1.

Prin Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 ( 2 ), legiuitorul Uniunii a stabilit, între alte aspecte, care sunt instanțele competente pentru a soluționa litigiile în cazuri de răpire a copiilor pe teritoriul Uniunii Europene.

2.

În acest context, dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003 urmăresc, pe de o parte, să descurajeze răpirile (deplasările sau reținerile ilicite) de copii între statele membre și, pe de altă parte, în caz de răpiri, să se obțină o înapoiere fără întârziere a copilului ( 3 ).

3.

Curtea a interpretat articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului” răspunzând mai multor cereri de decizie preliminară ( 4 ). În niciuna dintre acestea nu s‑a pus însă în discuție aplicarea articolului menționat într‑o situație precum cea din prezenta cauză, în care se solicită înapoierea copilului într‑un stat terț (Elveția) unde, în plus, acesta nu își avea reședința obișnuită înaintea deplasării sale ilicite.

4.

Curtea s‑a pronunțat și asupra raportului dintre Regulamentul nr. 2201/2003 și Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 ( 5 ). Dacă nu greșim, până acum nu a fost necesar să se specifice ce efecte ar putea produce o cerere de înapoiere a copilului, formulată în temeiul acestei Convenții, asupra stabilirii competenței pentru soluționarea unei cereri de încredințare formulate în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003.

5.

Preambulul Convenției semnalează că aceasta are ca obiectiv să protejeze copilul, pe plan internațional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite și să întocmească proceduri în vederea garantării imediatei înapoieri a copilului în statul reședinței sale obișnuite.

6.

Articolul 12 primul și al doilea paragraf prevede:

„Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul [articolului] 3 și o perioadă de mai puțin de un an s‑a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.

Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la paragraful precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s‑a integrat în noul său mediu.”

7.

Considerentele (12) și (17) prevăd:

[…]

8.

Potrivit articolului 8 („Competență de fond”):

„(1)   Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.

(2)   Alineatul (1) se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.”

9.

Conform articolului 10 („Competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului”):

„În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într‑un alt stat membru și până când

sau

10.

Articolul 11 („Înapoierea copilului”) stabilește următoarele:

„(1)   În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din […] 1980 […] în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8).

[…]”

11.

Părinții lui L (tatăl are cetățenie germană, iar mama, poloneză) s‑au căsătorit în martie 2013 în Germania, stat în care inițial au locuit împreună.

12.

În iunie 2013, tatăl s‑a mutat în Elveția în interes de serviciu. L s‑a născut la 12 noiembrie 2014 în Elveția și are cetățenie germană și poloneză.

13.

L a locuit împreună cu mama sa în Germania din ianuarie 2015 până la începutul lunii aprilie a anului 2016. Tatăl le vizita regulat pe mamă și pe fiică în Germania; de asemenea, își petreceau concediile împreună.

14.

La 9 aprilie 2016, mama s‑a mutat în Polonia împreună cu L. La început, tatăl o vizita pe L în Polonia.

15.

Începând cu 17 aprilie 2017, mama a refuzat ca tatăl să o viziteze pe L și a înscris‑o pe aceasta, fără acordul tatălui, la o grădiniță din Polonia.

16.

La sfârșitul lunii mai a anului 2017, mama a comunicat tatălui că rămâne să locuiască împreună cu L în Polonia.

17.

La 7 iulie 2017, tatăl a solicitat instanțelor poloneze, prin intermediul autorității centrale elvețiene [Bundesamt für Justiz in Bern (Oficiul Federal de Justiție din Berna, Elveția)]), înapoierea lui L în Elveția.

18.

La 8 decembrie 2017, această cerere de înapoiere depusă de tată a fost respinsă de Sąd Rejonowy Krakowa‑Nowej Huty (Tribunalul Districtual din Cracovia – Nowa Huta, Polonia) pentru motivul că acesta și‑a dat acordul pe durată nedeterminată ca mama să se mute cu L în Polonia și, în plus, pentru că exista un risc grav ca bunăstarea lui L să fie pusă în pericol în cazul înapoierii în sensul articolului 13 litera b) din Convenția de la Haga din 1980.

19.

Apelul declarat de tată împotriva acestei hotărâri a fost respins de Sąd Okręgowy Krakowa (Tribunalul Regional din Cracovia, Polonia) la 17 aprilie 2018.

20.

Prin cererea din 27 septembrie 2017, mama a inițiat procedura de divorț în Polonia. La 5 iunie 2018, Sąd Okręgowy Krakowa (Tribunalul Regional din Cracovia) a încredințat provizoriu mamei fiica comună și a stabilit obligația tatălui de plată a unei pensii de întreținere.

21.

La 29 iunie 2018, tatăl a prezentat la Bundesamt für Justiz in Bonn (Oficiul Federal de Justiție din Bonn, Germania) o cerere de înapoiere a lui L întemeiată pe Convenția de la Haga din 1980. Ulterior s‑a desistat de această cerere.

22.

La 13 iulie 2018, tatăl a inițiat la Amtsgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Districtual din Frankfurt am Main, Germania) litigiul din care va decurge cererea de decizie preliminară ulterioară. Prin cererea adresată acestei instanțe la 13 iulie 2018, tatăl a solicitat:

23.

În litigiul principal:

24.

La 3 iunie 2019, Amtsgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Districtual din Frankfurt am Main) a respins cererea tatălui pentru lipsa competenței judecătorești internaționale. În opinia acestei instanțe, tatăl nu a dovedit existența unui acord concret privind caracterul temporar al șederii lui L în Polonia. Informațiile pe care le‑a furnizat în cadrul ședinței din 9 mai 2019 sunt în contradicție cu ceea ce a declarat prin memoriul din 3 august 2018, din care rezultă că în mai 2017 părinții încă negociau durata șederii în Polonia.

25.

La 8 iulie 2019, tatăl a declarat apel împotriva hotărârii de primă instanță la Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main, Germania). În cadrul apelului, acesta reiterează argumentele invocate în prima instanță și susține următoarele:

26.

În plus, tatăl a solicitat să se sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main) fiind de acord să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„În ce măsură mecanismul normativ al articolelor 10 și 11 din Regulamentul [nr. 2201/2003] este limitat la procedurile desfășurate între statele membre ale Uniunii?

În concret:

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

27.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 25 ianuarie 2023.

28.

Au prezentat observații scrise guvernele german și polonez, precum și Comisia Europeană. Aceste părți, precum și tatăl copilului, au participat la ședința care s‑a desfășurat la 7 decembrie 2023.

29.

Conform indicațiilor Curții, ne vom concentra asupra celei de a doua întrebări preliminare, privind cerințele care trebuie îndeplinite conform articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 pentru a stabili care este instanța competentă într‑o situație precum cea din prezenta cauză ( 7 ).

30.

Expunerea noastră va avea următoarea structură:

31.

Norma „competenței de fond” prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 este aceea că „instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată”.

32.

Această atribuire a competenței răspunde criteriului proximității (geografice), criteriu central al sistemului ( 8 ).

33.

Prin excepție de la această regulă, există situații în care copilul își pierde reședința obișnuită într‑un stat membru și o dobândește într‑un alt stat membru, însă competența judecătorească internațională nu este atribuită instanțelor din acest din urmă stat. Este, în concret, cazul minorilor deplasați (sau reținuți) ilicit.

34.

În temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, în cazul răpirii unui copil, instanțele judecătorești ale statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită înaintea deplasării (sau a reținerii) sale ilicite păstrează în principiu competența judecătorească. Aceasta permite:

35.

Cu toate acestea, competența judecătorească internațională a statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale ilicite nu se menține necondiționat.

36.

Prin urmare, de la un anumit moment, este posibil ca această competență să fie transferată instanțelor judecătorești de la noua reședință obișnuită a copilului, dacă sunt îndeplinite condițiile pe care le enunță articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003.

37.

Această situație s‑ar produce în special dacă persoana căreia i s‑a încredințat copilul:

38.

Astfel cum tocmai am menționat, cererea de înapoiere a copilului reprezintă una dintre cerințele care condiționează aplicabilitatea articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.

39.

În temeiul acestei dispoziții și în măsura în care se îndeplinesc și celelalte condiții pe care le prevede, faptul de a nu solicita înapoierea copilului (la autoritățile statului membru în care acesta a fost deplasat ilicit) o dată ce se cunoaște (sau ar trebui să se cunoască) locul în care se afla copilul reprezintă un factor care poate determina modificarea competenței judecătorești internaționale.

40.

Cu toate acestea, Regulamentul nr. 2201/2003 nu definește ce trebuie să se înțeleagă prin „înapoiere” și prin „cerere de înapoiere”. Nici Convenția de la Haga din 1980, pe care Regulamentul nr. 2201/2003 o completează ( 14 ), nici Convenția de la Haga din 1996 nu fac acest lucru ( 15 ).

41.

Având în vedere împrejurările din speță, trebuie să se stabilească dacă o cerere de înapoiere în sens strict ( 16 ), însă în care se solicită revenirea copilului în alt stat decât cel în care își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale ( 17 ), poate fi considerată ca intrând sub incidența articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.

42.

La o primă lectură, textul ( 18 ) articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu ar părea să impună cerința unei cereri de înapoiere a copilului în mod specific în statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale ilicite.

43.

După cum am arătat anterior, articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 urmărește descurajarea deplasărilor ilicite dintr‑un stat membru în altul. În acest scop, prevede norme care, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții, refuză atribuirea competenței judecătorești instanțelor din statul membru în care copilul a dobândit, după deplasarea sa ilicită, o nouă reședință obișnuită.

44.

În același scop, Curtea a optat pentru o interpretare restrictivă a condițiilor care determină transferul de competență ( 19 ). Urmând aceeași logică, ar părea că, cu cât interpretarea condițiilor de menținere a competenței în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului este mai flexibilă, cu atât mai bine ar putea fi apărat obiectivul declarat ( 20 ).

45.

De aici s‑ar deduce că articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 ar permite o cerere de înapoiere a copilului, care urmărește „înapoierea” acestuia în alt stat (membru sau chiar într‑un stat terț) decât cel în care își avea fosta reședință obișnuită.

46.

Cu toate acestea, considerăm că o asemenea interpretare deschisă a articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003, pe care o susțin Comisia și tatăl lui L, prezintă dificultăți considerabile.

47.

Norma de competență de la articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 are caracter special în raport cu norma generală stabilită la articolul 8 alineatul (1). Ca atare, „este de strictă interpretare și nu permite, așadar, o interpretare dincolo de ipotezele avute în mod explicit în vedere de regulament[…]” ( 21 ).

48.

În acest sens, amintim că articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu doar stabilește o competență excepțională, ci de asemenea enumeră condițiile în care această competență se menține sau, dimpotrivă, se transferă instanțelor judecătorești competente în general, și anume, cele ale statului membru în care copilul își are reședința obișnuită la momentul actual.

49.

În pofida faptului că noua reședință obișnuită provine dintr‑o deplasare ilicită ( 22 ), instanțele judecătorești din statul membru în care copilul s‑a integrat deja într‑o oarecare măsură sunt, ca urmare a proximității geografice față de mediul acestuia, mai bine plasate pentru a se pronunța cu privire la măsurile favorabile interesului acestuia ( 23 ).

50.

Potrivit Curții, prin articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, legiuitorul „a dorit să instituie în ceea ce privește tocmai atribuirea competenței […] un echilibru între, pe de o parte, necesitatea de a împiedica autorul răpirii să obțină un avantaj din actul său ilicit […] și, pe de altă parte, oportunitatea de a permite instanței judecătorești care se află cel mai aproape de copil să soluționeze acțiuni privind răspunderea părintească” ( 24 ).

51.

Cheia pentru o înțelegere corectă a articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 și, în consecință, a condițiilor pe care le stabilește se află în găsirea acestui echilibru.

52.

În opinia noastră, acest echilibru este mai bine garantat printr‑o cerere de înapoiere a copilului adresată statului membru în care acesta își avea reședința imediat înaintea deplasării sale ilicite (în speță, Germania), decât printr‑o cerere de înapoiere care, în cazul în care ar fi admisă ( 25 ), ar determina deplasarea sa într‑un alt stat (Elveția), care nu este nici statul în care își are acum reședința (Polonia).

53.

Articolul 10 litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 specifică acțiunile pe care trebuie să le întreprindă persoana care dorește să evite modificarea competenței judecătorești internaționale:

54.

Considerăm că, prin condiționarea menținerii competenței de aceste reacții juridice specifice, Regulamentul nr. 2201/2003 urmărește opoziția refuzului persoanei căreia i s‑a încredințat copilul față de răpirea acestuia, însă și altceva în plus.

55.

În interesul copilului, acesta promovează punerea în aplicare a unor mecanisme prin care se urmărește să se finalizeze cât mai repede această situație provizorie ( 28 ) într‑un mod coerent cu logica reglementării europene în materie de răpire internațională de copii ( 29 ). Restabilirea statu‑quoului anterior deplasării sale ilicite este primul pas esențial în regularizarea situației copilului răpit ( 30 ). Pentru a‑l putea obține, considerăm că este imperativ să se solicite înapoierea în mod specific statului membru unde acesta a fost deplasat.

56.

Faptul de a solicita înapoierea copilului în alt stat decât cel în care își avea reședința obișnuită înainte deplasării sale ilicite reprezintă o formă de opoziție la această deplasare, însă nu servește obiectivului pe care tocmai l‑am menționat. În schimb, restrânge situațiile în care instanțele judecătorești ale statului membru în care copilul are reședința obișnuită actuală, în concret, cele mai apropiate de acesta, sunt competente.

57.

În concluzie, ne opunem calificării drept „cerere de înapoiere” în sensul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 a unei cereri prin care se solicită înapoierea copilului într‑un alt stat decât acela în care își avea reședința obișnuită în momentul deplasării sale ilicite.

58.

În conformitate cu articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003:

59.

După cum am precizat, pentru menținerea competenței statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită înainte de deplasarea sa ilicită, articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 impune cerința inițierii unei proceduri de înapoiere a copilului în această țară.

60.

Din această perspectivă, o cerere de înapoiere a copilului și una de încredințare a cărei soluționare implică înapoierea acestuia ar putea părea echivalente.

61.

Cu toate acestea, în cazurile de răpire a copiilor, factorul timp este esențial ( 31 ). Din acest motiv, în scopul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003, o cerere al cărei obiect unic este reprezentat de înapoierea copilului și care, pentru acest motiv, se procesează în regim de urgență și o alta, în care se va soluționa încredințarea după analiza pe fond și în detaliu a litigiului, în cadrul procedurii corespunzătoare, nu sunt interschimbabile ( 32 ).

62.

Nici o interpretare sistematică nu susține înlocuirea cererii de înapoiere vizată la articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 cu o cerere de încredințare. Punctele (i), (ii) și (iii) ( 33 ) de la litera (b) a acestui articol alcătuiesc o secvență în cadrul căreia cererea de încredințare este concepută ca fiind posterioară celei de înapoiere. În ansamblul lor, aceste puncte descriu o succesiune de pași care trebuie urmați odată ce este cunoscut locul în care se află copilul, într‑o situație „tip” în care încă nu a fost formulată o cerere de încredințare.

63.

De la acest moment, menținerea competenței în statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită înainte de răpirea sa implică: să se încerce înapoierea acestuia la autoritățile (noului) stat membru în care copilul a fost deplasat [punctul (i)]; să se persiste în această încercare [punctul (ii)] și, în cazul respingerii cererii de înapoiere ( 34 ), să se formuleze cu celeritate o cerere de încredințare în statul membru din care s‑a produs deplasarea [punctul (iii)].

64.

În concluzie, considerăm că, pentru menținerea competenței statului membru în care copilul își avea reședința și din care a fost deplasat ilicit, persoana care dorește să i se încredințeze copilul (și care are sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se află copilul) trebuie să solicite înapoierea imediată a acestuia. Din momentul în care are cunoștință de locul în care se află copilul ( 35 ), nu poate opta între exercitarea acțiunii pe fond sau formularea unei cereri de înapoiere imediată a copilului ( 36 ). În cazul în care nu depune cererea de înapoiere sau dacă o depune după expirarea termenului, competența în soluționarea încredințării se transferă statului membru în care copilul își are reședința obișnuită ( 37 ).

65.

Instanța de trimitere formulează cea de a doua întrebare preliminară dintr‑o dublă perspectivă:

66.

Pentru a formula un răspuns util la întrebarea preliminară, trebuie analizată corectitudinea acestor premise.

67.

Din decizia de trimitere se deduce că, în opinia instanței a quo, cererea de înapoiere ( 38 ) a lui L în Elveția, adresată de tatăl acestuia instanțelor poloneze la 7 iulie 2017, nu trebuie luată în considerare în scopul menținerii competenței în Germania în temeiul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.

68.

În observațiile sale, Comisia Europeană a expus un punct de vedere diferit: cererea de înapoiere în Elveția ar fi relevantă; tatăl copilului L „nu a lăsat situația așa cum era”, ci s‑a străduit să obțină înapoierea acestuia ( 39 ).

69.

Pentru motivele expuse la punctul 41 și următoarele din prezentele concluzii, considerăm că poziția instanței de trimitere este substanțial corectă în ceea ce privește rezultatul. Având în vedere împrejurările articolului 10 litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003, în vederea menținerii competenței instanțelor din Germania, ca stat membru în care copilul își avea reședința obișnuită înainte de deplasarea sa, ar fi fost necesar ca cererea de înapoiere să fie adresată acestui stat.

70.

În scopul verificării aspectului dacă instanțele din statul membru (Germania) unde copilul L își avea reședința obișnuită înainte de deplasarea sa ilicită (încă) sunt competente, instanța de trimitere se întreabă dacă cererea de încredințare pe care tatăl a adresat‑o acestora a fost formulată în termenul de un an la care face referire articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.

71.

Prin urmare, deducem că instanța de trimitere consideră cererea de încredințare a lui L drept una „de înapoiere” în sensul articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003. Astfel, poate depăși obstacolul reprezentat de inexistența cererii de înapoiere propriu‑zisă, impusă de articolul respectiv în scopul menținerii competenței statului membru de origine odată ce se cunoaște locul în care se află copilul în statul în care acesta a fost deplasat.

72.

Pentru motivele pe care le‑am expus la punctul 58 și următoarele din prezentele concluzii, nu considerăm că această premisă este corectă. Și nu ni se pare justificată nici de un răspuns afirmativ la prima întrebare preliminară, astfel cum sugerează implicit instanța de trimitere.

73.

Un lucru este că aplicarea articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 (în vederea atribuirii competenței judecătorești internaționale unor instanțe specifice în cazul deplasării ilicite a unui copil) nu este condiționată de cea a articolului 11 din același Regulament ( 40 ), și altul este că recurgerea la această competență excepțională este posibilă în orice moment, independent de orice încercare de a obține înapoierea copilului.

74.

Instanța de trimitere ridică două probleme care ar trebui clarificate pentru cazul în care s‑ar accepta, contrar a ceea ce susținem, că cererea de încredințare adresată în Germania este echivalentă unei cereri de înapoiere în sensul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.

75.

Prima întrebare se referă la termenul impus persoanei căreia i s‑a încredințat copilul pentru a solicita înapoierea imediată a acestuia odată ce are (sau ar fi trebuit să aibă) cunoștință de locul în care se afla copilul.

76.

Îndoiala pare să fie cauzată de contradicțiile în privința situației de fapt expuse de tatăl lui L atunci când a solicitat înapoierea sa prin intermediul autorităților elvețiene și cea expusă în Germania în scopul argumentării faptului că instanțele acestui stat își mențin competența în materie de încredințare:

77.

În funcție de data care se va reține, termenul de un an prevăzut la articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 s‑ar fi scurs sau nu la momentul la care tatăl lui L a adresat cererea de încredințare în Germania (13 iulie 2018). Instanța de trimitere ridică problema dacă afirmațiile tatălui în cadrul procedurii de înapoiere în temeiul Convenției de la Haga din 1980 sunt admisibile.

78.

Cea de a doua chestiune se referă la dovedirea faptelor (în concret, un eventual acord al părinților referitor la șederea copilului în Polonia după o anumită dată) care condiționează competența judecătorească internațională. Din punctul de vedere al tatălui, dovedirea acestui aspect îi revine mamei lui L în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980 ( 41 ), care ar fi deopotrivă aplicabil în cadrul articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003.

79.

În opinia noastră, aceste îndoieli ale instanței de trimitere pot fi clarificate ținând seama de faptul că, dată fiind natura și obiectul lor, cele două proceduri, de înapoiere și de încredințare referitoare la un copil deplasat ilicit, sunt independente.

80.

În Regulamentul nr. 2201/2003, raportul dintre cele două proceduri face obiectul în special al două dispoziții: articolul 11, referitor la „[î]napoierea copilului”, și articolul 42, care face parte din secțiunea referitoare la „[f]orța executorie a anumitor hotărâri judecătorești privind dreptul de vizită și a anumitor hotărâri judecătorești prin care se dispune înapoierea copilului”. Niciuna dintre cele două dispoziții nu stabilește între cele două proceduri o legătură precum cea sugerată de instanța de trimitere.

81.

În ceea ce privește articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, conținutul acestuia are în vedere ipoteza unei cereri (depuse de o persoană căreia i s‑a încredințat copilul) la autoritățile competente dintr‑un stat membru, prin care se solicită să se pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 1980 „în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită”.

82.

Or, articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 2201/2003 se limitează la a stabili un mecanism de comunicare între instanțe, astfel încât, cea care a pronunțat o hotărâre de neînapoiere în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980 va transmite o copie a respectivei hotărâri instanței competente (sau autorității centrale) din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite.

83.

Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 42 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 2201/2003, atunci când înapoierea copilului rezultă dintr‑o hotărâre judecătorească pronunțată în temeiul articolului 11 alineatul (8), trebuie urmați anumiți pași și respectate anumite condiții pentru ca hotărârea respectivă să poată beneficia de caracterul executoriu prevăzut în capitolul III secțiunea 4 din Regulamentul nr. 2201/2003.

84.

Nicio dispoziție din Regulamentul 2001/2003 nu indică faptul că, în vederea inițierii unei proceduri în materie de răspundere părintească, persoana căreia i s‑a încredințat copilul sau instanța pe care aceasta o sesizează ar fi ținute în mod inevitabil de expunerea situației de fapt pe care respectiva persoană ar fi realizat‑o în cadrul unei cereri prealabile de înapoiere a copilului ( 42 ).

85.

Regulamentul nr. 2201/2003 nu impune nici ca normele privind dovada factorilor care determină competența judecătorească în temeiul articolului 10 să fie aceleași cu cele care se aplică în Convenția de la Haga din 1980 pentru a decide în legătură cu înapoierea copilului ( 43 ).

86.

Curtea a statuat că o hotărâre pronunțată la finalul unei proceduri în temeiul Convenției de la Haga din 1980 nu afectează pe fond dreptul de încredințare și, prin urmare, nici hotărârea pe care ar putea să o pronunțe instanța competentă în această materie ( 44 ).

87.

De asemenea, Curtea a amintit că, având în vedere caracterul expeditiv al procedurii de înapoiere, o cerere în acest sens „trebuie […] să se întemeieze pe elemente rapid și ușor de verificat” și a indicat în mod concret că data începând de la care deplasarea este ilicită poate fi dificil sau chiar imposibil de stabilit ( 45 ).

88.

În lumina acestor premise, considerăm în concluzie că:

89.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la cea de a doua întrebare preliminară adresată de Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main, Germania) după cum urmează:

„Articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000,

trebuie interpretat în sensul că:

O cerere formulată în temeiul Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, prin care se solicită înapoierea copilului în alt stat decât cel în care își avea reședința obișnuită înainte de deplasarea sa, nu poate fi considerată «cerere de înapoiere» în sensul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.

Odată ce se cunoaște (sau ar trebui să se cunoască) locul în care se află copilul, competența internațională a instanțelor judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale ilicite nu se menține dacă, în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții stabilite la articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003, persoana căreia i s‑a încredințat copilul inițiază o acțiune de încredințare la aceste instanțe, însă nu formulează o cerere de înapoiere la autoritățile statului membru în care copilul a fost deplasat.

Expunerile privind situația de fapt realizate într‑o procedură de înapoiere a copilului în conformitate cu Convenția de la Haga din 1980 nu sunt în mod necesar obligatorii pentru instanța judecătorească care urmează să statueze dacă instanța unui stat membru este competentă pentru soluționarea unei proceduri ulterioare de încredințare.

Norma privind sarcina probei, stabilită la articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980, nu se aplică faptelor invocate drept fundament al competenței judecătorești internaționale pentru o cerere de încredințare.”