–

pentru OSTP Italy Srl, de R. Dominici, A. Macchi, F. Munari și S. Pedemonte, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de F. Meloncelli, avvocato dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de F. Clotuche‑Duvieusart și F. Moro, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 43-45 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii (JO 2013, L 269, p. 1, denumit în continuare „Codul vamal al Uniunii”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între OSTP Italy Srl (denumită în continuare „OSTP”), pe de o parte, și Agenzia delle Dogane e dei Monopoli, Ufficio delle Dogane di Genova 1 (Agenția Vămilor și a Monopolurilor, Biroul Vamal din Genova 1, Italia), Agenzia delle Dogane e dei Monopoli, Ufficio delle Dogane di Genova 2 (Agenția Vămilor și a Monopolurilor, Biroul Vamal din Genova 2, Italia) (denumite în continuare, împreună, „Agenția Vămilor și a Monopolurilor”) și Agenzia delle Entrate – Riscossione – Genova (Administrația Fiscală – Recuperare Genova, Italia) – (denumită în continuare „administrația fiscală”), pe de altă parte, în legătură cu executarea unei creanțe referitoare la resurse proprii tradiționale ale Uniunii Europene care a fost anulată printr‑o decizie a unei instanțe naționale, dar împotriva căreia este pendinte un apel.

3

Articolul 43 din Codul vamal al Uniunii, intitulat „Decizii luate de autoritatea judiciară”, prevede:

„Articolele 44 și 45 nu se aplică căilor de atac introduse în vederea anulării, revocării sau modificării unei decizii referitoare la aplicarea legislației vamale, luată de o autoritate judiciară sau de autoritățile vamale în exercitarea atribuțiilor jurisdicționale.”

4

Articolul 44 din acest cod, intitulat „Dreptul la o cale de atac”, prevede:

„(1)   Orice persoană are dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziilor privind aplicarea legislației vamale, luate de autoritățile vamale și care o privesc direct și individual.

Orice persoană care a depus o cerere pentru a obține o decizie a autorităților vamale, dar care nu a obținut o decizie privind cererea respectivă în termenul prevăzut la articolul 22 alineatul (3), are de asemenea dreptul de a exercita o cale de atac.

(2)   Dreptul la o cale de atac poate fi exercitat în cel puțin două etape:

(3)   Calea de atac se exercită în statul membru în care decizia a fost luată sau solicitată.

(4)   Statele membre asigură faptul că procedura de atac permite confirmarea sau rectificarea rapidă a deciziilor luate de către autoritățile vamale.”

5

Articolul 45 din codul menționat, intitulat „Suspendarea executării”, prevede:

„(1)   Exercitarea unei căi de atac nu are efect suspensiv de executare asupra deciziei contestate.

(2)   Cu toate acestea, autoritățile vamale suspendă total sau parțial executarea unei astfel de decizii în cazul în care au motive întemeiate de îndoială în privința conformității deciziei contestate cu legislația vamală sau consideră că un prejudiciu ireparabil se poate produce la adresa persoanei în cauză.

(3)   În cazurile menționate la alineatul (2), în măsura în care o decizie contestată are ca efect aplicarea de taxe la import sau la export, suspendarea executării acestei decizii este condiționată de constituirea unei garanții, cu excepția cazului în care se stabilește, pe baza unei evaluări documentate, că această garanție ar fi de natură să cauzeze debitorului dificultăți grave de ordin economic sau social.”

6

Articolul 90 alineatul (1) primul paragraf din același cod, intitulat „Garanția obligatorie”, prevede:

„În cazul în care constituirea unei garanții este obligatorie, autoritățile vamale stabilesc cuantumul acestei garanții la un nivel egal cu cuantumul exact al taxelor la import sau la export corespunzător datoriei vamale și altor taxe, în cazul în care acest cuantum poate fi determinat cu certitudine în momentul în care garanția este solicitată.”

7

Articolul 98 din Codul vamal al Uniunii, intitulat „Eliberarea garanției”, prevede:

„(1)   Autoritățile vamale eliberează garanția imediat după ce datoria vamală pentru care a fost constituită sau după ce obligația de plată a altor taxe încetează sau nu mai este susceptibilă de a lua naștere.

(2)   În cazul în care datoria vamală sau obligația de a plăti alte taxe încetează parțial sau este susceptibilă de a lua naștere numai pentru o parte a cuantumului care a fost garantată, garanția constituită se eliberează într‑o proporție corespunzătoare, la cererea persoanei în cauză, cu excepția cazului în care cuantumul în cauză nu justifică o asemenea măsură.”

8

Articolul 124 alineatul (1) din acest cod, intitulat „Stingerea”, prevede:

„Fără a aduce atingere dispozițiilor în vigoare cu privire la nerecuperarea cuantumului taxelor la import sau la export corespunzător unei datorii vamale în caz de insolvabilitate a debitorului constatată pe cale judiciară, datoria vamală la import sau la export se stinge în următoarele cazuri:

[…]

[…]

[…]”

9

Articolul 2 din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 609/2014 al Consiliului din 26 mai 2014 privind metodele și procedura de punere la dispoziție a resurselor proprii tradiționale și a resurselor proprii bazate pe TVA și pe VNB și privind măsurile pentru a răspunde necesităților trezoreriei (JO 2014, L 168, p. 39), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE, Euratom) 2016/804 al Consiliului din 17 mai 2016 (JO 2016, L 132, p. 85) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 609/2014”), intitulat „Data constatării resurselor proprii tradiționale”, prevede la alineatul (1):

„În scopul aplicării prezentului regulament, dreptul Uniunii asupra resurselor proprii tradiționale la care se referă articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2014/335/UE, Euratom [a Consiliului din 26 mai 2014 privind sistemul de resurse proprii ale Uniunii Europene (JO 2014, L 168, p. 105)] se constată de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de reglementările vamale privind înscrierea sumei cuvenite și notificarea debitorului.”

10

Articolul 13 din Regulamentul nr. 609/2014, intitulat „Sume nerecuperabile”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Statele membre iau toate măsurile necesare pentru se asigura că sumele corespunzătoare drepturilor constatate conform articolului 2 sunt puse la dispoziția Comisiei [Europene] în condițiile prevăzute de prezentul regulament.

(2)   Statele membre sunt eliberate de obligația de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare drepturilor constatate conform articolului 2 care se dovedesc imposibil de recuperat din oricare dintre motivele de mai jos:

Statele membre pot fi scutite de obligația de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare drepturilor prevăzute la articolul 2, în cazul în care respectivele drepturi se dovedesc imposibil de recuperat din cauza amânării înscrierii în evidența contabilă sau notificării datoriei vamale pentru a nu aduce atingere unei anchete penale care afectează interesele financiare ale Uniunii.

Sumele aferente drepturilor constatate sunt declarate nerecuperabile printr‑o decizie a autorității administrative competente care constată imposibilitatea recuperării.

Sumele aferente drepturilor constatate sunt considerate nerecuperabile în termen de cel mult cinci ani de la data la care a fost constatată suma în conformitate cu articolul 2 sau, în caz de recurs administrativ sau judiciar, de la data adoptării, notificării sau publicării deciziei definitive.

[…]”

11

Decizia 2014/335 a abrogat și a înlocuit Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO 2007, L 163, p. 17).

12

Articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2014/335, care reia articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2007/436, prevede:

„Constituie resurse proprii înscrise în bugetul Uniunii veniturile din:

[…]”

13

Articolul 47 din decreto legislativo n. 546 – Disposizioni sul processo tributario in attuazione della delega al Governo contenuta nell’art. 30 della legge 30 dicembre 1991, n. 413 (Decretul legislativ nr. 546 privind dispoziții referitoare la procedura fiscală în temeiul delegării acordate guvernului potrivit articolului 30 din Legea nr. 413 din 30 decembrie 1991) din 31 decembrie 1992 (GURI nr. 9 din 13 ianuarie 1993, supliment ordinar nr. 8) (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 546/1992”) prevede în esență că, dacă un reclamant contestă un act adoptat de autoritatea fiscală, iar acest act îi poate cauza un prejudiciu grav și ireparabil, acest reclamant poate solicita suspendarea provizorie a executării actului menționat până la examinarea pe fond a acțiunii.

14

Articolul 67-bis din acest decret legislativ, referitor la executarea provizorie, prevede că, în ceea ce privește hotărârile pronunțate de instanțele fiscale, acestea sunt executorii.

15

Articolul 68 din decretul legislativ menționat, intitulat „Plata impozitului pe durata desfășurării procedurii”, prevede:

„1.   Chiar prin derogare de la prevederile legilor fiscale individuale, în cazurile în care este prevăzută perceperea fracționată a impozitului care face obiectul unei proceduri în fața comisiilor [fiscale], impozitul, împreună cu dobânzile aferente prevăzute de legile fiscale, trebuie plătit:

În cazurile menționate la paragrafele anterioare, sumele deja plătite se deduc, în orice caz, din sumele care trebuie plătite.

2.   În cazul admiterii căii de atac, impozitul plătit în plus față de ceea ce s‑a decis prin hotărârea Commissione tributaria provinciale [(Comisia Fiscală Provincială)], precum și dobânzile aferente acestuia prevăzute de legislația fiscală trebuie rambursate din oficiu în termen de 90 de zile de la notificarea hotărârii. În caz de neexecutare a rambursării, contribuabilul poate solicita executarea în conformitate cu articolul 70 la Commissione tributaria provinciale [(Comisia Fiscală Provincială)] sau, în cazul în care hotărârea este atacată cu apel în etapele ulterioare ale procedurii, la Commissione tributaria regionale [(Comisia Fiscală Regională)].

3.   […]

3bis. Până la pronunțarea hotărârii, plata resurselor proprii tradiționale menționate la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia [2007/436] și a taxei pe valoarea adăugată percepute la import continuă să fie reglementată de Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 [de instituire a Codului vamal comunitar (JO 1992, L 302, p. 1)], astfel cum a fost modificat prin [Codul vamal al Uniunii] și prin celelalte dispoziții relevante ale Uniunii Europene în materie.”

16

Articolul 69 din Decretul legislativ nr. 546/1992, intitulat „Executarea hotărârilor de condamnare favorabile contribuabilului”, prevede:

„1.   Hotărârile prin care se dispune plata unor sume în favoarea contribuabilului și cele pronunțate în urma acțiunilor împotriva avizelor referitoare la operațiunile cadastrale menționate la articolul 2 alineatul 2 sunt executorii de îndată. Cu toate acestea, instanța poate condiționa plata unor sume mai mari de 10000 de euro, altele decât cheltuielile de judecată, de constituirea unei garanții corespunzătoare, ținând seama și de condițiile de solvabilitate a solicitantului.

[…]

4.   Plata sumelor datorate ca urmare a hotărârii se efectuează în termen de 90 de zile de la notificarea acesteia sau de la prezentarea garanției prevăzute la alineatul 2, dacă aceasta este exigibilă.

5.   În caz de neexecutare a hotărârii, contribuabilul poate solicita executarea în conformitate cu articolul 70 la Commissione tributaria provinciale [(Comisia Fiscală Provincială)] sau, în cazul în care hotărârea este atacată cu apel în etapele ulterioare ale procedurii, la Commissione tributaria regionale [(Comisia Fiscală Regională)].”

17

Agenția Vămilor și a Monopolurilor, biroul vamal din Genova 2, a notificat către OSTP, la 9 octombrie 2019, decizii de impunere suplimentare și rectificative privind taxe antidumping datorate pentru importul de tuburi din oțel provenite din țări terțe, în special pentru motivul că aceste tuburi fuseseră prezentate ca fiind importate din India, deși proveneau în realitate din China. Aceste decizii au fost urmate a doua zi de notificarea deciziilor de aplicare a unor sancțiuni OSTP.

18

Agenția Vămilor și a Monopolurilor, biroul din Genova 1, a notificat de asemenea OSTP, pentru același motiv, o decizie de impunere rectificativă, care a fost urmată de o decizie de aplicare a unor sancțiuni.

19

Toate deciziile de impunere și sancțiunile au fost anulate în totalitate de instanța de trimitere prin hotărârile din 17 și din 19 mai 2021.

20

Agenția Vămilor și a Monopolurilor a declarat apel împotriva acestor hotărâri la Corte di giustizia tributaria di secondo grado della Liguria (fostă Commissione tributaria regionale della Liguria) (Curtea de Justiție Fiscală de al doilea grad, fostă Comisia Fiscală Regională din Liguria, Italia), care nu a luat în mod formal o decizie de suspendare a executării hotărârilor menționate.

21

La 26 ianuarie 2022, administrația fiscală a notificat OSTP o comunicare prealabilă de înscriere a ipotecii prin care o informa că, în caz de neplată a sumelor menționate în deciziile de impunere, se va proceda la înscrierea unei ipoteci asupra bunurilor sale imobile pentru o valoare egală cu dublul cuantumului datoriei.

22

OSTP a contestat această comunicare la instanța de trimitere, susținând că, potrivit legislației naționale, în materie de percepere a taxelor vamale, atunci când o instanță de prim grad a admis, în tot sau în parte, o acțiune împotriva unei decizii de impunere, sumele solicitate în temeiul acestei decizii de impunere încetează să mai fie exigibile.

23

Agenția Vămilor și a Monopolurilor s‑a constituit parte la acest al doilea litigiu. Ea afirmă că nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului, dat fiind că OSTP a plătit de atunci integral sumele care figurează în deciziile de impunere anulate, ceea ce ar fi condus la dispariția litigiului.

24

În subsidiar, Agenția Vămilor și a Monopolurilor invocă, în susținerea poziției administrației fiscale, ordonanța Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) nr. 22012 din 13 octombrie 2020.

25

În această ordonanță, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a arătat în esență că, în temeiul articolului 45 din Codul vamal al Uniunii, introducerea unei căi de atac administrative sau jurisdicționale nu suspendă forța executorie a unei decizii privind aplicarea legislației vamale și că, în conformitate cu articolul 98 din acest cod, garanția constituită pentru o datorie vamală nu poate fi eliberată în special dacă această datorie nu este stinsă.

26

Această instanță a dedus de aici, mai întâi, că măsurile luate de administrația vămilor trebuie considerate ca fiind imediat executorii, în continuare, că protecția contribuabilului împotriva caracterului potențial ireparabil al prejudiciului care poate fi suferit ca urmare a nelegalității deciziei de impunere trebuie considerată ca fiind asigurată de posibilitatea de a formula o cerere de remitere a taxelor, o cerere de suspendare a executării deciziei rectificative sau, în cursul procedurii, o cerere de suspendare a executării deciziei de impunere și, în sfârșit, că o decizie nedefinitivă a autorității judiciare favorabilă contribuabilului nu implică un drept al acestui contribuabil la restituirea taxelor deja achitate, dat fiind că sumele plătite rămân ca garanție a plății datoriei vamale până la stingerea sa definitivă.

27

Având în vedere aceste elemente, precum și obligația care revine statelor membre, amintită de Curte în Hotărârea din 11 iulie 2019, Comisia/Italia (Resurse proprii – Recuperarea unei datorii vamale) (C‑304/18, EU:C:2019:601), atunci când o măsură a autorității administrative nu a fost suspendată în temeiul codurilor vamale, să acționeze în timp util pentru a garanta resursele proprii ale Uniunii, instanța menționată a concluzionat că „în materie de taxe colectate la frontiere, care constituie resurse proprii ale [Uniunii], hotărârea nedefinitivă care prevede rambursarea, în beneficiul contribuabilului, a taxelor vamale care au fost considerate nedatorate nu poate fi considerată ca fiind imediat executorie în temeiul articolului 69 alineatul 1 din Decretul legislativ [nr. 546/1992] […], [întrucât această] dispoziție [este] incompatibilă […] cu Codul vamal [al Uniunii]”.

28

În acest context, instanța de trimitere ridică exclusiv problema dacă în esență se putea deduce în mod real din articolul 45 din acest cod sau chiar din articolele 43 și 44 din codul menționat că statele membre nu trebuie să recunoască un caracter imediat executoriu al hotărârilor din primă instanță care au anulat decizii de impunere referitoare la resursele proprii tradiționale ale Uniunii. În special, instanța de trimitere ridică problema dacă o astfel de soluție nu este contrară dreptului la o cale de atac, amintit la articolul 44 din același cod interpretat în lumina principiului protecției jurisdicționale efective garantat de articolul 19 TUE și de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care ar obliga statele membre să prevadă suspendarea executării oricărei decizii administrative anulate de o instanță de prim grad, pentru a conferi căilor de atac prevăzute de legislația națională o utilitate reală pentru justițiabil.

29

În această privință, instanța de trimitere precizează că, deși OSTP a plătit în cele din urmă sumele solicitate, este necesar ca ea să înlăture asemenea îndoieli, întrucât, pe de o parte, nu este exclus ca această societate să fi acționat astfel de teama înscrierii unei ipoteci egale cu dublul sumelor solicitate și, pe de altă parte, problema temeiniciei afirmațiilor Agenției Vămilor și a Monopolurilor are incidență asupra alocării cheltuielilor de procedură asupra cărora trebuie să se pronunțe.

30

În aceste condiții, Corte di giustizia tributaria di primo grado di Genova (fostă Commissione tributaria provinciale di Genova) (Curtea de Justiție Fiscală de Primă Instanță din Genova, fostă Comisia Fiscală Provincială din Genova, Italia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolele [43-45] din [Codul vamal al Uniunii] pot fi interpretate în sensul că se opun compatibilității cu dreptul [Uniunii] a unei reglementări naționale care prevede executarea imediată a hotărârilor pronunțate în primă instanță de organele judiciare naționale care au ca efect anularea, în tot sau în parte, a deciziilor de impunere referitoare la resursele proprii tradiționale [ale Uniunii]?”

31

Guvernul italian susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că litigiul principal ar fi rămas fără obiect după ce reclamanta a achitat sumele solicitate și că, în cererea sa, instanța de trimitere ar fi indicat că adresează întrebarea sa în considerarea ipotezei în care un contribuabil nu a plătit încă sumele solicitate.

32

Trebuie amintit în această privință că, în temeiul unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, numai instanța națională este competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național. De asemenea, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea acestui litigiu și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, întrucât întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe [Hotărârea din 7 august 2018, Banco Santander și Escobedo Cortés, C‑96/16 și C‑94/17, EU:C:2018:643, punctul 50, precum și Hotărârea din 24 noiembrie 2022, Varhoven administrativen sad (Abrogarea dispoziției atacate), C‑289/21, EU:C:2022:920, punctul 24].

33

Rezultă că prezumția de pertinență a întrebărilor adresate cu titlu preliminar de instanțele naționale nu poate fi înlăturată decât în cazuri excepționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2005, Pupino, C‑105/03, EU:C:2005:386, punctul 30). Astfel, Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 62).

34

Or, în speță, se poate deduce, desigur, din informațiile care figurează în cererea de decizie preliminară că plata de către reclamanta din litigiul principal a sumelor solicitate a determinat dispariția amenințării de înscriere a unei ipoteci asupra bunurilor sale imobiliare. Cu toate acestea, întrebarea adresată își păstrează relevanța în măsura în care, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, reclamanta din litigiul principal ar putea, în funcție de răspunsul Curții, să se opună, astfel cum procedează în cauza principală, măsurilor privind perceperea unor sume neexigibile și să își valorifice dreptul la rambursarea sumelor deja plătite. În plus, această instanță arată că are nevoie să cunoască răspunsul la întrebarea preliminară pe care a adresat‑o pentru a se pronunța, în conformitate cu dreptul național, cu privire la repartizarea cheltuielilor de judecată, aceasta din urmă depinzând de temeinicia acțiunii.

35

Întrucât, în special, această instanță nu s‑a pronunțat deja cu privire la temeinicia litigiului principal, nu este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ori că problema ridicată ar fi devenit de natură ipotetică (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 noiembrie 2018, Amt Azienda Trasporti e Mobilità și alții, C‑328/17, EU:C:2018:958, punctele 35-38).

36

Această apreciere nu este repusă în discuție de afirmația guvernului italian potrivit căreia instanța de trimitere ar fi indicat în cererea sa că adresează întrebarea în considerarea ipotezei în care un contribuabil nu a plătit încă sumele solicitate. Astfel, nu reiese o asemenea indicație din cererea de decizie preliminară. Desigur, instanța de trimitere s‑a referit în această cerere la „cazul în care contribuabilul nu a plătit încă”, însă nu a făcut acest lucru decât pentru a evoca poziția Agenției Vămilor și a Monopolurilor cu privire la o ordonanță pronunțată de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație), poziție cu privire la care consideră că constă în „lărgirea principiului de drept exprimat de [această instanță] și în cazul în care contribuabilul nu a plătit încă”.

37

Întrucât Curtea dispune, în plus, de toate elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebarea care îi este adresată, cererea de decizie preliminară trebuie, așadar, declarată admisibilă.

38

Cu titlu introductiv, este cert că îndoielile exprimate de instanța de trimitere sunt legate de interpretarea reținută de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) în ordonanța nr. 22012 din 13 octombrie 2020. Astfel, în această ordonanță, această din urmă instanță a înlăturat aplicarea articolului 69 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 546/1992, care prevede caracterul imediat executoriu al hotărârilor prin care se dispune plata unor sume în favoarea contribuabilului, în esență pentru motivul că articolul 45 din Codul vamal al Uniunii impune ca executarea oricărei hotărâri în primă instanță de anulare a deciziilor de impunere privind resursele proprii tradiționale ale Uniunii să fie suspendată atât timp cât această hotărâre nu a rămas definitivă. Or, instanța de trimitere ridică problema dacă interpretarea reținută de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) este conformă cu articolul 45 din Codul vamal al Uniunii coroborat cu articolul 43 din acest cod.

39

Astfel, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 43-45 din Codul vamal al Uniunii trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care prevede caracterul imediat executoriu al hotărârilor în primă instanță care nu sunt încă rămase definitive atunci când sunt în discuție resurse proprii tradiționale ale Uniunii.

40

Se poate arăta de la bun început că nici articolul 44, nici articolul 45 din Codul vamal al Uniunii nu pot fi relevante pentru a aprecia compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale care prevede caracterul imediat executoriu al hotărârilor în primă instanță, inclusiv atunci când aceste hotărâri au avut ca efect anularea în tot sau în parte a deciziilor de impunere referitoare la resurse proprii tradiționale ale Uniunii.

41

Astfel, articolul 43 din acest cod prevede în mod expres că articolele 44 și 45 din codul menționat nu se aplică căilor de atac introduse în vederea anulării, revocării sau modificării unei decizii referitoare la aplicarea legislației vamale, luată de o autoritate judiciară. Prin urmare, deși articolul 44 alineatul (2) din același cod are în vedere ipoteza în care dreptul la o cale de atac, despre care această dispoziție prevede că trebuie să poată fi exercitat în două etape, ar fi exercitat succesiv în fața a două autorități judiciare, nu este mai puțin adevărat că norma prevăzută la articolul 45 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii, potrivit căreia exercitarea unei căi de atac nu are efect suspensiv de executare asupra deciziei contestate, nu se aplică decât în privința căilor de atac introduse împotriva deciziilor referitoare la aplicarea legislației vamale adoptate de autoritățile vamale, iar nu împotriva deciziilor judecătorești prin care s‑au soluționat asemenea căi de atac.

42

Întrucât problema caracterului imediat executoriu sau nu al hotărârilor în primă instanță, precum și regimul juridic al apelului nu intră în domeniul de aplicare al articolelor 44 și 45 din Codul vamal al Uniunii, aceste dispoziții nu se pot opune unei legislații naționale care prevede caracterul imediat executoriu al hotărârilor în primă instanță care nu sunt încă rămase definitive și nici nu impun ca legislația națională să prevadă că astfel de hotărâri au acest caracter.

43

Această interpretare nu este repusă în discuție de obligația care revine statelor membre în temeiul articolului 13 din Regulamentul nr. 609/2014, interpretat în lumina Deciziei 2014/335, de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare drepturilor Uniunii asupra resurselor proprii tradiționale, evocată de guvernul italian în înscrisurile sale.

44

Desigur, în temeiul articolului 45 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii, exercitarea unei căi de atac nu are efect suspensiv, astfel încât, în principiu, atunci când o persoană impozabilă contestă o decizie de impunere rectificativă, această persoană impozabilă va fi plătit deja, în principiu, sumele solicitate atunci când calea sa de atac va fi soluționată în primă instanță sau, cel puțin, dacă autoritățile vamale i‑au acordat suspendarea executării în temeiul articolului 45 alineatul (2) din acest cod, va fi constituit o garanție vamală, în temeiul articolului 45 alineatul (3) din codul menționat. Astfel, în cazul în care, în urma unui apel formulat de autoritățile vamale, o hotărâre în primă instanță care a invalidat decizii de impunere rectificative este la rândul său anulată, se presupune că statul membru dispune deja de cuantumul corespunzător taxelor Uniunii asupra resurselor proprii tradiționale, pe care va trebui să îl pună la dispoziția Comisiei în temeiul articolului 13 din Regulamentul nr. 609/2014, interpretat în lumina Deciziei 2014/335.

45

Cu toate acestea, contrar a ceea ce pare să fi considerat Corte suprema di Cassazione (Curtea de Casație) în ordonanța nr. 22012 din 13 octombrie 2020, nu se poate deduce din aceasta că, pentru a garanta perceperea de către Uniune a taxelor constatate în temeiul articolului 2 din Regulamentul nr. 609/2014, articolul 45 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii trebuie interpretat în sensul că obligă statele membre să permită autorităților vamale, atunci când acestea au întârziat să procedeze la recuperarea deciziei de impunere rectificative pe care au emis‑o, să poată face acest lucru în continuare după ce a fost emisă o hotărâre în primă instanță de anulare a acestei decizii de impunere, atât timp cât această hotărâre nu a rămas definitivă.

46

Deja, contrar premisei pe care pare să se întemeieze această apreciere, o asemenea interpretare nu pare necesară pentru a garanta perceperea de către Uniune a drepturilor constatate în temeiul articolului 2 din Regulamentul nr. 609/2014. Astfel, Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că erorile săvârșite de autoritățile vamale ale unui stat membru nu îl scutesc pe acesta de obligația de a pune la dispoziția Uniunii drepturile pe care ar fi trebuit să le constate, eventual însoțite de dobânzi de întârziere [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2019, Comisia/Italia (Resurse proprii – Recuperarea unei datorii vamale), C‑304/18, EU:C:2019:601, punctul 61]. Or, în același mod, lipsa de diligență a autorităților vamale nu poate scuti statul membru de această obligație.

47

Însă mai ales, întrucât modul de redactare a articolului 43 din Codul vamal al Uniunii este perfect clar și univoc în ceea ce privește inaplicabilitatea articolelor 44 și 45 din acest cod căilor de atac introduse împotriva unei decizii adoptate de o autoritate judiciară, nu poate fi căutată nicio altă interpretare a acestor dispoziții [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2019, Comisia/Spania (Ape –Actualizare a planurilor de gestionare a insulelor Canare), C‑556/18, EU:C:2019:785, punctul 34].

48

Prin urmare, fără a fi necesar să se examineze pertinența în speță a principiilor consacrate la articolul 19 TUE și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolele 43-45 din Codul vamal al Uniunii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale care prevede caracterul imediat executoriu al hotărârilor în primă instanță care nu sunt încă rămase definitive atunci când sunt în discuție resurse proprii tradiționale ale Uniunii.

49

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolele 43-45 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii

trebuie interpretate în sensul că

nu se opun unei legislații naționale care prevede caracterul imediat executoriu al hotărârilor în primă instanță care nu sunt încă rămase definitive atunci când sunt în discuție resurse proprii tradiționale ale Uniunii Europene.