Ediție provizorie

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua)

17 iulie 2024(*)

„Politica externă și de securitate comună – Misiunea EUCAP Sahel Niger – Agenți naționali detașați – Hărțuire morală – Respingerea unei cereri de despăgubire – Acțiune în anulare – Lipsa interesului de a acționa – Inadmisibilitate – Răspundere extracontractuală – Dreptul la demnitate – Articolele 1 și 31 din Carta drepturilor fundamentale – Procedură de mediere – Necomunicarea raportului mediatorului – Lipsa punerii în aplicare a recomandărilor mediatorului – Dreptul la bună administrare – Articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale – Obligația de solicitudine – Prejudiciu moral – Prejudiciu material – Legătură de cauzalitate”

În cauza T‑371/22,

Marco Montanari, cu domiciliul în Reggio Emilia (Italia), reprezentat de S. Rodrigues și A. Champetier, avocați,

reclamant,

împotriva

EUCAP Sahel Niger, reprezentată de E. Raoult, avocată,

pârâtă,

TRIBUNALUL (Camera a noua),

compus din domnii L. Truchot (raportor), președinte, și H. Kanninen și doamna T. Perišin, judecători,

grefier: domnul L. Ramette, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii, în special:

–        excepțiile de necompetență și de inadmisibilitate invocate de pârâtă prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 30 septembrie 2022;

–        observațiile reclamantului cu privire la aceste excepții, depuse la grefa Tribunalului la 4 noiembrie 2022;

–        ordonanța de unire a acestor excepții cu fondul din 16 decembrie 2022,

în urma ședinței din 29 noiembrie 2023,

pronunță prezenta

Hotărâre(1)

1        Prin acțiunea formulată, reclamantul, domnul Marco Montanari, solicită, pe de o parte, în temeiul articolului 263 TFUE, anularea deciziei misiunii de politică de securitate și apărare comună (PSAC) a Uniunii Europene în Niger (EUCAP Sahel Niger, denumită în continuare „misiunea”) din 28 aprilie 2022 de respingere a cererii sale de despăgubire din 4 februarie 2022 și, pe de altă parte, în temeiul articolului 268 TFUE, repararea prejudiciilor pe care le‑ar fi suferit ca urmare a unei situații de hărțuire morală și a încălcării dreptului la bună administrare și a obligației de solicitudine.

 Istoricul litigiului

2        Reclamantul a fost detașat de guvernul italian la misiune în calitate de consilier politic începând cu 14 aprilie 2015.

3        În luna septembrie a anului 2016, detașarea reclamantului la misiune a fost reînnoită până la 14 aprilie 2018.

4        La 8 martie 2017, reclamantul a solicitat adjunctului șefului misiunii să inițieze o procedură disciplinară împotriva responsabilului de presă și de informare publică (denumit în continuare „PPIO”) ca urmare a unor fapte de hărțuire din partea acestuia a căror victimă ar fi fost reclamantul (în continuare, „prima plângere din 8 martie 2017”).

5        În aceeași zi, reclamantul a solicitat adjunctului șefului misiunii să inițieze o procedură disciplinară împotriva șefului misiunii și a PPIO, precum și împotriva primului semnatar al autorizației de concediu acordate PPIO pentru ca acesta să se deplaseze, pe cale terestră, în Burkina Faso la 25 și la 26 februarie 2017, pentru motivul că, pe de o parte, o astfel de deplasare constituia, din partea PPIO, un comportament neloial față de autoritatea misiunii și, pe de altă parte, autorizația de concediu menționată constituia, din partea șefului misiunii, o neglijență gravă care punea în discuție obligația de solicitudine. Cu titlu subsidiar, în ipoteza în care adjunctul șefului misiunii ar fi fost primul semnatar al autorizației de concediu menționate, reclamantul îi solicita să transmită cererea sa de inițiere a unei proceduri disciplinare Direcției capacitate civilă de planificare și de conduită (CPCC) din cadrul Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) și preciza că, într‑o astfel de ipoteză, solicita de asemenea inițierea unei proceduri disciplinare împotriva acestuia pentru neglijență gravă (în continuare, „a doua plângere din 8 martie 2017”).

6        La 24 martie 2017, adjunctul șefului misiunii l‑a informat pe reclamant cu privire la clasarea primei plângeri din 8 martie 2017.

7        La 28 martie 2017, reclamantul l‑a informat pe directorul CPCC, în calitatea sa de comandant al operației civile (COC) a misiunii, cu privire la depunerea primei și a celei de a doua plângeri din 8 martie 2017 și i‑a solicitat să preia aceste două plângeri (în continuare, „semnalarea din 28 martie 2017”).

8        La 15 mai 2017, adjunctul COC l‑a informat pe șeful misiunii cu privire la examinarea celei de a doua plângeri din 8 martie 2017 ca o chestiune de management, fără a recurge la o procedură disciplinară formală.

9        La 17 iulie 2017, reclamantul a solicitat COC să inițieze o anchetă pentru hărțuire împotriva șefului misiunii și a adjunctului acestuia (în continuare, „semnalarea din 17 iulie 2017”). Mai târziu în aceeași zi, șeful misiunii a adresat reclamantului un avertisment scris pentru motivul că acesta fusese lipsit de respect în cadrul unei reuniuni desfășurate la 10 aprilie 2017 (denumit în continuare „primul avertisment scris”).

10      La 18 iulie 2017, reclamantul a transmis COC primul avertisment scris, solicitându‑i să îl ia în considerare în cadrul anchetei privind semnalarea din 17 iulie 2017.

11      La 20 iulie 2017, reclamantul a fost informat cu privire la desemnarea unui agent al CPCC (denumit în continuare „mediatorul”) pentru a evalua situația la fața locului, în cursul săptămânii următoare.

12      La 25 și la 26 iulie 2017, mediatorul a avut mai multe întrevederi în cadrul misiunii, dintre care unele cu reclamantul.

13      La 27 iulie 2017, serviciul de resurse umane al misiunii (denumit în continuare „serviciul RU”) i‑a solicitat reclamantului să completeze formularul de evaluare a performanțelor sale până cel târziu la 4 august 2017, în vederea reînnoirii detașării sale începând cu 14 aprilie 2018.

14      În aceeași zi, șeful serviciului RU i‑a transmis reclamantului o situație actualizată a concediilor sale, ca urmare a unei cereri prin care i se solicita să justifice unele zile de absență nemotivată.

15      La 28 iulie 2017, reclamantul a informat COC cu privire la corespondența cu serviciul RU menționată la punctele 13 și 14 de mai sus pentru a completa dosarul de semnalare din 17 iulie 2017.

16      La 29 iulie 2017, mediatorul și‑a prezentat raportul (denumit în continuare „raportul din 29 iulie 2017”).

17      La 23 august 2017, reclamantul a indicat serviciului RU că nu va solicita prelungirea detașării sale la misiune începând cu 14 aprilie 2018.

18      La 25 octombrie 2017, reclamantul a transmis COC noi elemente pentru a completa dosarul de semnalare din 17 iulie 2017.

19      La 22 noiembrie 2017, misiunea a informat autoritățile italiene că reclamantul s‑a aflat într‑o situație de absență nejustificată între 17 și 20 noiembrie 2017 și că intenționa să procedeze la reținerea a patru zile din plata diurnelor reclamantului.

20      La 23 noiembrie 2017, șeful misiunii a respins cererea reclamantului având ca obiect regularizarea unei absențe nejustificate de trei zile și i‑a adresat un al doilea avertisment scris (denumit în continuare „al doilea avertisment scris”). În aceeași zi, reclamantul a solicitat COC inițierea unei noi anchete pentru motivul că faptele menționate la punctul 19 de mai sus caracterizau o situație de hărțuire din partea șefului misiunii și a adjunctului său (în continuare, „semnalarea din 23 noiembrie 2017”).

21      La 28 noiembrie 2017, reclamantul a informat COC că făcuse obiectul unei rețineri din salariu de trei zile și i‑a solicitat de asemenea să își clarifice poziția cu privire la semnalările din 17 iulie și din 23 noiembrie 2017.

22      La 4 decembrie 2017, reclamantul a transmis secretarului general adjunct al SEAE însărcinat cu CPCC conținutul semnalărilor din 17 iulie și din 23 noiembrie 2017.

23      La 17 ianuarie 2018, reclamantul a solicitat secretarului general al SEAE să îl informeze în cel mai scurt timp cu privire la concluziile mediatorului și la urmările rezervate semnalărilor din 17 iulie și din 23 noiembrie 2017.

24      La 18 martie 2018, reclamantul a demisionat din funcția sa de consilier politic în cadrul misiunii.

25      La 10 aprilie 2018, ca răspuns la scrisoarea menționată la punctul 23 de mai sus, COC i‑a indicat reclamantului că pretinsele încălcări pe care acesta din urmă le semnalase intrau sub incidența unor „aspecte privind gestionarea misiunii” și că „elementele dosarului nu justificau inițierea unei proceduri disciplinare” (în continuare, „decizia din 10 aprilie 2018”).

26      La 31 iulie 2018, reclamantul a solicitat accesul printre altele la raportul din 29 iulie 2017.

27      Printr‑o decizie din 24 octombrie 2018, SEAE a respins definitiv cererea de divulgare menționată la punctul 26 de mai sus.

28      Prin Hotărârea din 12 decembrie 2019, Montanari/SEAE (T‑692/18, nepublicată, EU:T:2019:850), Tribunalul a anulat decizia din 24 octombrie 2018.

29      La 13 decembrie 2019, precum și la 13 martie și la 9 iulie 2020, reclamantul a adresat SEAE întrebări cu privire la măsurile pe care intenționa să le adopte ca urmare a hotărârii menționate la punctul 28 de mai sus.

30      Prin scrisoarea din 24 iulie 2020, SEAE a comunicat reclamantului întregul raport din 29 iulie 2017, cu excepția datelor cu caracter personal referitoare la celelalte persoane vizate.

31      La 26 mai 2021, reclamantul a solicitat SEAE plata sumei de 971 395,92 euro pentru repararea prejudiciilor materiale, fizice și morale care ar fi fost cauzate de fapte de hărțuire morală și de încălcări ale dreptului la bună administrare și ale obligației de solicitudine pe care reclamantul le imputa misiunii.

32      La 24 septembrie 2021, SEAE a respins cererea de despăgubire menționată la punctul 31 de mai sus pentru motivul printre altele că reclamantul nu fusese niciodată angajat de SEAE și că misiunea constituia o entitate complet distinctă de SEAE, atât din punct de vedere juridic, cât și operațional.

33      La 22 decembrie 2021, reclamantul a adresat SEAE o reclamație întemeiată pe articolul 90 alineatul (2) din Statutul funcționarilor Uniunii (denumit în continuare „statutul”) cu scopul de a contesta decizia de respingere a cererii de despăgubire menționate la punctul 31 de mai sus.

34      Prin două scrisori distincte din 4 februarie 2022, reclamantul a solicitat Consiliului Uniunii Europene și misiunii plata sumei de 972 395,92 euro pentru repararea prejudiciilor materiale, fizice și morale care ar fi rezultat din fapte de hărțuire morală și din încălcări ale dreptului la bună administrare și ale obligației de solicitudine (în continuare, în ceea ce privește cererea adresată misiunii, „a treia cerere de despăgubire”).

35      La 25 martie 2022, Consiliul a respins cererea de despăgubire menționată la punctul 34 de mai sus care îi fusese adresată.

36      La 28 aprilie 2022, misiunea a respins a treia cerere de despăgubire.

37      La 30 mai 2022, SEAE a respins contestația menționată la punctul 33 de mai sus.

 Concluziile părților

38      Reclamantul solicită în esență Tribunalului:

–        anularea deciziei din 28 aprilie 2022 de respingere a celei de a treia cereri de despăgubire;

–        obligarea misiunii la plata sumei de 982 840 de euro;

–        obligarea misiunii la plata cheltuielilor de judecată.

39      Misiunea solicită în esență Tribunalului:

–        cu titlu principal, respingerea acțiunii ca fiind introdusă la o instanță necompetentă;

–        cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca inadmisibilă;

–        cu titlu mai subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Cu privire la excepția de necompetență

40      Misiunea susține că Tribunalul nu este competent să soluționeze prezenta acțiune pentru motivul că reclamantul a exercitat funcția de consilier politic în cadrul misiunii în calitate de expert detașat de Ministerul Afacerilor Externe italian, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din Decizia 2012/392/PESC a Consiliului din 16 iulie 2012 privind misiunea PSAC a Uniunii Europene în Niger (EUCAP Sahel Niger) (JO 2012, L 187, p. 48).

41      Astfel, misiunea consideră că orice plângere a reclamantului legată de exercitarea funcțiilor sale trebuie îndreptată împotriva autorităților naționale italiene. În această privință, misiunea evocă o plângere pe care reclamantul ar fi introdus‑o la o instanță italiană. Aceasta menționează de asemenea soluția reținută de Tribunal în Ordonanța din 23 aprilie 2015, Chatzianagnostou/Consiliul și alții (T‑383/13, nepublicată, EU:T:2015:246), care ar fi fost confirmată de Curte.

42      Reclamantul contestă excepția de necompetență invocată de misiune, precizând printre altele că plângerea pe care a depus‑o la Secția pentru litigii de muncă a Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma, Italia) nu are legătură cu a treia cerere de despăgubire și cu prezenta acțiune.

43      În această privință, trebuie amintit că, prin Decizia 2012/392, misiunea a fost creată pentru a sprijini consolidarea capacităților intervenienților nigerieni în materie de securitate în vederea combaterii terorismului și a criminalității organizate.

44      În special, articolul 7 alineatul (1) din Decizia 2012/392 prevede că personalul misiunii este format în principal din agenți detașați de statele membre, de instituțiile Uniunii și de SEAE, acestea suportând cheltuielile aferente tuturor membrilor personalului pe care i‑a detașat, inclusiv cheltuieli de călătorie spre și dinspre locul de desfășurare, salarii, asigurări medicale și indemnizații, altele decât diurnele aplicabile.

45      Pe de altă parte, este adevărat că articolul 7 alineatul (2) din Decizia 2012/392 prevede că statul membru, instituția Uniunii sau SEAE răspunde de soluționarea oricăror reclamații privind detașarea, fie din partea membrului respectiv detașat, fie cu privire la acesta, precum și de introducerea oricărei acțiuni împotriva persoanei respective.

46      Totuși, în primul rând, rezultă din jurisprudența pronunțată cu privire la dispozițiile care reglementează activitatea altor misiuni care țin de politica externă și de securitate comună (PESC) și redactate în termeni similari sau chiar identici cu cei ai Deciziei 2012/392 că, întrucât agenții detașați de statele membre și cei detașați de instituțiile Uniunii sunt supuși acelorași reguli în ceea ce privește exercitarea funcțiilor lor în teatrul de operați, instanța Uniunii este competentă să controleze legalitatea actelor de gestionare a personalului referitoare la agenți detașați de statele membre care au ca obiect satisfacerea nevoilor acestor misiuni în teatrul de operații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2016, H/Consiliul și alții, C‑455/14 P, EU:C:2016:569, punctele 50 și 55).

47      Astfel, orice altă interpretare ar avea printre altele drept consecință faptul că, atunci când același act de gestionare a personalului referitor la operațiile în teatrul de operații privește în același timp agenți detașați de statele membre și agenți detașați de instituțiile Uniunii, decizia dată în privința celor dintâi ar fi susceptibilă să fie ireconciliabilă cu cea dată de instanța Uniunii în privința celor din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2016, H/Consiliul și alții, C‑455/14 P, EU:C:2016:569, punctul 57).

48      În consecință, Tribunalul și, în cazul unui recurs, Curtea sunt competente să controleze astfel de acte. Această competență decurge, în ceea ce privește controlul legalității actelor menționate, din articolul 263 TFUE și, respectiv, în ceea ce privește litigiile în materie de răspundere extracontractuală, din articolul 268 TFUE coroborat cu articolul 340 al doilea paragraf TFUE, cu luarea în considerare a articolului 19 alineatul (1) TUE și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) (Hotărârea din 19 iulie 2016, H/Consiliul și alții, C‑455/14 P, EU:C:2016:569, punctul 58).

49      În al doilea rând, este necesar să se constate că, prezentând Tribunalului concluziile menționate la punctul 38 de mai sus, reclamantul ridică problema legalității actelor de gestionare a personalului referitoare la operațiile în teatrul de operații, iar nu probleme legate de detașare, în sensul articolului 7 alineatul (2) din Decizia 2012/392.

50      Astfel, din a treia cerere de despăgubire și din concluziile prezentate de reclamant reiese că acesta reproșează șefului misiunii că a adoptat în privința sa, atunci când era detașat în cadrul misiunii și repartizat în teatrul de operații, decizii susceptibile să caracterizeze o situație de hărțuire morală contrară dispozițiilor cartei care garantează dreptul la sănătate și dreptul la demnitate al lucrătorilor. În plus, acesta reproșează de asemenea COC al misiunii, iar nu autorităților italiene încălcări ale dreptului la bună administrare și ale obligației de solicitudine cu ocazia examinării semnalărilor pentru hărțuire morală pe care le‑a efectuat în perioada repartizării sale pe teren.

51      Pe de altă parte, reiese din jurisprudență că Tribunalul s‑a declarat competent să se pronunțe cu privire la litigii similare emanând de la un agent național detașat la o misiune care intră sub incidența PESC și de la un membru al personalului internațional al misiunii recrutat pe bază contractuală, fără a se opune, în acest din urmă caz, o clauză a unuia dintre contractele de recrutare privind atribuirea competenței instanțelor unui stat membru (Hotărârea din 12 aprilie 2018, PY/EUCAP Sahel Niger, T‑763/16, EU:T:2018:181, și Hotărârea din 18 noiembrie 2020, H/Consiliul, T‑271/10 RENV II, EU:T:2020:548).

52      În al treilea rând, argumentele invocate de misiune nu sunt de natură să repună în discuție competența Tribunalului de a se pronunța cu privire la prezentul litigiu.

53      Astfel, în primul rând, misiunea nu poate invoca în mod util soluția reținută de Tribunal în Ordonanța din 23 aprilie 2015, Chatzianagnostou/Consiliul și alții (T‑383/13, nepublicată, EU:T:2015:246), din moment ce această ordonanță, care nu a condus la un recurs, este anterioară pronunțării Hotărârii din 19 iulie 2016, H/Consiliul și alții (C‑455/14 P, EU:C:2016:569), și jurisprudenței citate la punctul 51 de mai sus. Astfel, soluția adoptată de Tribunal în ordonanța menționată nu poate fi privită ca reflectând stadiul actual al dreptului.

54      În al doilea rând, din hotărârea Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma) din 19 octombrie 2020 reiese că litigiul introdus de reclamant în fața acestei instanțe privea calculul salariilor și al indemnizațiilor de bază care i‑au fost plătite de guvernul italian în perioada detașării sale la misiune. Astfel, acest litigiu, al cărui obiect era diferit de cel al prezentei acțiuni, nu privea legalitatea unor acte de gestionare a misiunii sau angajarea răspunderii sale cu ocazia adoptării unor asemenea acte și, prin urmare, nu are incidență asupra competenței Tribunalului de a se pronunța cu privire la prezenta acțiune.

55      În consecință, excepția de necompetență invocată de misiune este nefondată și trebuie respinsă.

 Cu privire la excepțiile de inadmisibilitate

56      Misiunea invocă în esență cinci excepții de inadmisibilitate, întemeiate, prima, pe lipsa imputabilității faptelor care îi sunt reproșate, a doua, pe tardivitatea cererii introductive, a treia, pe prescripția de cinci ani sau de patru ani, a patra, pe caracterul incomplet al celei de a treia cereri de despăgubire și, al cincilea, pe lipsa unui motiv invocat în susținerea concluziilor în anulare.

57      În plus, întrucât Tribunalul a invocat din oficiu, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, problema admisibilității concluziilor în anulare, este necesar să se examineze această problemă în primul rând.

 Cu privire la admisibilitatea concluziilor în anulare

58      Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că o acțiune în anulare introdusă de o persoană fizică sau juridică nu este admisibilă decât în măsura în care aceasta din urmă are un interes să obțină anularea actului atacat. Un asemenea interes presupune ca anularea acestui act să poată avea, în sine, consecințe juridice și ca acțiunea să poată aduce astfel, prin rezultatul său, un beneficiu părții care a formulat‑o. Interesul de a exercita acțiunea constituie astfel condiția esențială și primordială a oricărei acțiuni în justiție. În schimb, interesul de a exercita acțiunea lipsește atunci când admiterea unei acțiuni nu ar fi, în orice caz, de natură să îi dea reclamantului câștig de cauză (a se vedea Hotărârea din 6 iulie 2023, Julien/Consiliul, C‑285/22 P, nepublicată, EU:C:2023:551, punctul 47 și jurisprudența citată).

59      În plus, trebuie amintit că reclamantului îi revine sarcina de a face dovada interesului său de a exercita acțiunea. Astfel, pentru ca o acțiune în anularea unui act, formulată de o persoană fizică sau juridică, să fie admisibilă, trebuie ca reclamantul să justifice în mod pertinent interesul pe care îl prezintă pentru el anularea acestui act (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Binca Seafoods/Comisia, C‑268/16 P, EU:C:2017:1001, punctul 45 și jurisprudența citată).

60      Astfel, în lipsa unei asemenea justificări, acest aspect privind admisibilitatea acțiunii constituie un motiv de ordine publică care trebuie să fie invocat din oficiu de Tribunal (a se vedea Hotărârea din 24 noiembrie 2021, LTTE/Consiliul, T‑160/19, nepublicată, EU:T:2021:817, punctul 65 și jurisprudența citată).

61      Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, acțiunea în despăgubire întemeiată pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE a fost instituită ca o cale de atac autonomă, cu funcție specială în cadrul sistemului căilor de atac și subordonată unor condiții de exercitare concepute în scopul obiectului său specific (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2021, Carvalho și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑565/19 P, nepublicată, EU:C:2021:252, punctul 101 și jurisprudența citată).

62      Astfel, acțiunea în despăgubire se diferențiază de acțiunea în anulare prin faptul că nu urmărește retragerea, abrogarea sau modificarea unui act cauzator de prejudicii, ci repararea prejudiciului cauzat de o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 1973, Merkur‑Außenhandel/Comisia, 43/72, EU:C:1973:108, punctul 4, și Hotărârea din 1 februarie 2023, Klymenko/Consiliul, T‑470/21, nepublicată, EU:T:2023:26, punctul 58 și jurisprudența citată).

63      Or, concluziile privind fie anularea refuzului unei instituții, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii de a recunoaște un drept la repararea prejudiciului pe care un reclamant îl invocă, pe de altă parte, în temeiul articolelor 268 și 340 TFUE, fie constatarea de către Tribunal a obligației instituției, a organului, a oficiului sau a agenției în cauză de a admite existența unui astfel de drept urmăresc constatarea faptului că instituția, organul, oficiul sau agenția în cauză este obligată la reparație și trebuie respinse ca inadmisibile, întrucât reclamantul nu justifică, în principiu, niciun interes de a prezenta astfel de concluzii în plus față de cererea sa de reparare a prejudiciului (a se vedea, în acest sens și prin analogie Hotărârea din 13 iunie 1972, Compagnie d’approvisionnement, de transport et de crédit și Grands Moulins de Paris/Comisia, 9/71 și 11/71, EU:C:1972:52, punctele 9-11; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 3 octombrie 2019, DQ și alții/Parlamentul, T‑730/18, EU:T:2019:725, punctul 42 și jurisprudența citată).

64      În speță, este cert că reclamantul solicită Tribunalului, pe lângă repararea prejudiciilor materiale și morale pe care le impută misiunii, anularea deciziei de respingere a celei de a treia cereri a sa de despăgubire, al cărei obiect era obținerea pe cale amiabilă a reparării acelorași prejudicii.

65      Or, ca răspuns la o măsură de organizare a procedurii prin care Tribunalul a invitat părțile să ia poziție cu privire la interesul reclamantului de a solicita anularea deciziei din 28 aprilie 2022 prin care misiunea a respins a treia cerere de despăgubire, acesta din urmă a răspuns că, prin concluziile sale în anulare, nu urmărea un beneficiu distinct de cel pe care l‑ar obține în cazul în care concluziile sale în despăgubire ar fi, pe de altă parte, admise.

66      Astfel, trebuie să se constate că reclamantul nu a justificat un interes de a solicita, în plus față de concluziile sale în despăgubire, anularea deciziei misiunii de respingere a celei de a treia cereri a sa de despăgubire. Prin urmare, concluziile în anulare trebuie respinse ca inadmisibile, fără a fi necesar să se examineze nici a patra excepție de inadmisibilitate, nici a cincea, care vizează în mod specific aceste concluzii.

 Cu privire la prima excepție de inadmisibilitate, întemeiată pe lipsa imputabilității în sarcina misiunii a faptelor care îi sunt reproșate

67      Misiunea susține că nu poate fi considerată responsabilă pentru soluționarea semnalărilor efectuate de reclamant începând cu 28 martie 2017, întrucât aceste semnalări au fost adresate unei autorități distincte de misiune, și anume COC. În această privință, ea invocă dispozițiile articolului 9 litera (c) și ale articolului 11 din Codul de conduită și de disciplină pentru misiunile civile ale politicii de securitate și apărare comune (PSAC) a Uniunii (denumit în continuare „Codul de conduită”).

68      De asemenea, misiunea precizează că reclamantul nu îi poate reproșa că a trebuit să introducă o procedură contencioasă împotriva SEAE pentru a avea acces la raportul din 29 iulie 2017, din moment ce misiunea nu este nici autorul, nici destinatarul raportului menționat și nu controla accesul la acesta.

69      Reclamantul contestă temeinicia afirmațiilor misiunii.

70      În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că o acțiune având ca obiect repararea unui prejudiciu cauzat de o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii trebuie îndreptată împotriva acestei instituții, a acestui organ, a acestui oficiu sau a acestei agenții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 martie 2004, Ombudsmanul/Lamberts, C‑234/02 P, EU:C:2004:174, punctul 67, și Ordonanța din 15 noiembrie 2017, Pilla/Comisia și EACEA, T‑784/16, nepublicată, EU:T:2017:806, punctul 70).

71      Astfel, problema identificării instituției, organului, oficiului sau agenției însărcinate să reprezinte Uniunea în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală, întemeiată pe articolul 268 TFUE și pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE, ține de aprecierea admisibilității acestei acțiuni (a se vedea în acest sens Ordonanța din 2 februarie 2015, Gascogne Sack Deutschland și Gascogne/Uniunea Europeană, T‑577/14, nepublicată, EU:T:2015:80, punctul 22 și jurisprudența citată).

72      Or, în primul rând, este cert că încălcările despre care reclamantul pretinde că caracterizează o situație de hărțuire morală și care fac obiectul unui prim motiv în susținerea concluziilor sale în despăgubire sunt asociate, potrivit înscrisurilor sale, anumitor acte adoptate de șeful misiunii și de adjunctul său, precum și de șeful serviciului RU, care acționează sub responsabilitatea acestora.

73      În special, reclamantul se plânge, în primul rând, că a fost exclus de șeful misiunii de la reuniunile politice săptămânale dintre acesta din urmă și șeful delegației Uniunii în Niger (denumită în continuare „delegația”), în al doilea rând, că a primit din partea șefului misiunii un prim avertisment scris la 17 iulie 2017, la mai puțin de o oră după semnalarea din aceeași zi, în al treilea rând, că a primit de la serviciul RU, la 27 iulie 2017, și anume în ziua următoare plecării mediatorului, o cerere prin care i se solicita completarea formularului de evaluare a performanțelor în vederea reînnoirii detașării sale în aprilie 2018 și, în al patrulea rând, că a primit de la șeful serviciului RU, în aceeași zi, o situație actualizată al concediilor sale ca urmare a unei cereri a serviciului menționat prin care i se solicita să justifice unele zile de absență nemotivată.

74      Or, articolul 6 alineatul (1) din Decizia 2012/392, în versiunea în vigoare la acea dată, prevedea că șeful misiunii își asuma responsabilitatea pentru misiune în teatrul de operații și exercita comanda și controlul asupra acesteia. Articolul 6 alineatul (1a) din aceeași decizie preciza că, sub responsabilitatea sa generală, șeful misiunii putea delega membrilor personalului misiunii sarcini de gestionare legate de personal. În sfârșit, articolul 6 alineatul (2) din decizia menționată prevedea că șeful misiunii exercita comanda și controlul asupra personalului, echipelor și unităților din statele participante.

75      Astfel, actele enumerate la punctul 73 de mai sus, pe care reclamantul le reproșează misiunii în cadrul primului motiv invocat în susținerea concluziilor în despăgubire, sunt legate de exercitarea de către șeful misiunii a prerogativelor pe care le deține în temeiul Deciziei 2012/392 și, prin urmare, de executarea de către misiune a mandatului său, pentru care aceasta trebuie considerată răspunzătoare în conformitate cu articolul 13 alineatul (4) din decizia menționată.

76      În plus, misiunea nu a dovedit și nici măcar nu a susținut că actele descrise în acest prim motiv ar caracteriza o abatere gravă a șefului misiunii, pentru care numai acesta din urmă ar trebui să poarte răspunderea, în conformitate cu articolul 13 alineatul (4) din Decizia 2012/392.

77      În aceste condiții, prima excepție de inadmisibilitate trebuie respinsă ca nefondată în ceea ce privește primul motiv care vine în susținerea concluziilor în despăgubire.

78      În al doilea rând, în cadrul celui de al doilea motiv invocat în susținerea concluziilor în despăgubire, reclamantul susține că mai multe încălcări pe care le reproșează nu numai șefului misiunii, ci și COC constituie încălcări ale dreptului la bună administrare și ale obligației de solicitudine imputabile misiunii.

79      În special, reclamantul se plânge, în primul rând, de lipsa soluționării, într‑un termen rezonabil, a plângerilor și a semnalărilor sale de către șeful misiunii și de către COC, în al doilea rând, de necomunicarea constatărilor și a recomandării formulate în raportul din 29 iulie 2017 și, în al treilea rând, de lipsa punerii în aplicare de către COC a acestei recomandări.

80      În această privință, în primul rând, trebuie să se arate că articolul 4 alineatul (1) din Decizia 2012/392 prevedea că misiunea avea un lanț de comandă unificat, specific operațiilor de gestionare a crizelor, și că articolul 5 alineatul (1) din aceeași decizie îl desemna pe directorul CPCC al SEAE drept COC al misiunii. Astfel, articolul 5 alineatul (2) din această decizie prevedea că COC exercita comanda și controlul la nivel strategic asupra misiunii, iar articolul 5 alineatul (3) din aceasta prevedea că COC trebuia să asigure, în ceea ce privește conducerea operațiilor, punerea în aplicare corespunzătoare și eficace a deciziilor Consiliului, precum și a deciziilor Comitetului politic și de securitate (COPS), inclusiv prin emiterea de instrucțiuni la nivel strategic, după caz, pentru șeful misiunii și oferindu‑i acestuia consiliere și asistență tehnică.

81      Rezultă din aceste dispoziții că ele nu exclud adoptarea de către COC a unor acte de gestionare a personalului necesare pentru executarea mandatului misiunii în teatrul de operații (a se vedea, în acest sens și prin analogie Hotărârea din 4 decembrie 2019, H/Consiliul, C‑413/18 P, nepublicată, EU:C:2019:1044, punctele 69-71).

82      În al doilea rând, din dispozițiile Codului de conduită, adoptat prin Decizia Consiliului din 18 iulie 2016, rezultă că COC este abilitat să adopte acte de gestionare a personalului necesare pentru executarea mandatului misiunii în teatrul de operații.

83      În această privință, din articolul 6 alineatul (3) din Codul de conduită, care, potrivit articolului 1 alineatul (1) litera (a) din acesta, se aplică în același mod tuturor membrilor misiunilor civile ale Uniunii în cadrul PSAC, inclusiv membrilor detașați de statele membre, reiese că orice semnalare referitoare la o posibilă neîndeplinire a obligațiilor de către șeful misiunii trebuie să fie adresată COC.

84      În continuare, rezultă de asemenea din articolul 9 din Codul de conduită că autoritatea care trebuie să adopte măsuri în cazul unei eventuale neîndepliniri a obligațiilor de către șeful misiunii este COC care exercită comanda și controlul misiunii sub controlul politic și conducerea strategică a COPS și autoritatea generală a Înaltului Reprezentant. Conform articolului 11 din același cod, într‑o asemenea ipoteză, COC poate clasa dosarul, poate trata cauza ca o chestiune de management fără a recurge la o procedură disciplinară formală sau poate iniția o anchetă preliminară sau disciplinară.

85      În sfârșit, articolul 10 din Codul de conduită stabilește condițiile în care COC poate solicita adjunctului său să preia în mod irevocabil controlul de la șeful misiunii într‑o situație specială.

86      Astfel, încălcările enumerate la punctul 79 de mai sus, pe care reclamantul le impută misiunii în cadrul celui de al doilea motiv, sunt legate de exercitarea de către COC a prerogativelor pe care le deține în temeiul Deciziei 2012/392 și al Codului de conduită și, prin urmare, de executarea de către misiune a mandatului său, pentru care misiunea trebuie considerată răspunzătoare în conformitate cu articolul 13 alineatul (4) din această decizie.

87      În consecință, reclamantul își îndreaptă în mod întemeiat acțiunea în despăgubire împotriva misiunii în urma încălcărilor descrise la punctul 79 de mai sus pe care le impută COC. Rezultă că prima excepție de inadmisibilitate trebuie de asemenea respinsă ca nefondată în ceea ce privește al doilea motiv și că, prin urmare, această excepție de inadmisibilitate trebuie respinsă în totalitate.

 Cu privire la a doua excepție de inadmisibilitate, întemeiată pe tardivitatea cererii introductive

88      Misiunea susține că decizia din 10 aprilie 2018 constituie o decizie administrativă care cauzează prejudicii în sensul articolului 263 TFUE. Întrucât această decizie nu a fost contestată de reclamant în termenul de două luni de la notificarea sa sau cu ocazia notificării, la 23 iulie 2020, a raportului din 29 iulie 2017, reclamantul ar fi decăzut din dreptul de a angaja răspunderea misiunii ca urmare a nelegalității de care ar fi afectată această decizie.

89      Misiunea susține de asemenea că reclamantul nu a expus motivele pentru care nu a formulat o acțiune în anulare împotriva primului și a celui de al doilea avertisment scris.

90      Reclamantul contestă argumentația misiunii.

91      În această privință, rezultă din jurisprudența menționată la punctul 61 de mai sus, referitoare la autonomia acțiunii în despăgubire, că eventuala inadmisibilitate a cererii de anulare a unei decizii aflate la originea unui prejudiciu nu determină în mod automat inadmisibilitatea cererii de despăgubire a prejudiciului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2021, Carvalho și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑565/19 P, nepublicată, EU:C:2021:252, punctul 101 și jurisprudența citată).

92      Cu toate acestea, deși o parte poate interveni prin intermediul unei acțiuni în răspundere fără a fi constrânsă de niciun text să urmărească anularea actului nelegal care i‑a cauzat prejudiciul, ea nu poate totuși să eludeze în acest fel inadmisibilitatea unei cereri care vizează aceeași nelegalitate și aceleași scopuri financiare (a se vedea Hotărârea din 25 martie 2021, Carvalho și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑565/19 P, nepublicată, EU:C:2021:252, punctul 102 și jurisprudența citată).

93      Astfel, o acțiune în despăgubire trebuie declarată inadmisibilă dacă urmărește, în realitate, revocarea, abrogarea sau modificarea unei decizii individuale rămase definitivă și dacă ar avea ca efect, în cazul în care ar fi admisă, înlăturarea în tot sau în parte a efectelor juridice ale acestei decizii. Situația se prezintă astfel în cazul în care un reclamant încearcă, prin intermediul unei cereri de despăgubiri, să obțină un rezultat identic cu cel pe care i l‑ar fi oferit reușita unei acțiuni în anulare pe care a omis să o introducă în timp util (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2021, Carvalho și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑565/19 P, nepublicată, EU:C:2021:252, punctul 103 și jurisprudența citată).

94      De asemenea, trebuie respinsă ca inadmisibilă o acțiune în despăgubire care este formulată ca o somație și care nu urmărește repararea unui prejudiciu imputabil unui act ilicit sau unei omisiuni, ci modificarea actului în litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2021, Carvalho și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑565/19 P, nepublicată, EU:C:2021:252, punctul 105).

95      În speță, acțiunea în răspundere introdusă de reclamant urmărește repararea prejudiciilor care ar fi fost cauzate de neîndeplinirea obligațiilor de către șeful misiunii și de către COC care sunt enumerate la punctele 73 și, respectiv, 79 de mai sus, dintre care unele pot fi calificate drept decizii cauzatoare de prejudicii, pentru motivele că aceste neîndepliniri ale obligațiilor ar caracteriza, pe de o parte, o situație de hărțuire morală interzisă de dispozițiile cartei și, pe de altă parte, încălcări ale obligației de solicitudine și ale dreptului la bună administrare.

96      Astfel, o asemenea acțiune nu are ca obiect retragerea, abrogarea și nici modificarea unor eventuale decizii care au putut fi luate de șeful misiunii și de COC și care ar fi rămas definitive, ci repararea prejudiciilor imputabile misiunii ca urmare a adoptării acestor decizii. În special, din înscrisurile prezentate de reclamant nu reiese că acesta ar solicita o reparație în natură prin care misiunea ar trebui să inițieze o anchetă preliminară sau disciplinară împotriva șefului misiunii și a adjunctului său, ceea ce ar echivala cu solicitarea anulării deciziei din 10 aprilie 2018. În consecință, caracterul definitiv al acestei decizii individuale nu se poate opune admisibilității acțiunii.

97      În sfârșit, autonomia acțiunii în despăgubire amintită la punctele 61 și 91 de mai sus dispensa de asemenea reclamantul de obligația de a justifica motivele pentru care nu a formulat o acțiune în anulare împotriva primului și a celui de al doilea avertisment scris.

98      Prin urmare, această a doua excepție de inadmisibilitate trebuie respinsă ca nefondată.

 Cu privire la a treia excepție de inadmisibilitate, întemeiată pe prescripția de cinci ani sau de patru ani

99      Misiunea susține că reclamantul formulează o acțiune împotriva sa la cinci ani de la producerea faptelor în cauză, în condițiile în care abia în luna februarie a anului 2022 i‑a adresat cererea de despăgubire. Aceasta susține de asemenea că reclamantul nu s‑ar putea întemeia, patru ani mai târziu, pe raportul din 29 iulie 2017.

100    Reclamantul contestă argumentația misiunii, obiectând că acțiunea este conformă cu dispozițiile articolului 46 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

101    În această privință, în primul rând, trebuie amintit că, în temeiul articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în conformitate cu articolul 53 primul paragraf din statutul menționat, și al articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cererea introductivă trebuie să cuprindă obiectul litigiului, concluziile, precum și o expunere sumară a motivelor invocate, această mențiune trebuind să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără a avea alte informații pe care să se bazeze (a se vedea Ordonanța din 7 septembrie 2022, Rosca/Comisia, C‑802/21 P, nepublicată, EU:C:2022:677, punctul 4 și jurisprudența citată).

102    În special, elementele esențiale de fapt și de drept pe care se întemeiază o acțiune trebuie să reiasă în mod coerent și comprehensibil din textul cererii introductive înseși (Hotărârea din 3 iunie 2021, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, EU:C:2021:426, punctul 78).

103    Astfel, instanța Uniunii nu este obligată să răspundă la argumentele invocate de o parte care nu sunt suficient de clare și de precise, în măsura în care nu fac obiectul niciunei alte dezvoltări și nu sunt însoțite de o argumentație specifică în susținerea lor (a se vedea Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Grecia/Comisia, C‑107/20 P, nepublicată, EU:C:2021:937, punctul 76 și jurisprudența citată).

104    În plus, cerința preciziei care decurge din articolul 21 din Statutul Curții și din articolul 76 din Regulamentul de procedură se impune de asemenea prin analogie pârâtului atunci când acesta invocă o excepție de inadmisibilitate sau o cauză de inadmisibilitate, întrucât o astfel de cerință nu are alt scop decât acela de a permite părții adverse să își pregătească apărarea, iar instanței să își exercite controlul, și aceasta a fortiori atunci când pârâtul susține că acțiunea ar fi inadmisibilă din cauza prescripției.

105    Astfel, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, spre deosebire de termenele procedurale, respectarea termenului de prescripție nu este de ordine publică și nu poate fi examinată din oficiu de instanța Uniunii, ci trebuie invocată de partea interesată pentru a stinge acțiunea în răspundere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Evropaïki Dynamiki/Comisia, C‑469/11 P, EU:C:2012:705, punctul 51 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 5 septembrie 2019, Uniunea Europeană/Guardian Europe și Guardian Europe/Uniunea Europeană, C‑447/17 P și C‑479/17 P, EU:C:2019:672, punctul 99 și jurisprudența citată).

106    În speță, în primul rând, reiese din dosar că, deși misiunea a menționat un termen de cinci ani la expirarea căruia a fost introdusă prezenta acțiune, ea nu a precizat temeiul juridic al acestei cauze de inadmisibilitate și nici nu a invocat articolul 46 din Statutul Curții, potrivit căruia acțiunile împotriva Uniunii în materie de răspundere extracontractuală se prescriu după cinci ani de la producerea faptului care a stat la baza lor.

107    În al doilea rând, reiese din dosar că misiunea a evocat de asemenea o durată de patru ani, diferită de cea prevăzută la articolul 46 din Statutul Curții, care s‑ar opune ca reclamantul să se poată prevala de raportul din 29 iulie 2017, fără a invoca dispoziții precise în susținerea acestei afirmații.

108    În al treilea rând, chiar presupunând că misiunea a intenționat să invoce prescripția de cinci ani prevăzută la articolul 46 din Statutul Curții, aceasta nu a indicat care erau, din punctul său de vedere, faptul generator al creanței revendicate de reclamant în cadrul prezentei acțiuni și nici momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, la fel cum s‑a abținut să expună motivele de fapt și de drept pentru care consideră că creanța menționată ar fi prescrisă.

109    În aceste condiții, trebuie să se constate că excepția de inadmisibilitate ridicată de misiune și întemeiată pe un termen de prescripție de cinci ani sau de patru ani nu este însoțită de precizări suficiente pentru a‑i fi apreciată temeinicia.

110    În consecință, această a treia excepție de inadmisibilitate trebuie respinsă ca fiind insuficient de precisă și, prin urmare, ca inadmisibilă.

 Cu privire la temeinicia concluziilor în despăgubire

111    În susținerea concluziilor sale în despăgubire, reclamantul invocă în esență patru motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolelor 1 și 31 din cartă, precum și a articolului 12a alineatul (3) din statut, în măsura în care ar fi fost victima hărțuirii morale din partea șefului misiunii și a adjunctului său, al doilea, pe încălcarea obligației de solicitudine și a dreptului la bună administrare, al treilea, pe existența unor prejudicii reale și certe și, al patrulea, pe existența unei legături directe între încălcările invocate în cadrul primului și al celui de al doilea motiv și prejudiciile invocate în cadrul celui de al treilea motiv.

112    Înainte de a examina argumentația reclamantului, trebuie precizate condițiile în care poate fi angajată răspunderea misiunii față de un agent național detașat în cadrul acesteia.

 Cu privire la condițiile de angajare a răspunderii misiunii

113    Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru ca răspunderea extracontractuală a Uniunii să poată fi angajată într‑un anumit caz, este necesar, printre alte condiții, ca persoana care solicită repararea prejudiciului sau a prejudiciilor pe care consideră că le‑a suferit ca urmare a unui comportament sau a unui act al Uniunii să dovedească existența încălcării unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 145 și jurisprudența citată).

114    În plus, această încălcare trebuie, în principiu, să fie suficient de gravă, cerință care depinde ea însăși de puterea de apreciere de care dispune instituția, organul, oficiul sau agenția Uniunii care ar fi încălcat această normă și de aspectul dacă această instituție, acest organ, acest oficiu sau această agenție au încălcat în mod vădit și grav limitele impuse acestei puteri, având în vedere în special gradul de claritate și de precizie a normei menționate, dificultățile de interpretare sau de aplicare care pot decurge, precum și complexitatea situației care trebuie soluționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 146 și jurisprudența citată).

115    Cu toate acestea, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, având în vedere răspunderea sporită a Uniunii atunci când aceasta acționează în calitate de angajator, simpla constatare a unei nelegalități săvârșite, după caz, de autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) sau de autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă (denumită în continuare „AAIC”) este suficientă pentru a considera îndeplinită prima dintre cele trei condiții necesare pentru angajarea răspunderii Uniunii pentru prejudiciile cauzate funcționarilor și agenților săi ca urmare a unei încălcări a dreptului funcției publice a Uniunii, în consecință, fără a fi necesar să se ridice problema dacă este vorba despre o încălcare „suficient de gravă” a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2020, AL/Comisia, T‑83/19, nepublicată, EU:T:2020:254, punctele 66 și 67).

116    Astfel, contenciosul în materia funcției publice în temeiul articolului 270 TFUE și al articolelor 90 și 91 din statut, inclusiv cel privind repararea unui prejudiciu cauzat unui funcționar sau unui agent, urmează reguli specifice în raport cu cele care decurg din principiile generale care reglementează răspunderea extracontractuală a Uniunii în cadrul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE. Astfel, spre deosebire de orice alt particular, funcționarul sau agentul Uniunii este legat de instituția, organul, oficiul sau agenția de care depinde prin raporturi juridice de muncă ce presupun un echilibru al drepturilor și al obligațiilor reciproce specifice, care este reflectat de obligația de solicitudine a instituției, a organului, a oficiului sau a agenției față de persoana interesată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 2022, SU/EIOPA, T‑296/21, EU:T:2022:808, punctul 73 și jurisprudența citată).

117    Or, astfel cum se arată la punctul 46 de mai sus, agenții naționali detașați la misiune de către statele membre, deși nu intră în domeniul de aplicare al statutului, rămân totuși supuși acelorași norme ca cele aplicabile agenților care sunt detașați de instituțiile Uniunii și a căror situație este reglementată de statut, în ceea ce privește exercitarea funcțiilor lor în teatrul de operații.

118    În consecință, simpla constatare a unei nelegalități este suficientă pentru a considera îndeplinită prima dintre cele trei condiții necesare pentru angajarea răspunderii Uniunii pentru prejudiciile cauzate unui agent național detașat la misiune cu ocazia exercitării funcțiilor sale în teatrul de operații (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 noiembrie 2020, H/Consiliul, T‑271/10 RENV II, EU:T:2020:548, punctul 104).

119    În aceste condiții, revine Tribunalului sarcina de a examina succesiv încălcările invocate de reclamant în susținerea primului și a celui de al doilea motiv ale cererii introductive, pentru a verifica dacă sunt dovedite, fără a fi necesar să se examineze dacă sunt suficient de grave.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolelor 1 și 31 din cartă, precum și a articolului 12a din statut

120    Reclamantul susține că cele patru încălcări enumerate la punctul 73 de mai sus care au fost indicate în raportul din 29 iulie 2017 și care, în scopul prezentei hotărâri, trebuie considerate tot atâtea aspecte în susținerea primului motiv caracterizează o situație de hărțuire morală a cărei victimă pretinde că a fost și care este interzisă de articolele 1 și 31 din cartă, precum și de articolul 12a alineatul (3) din statut, care ar fi aplicabil prin analogie.

121    Misiunea contestă susținerile reclamantului.

122    Înainte de a examina cele patru aspecte menționate la punctul 120 de mai sus și de a proceda la evaluarea lor contextuală, este necesar, în primul rând, să se aprecieze dacă reclamantul poate invoca în mod util articolul 12a alineatul (3) din statut, în al doilea rând, să se amintească definiția hărțuirii morale și nivelul probatoriu necesar în materie, în al treilea rând, să se amintească condițiile în care autoritatea de ocupare a forței de muncă trebuie să acorde asistență funcționarului sau agentului care pretinde că este victima hărțuirii morale și, în al patrulea rând, să se determine gradul de control al Tribunalului în prezenta cauză.

–       Cu privire la aplicabilitatea în litigiu a articolului 12a alineatul (3) din statut

123    Trebuie amintit că agenții sau experții naționali detașați care exercită ocazional funcții în cadrul unei instituții, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii nu intră sub incidența statutului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2010, Gualtieri/Comisia, C‑485/08 P, EU:C:2010:188, punctul 83 și jurisprudența citată).

124    În consecință, dispozițiile statutului referitoare la hărțuirea morală și la protecția funcțională a funcționarilor și a agenților temporari sau contractuali ai Uniunii nu sunt direct aplicabile reclamantului.

125    Cu toate acestea, agenții detașați la misiune de către instituțiile Uniunii, a căror situație este reglementată de statut, și cei detașați de statele membre trebuie, în temeiul Deciziei 2012/392, să fie supuși acelorași norme în ceea ce privește exercitarea funcțiilor lor în teatrul de operații. În temeiul principiului egalității de tratament, Tribunalul este obligat să aplice situației reclamantului prin analogie dispozițiile statutare referitoare la hărțuirea morală și la protecția funcțională a funcționarilor și a agenților temporari sau contractuali, precum și jurisprudența pronunțată în temeiul acestor dispoziții (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 noiembrie 2020, H/Consiliul, T‑271/10 RENV II, EU:T:2020:548, punctul 44 și jurisprudența citată).

126    Astfel, principiul egalității de tratament, consacrat la articolul 20 din cartă, este un principiu general de drept al Uniunii care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 14 iulie 2022, Comisia/VW și alții, C‑116/21 P‑C‑118/21 P, C‑138/21 P și C‑139/21 P, EU:C:2022:557, punctul 95 și jurisprudența citată).

127    Cerința care ține de caracterul comparabil al situațiilor pentru a determina existența unei încălcări a principiului egalității de tratament trebuie apreciată din perspectiva tuturor elementelor care le caracterizează și în special în lumina obiectului și a scopului urmărit de actul care instituie distincția în cauză, înțelegându‑se că trebuie luate în considerare, în acest scop, principiile și obiectivele domeniului din care face parte actul respectiv. În condițiile în care situațiile nu sunt comparabile, o diferență de tratament al situațiilor în cauză nu încalcă egalitatea în fața legii consacrată la articolul 20 din cartă (a se vedea Hotărârea din 14 iulie 2022, Comisia/VW și alții, C‑116/21 P‑C‑118/21 P, C‑138/21 P și C‑139/21 P, EU:C:2022:557, punctul 96 și jurisprudența citată).

128    Astfel, deși este adevărat că agenții detașați la misiune de statele membre nu intră în domeniul de aplicare al statutului, spre deosebire de agenții detașați de instituții, această diferență de situație nu poate justifica în mod obiectiv faptul că primii, atunci când își exercită funcțiile în teatrul de operații și sunt plasați într‑o situație comparabilă cu cea a celor din urmă, nu beneficiază de același nivel și de aceleași norme de protecție împotriva hărțuirii morale.

129    În consecință, reclamantul poate invoca în mod util articolul 12a din statut, în plus față de articolele 1 și 31 din cartă.

–       Cu privire la definiția hărțuirii morale și la nivelul de probă necesar

130    În primul rând, trebuie amintit că articolul 1 și articolul 31 alineatul (1) din cartă prevăd, pe de o parte, că demnitatea umană este inviolabilă și că trebuie respectată și protejată și, respectiv, pe de altă parte, că orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.

131    În plus, articolul 12a din statut prevede că funcționarul se abține de la orice formă de hărțuire morală și sexuală.

132    În special, pe de o parte, noțiunea de „hărțuire morală”, în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut, se definește ca o „conduită abuzivă” care se materializează prin comportament, limbaj, acte, gesturi sau înscrisuri care sunt „de lungă durată, repetate sau sistematice”, ceea ce înseamnă că hărțuirea morală trebuie înțeleasă ca un proces în mod necesar de durată și presupune existența unor acțiuni repetate sau continue care sunt „intenționate”, iar nu „accidentale”. Pe de altă parte, pentru a intra în sfera noțiunii de „hărțuire morală”, comportamentul, limbajul, actele, gesturile sau înscrisurile trebuie să aducă atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane (a se vedea Hotărârea din 2 iunie 2022, EM/Parlamentul, C‑299/21 P, nepublicată, EU:C:2022:429, punctul 102 și jurisprudența citată).

133    Cu toate acestea, nu este necesar să se stabilească faptul că comportamentele, limbajul, actele, gesturile sau înscrisurile în cauză au fost săvârșite cu intenția de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a unei persoane. Altfel spus, hărțuirea morală poate fi caracterizată fără să se demonstreze că autorul hărțuirii a intenționat, prin acțiunile sale, să discrediteze victima sau să degradeze în mod intenționat condițiile sale de muncă. Este suficient ca aceste acțiuni, atunci când au fost săvârșite intenționat, să fi generat în mod obiectiv astfel de consecințe (a se vedea Hotărârea din 20 octombrie 2021, ZU/Comisia, T‑671/18 și T‑140/19, nepublicată, EU:T:2021:715, punctul 57 și jurisprudența citată).

134    În al doilea rând, întrucât acțiunea în cauză trebuie, în temeiul articolului 12a alineatul (3) din statut, să aibă un caracter abuziv, calificarea drept „hărțuire” este supusă condiției ca aceasta să aibă o realitate obiectivă suficientă, astfel încât un observator imparțial și rezonabil, dotat cu o sensibilitate normală și aflat în aceleași condiții, să considere comportamentul sau actul respectiv ca fiind excesiv și criticabil (a se vedea Hotărârea din 20 octombrie 2021, ZU/Comisia, T‑671/18 și T‑140/19, nepublicată, EU:T:2021:715, punctul 58 și jurisprudența citată).

135    În al treilea rând, hărțuirea morală poate, având în vedere chiar definiția sa, să fie rezultatul unui ansamblu de comportamente diferite care, privite izolat, nu ar constitui în sine, în mod necesar, o hărțuire morală, însă, apreciate în mod global și contextual, inclusiv din cauza acumulării lor în timp, ar putea fi considerate astfel. Prin urmare, atunci când se analizează problema dacă comportamentele invocate de către un reclamant constituie sau nu o hărțuire morală, trebuie să se examineze aceste fapte, atât separat, cât și împreună, ca elemente ale mediului global de lucru creat prin comportamentele unui membru al personalului față de un alt membru al personalului (a se vedea Hotărârea din 20 octombrie 2021, ZU/Comisia, T‑671/18 și T‑140/19, nepublicată, EU:T:2021:715, punctul 59 și jurisprudența citată).

136    În al patrulea rând, orice decizie care a fost adoptată în perioada în care o persoană susține că a fost victima unei hărțuiri morale și a cărei legalitate nu a fost contestată ca atare este un element de fapt care poate constitui un indiciu de hărțuire care trebuie luat în considerare printre altele, fără a fi necesar să se efectueze o examinare a legalității sale sau fără ca expirarea termenelor de introducere a acțiunii în privința sa să se opună constatării de către instanță a existenței unei hărțuiri. Astfel, este de competența instanței să aprecieze dacă o decizie ca element factual poate fi considerată un indiciu de hărțuire morală, ținând seama de întregul context factual relevant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 2021, FD/Entreprise commune Fusion for Energy, T‑641/19, nepublicată, EU:T:2021:388, punctul 44).

–       Cu privire la obligația de asistență a instituției, a organului, a oficiului sau a agenției angajatoare în cazul unor acuzații de hărțuire morală

137    Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 24 din statut a fost conceput în vederea protejării funcționarilor Uniunii împotriva hărțuirii sau a oricărui tratament degradant, provenind printre altele de la superiorii ierarhici sau de la colegii lor (a se vedea Hotărârea din 9 decembrie 2020, GV/Comisia, T‑705/19, nepublicată, EU:T:2020:590, punctul 76 și jurisprudența citată).

138    Astfel, atunci când AIPN sau AAIC este sesizată, potrivit articolului 90 alineatul (1) din statut, cu o cerere de asistență în sensul articolului 24 din statutul menționat, această autoritate trebuie, în temeiul obligației de asistență care îi revine și în cazul în care se află în prezența unui incident incompatibil cu ordinea și cu liniștea serviciului, să intervină cu toată energia necesară și să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță pentru stabilirea situației de fapt și pentru adoptarea în cunoștință de cauză a măsurilor adecvate. În acest scop, este suficient ca funcționarul sau agentul care solicită protecția AIPN sau a AAIC să prezinte un început de dovadă cu privire la realitatea acțiunilor la care afirmă că este supus. În prezența unor astfel de elemente, este de competența instituției, a organului, a oficiului sau a agenției în cauză să ia măsurile adecvate, în special efectuând o anchetă administrativă, pentru a stabili faptele care au stat la originea plângerii, în colaborare cu autorul acesteia, și, în funcție de rezultatele anchetei, să adopte măsurile care se impun, cum ar fi inițierea unei proceduri disciplinare împotriva persoanei acuzate atunci când administrația constată, la finalul anchetei administrative, existența unei hărțuiri morale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, DQ și alții/Parlamentul, T‑730/18, EU:T:2019:725, punctul 80, și Hotărârea din 14 iulie 2021, AI/ECDC, T‑65/19, EU:T:2021:454, punctul 64).

139    În special, în prezența unor acuzații de hărțuire, obligația de asistență include datoria administrației de a examina cu seriozitate, cu rapiditate și cu deplină confidențialitate cererea de asistență în care este invocată o astfel de hărțuire și de a‑l informa pe reclamant despre soluționarea cererii sale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, DQ și alții/Parlamentul, T‑730/18, EU:T:2019:725, punctul 81).

140    În sfârșit, sesizat cu un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 12a din statut, Tribunalul trebuie să verifice dacă instituția, organul, oficiul sau agenția în cauză a săvârșit o eroare de apreciere a faptelor în raport cu definiția hărțuirii prevăzută de această dispoziție, iar nu o eroare vădită de apreciere a acestor fapte (a se vedea Hotărârea din 9 decembrie 2020, GV/Comisia, T‑705/19, nepublicată, EU:T:2020:590, punctul 81 și jurisprudența citată).

141    În special, temeinicia deciziei de respingere a unei cereri de asistență fără să fi fost inițiată o anchetă administrativă trebuie apreciată de instanță în raport cu elementele care au fost aduse la cunoștința instituției, a organului, a oficiului sau a agenției în cauză, printre altele de către autorul cererii de asistență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 decembrie 2020, GV/Comisia, T‑705/19, nepublicată, EU:T:2020:590, punctul 82 și jurisprudența citată).

–       Cu privire la gradul de control al Tribunalului în prezenta cauză

142    Pentru a determina gradul de control aplicabil în speță, Tribunalul trebuie să aprecieze dacă raportul din 29 iulie 2017 echivalează cu rezultatul unei anchete administrative în sensul jurisprudenței citate la punctele 138 și 141 de mai sus, care ar fi avut drept scop stabilirea faptelor aflate la originea semnalărilor din 28 martie și din 17 iulie 2017.

143    Astfel, dacă situația nu este aceasta, ar reveni Tribunalului, în conformitate cu dispozițiile și cu principiile amintite la punctele 130-141 de mai sus, sarcina de a aprecia, în cadrul examinării aspectelor corespunzătoare, dacă cele patru încălcări reproșate de reclamant șefului misiunii și adjunctului său nu constituie un caz de hărțuire morală, ci indicii ale unei asemenea hărțuiri, care ar fi justificat inițierea unei anchete administrative.

144    În această privință, din decizia din 10 aprilie 2018 reiese că raportul din 29 iulie 2017 a fost întocmit de un agent al CPCC al SEAE în temeiul articolului 11 alineatul (1) litera (b) din Codul de conduită, care împuternicește COC, în cazul unei semnalări care îl pune în discuție pe șeful misiunii, să trateze cauza ca o chestiune de management, fără a recurge la o procedură disciplinară formală și, dacă este cazul, apelând la o procedură de mediere.

145    Astfel, reiese că raportul din 29 iulie 2017 a fost întocmit pentru a reflecta o încercare de mediere, iar nu pentru a stabili, în cadrul anchetei preliminare sau disciplinare prevăzute la articolul 11 alineatul (1) literele (c) și (d) din Codul de conduită, temeinicia acuzațiilor de hărțuire morală care figurează în semnalările din 28 martie și din 17 iulie 2017.

146    Această interpretare este confirmată de faptul că, în raportul său din 29 iulie 2017, mediatorul nu a luat poziție în mod expres cu privire la aspectul dacă faptele reproșate de reclamant șefului misiunii și adjunctului său caracterizau o situație de hărțuire sau constituiau indicii ale unei asemenea situații.

147    Este adevărat că din concluzia raportului din 29 iulie 2017 se poate deduce că mediatorul a considerat în mod implicit că anumite fapte reproșate de către reclamant misiunii, printre altele cele care fac obiectul celor patru aspecte invocate în susținerea primului motiv, constituiau indicii ale hărțuirii morale.

148    Astfel, în această concluzie, mediatorul propune o măsură de aplanare, și anume o repartizare temporară a reclamantului la Bruxelles (Belgia) după concediul de vară, făcând trimitere în mod expres la legislații naționale referitoare la hărțuire, precum și la norme aplicabile instituțiilor Uniunii care prevăd posibilitatea unei etape informale înainte de inițierea procedurii oficiale și pentru motivul că, în speță, condițiile erau propice unei asemenea etape informale.

149    Cu toate acestea, aprecierea personală a mediatorului care figurează în raportul din 29 iulie 2017 nu a fost preluată de misiune.

150    În special, trebuie arătat că, prin decizia din 10 aprilie 2018, intervenită ulterior încetării detașării reclamantului la misiune, COC l‑a informat pe acesta cu privire la tratarea semnalărilor din 28 martie și din 17 iulie 2017 ca o chestiune de management, în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din Codul de conduită, fără a deschide o anchetă preliminară sau disciplinară și fără a iniția o procedură disciplinară formală împotriva șefului misiunii și a adjunctului său.

151    Astfel, trebuie să se constate că, procedând astfel, misiunea a considerat că acuzațiile de hărțuire morală cuprinse în semnalările din 28 martie și din 17 iulie 2017 nu erau întemeiate sau, cel puțin, că nu erau susținute suficient pentru a constitui indicii care să justifice inițierea unei anchete preliminare sau disciplinare.

152    În consecință, întrucât misiunea s‑a abținut, prin decizia din 10 aprilie 2018, să desfășoare o anchetă administrativă pentru a verifica temeinicia afirmațiilor reclamantului și pentru a lua poziție cu privire la eventualitatea ca încălcările reproșate de reclamant șefului misiunii și adjunctului său să caracterizeze o situație de hărțuire morală, o asemenea decizie echivalează, în ceea ce privește efectele sale, cu respingerea unei cereri de asistență fără inițierea unei anchete administrative, a cărei temeinicie trebuie apreciată de Tribunal, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 141 de mai sus, în raport cu elementele care au fost aduse de reclamant la cunoștința misiunii.

–       Cu privire la primul aspect, referitor la excluderea reclamantului de la reuniunile politice săptămânale dintre șeful misiunii și șeful delegației

153    În susținerea acestui aspect, reclamantul afirmă în esență că excluderea sa de la reuniunile politice săptămânale dintre șeful misiunii și șeful delegației (denumite în continuare „reuniunile de stat major”) constituia un indiciu de hărțuire morală care justifica inițierea unei anchete administrative.

154    În această privință, dintr‑un e‑mail din 26 mai 2017 reiese că, de la această dată, șeful misiunii i‑a solicitat reclamantului să nu mai participe la reuniunile de stat major.

155    Astfel, din raportul din 29 iulie 2017 rezultă că reclamantul a considerat că excluderea sa de la reuniunile de stat major a avut drept consecință privarea sa de o sursă importantă de informații pentru exercitarea atribuțiilor sale de consilier politic, împiedicarea exercitării funcției sale de coordonare cu delegația pentru întocmirea rapoartelor privind aspectele politice și prejudicierea reputației sale.

156    Totuși, din acest raport reiese de asemenea că, primo, decizia șefului misiunii din 26 mai 2017 menționată la punctul 154 de mai sus era consecința nemulțumirii sale față de reclamant, ca urmare a lipsei participării sale la aceste reuniuni săptămânale și, secundo, aceste reuniuni erau sensibile din punct de vedere politic, iar șeful misiunii avea motive să creadă că informații provenite din aceste reuniuni fuseseră divulgate autorităților italiene.

157    Desigur, în raportul său din 29 iulie 2017, mediatorul a apreciat că excluderea reclamantului de la reuniunile de stat major și decizia de a‑l convoca numai la reuniunile săptămânale de management nu erau viabile, având în vedere atribuțiile acestuia de consilier politic și de coordonare în acest domeniu, și că ar fi fost mai bine ca reclamantul să participe ocazional la reuniunile de stat major.

158    Totuși, în ceea ce privește primul motiv al excluderii reclamantului de la reuniunile de stat major, dintr‑un e‑mail adresat reclamantului de șeful misiunii la 6 aprilie 2017 reiese de asemenea că, în cadrul acestor reuniuni săptămânale, contribuția reclamantului era nulă.

159    În această privință, primo, trebuie amintit că articolul 6 alineatele (2) și (3) din Decizia 2012/392 prevede că șeful misiunii exercită comanda și controlul asupra personalului, echipelor și unităților din statele participante și emite instrucțiuni adresate întregului personal al misiunii, în vederea desfășurării eficiente a acesteia în teatrul de operații și asigură coordonarea și gestionarea curentă a acesteia.

160    În plus, rezultă din jurisprudență că administrația dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește organizarea serviciului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 octombrie 1981, Arning/Comisia, 125/80, EU:C:1981:248, punctul 19).

161    Or, reclamantul nu prezintă elemente de natură să contrazică afirmațiile șefului misiunii potrivit cărora contribuția sa la reuniunile de stat major era nulă, astfel încât, ținând seama de puterea largă de apreciere de care dispunea acesta din urmă și având în vedere imperativul eficienței amintit la articolul 6 din Decizia 2012/392, nu rezultă că decizia sa de a‑l scuti pe reclamant de orice participare la aceste reuniuni era excesivă sau criticabilă în raport cu interesul serviciului.

162    Secundo, reiese de asemenea din articolul 6 alineatul (7) din Decizia 2012/392 că, fără a aduce atingere lanțului de comandă, șeful misiunii primește orientări politice la nivel local din partea șefului delegației.

163    În consecință, întrucât reuniunile de stat major aveau ca obiect în special transmiterea orientărilor politice locale din partea șefului delegației, nu rezultă că prezența reclamantului la aceste reuniuni era indispensabilă.

164    Tertio, nu s‑a demonstrat și nici măcar nu s‑a susținut că reuniunile de stat major constituiau unicul canal de comunicare între misiune și delegație cu privire la aspectele politice, astfel încât nu rezultă că excluderea reclamantului de la aceste reuniuni împiedica exercitarea funcțiilor sale, în măsura în care implicau o coordonare cu omologul sau omologii săi din delegație cu privire la aspectele politice.

165    În consecință și fără a fi necesar să se examineze al doilea motiv al deciziei din 26 mai 2017 menționat la punctul 156 de mai sus, întemeiat pe nerespectarea confidențialității acestor reuniuni și pe divulgarea de către reclamant a anumitor informații autorităților italiene, această decizie de a‑l exclude de la reuniunile de stat major nu poate fi considerată, privită izolat, un indiciu al hărțuirii morale față de reclamant, astfel încât primul aspect trebuie respins ca nefondat.

–       Cu privire la al doilea aspect, referitor la primirea primului avertisment scris de către reclamant la 17 iulie 2017, la mai puțin de o oră după semnalarea din aceeași zi

166    În cadrul acestui aspect, reclamantul susține în esență că notificarea primului avertisment scris la mai puțin de o oră după ce a efectuat semnalarea din 17 iulie 2017 constituie indiciul unei hărțuiri morale împotriva sa.

167    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 7 alineatul (1) din Codul de conduită prevede că membrul misiunii care a semnalat o eventuală încălcare nu este sancționat din cauza sau în urma acestei alerte, cu condiția să fi acționat în mod rezonabil și cu bună‑credință.

168    În speță, din indicațiile părților reiese că, la 17 iulie 2017, șeful misiunii a adresat reclamantului un avertisment scris pentru motivul că a fost lipsit de respect în cadrul unei reuniuni care a avut loc la 10 aprilie 2017 și cu ocazia căreia misiunea primise o personalitate politică dintr‑un stat membru. Astfel, șeful misiunii i‑a reproșat reclamantului că, prin limbajul său corporal, și‑a exprimat foarte clar dezacordul că trebuie să ia note în cadrul acestei reuniuni, deși avea obligația de a face acest lucru, și că a adoptat mimici sau gesturi inadecvate de fiecare dată când șeful misiunii lua cuvântul.

169    În special, acest prim avertisment a fost adresat reclamantului la 17 iulie 2017, la mai puțin de o oră după ce acesta a trimis COC o semnalare prin care șeful misiunii și adjunctul său erau acuzați de hărțuire morală.

170    În primul rând, din articolul 11 din Codul de conduită reiese că, pe baza unui raport care menționează o eventuală neîndeplinire a obligațiilor, decizia autorității responsabile cu privire la măsurile care trebuie luate în urma respectivei neîndepliniri a obligațiilor, care poate determina autoritatea să trateze cauza ca o chestiune de management, trebuie să intervină într‑un termen de zece zile lucrătoare.

171    În speță, întrucât primul avertisment scris nu a urmat unei proceduri disciplinare formale, iar din titlul său reiese că este de natură „managerială”, trebuie să se constate, în lipsa unui alt temei juridic invocat de misiune, că acesta a fost adoptat în conformitate cu articolul 11 litera (b) din Codul de conduită.

172    În al doilea rând, deși din raportul din 29 iulie 2017 reiese că șeful misiunii a justificat mediatorului trimiterea tardivă a primului avertisment scris prin instrucțiuni ale CPCC al SEAE care l‑ar fi determinat să amâne această trimitere, misiunea nu a furnizat nicio dovadă a acestei corespondențe de natură să dovedească realitatea acestei justificări. În plus, aceasta nu a demonstrat și nici măcar nu a susținut că CPCC sau COC au aprobat inițiativa șefului misiunii de a notifica primul avertisment scris reclamantului la 17 iulie 2017.

173    În consecință, chiar presupunând că termenul de zece zile lucrătoare prevăzut la articolul 11 litera (b) din Codul de conduită nu constituie un termen imperativ, nu este mai puțin adevărat că misiunea nu a justificat motivele pentru care trimiterea primului avertisment scris a intervenit la 17 iulie 2017, la mai mult de trei luni de la evenimentul aflat la originea acestui avertisment și la mai puțin de o oră după ce reclamantul a efectuat o semnalare care îl pune în discuție pe șeful misiunii.

174    În al treilea rând, este adevărat că semnalarea din 17 iulie 2017 a fost efectuată de reclamant printr‑un e‑mail adresat numai COC și adjunctului acestuia din urmă și că misiunea susține că șeful misiunii și adjunctul său nu au avut cunoștință de această semnalare la momentul la care a fost efectuată.

175    Totuși, deși Tribunalul nu poate impune misiunii sarcina de a dovedi realitatea afirmațiilor sale, întrucât o asemenea sarcină ar echivala cu a‑i impune să prezinte o probă negativă, acesta nu poate nici să impună reclamantului să stabilească dacă și, eventual, data exactă la care COC a adus la cunoștința șefului misiunii existența și, eventual, conținutul semnalării din 17 iulie 2017, din moment ce nu există motive să se considere că reclamantul ar dispune de aceste informații.

176    Astfel, în lipsa unei probe cu privire la data exactă la care COC l‑a informat pe șeful misiunii cu privire la existența semnalării reclamantului din 17 iulie 2017 și cu privire la conținutul precis al acestei informări, trebuie să se constate, mai întâi, că misiunea nu a invocat dispoziții care ar fi împiedicat transmiterea acestei informații șefului misiunii sau adjunctului său.

177    În plus, misiunea nu a indicat Tribunalului nici data exactă la care COC sau CPCC l‑au informat pe șeful misiunii cu privire la venirea mediatorului, deși este rezonabil să se prezume că, cu ocazia transmiterii acestei informații, șeful misiunii a avut cunoștință de existența și, eventual, de conținutul semnalării din 17 iulie 2017.

178    Rezultă din ceea ce precedă că, în lipsa justificării de către misiune a caracterului tardiv al formulării primului avertisment, atât în raport cu termenul prevăzut la articolul 11 din Codul de conduită, cât și cu vechimea faptelor aflate la originea acestui avertisment și în lipsa unor indicații cu privire la data exactă la care șeful misiunii a avut cunoștință de semnalarea din 17 iulie 2017, notificarea acestui avertisment la mai puțin de o oră după semnalarea respectivă poate fi considerată excesivă sau criticabilă.

179    Astfel, aceasta poate fi interpretată în sensul că urmărește sancționarea reclamantului ca urmare a respectivei semnalări, contrar cerințelor prevăzute la articolul 7 din Codul de conduită, și, prin urmare, constituie, privită izolat, indiciul unei hărțuiri morale.

180    În consecință, al doilea aspect al prezentului motiv trebuie admis.

–       Cu privire la al treilea aspect, referitor la cererea primită de reclamant la 27 iulie 2017 prin care i se solicită completarea formularului de evaluare a performanțelor în vederea reînnoirii detașării sale

181    În cadrul acestui aspect, reclamantul susține în esență că momentul ales de serviciul RU pentru a relansa procedura de evaluare a performanțelor sale, la 27 iulie 2017, respectiv a doua zi după plecarea mediatorului, constituie un indiciu de hărțuire morală împotriva sa.

182    În special, din raportul din 29 iulie 2017 reiese că reclamantul considera că procedura de evaluare a performanțelor nu era prevăzută de normele de gestionare a personalului misiunii și că inițierea acestei proceduri în privința sa avea ca unic obiectiv excluderea sa din serviciu.

183    În această privință, reiese din dosar că, la 6 aprilie 2017, șeful misiunii a decis să inițieze o procedură în vederea întocmirii unui raport de evaluare a performanțelor (PER) în privința reclamantului și că acesta s‑a opus, pentru motivul, în esență, că nu era prevăzută în mod formal în planul operațional revizuit al misiunii (denumit în continuare „OPLAN”) din 13 iulie 2022.

184    Ulterior, la 27 iulie 2017, un agent al serviciului RU i‑a transmis reclamantului proiectul de PER care urma să fie completat, cu un nou termen stabilit la 4 august 2017. Cu toate acestea, reclamantul a refuzat din nou să completeze PER pentru motivul că această nouă procedură era prematură având în vedere sfârșitul detașării sale, prevăzut pentru 14 aprilie 2018. Șeful serviciului RU i‑a explicat reclamantului că această procedură privea toți membrii personalului misiunii a căror detașare trebuia să expire cel târziu la 30 aprilie 2018 și că, în lipsa participării la aceasta, postul său ar fi declarat vacant.

185    În sfârșit, la 23 august 2017, șeful serviciului RU i‑a solicitat din nou reclamantului să predea PER completat în mod corespunzător. Reclamantul a respins încă o dată această cerere, pentru motivul că nu urma să solicite prelungirea detașării sale începând cu luna aprilie 2018.

186    Cu titlu introductiv, trebuie precizat că articolul 7 din anexa IX la OPLAN, referitoare la resursele umane, condiționează prelungirea detașării unui agent detașat de acordul șefului misiunii, pe baza unei cereri în acest sens a agentului în cauză prezentată cu trei luni înainte de încheierea perioadei de detașare în curs și a unui PER favorabil întocmit de responsabilul său ierarhic direct.

187    În plus, articolul 10 din anexa IX la OPLAN prevede că toți membrii misiunii trebuie să facă în mod regulat obiectul unui PER, în special înainte de plecarea lor definitivă din misiune.

188    În sfârșit, misiunea a invocat un document intitulat „Orientări pentru evaluarea performanțelor în cadrul misiunilor PESA”, din care reiese că procedura de întocmire a PER era sistematică înainte de plecarea agentului în cauză din misiune, recomandată cu fermitate la sfârșitul fiecărei perioade de detașare sau de contract, consiliată la finalul unei perioade de șase luni în ipoteza detașării inițiale a agentului pentru o perioadă de un an și posibilă în orice moment atunci când se considera necesar, în cazul schimbării superiorului ierarhic sau al evoluției performanței agentului în cauză, cu consultarea serviciului RU.

189    În primul rând, trebuie să se constate că, deși posibilitatea de a evalua un membru al personalului misiunii în cazul schimbării superiorului ierarhic sau al evoluției performanței agentului în cauză nu este prevăzută în mod expres în anexa IX la OPLAN, nu rezultă că această normă se opune unei asemenea practici, din moment ce articolul 10 din anexa menționată nu definește în mod exhaustiv situațiile în care trebuie să fie evaluați membrii misiunii.

190    În plus, reclamantul nu a invocat o altă normă care s‑ar fi opus evaluării performanțelor sale de către șeful misiunii.

191    Dimpotrivă, din articolul 6 din Decizia 2012/392 și din jurisprudența citată la punctul 160 de mai sus se deduce că șeful misiunii dispune de o putere largă de apreciere pentru a decide să întocmească PER pentru unul dintre subordonații săi în cazul în care consideră că această procedură este necesară pentru eficiența acestuia în teatrul de operații.

192    Astfel, nu se poate considera că, în principiu, decizia șefului misiunii din 6 aprilie 2017 de a efectua evaluarea performanțelor reclamantului era excesivă sau criticabilă în raport cu interesul serviciului, cu atât mai mult cu cât din ședință reiese că reclamantul nu mai făcuse obiectul unei evaluări a performanțelor sale după luna iunie 2016.

193    În al doilea rând, totuși, din noua cerere a serviciului RU din 27 iulie 2017, prin care i se solicita reclamantului să completeze PER, reiese că această cerere nu se referea la decizia șefului misiunii din 6 aprilie 2017, menționată la punctele 183 și 192 de mai sus, ci la necesitatea de a identifica cererile de reînnoire a detașării și de a anticipa eventualele posturi vacante pentru toți agenții detașați în cadrul misiunii până la 30 aprilie 2018, în vederea publicării posturilor agenților a căror detașare s‑ar încheia la această din urmă dată.

194    Or, deși nu se contestă că această decizie nu îl privea numai pe reclamant, nu este mai puțin adevărat că misiunea nu a justificat motivele pentru care serviciul RU a inițiat acest demers administrativ începând cu 27 iulie 2017, în condițiile în care din articolul 7 din anexa IX la OPLAN, referitoare la resursele umane, rezultă că procedura de evaluare a agenților care doreau să solicite reînnoirea detașării lor la misiune trebuia să intervină cu ocazia depunerii unei cereri în acest sens din partea lor, cel târziu cu trei luni înainte de încheierea detașării, și anume la 14 ianuarie 2018 în ceea ce îl privește pe reclamant.

195    În al treilea rând, trebuie să se constate că cererea serviciului RU menționată la punctele 184 și 193 de mai sus a intervenit în ziua următoare plecării mediatorului.

196    Or, se poate considera în mod rezonabil că semnalările din 28 martie și din 17 iulie 2017 și decizia COC din 20 iulie 2017 de a trimite un mediator la fața locului încă de la 25 iulie 2017 impuneau misiunii ca, în așteptarea concluziilor mediatorului, să acționeze în privința reclamantului cu prudența impusă printre altele de principiul bunei administrări.

197    Astfel, pe lângă faptul că această obligație de a acționa cu prudență este conținută în principiul bunei administrări, consacrat la articolul 41 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2022, SGL Carbon și alții/Comisia, C‑65/21 P și C‑73/21 P‑C‑75/21 P, EU:C:2022:470, punctul 30 și jurisprudența citată), și în special în obligația de diligență, ea se impunea de asemenea în speță în temeiul articolului 7 din Codul de conduită, care interzice misiunii să sancționeze un membru al misiunii care a semnalat o eventuală neîndeplinire a obligațiilor din cauza sau în urma acestei semnalări.

198    Astfel, din raportul din 29 iulie 2017 reiese că mediatorul a considerat că demersul serviciului RU care relansa, la 27 iulie 2017, și anume imediat după misiunea sa de evaluare la fața locului, procedura de evaluare a reclamantului era răuvoitor și intervenise în mod anticipat în comparație cu practica obișnuită.

199    În acest context, se poate considera că, în împrejurările speciale în care a intervenit, decizia de relansare a procedurii de evaluare a reclamantului chiar în ziua următoare plecării mediatorului, fără a aștepta concluziile sale, și cu mai mult de nouă luni înainte de încheierea detașării reclamantului este excesivă sau criticabilă.

200    Astfel, o asemenea relansare poate fi interpretată în sensul că urmărea excluderea reclamantului din misiune la încheierea detașării sale, fără a aștepta propunerile mediatorului, așa încât această decizie constituie, privită izolat, un indiciu al hărțuirii morale.

201    În consecință, al treilea aspect trebuie admis.

–       Cu privire la al patrulea aspect, referitor la primirea de către reclamant a situației actualizate a concediilor sale în urma unei cereri a serviciului RU prin care i se solicita să justifice unele zile de absență nemotivată

202    În cadrul acestui aspect, reclamantul se plânge de reacția șefului serviciului RU cu privire la întoarcerea sa tardivă dintr‑o perioadă de concediu în iunie 2017.

203    În această privință, dintr‑un e‑mail din 28 iulie 2017 adresat COC reiese că reclamantul a completat semnalarea din 17 iulie 2017 cu un schimb de e‑mailuri între acesta din urmă și șeful serviciului RU în legătură cu întoarcerea sa din concediu în iunie 2017, după data prevăzută inițial.

204    În special, din aceste e‑mailuri rezultă că reclamantul a primit o scrisoare prin care i se solicita să justifice motivele pentru care a revenit din concediu luni, 3 iulie 2017, în loc de data stabilită inițial pentru joi, 29 iunie 2017. Într‑un e‑mail din 24 iulie 2017, reclamantul a invocat „motive personale” și a indicat că a solicitat unor colegi să informeze misiunea, ținând seama de imposibilitatea în care s‑ar fi aflat de a face el însuși acest lucru. Ulterior, prin e‑mailul din 27 iulie 2017, șeful serviciului RU i‑a transmis reclamantului o „situație actualizată a concediilor”, menționând zilele de 29 și 30 iunie 2017, adresând o copie printre altele șefului misiunii și adjunctului acestuia. Reclamantul a indicat că nu solicitase acest document și că dorea să cunoască motivele pentru care interlocutorul său a transmis o copie altor destinatari, fiind vorba despre un document pe care îl considera strict confidențial.

205    În primul rând, rezultă că cererea de justificare a concediului provenită de la serviciul RU era datată 24 iulie 2017 și a fost notificată în aceeași zi reclamantului, astfel încât a intervenit cu o zi înainte de sosirea mediatorului.

206    Or, din dosar nu reiese că reclamantul a semnalat această cerere de justificare a concediului mediatorului cu ocazia întrevederilor bilaterale pe care le‑a avut cu acesta din urmă la 25 și la 26 iulie 2019, deși avea posibilitatea să facă acest lucru.

207    În consecință, trebuie să se constate că reclamantul nu a considerat că cererea de justificare a concediului din 24 iulie 2017 constituia indiciul unei hărțuiri morale împotriva sa, ci că aprecia că aceasta era situația în ceea ce privește transmiterea, la 27 iulie 2017, a situației actualizate a concediilor.

208    În al doilea rând, trebuie arătat de asemenea că reclamantul a revenit tardiv din concediu în mai 2017 și că a reiterat acest comportament în august 2017, fără a respecta normele interne referitoare la cererile de concediu.

209    În al treilea rând, trebuie să se constate că, fără a aduce atingere obligației de diligență și în special de prudență menționate la punctul 197 de mai sus, în așteptarea concluziilor mediatorului, nici articolele 1 și 31 din cartă, nici articolul 12a din statut și, în speță, nici dispozițiile anexei IX la OPLAN și ale Codului de conduită nu impuneau misiunii să nu aplice reclamantului procedurile de gestionare a resurselor umane ale misiunii pentru simplul motiv că a efectuat semnalări de hărțuire morală împotriva șefului misiunii și a adjunctului său.

210    Astfel, semnalările din 28 martie și din 17 iulie 2017 nu se puteau opune ca serviciul RU, sub controlul șefului misiunii și al adjunctului său, să transmită reclamantului, la 27 iulie 2017, un formular care să cuprindă situația actualizată a concediilor sale, ca urmare a zilelor de absență nemotivată din 29 și din 30 iunie 2017, în condițiile în care un astfel de document este, în principiu, necesar pentru a cunoaște cu precizie drepturile la concediu ale agentului în cauză pentru restul anului în curs.

211    În consecință, trimiterea de către serviciul RU reclamantului, la 27 iulie 2017, a unei situații actualizate a concediilor sale nu poate fi considerată, privită izolat, un act excesiv sau criticabil de natură să constituie un indiciu de hărțuire morală împotriva sa, astfel încât al patrulea aspect trebuie respins ca nefondat.

–       Cu privire la aprecierea globală și contextuală a comportamentelor reproșate de reclamant șefului misiunii și adjunctului acestuia

212    În conformitate cu jurisprudența citată la punctul 135 de mai sus, revine Tribunalului sarcina de a efectua aprecierea globală și contextuală a comportamentelor reproșate de reclamant șefului misiunii și adjunctului acestuia.

213    În această privință, dintr‑un e‑mail adresat de șeful misiunii reclamantului la 6 aprilie 2017 reiese că primul comunicase autorităților italiene și COC dorința de a obține repatrierea celui de al doilea ca urmare a unei pierderi a încrederii, legată de pretinse încălcări ale secretului profesional din partea acestuia din urmă.

214    Este adevărat că articolul 8 din anexa IX la OPLAN permite șefului misiunii să pună capăt detașării unui agent înainte de termenul prevăzut, printre altele pentru motive disciplinare, în conformitate cu Codul de conduită, sau din cauza incapacității agentului în cauză de a respecta cerințele de bază ale misiunii.

215    Cu toate acestea, din dosar nu reiese că misiunea ar fi solicitat autorităților italiene să se pună capăt detașării reclamantului înainte de termenul acesteia și nici că ea ar fi inițiat procedura prevăzută la articolul 8 din anexa IX la OPLAN.

216    Astfel, ca răspuns la o întrebare adresată în ședință, misiunea a precizat că procedura de încetare anticipată a detașării prevăzută la articolul 8 din anexa IX la OPLAN prezenta o anumită dificultate administrativă și impunea instituirea unui comitet însărcinat cu evaluarea situației agentului în cauză, precum și a motivelor pentru care șeful misiunii avea în vedere încetarea anticipată a detașării acestuia.

217    Astfel, mediul global de lucru în care se înscriau faptele invocate de reclamant era caracterizat de intenția șefului misiunii, așa cum reiese din e‑mailul din 6 aprilie 2017, menționat la punctul 213 de mai sus, de a se separa de reclamant, fără a pune însă în aplicare procedura prevăzută la articolul 8 din anexa IX la OPLAN.

218    Or, pe de o parte, existența unui asemenea context era susceptibilă să confirme aprecierea efectuată de reclamant cu privire la faptele imputate șefului misiunii și adjunctului său în cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea aspect, cu privire la care Tribunalul a statuat că constituiau indicii ale hărțuirii morale. Pe de altă parte, faptele imputate de reclamant șefului misiunii și adjunctului său în cadrul primului și al celui de al patrulea aspect, cu privire la care Tribunalul a statuat că nu constituiau, privite izolat, indicii de hărțuire morală, erau ele însele susceptibile să apară ca atare în contextul menționat, în special ca urmare a intervenirii tuturor acestor fapte într‑un interval de timp limitat.

219    În consecință, reclamantul susține în mod întemeiat că, prin faptul că s‑a abținut să desfășoare o anchetă administrativă în urma acuzațiilor sale de hărțuire morală, misiunea a încălcat articolul 1 și articolul 31 alineatul (1) din cartă, precum și articolul 12a din statut și este necesar să se admită primul motiv în ansamblul său.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la bună administrare și a obligației de solicitudine

220    În cadrul acestui motiv, reclamantul susține că cele trei pretinse neîndepliniri ale obligațiilor care sunt enumerate la punctul 79 de mai sus și care, în scopul prezentei hotărâri, trebuie considerate tot atâtea aspecte în susținerea prezentului motiv constituie încălcări ale dreptului la bună administrare și ale obligației de solicitudine.

221    Misiunea contestă temeinicia afirmațiilor reclamantului.

222    Înainte de a examina aceste trei aspecte, Tribunalul trebuie să aprecieze dacă reclamantul poate invoca în mod util o încălcare a obligației de solicitudine și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă conținutul acestei obligații diferă de dreptul la bună administrare.

–       Cu privire la aplicabilitatea în litigiu a obligației de solicitudine

223    Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de solicitudine a administrației față de agenții săi reflectă echilibrul dintre drepturile și obligațiile reciproce pe care statutul le‑a instituit în relațiile dintre agenții serviciului public și administrația lor. Împreună cu principiul bunei administrări, acest echilibru implică printre altele luarea în considerare de către administrație, atunci când ia o decizie cu privire la situația unui funcționar, a tuturor elementelor care îi pot determina decizia și, astfel, luarea în considerare nu numai a interesului serviciului, ci și a interesului funcționarului în cauză [a se vedea Ordonanța din 31 martie 2022, Barata/Parlamentul, C‑305/21 P, nepublicată, EU:C:2022:253, punctele 7 și 8 (Luarea de poziție a avocatului general, punctul 14 și jurisprudența citată)].

224    Cu toate acestea, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 125-129 de mai sus, principiul egalității de tratament impune să se efectueze o aplicare prin analogie, în cazul agenților naționali detașați la un organ, un oficiu sau o agenție precum misiunea, a anumitor dispoziții din statut și a jurisprudenței specifice domeniului funcției publice a Uniunii, atunci când acești agenți se află într‑o situație comparabilă cu cea a agenților supuși statutului, iar diferența de situație dintre unii și ceilalți nu poate justifica în mod obiectiv faptul că primii, atunci când își exercită funcțiile în teatrul de operații, nu beneficiază de același nivel și de aceleași norme de protecție ca cei din urmă.

225    Aceasta este situația printre altele în ceea ce privește obligația de solicitudine a instituției, a organului, a oficiului sau a agenției Uniunii angajatoare față de funcționarii și agenții săi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 noiembrie 2020, H/Consiliul, T‑271/10 RENV II, EU:T:2020:548, punctul 105 și jurisprudența citată).

226    În consecință, reclamantul poate invoca în mod util obligația de solicitudine.

–       Cu privire la conținutul obligației de solicitudine și al dreptului la bună administrare

227    Trebuie amintit că reclamantul se plânge în esență, în cadrul unui prim aspect, de faptul că misiunea nu a soluționat plângerile sale din 8 martie 2017 și semnalările sale din 28 martie și din 17 iulie 2017 într‑un termen rezonabil, în cadrul unui al doilea aspect, că nu a avut cunoștință de constatările și de recomandarea cuprinse în raportul din 29 iulie 2017 și, în cadrul unui al treilea aspect, de faptul că misiunea nu a dat curs recomandărilor mediatorului.

228    În această privință, articolul 41 alineatul (1) din cartă prevede că orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii. În plus, articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă prevede că dreptul la bună administrare include dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere.

229    În schimb, obligația de solicitudine, astfel cum este definită de jurisprudență, nu menționează obligația instituției, a organului, a oficiului sau a agenției Uniunii angajatoare de a decide cu privire la situația sau la cererea unuia dintre agenții săi într‑un termen rezonabil sau după ce l‑a ascultat și nici în special obligația de a urma recomandările formulate de un mediator desemnat în urma unei plângeri pentru hărțuire morală.

230    În plus, din jurisprudență nu reiese existența unei legături directe sau explicite între, pe de o parte, obligația de solicitudine și, pe de altă parte, obligația de a examina o cerere, în special o plângere pentru hărțuire morală, într‑un termen rezonabil, dreptul de a fi ascultat și obligația eventuală de a urma recomandările transmise de un mediator desemnat în urma unei plângeri pentru hărțuire morală.

231    Desigur, din jurisprudență rezultă că obligația de solicitudine corespunde unei cerințe sporite de răspundere a instituțiilor, a organelor, a oficiilor sau a agențiilor Uniunii atunci când acționează în calitate de angajatori (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 2022, SU/EIOPA, T‑296/21, EU:T:2022:808, punctul 73 și jurisprudența citată).

232    Cu toate acestea, în speță, reclamantul nu a precizat natura obligațiilor care ar fi revenit, în prezenta cauză, misiunii în temeiul obligației de solicitudine și care ar fi distincte de cele care decurg din dreptul la bună administrare.

233    În consecință, trebuie să se constate că prezentul motiv, în măsura în care se întemeiază pe o eventuală încălcare a obligației de solicitudine, nu este însoțit de precizări suficiente în vederea aprecierii temeiniciei sale și, în această măsură, trebuie respins ca fiind insuficient de precis și inadmisibil în conformitate cu articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură.

–       Cu privire la primul aspect, întemeiat pe nesoluționarea plângerilor din 8 martie 2017 și a semnalărilor din 28 martie și din 17 iulie 2017 într‑un termen rezonabil

234    În cadrul acestui aspect, reclamantul susține în esență că misiunea nu a soluționat plângerile sale din 8 martie 2017 și semnalările sale din 28 martie și din 17 iulie 2017 într‑un termen rezonabil, deși aceasta a fost sesizată încă din luna martie 2017, mediatorul și‑a prezentat raportul la 29 iulie 2017, iar misiunea nu a oferit un răspuns reclamantului decât la 10 aprilie 2018.

235    În primul rând, trebuie amintit că reclamantul a adresat șefului misiunii, la 8 martie 2017, două plângeri, dintre care una pentru hărțuire morală din partea unui coleg de muncă, înainte de a adresa COC, la 28 martie 2017, o semnalare pentru a examina aceste două plângeri.

236    Or, prima plângere din 8 martie 2017 pentru hărțuire morală a fost clasată de adjunctul șefului misiunii, aspect cu privire la care reclamantul a fost informat prin e‑mailul din 24 martie 2017.

237    Astfel, nu se poate considera că această primă plângere nu a fost examinată într‑un termen rezonabil.

238    În continuare, în ceea ce privește a doua plângere din 8 martie 2017, din înscrisurile prezentate de misiune reiese că, la 20 martie 2017, șeful misiunii a solicitat COC aplicarea articolului 10 din Codul de conduită pentru ca adjunctul COC să preia în mod irevocabil controlul în vederea examinării acestei plângeri, ceea ce COC a acceptat, reclamantul fiind informat cu privire la acest aspect la 30 martie 2017. La 24 aprilie 2017, adjunctul COC a întocmit un raport de anchetă preliminar și, prin e‑mailul din 15 mai 2017, l‑a informat pe șeful misiunii că, în conformitate cu Codul de conduită, a decis ca această plângere să fie tratată ca o chestiune de management, fără a recurge la o procedură disciplinară formală.

239    În special, prin acest e‑mail, adjunctul COC a reamintit șefului misiunii necesitatea ca toți membrii misiunii să respecte dispozițiile aplicabile în materie de securitate și i‑a solicitat să asigure respectarea acestei obligații.

240    Reclamantul a fost informat telefonic, la 29 mai 2017, cu privire la rezultatul celei de a doua plângeri din 8 martie 2017, astfel încât nici în acest caz nu se poate considera că termenul de soluționare a acestei plângeri, care a fost puțin mai mare de două luni, ar fi fost nerezonabil.

241    În al doilea rând, reclamantul a efectuat o primă semnalare la 28 martie 2017 pentru ca COC să asigure examinarea celor două plângeri din 8 martie 2017.

242    Or, în ceea ce privește a doua plângere din 8 martie 2017, din cuprinsul punctului 238 de mai sus rezultă că aceasta era în curs de examinare la 28 martie 2017 și că a fost într‑adevăr examinată de adjunctul COC la 15 mai 2017.

243    Prin urmare, nu era necesar ca COC să intervină în soluționarea acestei plângeri, cu atât mai mult cu cât din Codul de conduită nu reiese că COC dispune de o asemenea prerogativă în privința semnalărilor cu care sunt sesizați șeful misiunii sau adjunctul său.

244    În sfârșit, în ceea ce privește prima plângere din 8 martie 2017 pentru hărțuire morală, nu reiese nici din dispozițiile Codului de conduită că COC ar avea posibilitatea de a modifica decizia șefului misiunii sau a adjunctului său de a clasa o plângere a unui agent referitoare la o eventuală încălcare a normelor de securitate aplicabile misiunii.

245    Prin urmare, semnalarea din 28 martie 2017 având ca obiect sesizarea COC cu prima plângere din 8 martie 2017 nu putea avea ca efect redeschiderea unui nou termen de examinare.

246    În al treilea rând, în ceea ce privește semnalarea privind hărțuirea morală, adresată COC de către reclamant la 17 iulie 2017, împotriva șefului misiunii și a adjunctului său, trebuie amintit că reclamantul a fost informat încă de la 20 iulie 2017 cu privire la sosirea mediatorului în cursul săptămânii următoare și că mediatorul și‑a întocmit raportul la 29 iulie 2017.

247    În special, concluziile mediatorului preconizau să nu se inițieze, în acest stadiu, o anchetă formală precum cea prevăzută de Codul de conduită, în conformitate cu posibilitatea prevăzută la articolul 11 litera (b) din acest cod, care permite misiunii să trateze o semnalare ca o chestiune de management, fără a recurge la o procedură disciplinară formală, și să o supună unor proceduri de mediere, dacă este necesar.

248    În aceste condiții, trebuie să se constate că semnalarea din 17 iulie 2017 de hărțuire morală a făcut obiectul unei prime examinări care a fost finalizată la 29 iulie 2017 și că termenul în care a avut loc această examinare nu avea un caracter nerezonabil.

249    În consecință, primul aspect al prezentului motiv trebuie respins ca nefondat.

–       Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe necomunicarea către reclamant a constatărilor și a recomandării cuprinse în raportul din 29 iulie 2017

250    În cadrul acestui aspect, reclamantul reproșează misiunii că nu i‑a adus la cunoștință constatările și recomandarea formulate în raportul din 29 iulie 2017.

251    În această privință, rezultă din jurisprudență că, în cadrul unei proceduri de examinare a unei cereri de asistență sau a unei plângeri pentru hărțuire morală, pretinsa victimă a unei astfel de hărțuiri se poate prevala de dreptul de a fi ascultată în temeiul principiului bunei administrări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2020, SEAE/De Loecker, C‑187/19 P, EU:C:2020:444, punctul 66 și jurisprudența citată).

252    În special, articolul 41 din cartă prevede la alineatul (2) că dreptul la bună administrare include în principal dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere și dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial, precum și obligația administrației de a‑și motiva deciziile.

253    Mai precis, dreptul de a fi ascultat garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele (a se vedea Hotărârea din 25 iunie 2020, HF/Parlamentul, C‑570/18 P, EU:C:2020:490, punctul 58 și jurisprudența citată).

254    Astfel, rezultă din jurisprudență că, în cadrul unor litigii în materie de hărțuire care implică funcționari sau agenți ai Uniunii, persoana care a depus o plângere pentru hărțuire este îndreptățită, pentru a putea să își prezinte observațiile în mod util instituției în cauză înainte ca aceasta să ia o decizie, să i se comunice cel puțin un rezumat al declarațiilor persoanei acuzate de hărțuire și ale diferitor martori audiați în cursul procedurii de anchetă, comunicarea acestui rezumat trebuind să fie efectuată, dacă este cazul, cu respectarea principiului confidențialității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2020, HF/Parlamentul, C‑570/18 P, EU:C:2020:490, punctul 60 și jurisprudența citată).

255    Acest lucru este valabil în măsura în care declarațiile respective au fost utilizate în raportul transmis autorității care a luat decizia de a nu da curs plângerii și care cuprindea recomandări în considerarea cărora această autoritate și‑a întemeiat decizia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2020, HF/Parlamentul, C‑570/18 P, EU:C:2020:490, punctul 60 și jurisprudența citată).

256    Pentru a se garanta confidențialitatea mărturiilor și obiectivele pe care aceasta le protejează, asigurându‑se totodată că funcționarul sau agentul care a formulat o cerere de asistență pentru hărțuire morală este ascultat în mod util înainte să fie adoptată o decizie care îl lezează, se poate recurge la anumite tehnici precum anonimizarea sau divulgarea esenței mărturiilor sub forma unui rezumat sau chiar mascarea anumitor părți din conținutul acestor mărturii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2020, HF/Parlamentul, C‑570/18 P, EU:C:2020:490, punctul 66 și jurisprudența citată).

257    În speță, nu se contestă că, deși reclamantul a fost audiat de mediator cu ocazia vizitei acestuia la fața locului la 25 și la 26 iulie 2017, el nu a avut cunoștință nici de conținutul declarațiilor șefului misiunii și ale adjunctului său, nici de conținutul declarațiilor celorlalți martori audiați de mediator.

258    În plus, nu se contestă nici faptul că reclamantul nu a avut cunoștință de recomandarea pe care mediatorul intenționa să o facă către COC.

259    Or, întrucât COC a adoptat decizia din 10 aprilie 2018 în temeiul raportului din 29 iulie 2017 și având în vedere recomandarea cuprinsă în acesta, el ar fi trebuit să asigure respectarea dreptului de a fi ascultat al reclamantului, dându‑i ocazia să își prezinte observațiile cu privire la acest raport și să furnizeze eventual informații suplimentare, înainte de adoptarea deciziei menționate. Astfel, audierea reclamantului ar fi putut să determine COC să adopte o concluzie diferită, și anume decizia de a desfășura o anchetă administrativă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2020, SEAE/De Loecker, C‑187/19 P, EU:C:2020:444, punctul 73).

260    În plus, dacă reclamantul ar fi fost informat cu privire la recomandarea mediatorului cuprinsă în raportul din 29 iulie 2017, acesta ar fi fost în măsură, după ce a constatat lipsa punerii în aplicare a acestei recomandări, să o invoce în fața misiunii, printre altele pentru a contesta decizia prin care se refuză inițierea unei anchete preliminare sau disciplinare, de care a avut cunoștință abia la 10 aprilie 2018.

261    Prin urmare, reclamantul susține în mod întemeiat că misiunea a încălcat dreptul la bună administrare prin faptul că s‑a abținut să îi comunice constatările și recomandarea cuprinse în raportul din 29 iulie 2017, cel puțin sub forma unui rezumat anonimizat, pentru a fi în măsură să formuleze în mod util observații cu privire la conținutul acestui document, înainte ca COC să adopte o decizie cu privire la măsurile care trebuiau luate în urma constatărilor și a recomandării menționate referitoare la semnalările din 28 martie și din 17 iulie 2017.

262    Este adevărat că misiunea susține că șefului misiunii nu i s‑a comunicat raportul din 29 iulie 2017, astfel încât s‑ar fi aflat în imposibilitatea de a notifica acest raport reclamantului.

263    Or, chiar presupunând că este adevărată, această împrejurare nu are incidență asupra imputabilității în sarcina misiunii a încălcărilor menționate la punctul 261 de mai sus, din moment ce din cuprinsul punctelor 78-87 de mai sus rezultă că deciziile luate de COC în privința reclamantului în temeiul Codului de conduită sunt de natură să angajeze răspunderea misiunii.

264    În aceste condiții, al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie admis.

–       Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe lipsa punerii în aplicare a recomandării mediatorului

265    În cadrul acestui aspect, reclamantul reproșează misiunii că nu a pus în aplicare recomandarea mediatorului care consta în prevederea unei perioade de aplanare, printre altele prin repartizarea sa la Bruxelles.

266    În această privință, din examinarea primului motiv rezultă că reclamantul susține în mod întemeiat că încălcările reproșate șefului misiunii și adjunctului său în cadrul celor patru aspecte care compun acest motiv constituiau indicii de hărțuire morală care justificau inițierea unei anchete administrative în vederea stabilirii temeiniciei lor.

267    Or, din jurisprudența citată la punctul 138 de mai sus rezultă că, atunci când autoritatea angajatoare este sesizată cu o cerere de asistență, această autoritate trebuie, în temeiul obligației de asistență și în cazul în care se află în prezența unui incident incompatibil cu ordinea și cu liniștea serviciului, nu numai să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță pentru stabilirea situației de fapt, ci și să adopte măsuri adecvate atunci când funcționarul sau agentul care solicită protecția sa prezintă un început de dovadă cu privire la realitatea atacurilor la care afirmă că este supus.

268    Această obligație de asistență constituie o variantă a obligației de diligență care rezultă din dreptul la bună administrare și care impune instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii să acționeze cu atenție și cu prudență examinând toate elementele relevante ale cauzei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2022, SGL Carbon și alții/Comisia, C‑65/21 P și C‑73/21 P‑C‑75/21 P, EU:C:2022:470, punctele 30 și 31 și jurisprudența citată)

269    În speță, întrucât din examinarea primului motiv rezultă că reclamantul a prezentat un început de dovadă cu privire la hărțuirea morală de care s‑a plâns, revenea misiunii, pe de o parte, sarcina de a iniția, în conformitate cu Codul de conduită, o anchetă preliminară sau disciplinară pentru a stabili realitatea acestei hărțuiri și, pe de altă parte, de a proteja reclamantul, eventual conferindu‑i temporar o repartizare care l‑ar fi sustras autorității directe a șefului misiunii și a adjunctului său, în lipsa unei alte măsuri mai adecvate pentru a asigura această protecție temporară.

270    În această privință, misiunea nu poate susține în mod întemeiat că nu ar fi putut, din motive practice, să îl repartizeze temporar pe reclamant la Bruxelles, din moment ce reiese atât din articolul 6 alineatul (3) din Decizia 2012/392, cât și din organigrama sa că dispune de un „element de sprijin” situat în acest oraș.

271    În aceste condiții, al treilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie de asemenea admis.

[omissis]

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua),

declară și hotărăște:

1)      Concluziile prin care se solicită anularea deciziei din 28 aprilie 2022 prin care EUCAP Sahel Niger a respins cererea de despăgubire formulată de domnul Marco Montanari la data de 4 februarie 2022 sunt inadmisibile.

2)      Obligă EUCAP Sahel Niger la plata către domnul Montanari a sumei de 6 000 de euro.

3)      Obligă EUCAP Sahel Niger la plata cheltuielilor de judecată.

4)      Respinge în rest acțiunea.

Truchot

Kanninen

Perišin

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 17 iulie 2024.

Semnături

---

*      Limba de procedură: franceza.

---

1      Sunt redate numai punctele din prezenta hotărâre a căror publicare este considerată utilă de către Tribunal.