, bazată numai […] pe faptul că recurentul nu s‑a constituit prizonier în executarea hotărârii judecătorești care face obiectul recursului, obligă persoana interesată să execute deja ea însăși privarea de libertate care rezultă din hotărârea atacată, în condițiile în care această hotărâre nu poate fi considerată definitivă atât timp cât nu s‑a statuat cu privire la recurs sau termenul de exercitare a căii de atac nu a expirat”(39). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că se aducea astfel „atingere substanței înseși a dreptului la introducerea unei căi de atac, prin impunerea unei sarcini disproporționate recurentului, care rupe justul echilibru ce trebuie să existe între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura executarea hotărârilor judecătorești și, pe de altă parte, dreptul de acces la instanța de recurs și exercitarea dreptului la apărare”(40).

64.      În consecință, deși considerăm că sistemul procedural în discuție nu este criticabil în măsura în care impune persoanei acuzate să depună la autoritatea judiciară competentă o cerere de redeschidere a procedurii penale pentru a beneficia de un nou proces, apreciem, în schimb, că anumite caracteristici ale acestei proceduri, în special faptul că nu are efect suspensiv și impune ca persoana respectivă să se prezinte în persoană, nu permit să i se garanteze acesteia exercitarea efectivă a dreptului la apărare, în special a dreptului de a fi prezentă la proces.

65.      Având în vedere toate aceste elemente, considerăm că articolul 8 alineatul (4) a doua teză și articolul 9 din Directiva 2016/343 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un stat membru să stabilească o procedură prin care să impună persoanei în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre în lipsă, în condițiile în care nu s‑a stabilit că renunțase să se prezinte sau să se apere, să introducă în fața autorității competente o cerere de redeschidere a procedurii penale pentru ca această autoritate să aprecieze, având în vedere condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată, dacă această persoană beneficiază de dreptul la un nou proces, în măsura în care caracteristicile procedurii respective permit să i se garanteze acesteia dreptul de a fi prezentă la proces, precum și o exercitare efectivă a dreptului la apărare.

66.      În schimb, articolul 8 alineatul (4) a doua teză și articolul 9 din Directiva 2016/343 trebuie interpretate în sensul că se opun normei potrivit căreia o astfel de procedură nu ar avea efect suspensiv și ar impune, în plus, prezentarea în persoană a persoanei condamnate în lipsă la o pedeapsă privativă de libertate.

B.      Domeniul de aplicare și conținutul dreptului la informare al persoanei condamnate în lipsă (prima, a doua și a cincea întrebare preliminară)

67.      Prin intermediul primei, al celei de a doua și al celei de a cincea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva 2016/343 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană în privința căreia a fost pronunțată, în lipsă, o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, în condițiile în care nu s‑a stabilit, în raport cu condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din această directivă, că renunțase să se prezinte sau să se apere, să nu fie informată, atunci când este reținută, nici cu privire la această hotărâre, nici la posibilitatea de a o contesta, nici cu privire la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac. Această instanță ridică de asemenea problema formei și a conținutului pe care trebuie să le ia informațiile respective.

68.      Instanța menționată adresează aceste întrebări în măsura în care, în temeiul legislației bulgare, hotărârea pronunțată în lipsă nu ar fi notificată persoanei acuzate, iar aceasta nu ar fi, pe de altă parte, informată cu privire la drepturile sale procedurale și, în special, la posibilitatea de a introduce o cerere de redeschidere a procedurii penale în temeiul articolului 423 din NPK.

69.      Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică, așadar, problema măsurii în care un stat membru este obligat să prevadă proceduri pentru ca, la momentul punerii în executare a hotărârii pronunțate în lipsă în privința sa sau la momentul reținerii persoanei respective, aceasta să fie informată cu privire la hotărârea amintită, dacă este cazul, asigurându‑se că i se predă o copie a acelei hotărâri în integralitate.

70.      În plus, prin intermediul celei de a doua întrebări, aceasta solicită Curții să aducă precizări cu privire la modul în care un stat membru trebuie să își îndeplinească obligația de informare într‑un sistem procedural precum cel în discuție, în care, la momentul punerii în executare a hotărârii pronunțate în lipsă sau la momentul reținerii persoanei condamnate în lipsă, autoritățile competente nu s‑au pronunțat încă cu privire la existența dreptului la un nou proces, acest drept fiind recunoscut într‑o etapă ulterioară, în urma examinării unei cereri de redeschidere a procedurii penale pe care trebuie să o introducă această persoană.

1.      Cadrul de examinare a întrebărilor

71.      În temeiul articolului 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva 2016/343, statul membru trebuie să se asigure că, atunci când persoana în privința căreia a fost adoptată o hotărâre pronunțată în lipsă este informată cu privire la această hotărâre și, în special, atunci când este prinsă, aceasta este informată și despre posibilitatea de a contesta hotărârea și despre dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac.

72.      Reiese în mod neechivoc din termenii acestei dispoziții că legiuitorul Uniunii stabilește în sarcina statului membru o obligație de rezultat precisă, aceea de a se asigura că persoana în privința căreia a fost adoptată o hotărâre în lipsă este informată cu privire la drepturile sale procedurale în momentul în care i se comunică respectiva hotărâre și, cel târziu, la momentul punerii în executare a hotărârii menționate, în special la momentul reținerii persoanei condamnate în cazul unei condamnări la o pedeapsă privativă de libertate. Este vorba despre o normă minimă, care privește un principiu procedural esențial pentru respectarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil al persoanei respective, de la care statul membru nu poate deroga.

73.      Prin urmare, nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 se opune ca o persoană în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre în lipsă, în condițiile în care nu s‑a stabilit că renunțase să se prezinte sau să se apere, să nu fie informată, la momentul punerii în executare a acestei decizii sau la momentul reținerii sale, nici cu privire la hotărârea menționată, nici la posibilitatea de a o contesta, nici cu privire la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac. Astfel, o asemenea situație conduce la privarea de orice efectivitate a dreptului la apărare al acestei persoane și la lipsirea de conținut a dreptului la un nou proces consacrat la articolul 9 din directiva menționată.

74.      În schimb, articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva 2016/343 nu are nici ca obiect, nici ca finalitate stabilirea modalităților acestei obligații de informare și, în special, a celor potrivit cărora persoana acuzată trebuie, la momentul punerii în executare a hotărârii pronunțate în lipsă sau la momentul reținerii sale, să fie informată, pe de o parte, cu privire la această hotărâre și, pe de altă parte, cu privire la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac.

75.      În opinia noastră, aceste modalități specifice trebuie apreciate în lumina dispozițiilor generale prevăzute de Directiva 2012/13 privind dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, la care se referă considerentul (8) al Directivei 2016/343(41). După cum reiese din considerentul (25) al Directivei 2012/13, aceasta este strâns legată de Directiva 2010/64/UE(42), care le conferă acelor persoane care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedura penală în cauză un drept la interpretarea și traducerea informațiilor astfel comunicate.

76.      În conformitate cu articolul 1 din aceasta, Directiva 2012/13 urmărește să instituie norme minime comune privind dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor în cadrul procedurilor penale și la acuzarea care le este adusă(43). Potrivit jurisprudenței Curții, dreptul menționat la acest articol 1 privește cel puțin două drepturi distincte(44).

77.      Primul este dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate „cel puțin” cu privire la anumite drepturi procedurale, așa cum se aplică în dreptul național. Acest drept este consacrat la articolul 3 din Directiva 2012/13 și din perspectiva dispoziției menționate vom examina modalitățile de respectare a dreptului de a fi informat cu privire la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac consacrat la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343.

78.      Al doilea este dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, consacrat la articolul 6 din Directiva 2012/13. Din perspectiva acestui din urmă articol vom examina condițiile în care persoana condamnată în lipsă trebuie, la momentul punerii în executare a hotărârii pronunțate în lipsă în privința sa sau la momentul reținerii sale, să fie informată cu privire la această hotărâre.

79.      Pentru a asigura efectivitatea dreptului la informare astfel prevăzut, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2012/13 prevede că persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora trebuie să aibă dreptul să conteste, în conformitate cu procedurile din dreptul intern, posibila incapacitate sau refuzul autorităților competente de a furniza informații în conformitate cu această directivă.

2.      Informare privind hotărârea de condamnare pronunțată în lipsă

80.      Reiese fără echivoc din termenii articolului 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 că acest articol nu are nici ca obiect, nici ca finalitate stabilirea modalităților potrivit cărora un stat membru trebuie să se asigure, atunci când se procedează la punerea în executare a unei hotărâri pronunțate în lipsă sau la reținerea unei persoane în privința căreia a fost adoptată hotărârea respectivă, că aceasta este informată cu privire la hotărârea menționată. Impunând statului membru să prevadă că persoana acuzată este informată cu privire la drepturile sale procedurale atunci când este „informat[ă]” cu privire la hotărârea pronunțată în lipsă în privința sa, „în special atunci când [este] prins[ă]”, legiuitorul Uniunii nu a intenționat să solicite acestuia din urmă să comunice o copie a hotărârii menționate în integralitate, la care să fie atașată o notă privind drepturile chiar în momentul în care execută hotărârea respectivă sau procedează la reținerea acestei persoane.

81.      Asemenea modalități trebuie, în opinia noastră, să fie stabilite în lumina normelor referitoare la dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, prevăzute la articolul 6 din Directiva 2012/13, și a celor privind dreptul de acces la dosar, prevăzute la articolul 7 din această directivă.

82.      În Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci(45), Curtea a statuat că, având în vedere în special articolele 2, 3 și 6 din Directiva 2012/13, notificarea unei ordonanțe penale, cum este cea prevăzută de dreptul german, trebuie să fie considerată drept o formă de comunicare a acuzației aduse persoanei în cauză, astfel încât trebuie să respecte cerințele impuse în cuprinsul acestui articol 6(46). Amintim că, potrivit dreptului german, ordonanța penală este o hotărâre provizorie eliberată de o instanță la cererea Ministerului Public pentru infracțiuni minore care nu necesită prezentarea în persoană a inculpatului. Această ordonanță, care se înscrie în cadrul unei proceduri penale simplificate, fără organizarea unei ședințe, dobândește caracterul unei hotărâri cu putere de lucru judecat la expirarea termenului de opoziție de două săptămâni care curge de la data notificării ordonanței menționate, dacă este cazul, mandatarilor inculpatului(47).

83.      Pentru motive similare celor reținute de Curte în această hotărâre, considerăm că informația referitoare la o hotărâre care a fost pronunțată în lipsă, în condițiile în care nu s‑a stabilit că persoana acuzată renunța să se prezinte sau să se apere, trebuie considerată o formă de comunicare a acuzației aduse acestei persoane, astfel încât informația respectivă trebuie să respecte cerințele prevăzute la articolul 6 din Directiva 2012/13.

84.      Pe de o parte, din articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2012/13 reiese că legiuitorul Uniunii a prevăzut în mod clar aplicarea acestei directive pe tot parcursul procedurii penale, de la primele suspiciuni până la pronunțarea hotărârii, dacă este cazul după epuizarea căilor de atac(48).

85.      Pe de altă parte, în cadrul unei proceduri desfășurate în lipsă în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343, hotărârea este pronunțată în condițiile în care nu se știe dacă persoana acuzată a intenționat să renunțe să se prezinte sau să se apere, așa încât această informație poate reprezenta, în realitate, prima ocazie pentru persoana respectivă de a fi informată cu privire la acuzarea care îi este adusă. Acest lucru este confirmat de faptul că acea persoană, în cazul în care nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată, poate obține redeschiderea procesului sau accesul la o cale de atac echivalentă în cadrul căreia își va putea exercita pe deplin dreptul la apărare, înainte ca autoritatea de judecată să se pronunțe din nou asupra temeiniciei acuzației atât în fapt, cât și în drept.

86.      Prin urmare, considerăm că dreptul la informare cu privire la acuzare, prevăzut la articolul 6 din Directiva 2012/13, include și dreptul persoanei în privința căreia s‑a pronunțat o hotărâre în lipsă, în condițiile în care nu s‑a stabilit că aceasta renunțase să se prezinte sau să se apere, de a fi informată cu privire la hotărârea respectivă.

87.      Desigur, după cum a recunoscut Curtea, Directiva 2012/13 nu reglementează modalitățile potrivit cărora informația privind acuzarea, prevăzută la articolul 6 din aceasta, trebuie comunicată persoanei acuzate(49). Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că statul membru se asigură să se furnizeze cu promptitudine și cu detaliile necesare persoanei suspectate sau acuzate informațiile cu privire la fapta penală de a cărei comitere este suspectată sau acuzată, pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare. Alineatul (2) al acestui articol se referă în mod specific la persoana suspectată sau acuzată care este arestată sau reținută. În acest caz, statul membru se asigură că ea este informată cu privire la motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei comitere este suspectată sau acuzată. În sfârșit, în conformitate cu alineatul (3) al articolului menționat, statul membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.

88.      Ținând seama de marja de apreciere pe care legiuitorul Uniunii o recunoaște statelor membre, revine acestora din urmă sarcina de a defini, în raport cu caracteristicile sistemului lor procedural, modalitățile potrivit cărora persoana în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre în lipsă trebuie să fie informată cu privire la hotărârea respectivă. Reiese din jurisprudența Curții că aceste modalități nu trebuie însă să aducă atingere obiectivului prevăzut în special în cuprinsul articolului 6 din Directiva 2012/13, care constă, astfel cum reiese și din cuprinsul considerentului (27) al directivei menționate, în a-i permite acestei persoane să își poată pregăti apărarea și în a garanta echitatea procedurilor penale(50).

89.      În contextul particular în care persoana acuzată este reținută în executarea unei hotărâri de condamnare care a fost pronunțată în lipsă, în condițiile în care nu s‑a stabilit că aceasta renunțase să se prezinte sau să se apere, informația pe care persoana respectivă o primește chiar în momentul reținerii sale urmărește, printre altele, să o informeze cu privire la motivele reținerii sale și la acuzare, în sensul articolului 6 din Directiva 2012/13, precum și cu privire la drepturile sale procedurale.

90.      Această finalitate nu necesită, în opinia noastră, să se impună statului membru, atunci când autoritățile competente procedează la punerea în executare a hotărârii pronunțate în lipsă sau la reținerea persoanei acuzate, ca aceste autorități să își îndeplinească obligația de informare comunicându‑i, la momentul punerii în executare sau reținerii respective, o copie a acestei hotărâri în integralitate. O astfel de cerință nu este necesară. Numai informația privind conținutul acelei hotărâri și faptul că a fost pronunțată în lipsa persoanei respective pare suficientă.

91.      În schimb, după cum arată instanța de trimitere, în raport cu dreptul la o cale de atac efectivă, persoana condamnată în lipsă va trebui să cunoască pe deplin motivele pentru care a fost condamnată. În acest caz, statul membru va trebui să prevadă că autoritățile competente acordă o atenție deosebită informării rapide și oficiale a acestei persoane cu privire la hotărârea de condamnare pronunțată în lipsă în privința sa printr‑o procedură de comunicare sau de notificare, de exemplu(51). Astfel, hotărârea menționată nu va deveni executorie decât din momentul în care persoana respectivă va fi fost informată în mod oficial cu privire la aceasta, după expirarea căilor de atac al căror termen de exercitare începe, în principiu, să curgă de la finalizarea acestei proceduri și după ce aceasta a renunțat la dreptul la un nou proces sau acesta nu i‑a fost recunoscut. În plus, după cum observă instanța de trimitere, din articolul 4a alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre(52), așa cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009(53), reiese că autoritatea judiciară de executare nu poate refuza executarea mandatului european de arestare în cazul în care acest mandat precizează, printre altele, că persoanei în cauză i se va înmâna fără întârziere, după predare, decizia pronunțată în lipsă.

92.      În sfârșit, adăugăm că, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2012/13, atunci când o persoană este arestată și reținută în orice etapă a procesului penal, statele membre trebuie să se asigure că documentele referitoare la cauza specifică care sunt esențiale pentru a contesta în mod efectiv, în conformitate cu dreptul intern, legalitatea arestării sau reținerii, sunt puse la dispoziția sa. Or, așa cum precizează Directiva 2010/64, hotărârea de condamnare sau „hotărârea judecătorească” constituie un document esențial ale cărui comunicare, precum și traducere, pe de altă parte, se impun pentru a se garanta faptul că persoana condamnată poate să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor(54).

93.      Având în vedere aceste elemente, apreciem că articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 trebuie interpretat în sensul că, în situația în care autoritățile competente ale unui stat membru procedează la punerea în executare a unei hotărâri pronunțate în lipsă sau la reținerea unei persoane în privința căreia a fost pronunțată această hotărâre, autoritățile respective sunt obligate să informeze acea persoană cu privire la acuzare, inclusiv cu privire la motivele condamnării sale, în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (c) și la articolul 6 alineatele (1)-(3) din Directiva 2012/13. Respectarea acestei cerințe nu implică obligația statului membru de a prevedea ca respectivei persoane să îi fie comunicată, la momentul punerii în executare sau al reținerii, o copie a hotărârii menționate în integralitate.

3.      Informare cu privire la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac

94.      Amintim că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să precizeze modalitățile referitoare la respectarea dreptului de a fi informat cu privire la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac prevăzut la articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva 2016/343.

95.      În special, instanța de trimitere urmărește să confrunte principiile stabilite de Curte în Hotărârea VB I cu sistemul procedural bulgar. Astfel, în această hotărâre, Curtea a statuat că „este lăsată la latitudinea statelor membre alegerea modalităților prin care [informațiile referitoare la dreptul la un nou proces și la posibilitatea de a contesta hotărârea pronunțată în lipsă] sunt puse la dispoziția persoanelor în cauză, cu condiția ca informațiile să fie aduse la cunoștința persoanei interesate în momentul în care ea este informată cu privire la decizia în cauză”(55). Or, instanța de trimitere arată că, în sistemul procedural bulgar, autoritățile competente se pronunță cu privire la existența dreptului la un nou proces în urma examinării unei cereri de redeschidere a procedurii penale care trebuie introdusă de persoana condamnată în lipsă.

96.      În Hotărârea VB I, Curtea a statuat că articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva 2016/343 nu stabilește modalitățile precise potrivit cărora persoana condamnată în lipsă trebuie informată cu privire la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac(56). Numai considerentul (39) al directivei menționate precizează că această informație ar trebui transmisă fie în scris, fie oral, cu condiția, în această din urmă ipoteză, ca faptul că informațiile au fost transmise să fie înregistrat în conformitate cu procedura de înregistrare prevăzută de dreptul intern(57).

97.      Pentru a răspunde la întrebarea adresată de instanța de trimitere, trebuie, în primul rând, să se facă referire la dispozițiile prevăzute de Directiva 2012/13. Astfel, în măsura în care dreptul la informare cu privire la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac constituie un drept procedural, articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva 2016/343 trebuie interpretat în lumina dispozițiilor generale prevăzute la articolele 3 și 4 din Directiva 2012/13.

98.      Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2012/13 impune statelor membre să se asigure că persoanele interesate „sunt informate prompt cu privire la cel puțin […] drepturi[le] procedurale [prevăzute la literele (a)-(e)], astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective”(58). Această dispoziție întocmește o listă care include dreptul de a fi asistat de un avocat, orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri, dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, dreptul la interpretare și traducere, precum și dreptul de a păstra tăcerea. După cum dovedește utilizarea expresiei „cel puțin”, legiuitorul Uniunii nu a intenționat să limiteze drepturile procedurale despre care persoanele suspectate sau acuzate trebuie informate, această directivă aplicându‑se, pe de altă parte, până la pronunțarea hotărârii definitive. În plus, din considerentul (20) al directivei menționate reiese că aceste norme „nu afectează informațiile furnizate cu privire la alte drepturi procedurale care derivă din [c]artă, din CEDO, din dreptul intern și din legislația aplicabilă a Uniunii”.

99.      În temeiul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2012/13, aceste informații trebuie aduse „prompt” la cunoștința persoanei suspectate sau acuzate fie oral, fie în scris, într‑un limbaj simplu și accesibil(59). Articolul 4 din directiva menționată impune statului membru ca, în momentul arestării sau reținerii acestei persoane, să se asigure că i se furnizează cu promptitudine o notă privind drepturile sale procedurale, astfel cum acestea se aplică în conformitate cu dreptul intern. Această notă trebuie să fie scrisă într‑un limbaj simplu, accesibil și pe care persoana interesată îl înțelege. Ea trebuie să conțină informațiile privind drepturile procedurale prevăzute la articolul 3 din Directiva 2012/13, a căror listă nu este exhaustivă, și drepturile prevăzute la articolul 4 alineatele (2) și (3) din această directivă, precum dreptul de acces la materialele cauzei, precum și informații de bază cu privire la posibilitățile prevăzute de dreptul intern de a contesta legalitatea arestării, printre altele. În ipoteza în care autoritățile competente ale unui stat membru procedează la arestarea persoanei acuzate, în executarea unei hotărâri de condamnare pronunțate în lipsă, considerăm că această notă scrisă privind drepturile ar putea conține dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac(60).

100. În ceea ce privește, în al doilea rând, conținutul informației care trebuie comunicată, considerăm că acesta trebuie apreciat, pe de o parte, în lumina particularităților procedurii naționale în discuție și, pe de altă parte, în funcție de finalitatea articolului 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva 2016/343, și anume garantarea efectivității dreptului la apărare al persoanei acuzate și a dreptului la un nou proces consacrat la articolul 9 din Directiva 2016/343.

101. Astfel, am arătat deja că legiuitorul Uniunii nu intenționează să impună un sistem procedural unic în care statul membru ar fi obligat să prevadă necesitatea de a organiza un nou proces în stadiul pronunțării hotărârii în lipsă. Se indică, de altfel, în mod expres la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2012/13 că statele membre informează persoana acuzată cu privire la drepturile sale procedurale „astfel cum se aplică în dreptul intern”. Aceasta implică, într‑un sistem procedural precum cel în discuție, ca nota privind drepturile să menționeze la adresa persoanei condamnate în lipsă procedura care îi este pusă la dispoziție în acest caz pentru ca ea să poată solicita, în conformitate cu articolul 9 din Directiva 2016/343, un nou proces.

102. În speță, instanța de trimitere apreciază că articolul 15 alineatul (3) din NPK îi furnizează un temei juridic suficient încât să-i permită să ia măsurile necesare pentru a se asigura că persoana acuzată este informată cu privire la drepturile sale procedurale în conformitate cu articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva 2016/343. În aceste împrejurări, nimic nu se opune, în opinia noastră, ca instanța respectivă să indice, în hotărârea pe care o pronunță în lipsă, modalitățile potrivit cărora persoana acuzată poate solicita un nou proces sau o altă cale de atac în condițiile prevăzute la articolul 9 din directiva menționată.

103. Având în vedere aceste elemente, considerăm că articolul 8 alineatul (4) a doua teză din Directiva 2016/343 trebuie interpretat în sensul că, în situația în care autoritățile competente ale unui stat membru procedează la punerea în executare a unei hotărâri sau la reținerea unei persoane în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în lipsă, aceste autorități sunt obligate, în cadrul notei privind drepturile prevăzute la articolul 4 din Directiva 2012/13, să o informeze cu privire la dreptul său eventual la un nou proces sau la o altă cale de atac, așa cum se aplică în dreptul intern.

104. Într‑un sistem procedural precum cel în discuție, care instituie o procedură potrivit căreia, în scopul recunoașterii dreptului la un nou proces prevăzut la articolul 9 din Directiva 2016/343, persoana respectivă trebuie să introducă o cerere prealabilă de redeschidere a procedurii penale la autoritatea judiciară competentă, articolul 8 alineatul (4) din această directivă impune ca nota respectivă privind drepturile să menționeze această procedură.

C.      Forma și domeniul de aplicare al căilor de atac disponibile după o hotărâre pronunțată în lipsă (a cincea și a șasea întrebare preliminară)

105. Prin intermediul celei de a cincea și al celei de a șasea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 trebuie interpretat în sensul că persoana în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre în lipsă trebuie să beneficieze de două căi de atac diferite care să permită, una, să declare apel împotriva acestei hotărâri și, cealaltă, să beneficieze de un nou proces sau de o altă cale de atac în conformitate cu articolul 9 din directiva menționată.

106. Amintim că articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 prevede ca, atunci când persoana care face obiectul unei hotărâri pronunțate în lipsă este informată cu privire la această hotărâre, ea să fie informată și despre „posibilitatea de a contesta hotărârea [menționată] și despre dreptul [său] la un nou proces sau la o altă cale de atac”, aceasta din urmă permițând, în conformitate cu articolul 9 din directiva respectivă, „reexaminarea pe fond a cauzei […] și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale”.

107. Din cuprinsul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 și, în special, din utilizarea conjuncției coordonatoare „sau” reiese că statele membre trebuie să se asigure că persoana în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre în lipsă, fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din această directivă, are posibilitatea de a contesta această hotărâre fie prin solicitarea unui nou proces, fie prin exercitarea unei căi de atac.

108. Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea din 19 mai 2022, Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage)(61), această posibilitate trebuie să permită persoanei interesate să obțină redeschiderea procesului sau accesul la o cale de atac echivalentă care să conducă la o reexaminare, în prezența sa, a fondului cauzei. Domeniul de aplicare al acestei noi proceduri de judecată este definit în mod expres la articolul 9 din Directiva 2016/343. Legiuitorul Uniunii stabilește în sarcina statelor membre obligații precise și fără echivoc. El impune acestora din urmă fie să prevadă redeschiderea procesului, fie să stabilească o procedură care să permită reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea noilor probe, și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale. În plus, acesta impune statelor membre să se asigure că persoana acuzată va beneficia, în cadrul acestui nou proces sau al exercitării acestei noi căi de atac, de dreptul de a fi prezentă și de a participa efectiv la proces care decurge de aici, în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul național, și își va putea exercita dreptul la apărare.

109. După cum am arătat deja în Concluziile noastre prezentate în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre(62), legiuitorul Uniunii integrează cerințele esențiale ale noii proceduri de judecată stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului(63). Astfel, aceasta impune ca persoana acuzată să aibă posibilitatea de a obține o reexaminare a temeiniciei acuzațiilor formulate împotriva sa, atât în fapt, cât și în drept, de către o instanță „pe deplin competentă”, care să se întrunească în prezența sa(64) și care să‑i ofere toate garanțiile unui proces echitabil oferite de articolul 6 din CEDO. Amintim că ea lasă însă statelor contractante „o libertate considerabilă în alegerea mijloacelor care să permită sistemelor lor judiciare să răspundă cerințelor [acestui articol]”, cu condiția ca „resursele oferite de dreptul intern să fie eficiente dacă acuzatul nu a renunțat să se înfățișeze și să se apere și nici nu a intenționat să se sustragă justiției”(65).

110. Amintim de asemenea că, în același mod, Directiva 2016/343 nu realizează o armonizare exhaustivă a procedurii penale. În conformitate cu principiul autonomiei procedurale, statele membre dispun astfel de o marjă largă de apreciere pentru a defini sistemul căilor de atac și al procedurilor, care să permită să se asigure respectarea dreptului la apărare al persoanei în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre în lipsă, cu condiția, pe de o parte, ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele care reglementează situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității).

111. Ținând seama de aceste considerații, articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 trebuie interpretat în sensul că statele membre trebuie să prevadă că persoana în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre în lipsă, în condițiile în care nu s‑a stabilit că renunțase să se prezinte sau să se apere, poate beneficia de două căi de atac distincte care să îi permită să conteste această hotărâre fie prin obținerea redeschiderii procesului, fie prin accesul la o cale de atac echivalentă care să conducă la o reexaminare, în prezența sa, a fondului cauzei în conformitate cu articolul 9 din directiva menționată.

V.      Concluzie

112. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria) după cum urmează:

1)      Articolul 8 alineatul (4) și articolul 9 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale

trebuie interpretate în sensul că

se aplică persoanei în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre de achitare în lipsă.

2)      Articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343

trebuie interpretat în sensul că:

–        în ceea ce privește examinarea respectării condițiilor prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din aceasta directivă și recunoașterea dreptului la un nou proces în sensul articolului 9 din directiva menționată,

a)      autoritatea de judecată care statuează cu privire la fondul acuzării aduse persoanei acuzate poate, potrivit sistemului procedural național, să verifice dacă sunt îndeplinite aceste condiții și, în caz contrar, să informeze persoana respectivă, în hotărârea pronunțată în lipsă, cu privire la posibilitatea de a contesta această hotărâre și la dreptul la un nou proces;

b)      această autoritate este obligată să asculte atât acuzarea, cât și apărarea în scopul acestei examinări;

c)      statul membru poate stabili o procedură care impune persoanei în privința căreia s‑a pronunțat o hotărâre în lipsă, în condițiile în care nu s‑a stabilit că renunțase să se prezinte sau să se apere, să introducă, în fața autorității judiciare competente, o cerere de redeschidere a procedurii penale, în măsura în care caracteristicile acestei proceduri permit să se garanteze persoanei respective dreptul de a fi prezentă la proces, precum și o exercitare efectivă a dreptului său la apărare.

Norma potrivit căreia o asemenea procedură nu ar avea efect suspensiv și ar impune, în plus, prezentarea în persoană a persoanei care a fost condamnată în lipsă la o pedeapsă privativă de libertate este incompatibilă cu aceste principii.

–        În ceea ce privește modalitățile referitoare la informarea persoanei în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în lipsă, în condițiile în care nu s‑a stabilit, în raport cu cerințele prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, că aceasta renunțase să se prezinte sau să se apere,

a)      se opune ca persoana respectivă să nu fie informată, la momentul reținerii sale, nici cu privire la această hotărâre, nici la posibilitatea de a o contesta, nici cu privire la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac;

b)      impune ca statul membru să informeze persoana respectivă referitor la motivele arestării, în conformitate cu dreptul la informare cu privire la acuzare prevăzut la articolul 3 alineatul (1) litera (c) și la articolul 6 alineatele (1)-(3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale. Respectarea acestei cerințe nu implică obligația statului membru de a‑i comunica o copie a hotărârii menționate în integralitate în momentul arestării sale;

c)      impune ca statul membru, în cadrul notei privind drepturile menționate la articolul 4 din Directiva 2012/13, să informeze aceeași persoană cu privire la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac, astfel cum se aplică în dreptul intern;

d)      într‑un sistem procedural care instituie o procedură potrivit căreia o persoană în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre în lipsă trebuie, în scopul recunoașterii dreptului la un nou proces menționat la articolul 9 din Directiva 2016/343, să introducă o cerere prealabilă de redeschidere a procedurii penale la autoritatea judiciară competentă, se impune ca această notă privind drepturile să menționeze procedura respectivă.

–        În ceea ce privește forma și domeniul de aplicare al căilor de atac disponibile după o hotărâre pronunțată în lipsă, persoana în privința căreia a fost pronunțată o asemenea hotărâre, în condițiile în care nu s‑a stabilit, în raport cu cerințele prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, că renunțase să se prezinte sau să se apere, trebuie să beneficieze de două căi de atac distincte care să îi permită să conteste această hotărâre fie prin obținerea redeschiderii procesului, fie prin accesul la o cale de atac echivalentă care să conducă la o reexaminare, în prezența sa, a fondului cauzei în conformitate cu articolul 9 din directiva menționată.

---

1      Limba originală: franceza.

---

2      JO 2016, L 65, p. 1.

---

3      C‑430/22 și C‑468/22, denumită în continuare „Hotărârea VB I”, EU:C:2023:458.

---

4      A se vedea Hotărârea VB I (punctul 30).

---

5      JO 2012, L 142, p. 1.

---

6      Situația de fapt este identică cu cea prezentată de Curte în Hotărârea VB I.

---

7      A se vedea Hotărârea din 19 mai 2022, Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) (C‑569/20, EU:C:2022:401, punctele 25 și 36).

---

8      A se vedea considerentele (2), (4) și (10) ale Directivei 2016/343 și, cu titlu ilustrativ, Hotărârea din 22 decembrie 2017, Ardic (C‑571/17 PPU, EU:C:2017:1026), referitoare la executarea unui mandat european de arestare emis împotriva unei persoane care a fost condamnată definitiv la o pedeapsă privativă de libertate în urma unei proceduri care s‑a desfășurat în absența sa.

---

9      A se vedea, cu titlu ilustrativ, cauza Khuzdar (C‑95/24), pendinte în prezent.

---

10      Considerentul (35) al Directivei 2016/343 precizează astfel că dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a fi prezente la proces nu este absolut și că, în anumite condiții, persoanele suspectate și acuzate ar trebui să aibă posibilitatea de a renunța la acest drept, în mod expres sau tacit, dar neechivoc [a se vedea Hotărârea din 19 mai 2022, Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) (C‑569/20, EU:C:2022:401, punctul 26), care privește măsura în care o persoană care se sustrage poate beneficia de o nouă procedură de judecată].

---

11      În ceea ce privește interpretarea articolelor 8 și 9 din Directiva 2016/343, a se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) (C‑569/20, EU:C:2022:26).

---

12      Sublinierea noastră.

---

13      Sublinierea noastră.

---

14      Sublinierea noastră.

---

15      A se vedea punctul 40 din expunerea de motive a Propunerii de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale [COM(2013) 821 final], precum și considerentul (23) care precizează că, „[î]n anumite condiții clar definite, care să asigure respectarea efectivă a dreptului la un proces echitabil, ar trebui să fie posibil ca un proces având drept finalitate o hotărâre privind vinovăția să aibă loc în lipsa persoanei suspectate sau acuzate”.

---

16      A se vedea considerentul (33) al Directivei 2016/343.

---

17      În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează, de altfel, că prezența persoanei acuzate la proces are o importanță capitală ca urmare atât a dreptului de a fi ascultată, cât și a necesității de a controla exactitatea afirmațiilor sale și de a le confrunta cu afirmațiile victimei, ale cărei interese trebuie de asemenea protejate, și ale martorilor [a se vedea Hotărârea Curții EDO din 23 mai 2000, Van Pelt împotriva Franței (CE:ECHR:2000:0523JUD003107096, § 66)].

---

18      A se vedea Hotărârea din 13 februarie 2020, Spetsializirana prokuratura (Ședință în lipsa persoanei acuzate) (C‑688/18, EU:C:2020:94, punctul 30 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 15 septembrie 2022, HN (Procesul unui acuzat îndepărtat de pe teritoriu) (C‑420/20, EU:C:2022:679, punctul 41 și jurisprudența citată).

---

19      A se vedea Hotărârea din 30 martie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Suspendarea în apel a termenului de transfer) (C‑556/21, EU:C:2023:272, punctul 31 și jurisprudența citată).

---

20      Denumită în continuare „carta”.

---

21      Semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, denumită în continuare „CEDO”.

---

22      În același mod, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că CEDO lasă statelor contractante o libertate considerabilă în alegerea mijloacelor de natură să permită sistemelor lor judiciare să răspundă cerințelor prevăzute la articolul 6 din această convenție, cu condiția însă ca resursele oferite de dreptul intern să se dovedească efective în cazul în care persoana acuzată nici nu a renunțat să se prezinte și să se apere, nici nu a avut intenția să se sustragă justiției [a se vedea, cu titlu ilustrativ, Hotărârea Curții EDO din 14 iunie 2001, Medenica împotriva Elveției (CE:ECHR:2001:0614JUD002049192, § 55)].

---

23      A se vedea Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 49 și jurisprudența citată).

---

24      A se vedea Hotărârea din 17 iulie 2014, Sánchez Morcillo și Abril García (C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 49).

---

25      Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că dreptul oricărui acuzat de a fi apărat efectiv de un avocat, numit din oficiu dacă este necesar, figurează printre elementele fundamentale ale procesului echitabil și un acuzat nu poate pierde acest beneficiu pentru simplul motiv al absenței sale la dezbateri. Ea consideră că este de o importanță esențială pentru echitatea sistemului penal ca absența acuzatului de la propriul proces să nu fie sancționată prin derogare de la dreptul la asistența unui apărător și să fie apărat în mod corespunzător atât în primă instanță, cât și în apel [Hotărârile Curții EDO din 21 ianuarie 1999, Van Geyseghem împotriva Belgiei, (CE:ECHR:1999:0121JUD002610395, § 34), din 13 februarie 2001, Krombach împotriva Franței (CE:ECHR:2001:0213JUD002973196, § 89), și din 1 martie 2006, Sejdovic împotriva Italiei (CE:ECHR:2006:0301JUD005658100, § 91)].

---

26      În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie să se țină seama de particularitățile și de natura procedurii în discuție, de importanța sa în cadrul global al procesului, de modul în care interesele persoanei în cauză au fost prezentate și de modul în care trebuie protejate, având în vedere problema care trebuie soluționată și importanța sa pentru persoana interesată [a se vedea Hotărârea Curții EDO din 25 martie 1998, Belziuk împotriva Poloniei, (CE:ECHR:1998:0325JUD002310393, § 37 și jurisprudența citată)].

---

27      Din decizia de trimitere reiese că, în conformitate cu legislația bulgară, termenul de apel împotriva unei hotărâri de condamnare în lipsă ar fi de doar 15 zile și ar curge, fără întrerupere, de la data acestei hotărâri, chiar dacă persoana acuzată nu a putut avea cunoștință de condamnarea respectivă.

---

28      Nu reiese din expunerea cadrului juridic național și nici din decizia de trimitere dacă persoana condamnată în lipsă ar putea fi reprezentată de un avocat.

---

29      A se vedea Hotărârea din 19 mai 2022, Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) (C‑569/20, EU:C:2022:401, punctul 37).

---

30      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 19 decembrie 1989, Kamasinski împotriva Austriei (CE:ECHR:1989:1219JUD000978382, § 74).

---

31      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 23 noiembrie 1993, Poitrimol împotriva Franței (CE:ECHR:1993:1123JUD001403288, § 35).

---

32      Astfel, legiuitorul Uniunii a prezentat în mod clar în considerentele (11), (13), (27), (45), (47) și (48) ale Directivei 2016/343 voința sa de a consolida și de a garanta aplicarea efectivă a dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale integrând, în dreptul Uniunii, jurisprudența dezvoltată de această Curte în ceea ce privește respectarea articolului 6 paragraful 1 din CEDO [a se vedea în această privință Hotărârea din 13 februarie 2020, Spetsializirana prokuratura (Ședință în lipsa persoanei acuzate) (C‑688/18, EU:C:2020:94, punctele 34 și 35)].

---

33      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 13 februarie 2001, Krombach împotriva Franței (CE:ECHR:2001:0213JUD002973196, § 84 și 90), referitoare la articolul 630 din Codul de procedură penală francez, care prevedea o interdicție absolută pentru persoana condamnată în lipsă de a fi reprezentată de un avocat și de la care cour d’assises (curtea cu jurați) care a judecat în lipsă nu avea posibilitatea de a deroga.

---

34      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 12 februarie 2015, Sanader împotriva Croației (CE:ECHR:2015:0212JUD006640812, § 80 și urm.).

---

35      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 13 februarie 2001, Krombach împotriva Franței (CE:ECHR:2001:0213JUD002973196, § 87).

---

36      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 14 decembrie 1999, Khalfaoui împotriva Franței (CE:ECHR:1999:1214JUD003479197, § 44), denumită în continuare „Hotărârea Khalfaoui împotriva Franței”.

---

37      A se vedea Hotărârea Khalfaoui împotriva Franței, § 49.

---

38      Hotărârea Khalfaoui împotriva Franței (§ 47).

---

39      Hotărârea Khalfaoui împotriva Franței (§ 40).

---

40      Hotărârea Khalfaoui împotriva Franței (§ 40).

---

41      Pentru o înțelegere de ansamblu a legăturii existente între Directivele 2016/343, 2012/13 și 2010/64, a se vedea Concluziile avocatului general Pikamäe prezentate în cauza IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere) (C‑564/19, EU:C:2021:292, punctul 60).

---

42      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (JO 2010, L 280, p. 26).

---

43      A se vedea în această privință considerentele (10) și (14) ale Directivei 2012/13, precum și Hotărârea din 13 iunie 2019, Moro (C‑646/17, EU:C:2019:489, punctul 34).

---

44      Hotărârea din 13 iunie 2019, Moro (C‑646/17, EU:C:2019:489, punctul 43 și jurisprudența citată).

---

45      C‑216/14, EU:C:2015:686.

---

46      A se vedea Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686, punctul 61).

---

47      A se vedea Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686, punctul 20).

---

48      Acest articol prevede următoarele: „Prezenta directivă se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac.”

---

49      A se vedea Hotărârea din 13 iunie 2019, Moro (C‑646/17, EU:C:2019:489, punctul 51 și jurisprudența citată).

---

50      Hotărârea din 13 iunie 2019, Moro (C‑646/17, EU:C:2019:489, punctul 51 și jurisprudența citată).

---

51      A se vedea cauza în care s‑a pronunțat Decizia privind inadmisibilitatea a Curții EDO din 30 ianuarie 2007, Pala împotriva Franței (CE:ECHR:2007:0130DEC003338704), în care persoana condamnată în lipsă a fost informată, printr‑o scrisoare recomandată, cu privire la depunerea hotărârii de condamnare pronunțate în lipsă la primărie.

---

52      JO 2002, L 190, p. 1.

---

53      JO 2009, L 81, p. 24.

---

54      După cum se menționează în mod explicit în considerentul (25) al Directivei 2012/13, la furnizarea informațiilor în conformitate cu această directivă, persoanele suspectate sau acuzate beneficiază, dacă este cazul, de traducerea sau interpretarea acestora într‑o limbă pe care o înțeleg, în conformitate cu standardele prevăzute în Directiva 2010/64. În conformitate cu articolul 3 din această directivă, în ipoteza în care acea persoană nu înțelege limba în care se desfășoară procedurile penale respective, legiuitorul Uniunii impune ca statul membru să furnizeze într‑un interval rezonabil de timp o traducere a acestei hotărâri în scris și de calitate. Numai prin derogare, acesta din urmă poate furniza o traducere orală sau un rezumat oral al documentului respectiv, cu condiția însă ca asemenea formalități să nu prejudicieze caracterul echitabil al procedurilor.

---

55      Hotărârea VB I (punctul 30).

---

56      A se vedea Hotărârea VB I (punctul 27).

---

57      A se vedea Hotărârea VB I (punctul 28).

---

58      Sublinierea noastră.

---

59      În ceea ce privește aplicarea practică și eficace a acestei obligații, considerentul (38) al directivei menționate enunță că ea poate fi realizată „prin diverse mijloace […] ca, de exemplu, o formare corespunzătoare a autorităților competente sau o Notă privind drepturile redactată într‑un limbaj simplu și netehnic, care să fie ușor de înțeles de către o persoană din afara sistemului judiciar care nu cunoaște dreptul procedural penal”.

---

60      Potrivit Raportului întocmit în anul 2016 de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), „Rights of Suspected and Accused Persons Across the EU: Translation, Interpretation and Information”, 26 state membre au întocmit o notă privind drepturile, 23 dintre ele dispunând de o notă privind drepturile uniformă eliberată de autoritățile polițienești la momentul arestării persoanei acuzate (punctul 3.3, „Letter of Rights”, p. 69 și urm.).

---

61      C‑569/20, EU:C:2022:401, punctul 59.

---

62      Concluzii prezentate în cauza Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) (C‑569/20, EU:C:2022:26).

---

63      A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) (C‑569/20, EU:C:2022:26, punctul 43). Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune astfel, în conformitate cu o jurisprudență constantă, ca persoana condamnată in abstentia să poată obține ulterior ca o instanță sesizată să se pronunțe din nou, după ascultarea sa, asupra temeiniciei acuzației în fapt ca și în drept, în condițiile în care nu s‑a stabilit că renunțase la dreptul de a se prezenta și de a se apăra sau avea intenția de a se sustrage justiției [a se vedea Hotărârea Curții EDO din 1 martie 2006, Sejdovic împotriva Italiei (CE:ECHR:2006:0301JUD005658100, § 82)]. A se vedea, cu titlu ilustrativ, Hotărârea Curții EDO din 14 iunie 2001, Medenica împotriva Elveției (CE:ECHR:2001:0614JUD002049192, § 55).

---

64      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 12 februarie 1985, Colozza împotriva Italiei (CE:ECHR:1985:0212JUD000902480, § 31 și 32).

---

65      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 14 iunie 2001, Medenica împotriva Elveției (CE:ECHR:2001:0614JUD002049192, § 55). A se vedea de asemenea Hotărârea Curții EDO din 12 februarie 1985, Colozza împotriva Italiei (CE:ECHR:1985:0212JUD000902480, § 30).