1.

Trimiterea preliminară în prezenta cauză se înscrie pe linia trasată de Hotărârea Fidelidade‑Companhia de Seguros ( 2 ), în care Curtea a explicat că directivele în materie de asigurare de răspundere civilă auto se opun unei reglementări naționale care ar avea ca efect ca nulitatea unui contract de asigurare de răspundere civilă auto care rezultă din declarațiile false inițiale făcute de asigurat cu privire la identitatea proprietarului și a conducătorului obișnuit al vehiculului implicat într‑un accident de circulație să fie opozabilă față de terții victime.

2.

În prezenta cauză, instanța de trimitere urmărește să afle dacă este necesar să se rețină aceeași interpretare în situația în care pasagerul victimă căruia i se opune nulitatea contractului de asigurare este, în calitate de asigurat, autorul unor astfel de declarații false inițiale. În cazul unui răspuns afirmativ, se ridică de asemenea problema dacă, în pofida inopozabilității nulității contractului față de un terț victimă, asigurătorul poate introduce o acțiune împotriva acestuia pentru a obține rambursarea sumelor plătite în executarea contractului de asigurare.

3.

Articolul 1 punctul 2 din Directiva 2009/103/CE ( 3 ) definește noțiunea „persoană vătămată” ca fiind „orice persoană îndreptățită să primească despăgubire pentru un prejudiciu provocat de vehicule”.

4.

Articolul 3 din această directivă prevede:

„În conformitate cu dispozițiile articolului 5, fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare.

Măsurile menționate la primul paragraf stabilesc prejudiciile acoperite de asigurare, precum și termenii și condițiile asigurării.

[…]

Asigurarea prevăzută la primul paragraf acoperă în mod obligatoriu prejudiciile materiale și vătămările corporale.”

5.

Articolul 12 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Fără a aduce atingere celui de‑al doilea paragraf de la articolul 13 alineatul (1), asigurarea menționată la articolul 3 acoperă răspunderea ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto.”

6.

Potrivit articolului 13 din aceeași directivă:

„(1)   Fiecare stat membru adoptă toate măsurile necesare pentru ca, în scopul aplicării articolului 3, orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într‑o poliță de asigurare eliberată în conformitate cu articolul 3 să fie lipsită de efect în ceea ce privește pretențiile terților victime ale accidentului, dacă aceasta exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către:

Cu toate acestea, dispoziția sau clauza prevăzută la primul paragraf litera (a) poate fi invocată împotriva unor persoane care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea știau că vehiculul este furat.

Statele membre au posibilitatea, pentru accidentele survenite pe teritoriul lor, să nu aplice dispoziția de la primul paragraf, în cazul și în măsura în care victima poate obține despăgubirea prejudiciului său de la un organism de asigurări sociale.

(2)   În cazul unor vehicule furate sau obținute prin violență, statele membre pot decide că organismul prevăzut la articolul 10 alineatul (1) va interveni în locul asigurătorului, în condițiile definite la alineatul (1) din prezentul articol; în cazul în care vehiculul staționează de obicei pe teritoriul unui alt stat membru, organismul în cauză nu poate avea niciun fel de pretenții față de alt organism din statul membru respectiv.

Statele membre care, în cazul vehiculelor furate sau obținute prin violență, prevăd intervenția organismului menționat la articolul 10 alineatul (1) pot stabili pentru pagubele materiale o franșiză de maximum 250 EUR, care să fie suportată de către victimă.

(3)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice dispoziție legală sau orice clauză contractuală dintr‑o poliță de asigurare, care exclude un pasager de la acoperirea asigurării pe motiv că știa sau ar fi trebuit să știe că șoferul vehiculului era sub influența alcoolului sau a unui drog în momentul accidentului, să fie considerată nulă în ceea ce privește cererile de despăgubire ale acestui pasager.”

7.

Potrivit articolului L. 113-8 din code des assurances (Codul asigurărilor), contractul de asigurare este nul în caz de reticență sau de declarație falsă intenționată din partea asiguratului, atunci când această reticență sau această declarație falsă schimbă obiectul riscului sau reduce evaluarea asigurătorului cu privire la acesta, chiar dacă riscul omis sau denaturat de către asigurat a fost lipsit de incidență asupra accidentului.

8.

La 5 octombrie 2012, PQ a încheiat un contract de asigurare auto cu societatea Mutuelle assurance des travailleurs mutualistes (Matmut). La momentul încheierii acestui contract, PQ a declarat că este unicul conducător al vehiculului asigurat.

9.

La 28 septembrie 2013, acest vehicul, condus de TN, care se afla în stare de ebrietate, a fost implicat într‑un accident de circulație cu un alt vehicul asigurat de Mutuelle d’assurance des artisans de France (MAAF). PQ, care era pasager în primul vehicul, a fost rănit în acest accident.

10.

Urmărit penal în fața tribunal correctionnel (Tribunalul Corecțional, Franța), TN a fost declarat vinovat, printre altele, pentru vătămare corporală din culpă prin conducerea sub influența băuturilor alcoolice a unui vehicul terestru cu motor, care i-a cauzat lui PQ o incapacitate de muncă mai mare de trei luni.

11.

PQ a formulat cereri de despăgubiri civile. În cursul unei ședințe penale, Matmut a invocat, cu privire la aceste cereri, excepția nulității contractului de asigurare ca urmare a declarației false a lui PQ privind identitatea conducătorului obișnuit al vehiculului în cauză. Matmut a cerut să fie exonerată de răspundere și a solicitat ca despăgubirea lui PQ să fie suportată de Fonds de garantie des assurances obligatoires de dommages (FGAO), care este organismul responsabil cu despăgubirea, în special a victimelor accidentelor de circulație în cazul cărora persoana responsabilă nu este asigurată.

12.

Prin sentința din 17 decembrie 2018, tribunal correctionnel (Tribunalul Corecțional) a pronunțat nulitatea contractului ca urmare a unei declarații false intenționate a asiguratului. Acesta a exonerat de răspundere societatea Matmut, l‑a obligat pe TN la repararea prejudiciilor cauzate victimelor și a declarat hotărârea opozabilă față de FGAO ( 4 ).

13.

TN, FGAO și MAAF au formulat apel împotriva acestei sentințe în fața cour d’appel (Curtea de Apel, Franța), care a confirmat‑o în ceea ce privește constatarea nulității contractului de asigurare încheiat între PQ și Matmut.

14.

Cour d’appel (Curtea de Apel) a constatat că, la momentul încheierii contractului de asigurare de către PQ, TN era proprietarul vehiculului și conducătorul său obișnuit. Aceasta a reținut că PQ a făcut astfel o declarație falsă intenționată cu privire la identitatea conducătorului obișnuit, care modificase în mod vădit evaluarea asigurătorului cu privire la risc, având în vedere că TN fusese condamnat anterior pentru conducere sub influența alcoolului.

15.

Cu toate acestea, spre deosebire de tribunal correctionnel (Tribunalul Corecțional), cour d’appel (Curtea de Apel) a considerat că răspunderea Matmut putea fi angajată și, prin urmare, a exonerat de răspundere FGAO. Potrivit acestei instanțe, ținând seama de supremația dreptului Uniunii asupra dreptului național, nulitatea contractului de asigurare ca urmare a unei declarații false intenționate, prevăzută la articolul L. 113-8 din Codul asigurărilor, nu este opozabilă victimelor unui accident de circulație sau succesorilor în drepturi ai acestora. Faptul că victima a fost pasagerul vehiculului care a cauzat accidentul sau asiguratul ori proprietarul acestui vehicul nu permitea să i se refuze calitatea de „terț victimă”.

16.

Matmut a formulat recurs la chambre criminelle de la Cour de cassation (Secția penală a Curții de Casație, Franța) împotriva deciziei cour d’appel (Curtea de Apel) pentru motivul că, cu încălcarea articolelor L. 113-8 și R. 211-13 din Codul asigurărilor ( 5 ), aceasta din urmă a declarat în mod eronat că nulitatea contractului de asigurare nu era opozabilă lui PQ.

17.

Apreciind că examinarea acestui recurs necesită avizul secției specializate în dreptul asigurărilor, Secția penală a sesizat‑o cu o întrebare referitoare la opozabilitatea nulității contractului de asigurare ca urmare a unei declarații false intenționate față de o victimă care este atât pasagerul vehiculului care a cauzat accidentul, cât și titularul poliței de asigurare.

18.

Sesizată cu această întrebare, Secția a doua civilă a Cour de cassation (Curtea de Casație), instanța de trimitere, explică în detaliu poziția legii franceze în ceea ce privește opozabilitatea nulității contractului de asigurare față de persoanele vătămate într‑un accident pentru care poate fi angajată răspunderea unui asigurător. Reiese astfel din jurisprudența Cour de cassation (Curtea de Casație) că reaua‑credință a asiguratului, sancționată cu nulitatea contractului de asigurare, se caracterizează prin intenția de a înșela asigurătorul. Incidența acestei declarații false asupra accidentului este lipsită de relevanță. În plus, nulitatea afectează retroactiv contractul de asigurare, astfel încât se consideră că acesta nu a existat niciodată.

19.

Cour de cassation (Curtea de Casație) a considerat, ca regulă generală, că nulitatea contractului care rezultă din declarația falsă a asiguratului era opozabilă victimei, motiv pentru care asigurătorul care refuza garanția chema de regulă în judecată FGAO.

20.

Începând cu hotărârea din 29 august 2019 ( 6 ), această instanță a reținut că nulitatea unui contract de asigurare în temeiul dispozițiilor Codului asigurărilor nu este opozabilă victimelor unui accident de circulație sau succesorilor în drepturi ai acestora și că FGAO nu poate fi chemat să despăgubească victima într‑un astfel de caz. Acest reviriment jurisprudențial a rezultat din interpretarea acestor dispoziții în lumina directivelor în materie de asigurări.

21.

Instanța de trimitere adaugă că legiuitorul francez a introdus ulterior articolul L. 211-7-1 în Codul asigurărilor pentru a‑l pune în conformitate cu dreptul Uniunii. Ea explică faptul că, în temeiul acestei dispoziții, nulitatea unui contract de asigurare nu este opozabilă victimelor unui accident de circulație sau succesorilor în drepturi ai acestora și că asigurătorul care garantează răspunderea civilă pentru vehiculul implicat este obligat să le despăgubească. Dispoziția menționată precizează că asigurătorul se subrogă în drepturile pe care le deține creditorul despăgubirii împotriva persoanei responsabile de accident, până la concurența valorii sumelor pe care le‑a plătit.

22.

Aceeași dispoziție, în prezent în vigoare, nu pare să fie aplicabilă ratione temporis situației de fapt din litigiul principal, și anume încheierea contractului și accidentul, care au avut loc în 2012 și, respectiv, în 2013.

23.

Cu toate acestea, instanța de trimitere arată că, de la evoluția jurisprudenței sale rezultate din hotărârea din 29 august 2019 și de la intrarea în vigoare a articolului L. 211-7-1 din Codul asigurărilor, Cour de cassation (Curtea de Casație) nu s‑a pronunțat niciodată cu privire la chestiunea dacă nulitatea contractului de asigurare este inopozabilă victimei, pasager al vehiculului, atunci când această persoană este totodată asiguratul, autorul declarației false intenționate care a determinat nulitatea acestui contract. Instanța de trimitere arată că niciuna dintre hotărârile Curții nu privește o situație precum cea în discuție în cauza principală.

24.

În aceste condiții, prin decizia din 30 martie 2023, primită de Curte la 7 aprilie 2023, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolele 3 și 13 din Directiva 2009/103 […] trebuie interpretate în sensul că se opun ca nulitatea contractului de asigurare de răspundere civilă auto să fie declarată opozabilă pasagerului victimă atunci când acesta este și asiguratul care a făcut o declarație falsă intenționată la momentul încheierii contractului, aflată la originea nulității respective?”

25.

Matmut, TN, MAAF, FGAO, PQ și guvernul francez, precum și Comisia au depus observații scrise în fața Curții. Curtea a decis să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor în prezenta cauză.

26.

Prin intermediul întrebării preliminare unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii se opune ca nulitatea unui contract de asigurare să poată fi opusă pasagerului victimă atunci când acesta este totodată asiguratul ale cărui declarații false se află la originea nulității respective.

27.

Cu toate acestea, din prezenta cerere de decizie preliminară reiese că această instanță de trimitere are de asemenea îndoieli, pentru cazul în care nulitatea contractului de asigurare ar fi declarată inopozabilă victimei, titular al poliței de asigurare, cu privire la aspectul dacă ar fi admisibil ca asigurătorul să exercite o acțiune împotriva acesteia, întemeiată pe fapta ilicită intenționată săvârșită la momentul încheierii contractului, pentru a obține rambursarea tuturor sumelor plătite în executarea contractului.

28.

Subliniem că cererea de decizie preliminară nu precizează dacă Matmut a introdus o astfel de acțiune în cadrul procedurii principale și nici dacă este posibil să fie introdusă o astfel de acțiune în cadrul unei proceduri precum cea principală.

29.

În această privință, trebuie amintit, într‑o primă etapă, că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea nu poate refuza să statueze asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională decât dacă este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate ( 7 ).

30.

Într‑o a doua etapă, potrivit unei jurisprudențe constante ( 8 ) în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. Împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare ce pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă ea s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului.

31.

Prin urmare, în îndeplinirea misiunii sale în materie preliminară, Curtea poate fi pusă în situația de a reformula întrebările preliminare care, chiar și după reformularea lor efectuată în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 29 din prezentele concluzii, continuă să beneficieze de prezumția de pertinență ( 9 ).

32.

În speță, în pofida lipsei de informații din cererea de decizie preliminară cu privire la posibilitatea unui asigurător de a introduce o acțiune împotriva unei victime, titular al poliței de asigurare, nu rezultă în mod vădit că problematica conformității introducerii unei astfel de acțiuni cu dreptul Uniunii nu are legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ori privește o problemă ipotetică. Astfel, deși procedura principală privește răspunderea penală a autorului unui accident, cererile de despăgubiri civile sunt totuși examinate în cadrul acestei proceduri. Pe de altă parte, astfel cum reiese din observațiile scrise ale părților, în cadrul cărora această problematică este discutată pe larg, prezenta trimitere preliminară conține toate elementele necesare pentru a răspunde în mod util la întrebarea referitoare la conformitatea unei astfel de acțiuni.

33.

În aceste condiții, propunem Curții să reformuleze întrebarea preliminară în sensul că, prin intermediul acesteia, instanța de trimitere urmărește să afle, într‑o primă etapă, dacă articolele 3 și 13 din Directiva 2009/103 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care permite să se opună pasagerului victimă, atunci când acesta este totodată asiguratul, nulitatea contractului de asigurare de răspundere civilă auto care rezultă dintr‑o declarație falsă intenționată a acestui asigurat în ceea ce privește conducătorul obișnuit al vehiculului în cauză.

34.

Potrivit propunerii noastre de reformulare, instanța de trimitere urmărește să afle, în cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, într‑o a doua etapă, dacă aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că se opun și unei reglementări naționale care autorizează asigurătorul să exercite o acțiune împotriva pasagerului victimă, atunci când acesta este totodată asiguratul, întemeiată pe declarația falsă intenționată a acestuia în ceea ce privește conducătorul obișnuit al vehiculului în cauză, pentru a obține rambursarea tuturor sumelor plătite acestui pasager victimă în executarea acestui contract.

35.

Condițiile legale de validitate a unui contract de asigurare nu sunt reglementate de dreptul Uniunii, ci de dreptul statelor membre ( 10 ). Acestea din urmă trebuie însă să garanteze că asigurarea auto obligatorie permite tuturor pasagerilor victime ale unui accident cauzat de un vehicul să fie despăgubiți pentru prejudiciile pe care le‑au suferit. Din jurisprudența Curții reiese de asemenea că statele membre trebuie să își exercite competențele în acest domeniu cu respectarea dreptului Uniunii și că dispozițiile naționale care reglementează despăgubirea pentru accidentele care rezultă din circulația vehiculelor nu pot priva Directiva 2009/103 de efectul său util ( 11 ).

36.

Astfel, pentru a răspunde la prima parte a întrebării preliminare, trebuie, într‑o primă etapă, să se stabilească dacă un pasager victimă care este totodată asiguratul și autorul declarațiilor false făcute în momentul încheierii contractului de asigurare este inclus printre persoanele pe care Directiva 2009/103 urmărește să le protejeze. În fapt, numai în cazul unui răspuns afirmativ opozabilitatea nulității contractului de asigurare față de pasagerul victimă ar putea să îl priveze de dreptul său la despăgubire și, prin urmare, să compromită efectul util al acestei directive. Astfel, dacă este cazul, vom examina, într‑o a doua etapă, dacă opozabilitatea acestei nulități față de persoana în cauză aduce atingere directivei menționate și efectului său util.

37.

Directiva 2009/103 urmărește să garanteze în special că victimele accidentelor cauzate de vehicule vor beneficia de un tratament comparabil, indiferent de locul de pe teritoriul Uniunii în care s‑a produs accidentul, precum și să asigure astfel protecția victimelor accidentelor cauzate de autovehicule ( 12 ). Astfel, dispozițiile acestei directive constituie rezultatul unei evoluții a reglementării Uniunii în materie de asigurare obligatorie care a urmărit și a consolidat în mod constant obiectivul de protecție a victimelor accidentelor cauzate de aceste vehicule ( 13 ).

38.

În această privință, astfel cum reiese din considerentul (1) al acesteia, Directiva 2009/103 a codificat directivele anterioare referitoare la apropierea legislațiilor statelor membre în ceea ce privește asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, fără a le aduce modificări de substanță. Jurisprudența referitoare la aceste directive anterioare poate fi, în consecință, transpusă în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor echivalente ale Directivei 2009/103 ( 14 ).

39.

Pentru a atinge obiectivul protecției „comparabile” a victimelor în cadrul Uniunii, Directiva 2009/103 stabilește regula generală potrivit căreia persoanele vătămate au dreptul de a fi despăgubite de asigurător, precum și excepțiile de la această regulă. Din această perspectivă, excepțiile menționate au un caracter exhaustiv și trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 15 ).

40.

În această privință, din coroborarea articolului 1 punctul 2 cu articolul 3 primul paragraf din Directiva 2009/103 rezultă că protecția care trebuie asigurată conform acestei directive se extinde la orice persoană care are dreptul, în temeiul dreptului național al răspunderii civile, la repararea pagubei cauzate de autovehicule ( 16 ).

41.

Mai concret, articolul 3 din Directiva 2009/103 impune statelor membre să garanteze că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare și indică, printre altele, categoriile de prejudicii și terții victime care trebuie să beneficieze de acoperirea acestei asigurări. În ceea ce privește drepturile recunoscute terților victime, articolul 3 primul paragraf din această directivă se opune ca o societate de asigurări de răspundere civilă auto să se poată prevala de dispoziții legale sau de clauze contractuale pentru a refuza să despăgubească terții victime ale unui accident cauzat de vehiculul asigurat. Articolul 13 alineatul (1) din directiva menționată nu face decât să amintească această obligație în ceea ce privește anumite situații specifice menționate în această dispoziție ( 17 ).

42.

În lumina acestor observații trebuie să se stabilească dacă, în speță, pasagerul victimă, care este totodată asiguratul și autorul declarațiilor false, se încadrează în sfera noțiunii de „terți victime” pe care Directiva 2009/103 urmărește să îi protejeze.

43.

Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehicule, reglementată de Directiva 2009/103, acoperă în special, astfel cum impune articolul 12 alineatul (1) din această directivă, vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto, ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul.

44.

Curtea a clarificat deja că obiectivul dispozițiilor directivelor anterioare care corespund celor ale Directivei 2009/103 era de a garanta că, sub rezerva excepțiilor prevăzute de aceste directive, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto permite tuturor pasagerilor autovehiculelor care au fost victime ale unui accident cauzat de un vehicul să primească despăgubiri pentru prejudiciile suferite ( 18 ).

45.

Este adevărat că o excepție care poate afecta situația pasagerilor, alții decât conducătorul auto, este prevăzută la articolul 13 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2009/103. Astfel, în temeiul acestei dispoziții, un stat membru poate decide ca o clauză de excludere (contractuală sau legislativă) să fie opozabilă persoanelor care s‑au îmbarcat voluntar în vehicul, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea știau că vehiculul respectiv era furat. Or, este cert că, în speță, nu aceasta a fost situația.

46.

Astfel, în ceea ce privește asigurarea obligatorie reglementată de Directiva 2009/103, împrejurarea că o persoană vătămată era pasagerul unui vehicul care i‑a cauzat prejudiciul nu poate lipsi această persoană de dreptul său de a fi despăgubită pentru prejudiciile cauzate de un accident de circulație.

47.

În prezenta cauză, una dintre părțile la contractul de asigurare, și anume asiguratul, este cea care invocă calitatea de „victimă a unui accident” pentru a obține o despăgubire din partea societății de asigurare.

48.

În această privință, astfel cum am observat ( 19 ), pentru a stabili beneficiarii protecției derivate din dreptul Uniunii, atât Directiva 2009/103, cât și jurisprudența Curții utilizează noțiunea de „terți victime”. Utilizarea acestei noțiuni poate sugera că protecția oferită de această directivă se aplică numai persoanelor care nu au legături contractuale („terți”) cu asigurătorul a cărui răspundere poate fi angajată.

49.

Cu toate acestea, în primul rând, noțiunea de „terți victime” nu figurează decât la articolul 13 din Directiva 2009/103. Această dispoziție, intitulată „Clauză contractuală de excludere”, obligă statele membre să adopte toate măsurile necesare pentru ca, „în scopul aplicării articolului 3” din această directivă, să fie lipsită de efect, în ceea ce privește pretențiile terților victime ale accidentului, orice dispoziție legală sau clauză contractuală care exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse în anumite situații specifice și detaliate în această primă dispoziție.

50.

Considerentul (15) al Directivei 2009/103 clarifică obiectivul articolului 13 din această directivă și enunță că, în interesul victimelor, efectele anumitor clauze de excludere ar trebui să fie limitate la relațiile dintre asigurător și persoana care poartă răspunderea pentru accident. A contrario, potrivit acestui considerent, în temeiul articolului 13 din directiva menționată și sub rezerva excepțiilor prevăzute de aceasta, astfel de clauze de excludere (legislative și contractuale) sunt, prin urmare, lipsite de efect în ceea ce privește relațiile dintre asigurător și orice altă persoană vătămată decât persoana care poartă răspunderea pentru accident. În consecință, potrivit considerentului menționat, trimiterea la „terții victime ale accidentului” care figurează în această dispoziție trebuie înțeleasă în sensul că această sintagmă se referă la victimele unui accident de circulație, altele decât autorul acestuia. Astfel, mai general, noțiunea de „terți victime” în sensul dispoziției menționate poate acoperi și persoanele care au legături contractuale cu asigurătorul.

51.

În al doilea rând, o astfel de interpretare a Directivei 2009/103 corespunde celei făcute de avocatul general Mengozzi, care, în Concluziile prezentate în cauza Churchill Insurance Company și Evans, a propus să se rețină că, în cazul unui accident, trebuie considerați „terți” toți subiecții, alții decât conducătorul auto care a provocat accidentul ( 20 ).

52.

În al treilea rând, Curtea a precizat deja că împrejurarea potrivit căreia persoana vătămată într‑un accident de circulație este titularul poliței de asigurare nu permite să se excludă această persoană din sfera noțiunii de „terț victimă”, în sensul dispozițiilor directivelor anterioare Directivei 2009/103, care corespund articolului 12 alineatul (3) și articolului 13 alineatul (1) din această directivă ( 21 ).

53.

Astfel, nici faptul că pasagerul victimă este asiguratul nu permite excluderea acestuia din sfera protecției pe care Directiva 2009/103 o acordă victimelor accidentelor de circulație.

54.

Particularitatea prezentei cauze constă în faptul că persoana vizată este nu numai pasagerul victimă a accidentului de circulație, care are o legătură contractuală cu asigurătorul a cărui răspundere este în discuție, ci și autorul declarației false intenționate care a determinat nulitatea contractului de asigurare.

55.

Astfel cum am observat ( 22 ), Directiva 2009/103 conține o excepție care permite să nu se despăgubească victimele, ținând seama de situația pe care ele însele au creat‑o, și anume persoanele care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, atunci când societatea de asigurări poate dovedi că acestea știau că vehiculul fusese furat. În schimb, această directivă nu prevede o astfel de excepție atunci când contractul de asigurare a fost încheiat pe baza unor declarații false din partea asiguratului.

56.

Prin urmare, astfel cum a statuat Curtea ( 23 ), împrejurarea că compania de asigurări a încheiat un contract în baza unor omisiuni sau a unor declarații false făcute de asigurat nu este de natură să îi permită să se prevaleze de dispozițiile legale privind nulitatea contractului și să o opună terțului victimă pentru a se exonera de obligația de a‑l despăgubi pe acesta ca urmare a unui accident cauzat de vehiculul asigurat. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al Directivei 2009/103, faptul că pasagerul victimă este asiguratul care a făcut aceste declarații false la momentul încheierii contractului de asigurare nu schimbă cu nimic calitatea sa de „terț victimă” în sensul acestei directive și protecția acordată persoanelor care au această calitate.

57.

Trebuie să se verifice acum dacă această concluzie nu este repusă în discuție de un argument întemeiat pe principiul interzicerii fraudei și a abuzului. Astfel, în observațiile sale scrise, Matmut arată că, din perspectiva acestui principiu, nu se poate accepta ca autorul declarațiilor false să se poată prevala de asigurare și să profite astfel de frauda sa.

58.

Directiva 2009/103 nu reglementează chestiunea abuzului, de către asigurat, de drepturile pe care i le conferă această directivă. Cu toate acestea, există în dreptul Uniunii un principiu general potrivit căruia aplicarea reglementării acestui drept nu poate fi înțeleasă ca acoperind operațiunile abuzive sau frauduloase. În plus, considerăm că aplicarea acestui principiu în contextul opozabilității nulității unui contract de asigurare a fost avută în vedere de Curte în recenta Ordonanță Liberty Seguros.

59.

Întrebarea preliminară analizată de Curte în această ordonanță își avea originea în acțiunea asigurătorului având ca obiect constatarea nulității contractului de asigurare ca urmare a declarațiilor false ale asiguratului cu privire la activitatea desfășurată cu vehiculul în cauză. Instanței sesizate cu această acțiune i s‑a solicitat să stabilească dacă această nulitate putea fi opusă terților victime ale unui accident de circulație.

60.

Curtea a răspuns negativ și a considerat printre altele că nu se poate susține că, într‑o situație în care asiguratul a disimulat activitatea reală pe care intenționa să o desfășoare cu vehiculul în cauză și în care pasagerii nu puteau să nu cunoască natura nelegală a serviciului prestat de asigurat, dreptul Uniunii este invocat în scopul eludării dreptului național pentru a obține un avantaj care contravine finalităților și scopurilor dreptului Uniunii ( 24 ).

61.

În acest pasaj, Curtea pare să fi dorit să indice că situația în cauză nu corespundea celor două cadre principale în care poate fi analizată noțiunea de abuz, și anume atunci când dreptul Uniunii este invocat pentru a eluda dreptul național și atunci când dispozițiile dreptului Uniunii sunt invocate pentru a obține avantaje din aceasta într‑un mod care contravine finalităților și scopurilor acelorași dispoziții ( 25 ).

62.

Or, dacă, ținând seama de contextul în care se înscrie, interpretarea pe care o dăm pasajului menționat este corectă, situația analizată de Curte corespunde celui de al doilea cadru, și anume situația în care dreptul Uniunii a fost invocat de persoanele vătămate într‑un accident de circulație care urmăreau să se prevaleze de calitatea lor de „terți victime” pentru a nu fi lipsite, ca urmare a nulității contractului de asigurare care rezultă din declarațiile false din partea asiguratului, de dreptul lor la despăgubire.

63.

În schimb, în speță, dacă se urmează raționamentul Matmut, asiguratul este cel care urmărește să se prevaleze de calitatea sa de „terț victimă” pentru a atinge același obiectiv. Într‑o astfel de situație, dreptul Uniunii și, mai precis, articolele 3 și 13 din Directiva 2009/103 ar fi invocate pentru a eluda aplicarea unei dispoziții naționale referitoare la nulitatea unui contract de asigurare altfel opozabil autorului declarațiilor false.

64.

În aceste împrejurări, este de competența instanței de trimitere să verifice, potrivit regulilor de probă din dreptul național, atât timp cât nu se aduce atingere eficacității dreptului Uniunii, dacă elementele constitutive ale unei practici abuzive sau frauduloase sunt întrunite în litigiul principal ( 26 ). Atunci când statuează cu privire la trimiterea preliminară, Curtea poate, dacă este cazul, să furnizeze indicii instanțelor naționale pentru a le ghida în aprecierea spețelor asupra cărora trebuie să se pronunțe ( 27 ). Prin urmare, vom formula câteva observații cu privire la punerea în aplicare a principiului interzicerii fraudei și a abuzului în cazul în care Curtea ar decide să furnizeze astfel de indicii instanței de trimitere.

65.

Constatarea existenței unei practici abuzive impune întrunirea unui element obiectiv și a unui element subiectiv.

66.

Conform jurisprudenței Curții ( 28 ), proba unei practici abuzive necesită, pe de o parte, un ansamblu de circumstanțe obiective din care rezultă că, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de reglementarea Uniunii, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins și, pe de altă parte, un element subiectiv care constă în intenția de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea acestuia.

67.

În opinia noastră, în măsura în care, în speță, scopul urmărit de reglementarea Uniunii este a priori atins, considerăm oportun să începem analiza nu cu elementul obiectiv, ci cu elementul subiectiv pentru a stabili care era intenția persoanei vizate și pentru a verifica dacă această intenție constituie un abuz și dacă, eventual, rezultatul dorit poate compromite obiectivul dreptului Uniunii ( 29 ).

68.

Astfel, obiectivul urmărit de articolele 3 și 13 din Directiva 2009/103 este de a garanta că, sub rezerva excepțiilor prevăzute de această directivă, orice persoană vătămată într‑un accident de circulație are dreptul de a fi despăgubită și de a înlătura aplicarea dispozițiilor naționale și a clauzelor contractuale susceptibile să limiteze acest drept.

69.

Este cert că PQ a fost rănit la momentul accidentului în discuție în litigiul principal și că, potrivit legii aplicabile, are dreptul la repararea prejudiciilor suferite. În plus, nimic nu indică faptul că acest accident s‑a produs în împrejurări create artificial sau că, având în vedere că conducătorul auto este exclus dintre persoanele acoperite de asigurare ( 30 ), în loc să conducă el însuși vehiculul, PQ a luat locul pasagerului pentru a putea fi despăgubit de asigurător în caz de accident.

70.

În plus, nu se poate pierde din vedere că, prin argumentul său, Matmut nu susține că TN a condus vehiculul în cauză la momentul accidentului, ci că acesta nu a fost identificat drept conducător obișnuit al acestui vehicul la momentul încheierii contractului de asigurare. În această privință, dacă PQ era conducătorul obișnuit al vehiculului, iar TN îl conducea ocazional, nu s‑ar pune problema nulității contractului de asigurare. Astfel, Directiva 2009/103 se opune excluderii obligației asigurătorului de a despăgubi o victimă a unui accident de circulație în care este implicat un vehicul asigurat atunci când acest accident a fost provocat de o altă persoană decât cea menționată în polița de asigurare ( 31 ).

71.

Astfel, argumentul Matmut privește faptul că PQ a făcut o declarație falsă la momentul încheierii contractului de asigurare și că urmărește să înlăture, nu în beneficiul vreunei victime, ci în beneficiul său personal, o dispoziție națională potrivit căreia acest contract de asigurare este lovit de nulitate ca urmare a acestei declarații false.

72.

În această privință, trebuie să observăm că Curtea utilizează formulări diferite pentru a descrie elementul subiectiv al unei practici abuzive sau frauduloase.

73.

Astfel, în unele dintre hotărârile sale, Curtea arată că elementul subiectiv constă în intenția de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea acestuia ( 32 ), în timp ce în altele subliniază că acest element nu există decât dacă scopul esențial al practicilor în cauză se limitează la obținerea unui asemenea avantaj ( 33 ).

74.

În orice caz, trebuie să se constate că, în ceea ce privește eludarea dreptului național prin intermediul dreptului derivat, interzicerea unor astfel de practici nu este relevantă atunci când operațiunile în cauză pot avea o altă justificare decât simpla obținere a unui avantaj necuvenit ( 34 ).

75.

Astfel, este necesar să se examineze dacă scopul esențial al practicii în cauză a lui PQ s‑a limitat la eludarea dispozițiilor naționale care sunt altfel aplicabile. În această privință, verificarea existenței unei practici abuzive impune instanței de trimitere să ia în considerare toate faptele și circumstanțele speței, inclusiv pe cele anterioare și ulterioare operațiunii al cărei caracter abuziv este invocat ( 35 ).

76.

Potrivit înțelegerii noastre a trimiterii preliminare, PQ a făcut declarații false pentru a îndeplini obligația de a asigura vehiculul în cauză și pentru a beneficia de o primă de asigurare mai avantajoasă decât cea care ar fi fost datorată dacă asigurătorul ar fi cunoscut identitatea conducătorului obișnuit al acestui vehicul. Astfel, din decizia de trimitere pare să reiasă că motivul acestor declarații false a fost acela de a nu‑l indica pe TN ca fiind conducătorul obișnuit al vehiculului respectiv, ținând seama de faptul că fusese condamnat anterior pentru conducere sub influența băuturilor alcoolice. Or, această împrejurare a modificat în mod evident evaluarea asigurătorului cu privire la risc.

77.

Prin urmare, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, nu se poate considera că PQ a făcut declarații false cu scopul esențial de a se prevala el însuși de articolele 3 și 13 din Directiva 2009/103 și de a eluda o dispoziție națională referitoare la condițiile legale de nulitate a contractelor de asigurare. Ținând seama de cele ce precedă, în raport cu dispozițiile acestei directive, PQ trebuie să fie considerat un „terț victimă” a unui accident.

78.

În ceea ce privește aceste verificări, trebuie adăugat că persoana căreia i se reproșează că a recurs la practici frauduloase sau abuzive trebuie să dispună de posibilitatea de a contesta elementele pe care se întemeiază această afirmație, cu respectarea garanțiilor legate de dreptul la un proces echitabil ( 36 ).

79.

Din motive de exhaustivitate, s‑ar putea ridica problema dacă articolul L. 113-8 din Codul asigurărilor nu ar trebui considerat o dispoziție națională prin care legiuitorul francez urmărește să remedieze practicile frauduloase și abuzive ale asiguraților. Cu toate acestea, aplicarea unei astfel de dispoziții naționale nu este posibilă decât în situația în care comportamentul persoanei interesate ar fi oricum considerat fraudulos sau abuziv în temeiul principiului general al dreptului Uniunii al interzicerii fraudei și a abuzului ( 37 ). Astfel, punerea în aplicare a unei asemenea dispoziții naționale nu poate aduce atingere efectului deplin și aplicării uniforme a articolelor 3 și 13 din Directiva 2009/103 ( 38 ). Prin urmare, aceasta nu poate modifica domeniul de aplicare al acestor dispoziții ( 39 ), situație care s‑ar regăsi în cazul în care asiguratul și autorul declarațiilor false ar fi lipsit de calitatea de „terț victimă”, în sensul dispozițiilor menționate.

80.

În aceste împrejurări, rămâne să se stabilească dacă efectul util al articolelor 3 și 13 din Directiva 2009/103 se opune ca nulitatea contractului de asigurare să poată fi opusă unui terț victimă atunci când aceasta este asiguratul și autorul declarațiilor false făcute la momentul încheierii acestui contract.

81.

În speță, se ridică problema dacă refuzul dreptului la despăgubire de către o societate de asigurare poate decurge din opozabilitatea față de asigurat a nulității contractului de asigurare care rezultă din declarațiile false ale acestui asigurat.

82.

Astfel cum am menționat ( 40 ), Directiva 2009/103 nu urmărește armonizarea condițiilor legale de validitate a contractelor de asigurare. Deși statele membre rămân libere să stabilească aceste condiții, ele trebuie să își exercite competențele cu respectarea dreptului Uniunii, iar dispozițiile naționale care reglementează despăgubirea pentru accidentele care rezultă din circulația vehiculelor nu pot priva această directivă de efectul său util.

83.

Astfel, deși Directiva 2009/103 nu se opune unei dispoziții naționale care prevede că contractul de asigurare este afectat de nulitate atunci când acesta este încheiat pe baza unor declarații false ale asiguratului, directiva menționată delimitează efectele nulității în măsura în care poate compromite efectul util al acestui act de drept al Uniunii.

84.

În această privință, opozabilitatea nulității unui contract de asigurare față de pasagerul victimă care este asiguratul ar determina nedespăgubirea acestei persoane și, în consecință, ar aduce atingere efectului util al Directivei 2009/103. Această interpretare nu este repusă în discuție de posibilitatea ca persoana menționată să fie despăgubită de FGAO.

85.

Instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la aspectul dacă împrejurarea că FGAO este obligat să despăgubească victima în cazul în care nulitatea contractului ar fi declarată opozabilă față de acesta este de natură să influențeze interpretarea care trebuie reținută.

86.

În această privință, potrivit articolului 10 din Directiva 2009/103, fiecare stat membru este obligat să „instituie sau [să] autorize[ze] un organism responsabil cu despăgubirea, cel puțin în limitele obligației de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la articolul 3”.

87.

Cu toate acestea, astfel cum a precizat Curtea ( 41 ), constatarea că o dispoziție națională poate determina lipsa despăgubirii terților victime și, în consecință, poate aduce atingere efectului util al Directivei 2009/103 nu este repusă în discuție de posibilitatea ca victimei să i se plătească o despăgubire de către un organism creat pentru a se conforma articolului 10 din această directivă.

88.

Astfel, intervenția unui asemenea organism a fost prevăzută ca măsură de ultimă instanță numai pentru cazul în care prejudiciile au fost cauzate de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare. Asigurarea de răspundere civilă auto este obligatorie și revine statelor membre sarcina de a se asigura că, sub rezerva derogărilor prevăzute de Directiva 2009/103, orice proprietar sau deținător al unui vehicul care staționează în mod obișnuit pe teritoriul său încheie un contract cu o societatea de asigurare. Omisiunea unui stat membru de a respecta această obligație de supraveghere nu ar trebui să fie în detrimentul victimelor accidentelor de circulație și, dacă este cazul, organismul instituit sau autorizat de acest stat membru este cel care trebuie să despăgubească victimele. În schimb, intervenția organismului autorizat nu poate fi invocată pentru a exonera asigurătorul de răspundere atunci când a fost îndeplinită obligația de a încheia contractul de asigurare.

89.

În urma analizei pe care tocmai am efectuat‑o, considerăm mai întâi că faptul că pasagerul victimă este asiguratul care, la momentul încheierii contractului de asigurare, a făcut declarațiile false cu privire la identitatea conducătorului obișnuit nu schimbă cu nimic calitatea sa de „terț victimă”, în sensul Directivei 2009/103, și protecția acordată persoanelor care au această calitate ( 42 ). În continuare, în împrejurările speței, nu se poate considera că punerea în aplicare a principiului interzicerii fraudei și a abuzului permite să i se refuze această protecție ( 43 ). În sfârșit, această directivă ar fi lipsită de efectul său util dacă asigurătorul ar refuza acestei persoane dreptul de a fi despăgubită pentru motivul opozabilității nulității contractului de asigurare care rezultă din aceste declarații false ( 44 ).

90.

În aceste împrejurări, trebuie să se răspundă la prima parte a întrebării preliminare că articolele 3 și 13 din Directiva 2009/103 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care permite să se opună pasagerului victimă, atunci când acesta este totodată asiguratul, nulitatea contractului de asigurare de răspundere civilă auto care rezultă dintr‑o declarație falsă intenționată a acestui asigurat în ceea ce privește conducătorul obișnuit al vehiculului în cauză.

91.

Amintim că a doua parte a întrebării preliminare privește aspectul dacă articolele 3 și 13 din Directiva 2009/103 trebuie interpretate în sensul că se opun și unei reglementări naționale care autorizează asigurătorul să exercite o acțiune împotriva pasagerului victimă, atunci când acesta este totodată asiguratul, întemeiată pe declarația falsă intenționată a acestuia în ceea ce privește conducătorul obișnuit al vehiculului în cauză, pentru a obține rambursarea tuturor sumelor plătite acestui pasager victimă în executarea acestui contract.

92.

Pentru a răspunde la a doua parte a întrebării preliminare, vom examina mai întâi dacă condițiile angajării răspunderii asiguratului pentru declarațiile false inițiale sunt reglementate de dreptul Uniunii. Dacă nu aceasta este situația, vom analiza în continuare aspectul dacă acest drept se opune totuși ca răspunderea acestui asigurat să fie angajată prin intermediul unei acțiuni în regres formulate de asigurător.

93.

Deși Curtea nu a avut încă ocazia să se pronunțe cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a dreptului asigurătorului de a exercita o acțiune în regres împotriva unui pasager victimă atunci când acesta este totodată asiguratul și autorul declarațiilor false făcute la momentul încheierii contractului de asigurare, din jurisprudență este posibil să se tragă concluzii utile în această privință ( 45 ).

94.

O acțiune în regres împotriva unei persoane vătămate ca urmare a unui accident a fost în discuție în Hotărârea Churchill Insurance Company Limited și Evans ( 46 ).

95.

Această hotărâre privea o dispoziție de drept național care permitea asigurătorului să recupereze de la asigurat suma plătită în temeiul răspunderii sale care decurgea din contractul de asigurare. Lectura hotărârii menționate arată că această dispoziție se preta la două interpretări diferite și că acestea făcuseră obiectul dezbaterii dintre părți.

96.

Astfel, potrivit primei interpretări, dispoziția națională în cauză prevedea o acțiune în regres împotriva asiguratului pentru recuperarea acestei despăgubiri în cazul în care asiguratul respectiv a cauzat sau a permis utilizarea vehiculului de către conducătorul auto care se află la originea accidentului ( 47 ). Potrivit celei de a doua interpretări, această dispoziție determina excluderea în mod automat de la beneficiul asigurării a unui pasager victimă a unui accident de circulație care era asigurat și care i‑a permis unui conducător auto neasigurat să conducă ( 48 ). Instanța de trimitere a reținut această a doua interpretare și, în consecință, aceasta s‑a reflectat în hotărârea Curții.

97.

Și mai important, lectura acestei hotărâri poate sugera că o dispoziție care exclude în mod automat beneficiul despăgubirii eventual datorate asiguratului (a doua interpretare) intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/103, în timp ce o dispoziție care conferă unui asigurător dreptul de a angaja răspunderea civilă a contractantului său printr‑o acțiune în regres (prima interpretare) nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

98.

Astfel, după ce a arătat că este obligată să ia în considerare interpretarea dreptului național reținută de instanța de trimitere, și anume a doua interpretare, Curtea a arătat că întrebările preliminare „nu se refer[eau] la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei norme care reglementează răspunderea civilă, ci la compatibilitatea cu acest drept a unei dispoziții care, potrivit interpretării date de instanța de trimitere, prin excluderea în mod automat a beneficiului despăgubirii eventual datorate asiguratului, limitează întinderea avută de acoperirea de răspundere civilă” ( 49 ). Curtea a considerat astfel că întrebările adresate intrau, așadar, în domeniul de aplicare al reglementării Uniunii în această materie.

99.

Această interpretare a Hotărârii Churchill Insurance Company Limited și Evans ( 50 ) este confirmată de Ordonanța BUL INS ( 51 ), în care Curtea a arătat că articolul 13 din Directiva 2009/103 se referă la eventualele limitări ale acoperirii asigurării de răspundere civilă față de terții victime ale unui accident, iar nu la acțiunile în regres inițiate de asigurător după acordarea unei despăgubiri persoanei vătămate.

100.

Astfel, condițiile privind angajarea răspunderii asiguratului în ceea ce privește sumele plătite de asigurător în urma unui accident nu sunt reglementate de dreptul Uniunii. Rămâne să se stabilească dacă condițiile angajării acestei răspunderi, vizate de a doua parte a întrebării preliminare, sunt totuși susceptibile să aducă atingere efectului util al Directivei 2009/103.

101.

Instanța de trimitere ridică problema dacă asigurătorul poate introduce o acțiune în regres împotriva asiguratului pentru a obține rambursarea tuturor sumelor plătite acestuia din urmă în executarea contractului de asigurare.

102.

Deși condițiile de angajare a răspunderii asiguratului sunt de competența statelor membre, acestea trebuie să își exercite competența în acest domeniu cu respectarea dreptului Uniunii, fără a aduce atingere efectului util al acestui drept.

103.

În această privință, în jurisprudența sa cu privire la efectul util al Directivei 2009/103, Curtea face o distincție între, pe de o parte, dispozițiile în materie de asigurare care limitează acoperirea de răspundere civilă a asigurătorului în relația dintre terțul victimă și asigurător și, pe de altă parte, dispozițiile regimului național de răspundere civilă care stabilesc răspunderea asiguratului față de un astfel de terț victimă ( 52 ). În principiu, mai ales aceste prime dispoziții sunt susceptibile să aducă atingere efectului util al acestei directive ( 53 ). Astfel, ca regulă generală, răspunderea asigurătorului derivă din răspunderea civilă care revine asiguratului, iar directiva menționată nu urmărește armonizarea regimurilor acestei răspunderi civile în statele membre.

104.

În plus, potrivit aceleiași jurisprudențe, pentru a garanta efectul util al dispozițiilor dreptului Uniunii referitoare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că se opun reglementărilor naționale care aduc atingere acestui efect util, întrucât, prin faptul că exclud din oficiu sau limitează în mod disproporționat dreptul victimei de a obține o despăgubire prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, ele compromit realizarea obiectivului protecției victimelor accidentelor de circulație, urmărit și consolidat în mod constant de legiuitorul Uniunii ( 54 ).

105.

În lumina acestei jurisprudențe, este necesar să se constate că o reglementare națională care autorizează asigurătorul să exercite o acțiune împotriva pasagerului victimă, atunci când acesta este totodată asiguratul și autorul declarațiilor false făcute la momentul încheierii contractului de asigurare, pentru a obține rambursarea tuturor sumelor plătite acestui pasager victimă în executarea contractului de asigurare poate aduce atingere dreptului acestei persoane de a fi despăgubită prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto și, prin urmare, efectului util al Directivei 2009/103.

106.

Astfel, o asemenea reglementare națională are ca efect influențarea raportului dintre terțul victimă și asigurător, fără a influența răspunderea civilă a asiguratului care poartă răspunderea directă pentru accidentul de circulație. Împrejurarea că această reglementare națională urmărește să sancționeze declarațiile false făcute de asigurat la momentul încheierii contractului nu repune în discuție această considerație. Astfel, faptul că pasagerul victimă este asiguratul care a făcut declarații false cu privire la identitatea conducătorului obișnuit la momentul încheierii contractului de asigurare nu schimbă cu nimic calitatea sa de „terț victimă”, în sensul Directivei 2009/103 ( 55 ).

107.

În această privință, este, desigur, adevărat că, în Hotărârea Ruiz Bernáldez ( 56 ), Curtea a considerat că „contractul de asigurare obligatorie poate prevedea că, în astfel de ipoteze, asigurătorul va dispune de o acțiune în regres împotriva asiguratului”. Totuși, această hotărâre nu poate fi înțeleasă în sensul că dreptul Uniunii nu se opune ca asigurătorul să poată introduce o acțiune în regres împotriva persoanei cu care a încheiat contractul de asigurare atunci când aceasta este totodată terțul victimă, în sensul Directivei 2009/103.

108.

Astfel, după cum subliniază guvernul francez, în Hotărârea Ruiz Bernáldez ( 57 ), asiguratul era conducătorul vehiculului și autorul prejudiciului, astfel încât nu se punea problema riscului unei atingeri aduse dreptului la despăgubire al victimei ca urmare a acestei acțiuni. Pe de altă parte, considerațiile Curții priveau, mai precis, o clauză a contractului de asigurare care permitea asigurătorului să exercite o acțiune în regres împotriva asiguratului în vederea recuperării sumelor care au fost plătite victimei unui accident de circulație provocat de un conducător auto în stare de ebrietate ( 58 ). În schimb, nimic din această hotărâre nu sugerează că o astfel de acțiune în regres poate fi introdusă, fără nicio restricție în temeiul dreptului Uniunii, împotriva persoanei despăgubite de asigurător. Dimpotrivă, Curtea a arătat că „contractul de asigurare obligatorie nu poate prevedea că, în anumite cazuri și în special în cazul în care conducătorul vehiculului era în stare de ebrietate, asigurătorul nu este obligat să despăgubească vătămările corporale și prejudiciile materiale cauzate terților de vehiculul asigurat” ( 59 ).

109.

Și mai important, o acțiune în regres precum cea vizată de a doua parte a întrebării preliminare ignoră necesitatea de a asigura proporționalitatea unei măsuri prin care se urmărește lipsirea victimei de dreptul de a obține o despăgubire din partea asigurătorului.

110.

Astfel, după cum reiese din decizia de trimitere, nulitatea contractului rezultă din declarațiile false care au modificat evaluarea asigurătorului cu privire la risc și, prin urmare, cu privire la costul asigurării, fără a avea niciun efect asupra accidentului și asupra întinderii prejudiciului. Or, dacă se introduce o acțiune în vederea obținerii rambursării tuturor sumelor plătite persoanei în cauză cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit într‑un accident de circulație, sub pretextul sancționării declarațiilor false ale asiguratului în ceea ce privește identitatea conducătorului obișnuit al vehiculului în cauză, în practică, acțiunea menționată are ca rezultat privarea acestei persoane, în mod definitiv și disproporționat, de protecția pe care Directiva 2009/103 o acordă victimelor unor astfel de accidente.

111.

În aceste împrejurări, trebuie să se răspundă la a doua parte a întrebării preliminare că articolele 3 și 13 din Directiva 2009/103 trebuie interpretate în sensul că se opun și unei reglementări naționale care autorizează asigurătorul să exercite o acțiune împotriva pasagerului victimă, atunci când acesta este totodată asiguratul, întemeiată pe declarația falsă intenționată a acestuia în ceea ce privește conducătorul obișnuit al vehiculului în cauză, pentru a obține rambursarea tuturor sumelor plătite acestui pasager victimă în executarea acestui contract.

112.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) după cum urmează:

Articolele 3 și 13 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi

trebuie interpretate în sensul că