–

pentru Volvo AB, de N. Gómez Bernardo, abogada;

–

pentru Transsaqui SL, de J. Bonet Martínez, J. Bonet Sánchez și A. Penalba Ferrer, abogados, și F. Pérez Cruz, procurador;

–

pentru guvernul spaniol, de L. Aguilera Ruiz, în calitate de agent;

–

pentru guvernul ceh, de A. Edelmannová, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Baches Opi, M. Domecq și S. Noë, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) coroborat cu articolul 101 TFUE, precum și a articolului 53 din cartă.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Volvo AB, pe de o parte, și Transsaqui SL, pe de altă parte, în legătură cu prejudiciul pe care l‑ar fi suferit aceasta din urmă ca urmare a unei încălcări a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4, denumit în continuare „Acordul privind SEE”) săvârșite de mai mulți producători de camioane, printre care se numără Volvo.

3

Considerentele (2), (8), (11), (12), (16) și (17) ale Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului (JO 2007, L 324, p. 79) aveau următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevedea la alineatele (1) și (2):

„(1)   Prezentul regulament se aplică în materie civilă sau comercială în cazul în care un act judiciar sau extrajudiciar trebuie să fie transmis dintr‑un stat membru în altul pentru a fi notificat sau comunicat. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă, nici în ceea ce privește răspunderea statului privind acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorității publice (acta iure imperii).

(2)   Prezentul regulament nu se aplică în cazul în care nu este cunoscută adresa persoanei căreia se notifică sau comunică actul.”

5

Articolul 5 din regulamentul menționat, intitulat „Traducerea actelor”, avea următorul cuprins:

„(1)   Solicitantul este informat de către agenția de transmitere căreia acesta îi înaintează actul în vederea transmiterii că destinatarul poate refuza primirea acestuia dacă actul nu este redactat în una dintre limbile prevăzute la articolul 8.

(2)   Solicitantul suportă toate cheltuielile pentru traducere efectuate înainte de transmiterea actului, fără a aduce atingere unei eventuale decizii adoptate ulterior de instanță sau de autoritatea competentă cu privire la sarcina suportării acestor cheltuieli.”

6

Articolul 8 din același regulament, intitulat „Refuzul primirii unui act”, prevedea la alineatul (1):

„Agenția de primire informează destinatarul, folosind formularul tip din anexa II, că acesta poate să refuze să primească actul de notificat sau de comunicat în momentul notificării sau al comunicării acestuia ori poate să returneze actul agenției de primire în termen de o săptămână, în cazul în care acesta nu este redactat sau însoțit de o traducere în una dintre următoarele limbi:

7

Articolul 11 din Regulamentul nr. 1393/2007, intitulat „Cheltuielile de notificare sau comunicare”, prevedea la alineatul (2) al doilea paragraf:

„Cheltuielile legate de intervenția unui funcționar judiciar sau a unei persoane competente, conform legislației statului membru de destinație, corespund unei taxe unice și fixe, stabilite în prealabil de acel stat membru, cu respectarea principiilor proporționalității și nediscriminării. Statele membre comunică astfel de taxe fixe Comisiei [Europene].”

8

Potrivit articolului 14 din acest regulament:

„Fiecare stat membru este liber să efectueze notificarea sau comunicarea actelor direct prin intermediul serviciilor de curierat persoanelor având reședința într‑un alt stat membru, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau echivalentul acesteia.”

9

Articolul 19 din regulamentul menționat, intitulat „Neprezentarea pârâtului la înfățișare”, prevedea la alineatul (1):

„Atunci când o citație sau un act echivalent a trebuit să fie transmis într‑un alt stat membru în vederea notificării sau a comunicării, în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament, și când pârâtul nu s‑a prezentat la înfățișare, pronunțarea hotărârii se suspendă până când se stabilește dacă:

precum și dacă, în oricare dintre aceste situații, notificarea sau comunicarea ori remiterea a avut loc în timp util pentru ca pârâtul să își poată pregăti apărarea.”

10

Articolul 7 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1), intitulat „Competențe speciale”, prevede:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]

[…]”

11

Potrivit articolului 28 alineatele (2) și (3) din acest regulament:

„(2)   Instanța este obligată să suspende acțiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.

(3)   Articolul 19 din Regulamentul [nr. 1393/2007] se aplică în locul alineatului (2) de la prezentul articol, dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis dintr‑un stat membru către un altul, în conformitate cu dispozițiile respectivului regulament.”

12

Articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede:

„La cererea oricărei părți interesate, se refuză recunoașterea unei hotărâri:

[…]

[…]”

13

Potrivit articolului 63 alineatul (1) din acest regulament:

„În sensul prezentului regulament, o societate sau altă persoană juridică sau o asociere de persoane fizice sau juridice are domiciliul în locul unde aceasta își are:

14

Articolul 155 din Ley 1/2000, de Enjuiciamiento Civil (Legea 1/2000 privind Codul de procedură civilă) din 7 ianuarie 2000 (BOE nr. 7 din 8 ianuarie 2000) prevede:

„1.   În cazul în care părțile nu sunt reprezentate de un procurador sau dacă este vorba despre prima comunicare sau prima citație transmisă pârâtului, actele de comunicare se efectuează prin înmânare la domiciliul părților. […]

2.   Domiciliul reclamantului este cel indicat în cerere, în cererea introductivă sau în cererea de deschidere a procedurii. Reclamantul indică de asemenea, ca domiciliu al pârâtului în scopul efectuării primei comunicări sau a primei citații, unul sau mai multe dintre locurile prevăzute la alineatul următor al prezentului articol. În cazul în care indică mai multe locuri ca domicilii, reclamantul trebuie să indice ordinea în care, în opinia sa, comunicarea poate fi efectuată cu succes.

[…]

3.   În vederea efectuării actelor de comunicare, poate fi desemnată drept domiciliu adresa care figurează în registrul municipal de evidență a populației sau cea care este înregistrată oficial în alte scopuri, precum și cea care figurează în registrul oficial sau în publicațiile asociațiilor profesionale, în cazul întreprinderilor și al altor entități sau al persoanelor care exercită o profesie pentru care sunt obligate să fie membre ale unei asociații profesionale. De asemenea, poate fi desemnat drept domiciliu în scopurile menționate anterior locul în care se desfășoară o activitate profesională sau o muncă salariată neocazională.

[…]

În cazul în care acțiunea este introdusă împotriva unei persoane juridice, adresa oricărei persoane care figurează ca administrator, director sau agent al societății ori ca președinte, membru sau reprezentant al consiliului de administrație al oricărei asociații înscrise într‑un registru oficial poate fi de asemenea indicată ca adresă de comunicare.

[…]”

15

Articolul 510 alineatul 1 din această lege prevede:

„O hotărâre definitivă poate face obiectul unei revizuiri:

[…]

16

La 19 iulie 2016, Comisia a adoptat Decizia C(2016) 4673 ( 1 ) referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul AT.39824 – Camioane), un rezumat al acesteia fiind publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 6 aprilie 2017 (JO 2017, C 108, p. 6). Volvo se numără printre destinatarii acestei decizii.

17

În decizia menționată, Comisia a constatat că cincisprezece producători de camioane, printre care Volvo, participaseră la o înțelegere care luase forma unei încălcări unice și continue a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, referitoare la acorduri coluzive privind, pe de o parte, stabilirea prețurilor și creșterea prețurilor brute ale camioanelor de tonaj mediu și mare în Spațiul Economic European (SEE) și, pe de altă parte, calendarul și transferul costurilor pentru introducerea tehnologiilor în materie de emisii impuse de standardele Euro 3-Euro 6.

18

În ceea ce privește Volvo, această încălcare a fost stabilită pentru perioada cuprinsă între 17 ianuarie 1997 și 18 ianuarie 2011.

19

La 12 iulie 2018, Transsaqui, care achiziționase în cursul anului 2008 două camioane marca Volvo, a introdus la Juzgado de lo Mercantil no 1 de Valencia (Tribunalul Comercial nr. 1 din Valencia, Spania) o acțiune în despăgubire împotriva Volvo, având ca obiect repararea prejudiciului pretins suferit de aceasta ca urmare a înțelegerii constatate în decizia din 19 iulie 2016, menționată la punctul 16 din prezenta hotărâre, care ar corespunde unui cost suplimentar pe care îl evaluează la 24420,69 euro.

20

În cererea introductivă, Transsaqui a arătat că sediul social al Volvo era situat în Göteborg (Suedia), precizând totodată că citația trebuia notificată la sediul filialei acestei societăți din Spania, și anume Volvo Group España SAU (denumită în continuare „Volvo España”), cu sediul în Madrid (Spania).

21

Juzgado de lo Mercantil no 1 de Valencia (Tribunalul Comercial nr. 1 din Valencia) a declarat acțiunea admisibilă, iar pentru citarea și comunicarea cererii de chemare în judecată către Volvo și pentru ca aceasta să formuleze întâmpinare i‑a transmis, la adresa sediului Volvo España, o scrisoare recomandată care conținea o copie a cererii introductive și a documentelor anexate la aceasta. Această scrisoare a fost refuzată, fiind înscrisă pe aceasta o mențiune olografă cu adresa Volvo din Suedia.

22

În cadrul unei ședințe desfășurate în fața acestei instanțe, Transsaqui a prezentat observații în care a calificat refuzul Volvo España de a primi citația adresată Volvo drept manevră de tergiversare cu rea‑credință a judecății, arătând că, având în vedere că Volvo España era deținută în proporție de 100 % de Volvo, acestea formau împreună aceeași întreprindere în sensul dreptului concurenței.

23

La 22 mai 2019, instanța menționată a pronunțat o decizie prin care a acceptat, în temeiul principiului „unității de întreprindere”, ca Volvo să fie citată la sediul filialei sale din Spania. Pentru a proceda la această citare, Juzgado de lo Mercantil no 1 de Valencia (Tribunalul Comercial nr. 1 din Valencia) a transmis o cerere de cooperare judiciară instanțelor din Madrid.

24

La 5 septembrie 2019, acestea au încercat să citeze Volvo la adresa Volvo España. Cu toate acestea, un avocat, care s‑a prezentat ca fiind reprezentantul juridic al Volvo España, a refuzat notificarea, arătând că aceasta trebuia efectuată la sediul Volvo, în Suedia.

25

La 30 octombrie 2019, cu ocazia unei noi încercări de notificare efectuate la adresa Volvo España, citația a fost înmânată efectiv unei persoane care s‑a identificat ca aparținând serviciului juridic al Volvo España.

26

După fiecare dintre aceste încercări de notificare, Volvo España a adresat Juzgado de lo Mercantil no 1 de Valencia (Tribunalul Comercial nr. 1 din Valencia) o scrisoare în care expunea motivele pentru care nu accepta să primească citația destinată Volvo.

27

Ea susținea în acestea în special că:

28

Considerând că citația fusese legal notificată către Volvo și constatând că această societate nu s‑a prezentat la procedură la termenul care îi fusese acordat, Juzgado de lo Mercantil no 1 de Valencia (Tribunalul Comercial nr. 1 din Valencia) a declarat procedura de citare legal îndeplinită și a convocat părțile la ședința preliminară prevăzută de dreptul procesual spaniol pentru a se clarifica termenii litigiului și pentru a se propune probe. Această instanță a încercat să notifice decizia menționată către Volvo la adresa Volvo España, însă aceasta din urmă a refuzat din nou notificarea, precizând că sediul social al Volvo era stabilit în Suedia.

29

La 26 februarie 2020, instanța menționată a pronunțat o hotărâre prin care a admis cererea formulată de Transsaqui și a obligat Volvo la plata către aceasta a unei despăgubiri de 24420,69 euro, majorată cu dobânzile legale de la data achiziționării camioanelor, precum și la plata cheltuielilor de judecată (denumită în continuare „hotărârea din 26 februarie 2020”).

30

Această hotărâre a fost notificată Volvo prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire trimisă la adresa Volvo España, care a acceptat‑o la 10 martie 2020. Cu toate acestea, Volvo España a trimis Juzgado de lo Mercantil no 1 de Valencia (Tribunalul Comercial nr. 1 din Valencia) o scrisoare în care a contestat faptul că hotărârea a fost astfel notificată în mod legal către Volvo, reiterând totodată argumentele pe care le invocase anterior.

31

Transsaqui a solicitat acestei instanțe să stabilească cuantumul cheltuielilor de judecată la care fusese obligată Volvo. Instanța menționată, care a considerat că hotărârea sa din 26 februarie 2020 rămăsese definitivă, a procedat la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată.

32

Printr‑o scrisoare recomandată cu confirmare de primire trimisă la adresa Volvo España, Juzgado de lo Mercantil no 1 de Valencia (Tribunalul Comercial nr. 1 din Valencia) a invitat Volvo la o ședință de stabilire a cuantumului cheltuielilor de judecată pentru a‑i permite să conteste cuantumul cheltuielilor de judecată astfel stabilite. Această scrisoare a fost înmânată unei persoane prezente la această adresă, care a semnat confirmarea de primire.

33

Câteva zile mai târziu, Volvo España a trimis acestei instanțe o scrisoare în care a contestat, pentru motivele invocate anterior, faptul că stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată imputate Volvo a fost notificată în mod legal.

34

Considerând că Volvo nu contestase cheltuielile de judecată în termenul prevăzut de lege, Juzgado de lo Mercantil no 1 de Valencia (Tribunalul Comercial nr. 1 din Valencia) a pronunțat o decizie de aprobare a stabilirii cuantumului acestora la suma de 8310,64 euro. Această decizie a fost notificată Volvo prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire trimisă la adresa Volvo España, unde a fost acceptată de o persoană prezentă la această adresă care a semnat confirmarea de primire. Ulterior, Volvo España a trimis acestei instanțe o scrisoare în care a contestat că decizia menționată a fost notificată în mod legal către Volvo.

35

Instanța menționată a admis cererea Transsaqui de executare a hotărârii din 26 februarie 2020 și a somat Volvo să declare în termen de 10 zile bunurile și drepturile al căror titular era, în vederea indisponibilizării lor. Deciziile pronunțate în acest scop au fost notificate la sediul Volvo España la 17 martie 2021.

36

La 15 iunie 2021, în temeiul articolului 510 alineatul 1 punctul 4 din Legea 1/2000 privind Codul de procedură civilă, Volvo a sesizat Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), instanța de trimitere, cu o cerere de revizuire a hotărârii din 26 februarie 2020 rămase definitivă. În susținerea cererii sale, Volvo a arătat că Transsaqui obținuse această hotărâre printr‑o manevră frauduloasă. Ea a adăugat că a aflat în mod indirect despre existența hotărârii menționate atunci când deciziile prin care se dispusese executarea acesteia au fost notificate la adresa Volvo España la 17 martie 2021.

37

În ceea ce o privește, Transsaqui susține că Volvo a acționat cu rea‑credință, adoptând o strategie procedurală răuvoitoare destinată să o determine, la fel ca pe numeroși alți reclamanți aflați într‑o situație comparabilă, să renunțe la acțiunea sa. Ea arată de asemenea că Juzgado de lo Mercantil no 1 de Valencia (Tribunalul Comercial nr. 1 din Valencia) a acceptat ca citația și comunicările către Volvo să fie notificate la adresa Volvo España din motive de economie procedurală și în conformitate cu principiul „unității de întreprindere”. În plus, refuzul Volvo España, pentru motivul că aceasta și Volvo sunt persoane juridice distincte, nu ar fi întemeiat, dat fiind că aceste două societăți formează împreună una și aceeași întreprindere în sensul dreptului concurenței.

38

Instanța de trimitere, care pleacă de la premisa potrivit căreia existența unei unități economice între societatea‑mamă și filiala sa ar putea justifica posibilitatea ca actele destinate celei dintâi să fie notificate celei de a doua, ridică în esență problema dacă articolul 47 din cartă coroborat cu articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca citația de prezentare în fața unei instanțe a unui stat membru destinată unei societăți‑mamă cu sediul în alt stat membru să fie notificată la sediul unei filiale a acesteia situat în statul membru în care a fost introdusă acțiunea, atunci când aceasta din urmă nu invocă nicio împrejurare care să excludă existența între aceste două societăți a unei unități de întreprindere în sensul dreptului concurenței.

39

Potrivit acestei instanțe, pe de o parte, a impune în asemenea împrejurări ca notificarea sau comunicarea să fie efectuată la sediul societății‑mamă ar implica costuri ridicate de traducere care ar putea complica sau chiar împiedica exercitarea dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă al persoanelor prejudiciate de încălcările dreptului concurenței și ar putea aduce o atingere gravă efectului util al articolului 101 TFUE, întrucât o asemenea cerință ar fi susceptibilă să descurajeze numeroase persoane prejudiciate să solicite despăgubiri.

40

Atunci când cuantumul despăgubirilor solicitate este scăzut, iar reclamanta este o întreprindere mică sau mijlocie, asemenea costuri ar putea constitui un obstacol serios în calea dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă. Aceasta ar fi situația cu atât mai mult cu cât, așa cum este cazul în Spania, dreptul procedural al statului membru în cauză prevede că, în cazul admiterii în parte a cererii, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și jumătate din cheltuielile comune.

41

Pe de altă parte, obligația de a proceda la notificarea sau la comunicarea actelor judiciare într‑un alt stat membru ar determina o întârziere a judecății care nu ar fi justificată decât în ipoteza în care notificarea sau comunicarea la o adresă situată în statul membru în care se desfășoară procedura jurisdicțională ar împiedica pârâtul să ia cunoștință efectiv de litigiu, ținând seama de împrejurările speței.

42

Instanța de trimitere adaugă că ar fi paradoxal ca persoana prejudiciată de o încălcare a dreptului concurenței să poată acționa împotriva unei filiale, iar aceasta să poată fi condamnată pentru comportamentul societății‑mamă, dar filialei să nu i se poată notifica citația sau să nu i se poată comunica actele judiciare care vizează în mod direct societatea‑mamă cu care formează una și aceeași întreprindere în sensul dreptului concurenței.

43

Chiar și în cazul în care s‑ar considera că ar fi conform cu cerințele dreptului la o cale de atac efectivă – garantat la articolul 47 din cartă și de care beneficiază și pârâtul – ca citația destinată unei societăți‑mamă să fie notificată la adresa filialei sale din statul membru în care este judecat litigiul, această instanță arată că, în temeiul articolului 53 din cartă, niciuna dintre dispozițiile acesteia nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, prin constituțiile statelor membre. Or, în cadrul altor cauze privind acțiuni în despăgubire introduse de cumpărătorii de camioane care au fost de asemenea victime ale înțelegerii menționate la punctul 17 din prezenta hotărâre, Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională, Spania), sesizată cu o acțiune introdusă de societatea‑mamă care nu reușise să obțină anularea procedurii cu ocazia căreia actele judiciare care îi erau destinate fuseseră notificate pârâtei la adresa filialei sale, a considerat că drepturile și libertățile fundamentale recunoscute pârâtei de Constituția spaniolă fuseseră încălcate.

44

În consecință, articolul 53 din cartă s‑ar putea opune ca, chiar dacă există o unitate economică între o societate‑mamă și filiala sa, o citație destinată acestei societăți‑mamă, însă înmânată la adresa filialei sale să fie considerată ca fiindu‑i comunicată în mod legal tocmai ca urmare a existenței unei astfel de unități. Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică problema dacă o asemenea interpretare a articolului 53 din cartă nu ar crea un obstacol serios în calea dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă al persoanei prejudiciate de înțelegere, precum și în calea efectului util al articolului 101 TFUE.

45

În aceste condiții, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

46

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 47 din cartă coroborat cu articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că o societate‑mamă vizată de o acțiune în repararea prejudiciului cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței este legal citată atunci când notificarea actului de sesizare a instanței a fost efectuată la adresa filialei sale care are sediul în statul membru unde a fost introdusă acțiunea și cu care formează o unitate economică.

47

Instanța de trimitere ridică în special problema dacă, având în vedere dreptul la o cale de atac efectivă garantat la articolul 47 din cartă, împrejurarea că s‑a constatat, în cadrul interpretării articolului 101 alineatul (1) TFUE, că o societate‑mamă și una dintre filialele sale al cărei sediu este situat în alt stat membru formau, la momentul faptelor, una și aceeași unitate economică ar putea justifica faptul ca actele destinate celei dintâi să fie notificate la adresa la care are sediul cea de a doua, iar aceasta pentru a reduce costurile de traducere și de notificare a actelor judiciare redactate de reclamantă, precum și pentru a evita o întârziere a judecății.

48

În această privință, Curtea a statuat, este adevărat, că – în cadrul unei acțiuni în despăgubire care se întemeiază pe existența unei încălcări a articolului 101 alineatul (1) TFUE, constatată de Comisie într‑o decizie –, în sarcina unei entități juridice care nu este desemnată în această decizie că a săvârșit încălcarea dreptului concurenței se poate stabili totuși răspunderea pe acest temei din cauza comportamentului ilicit al altei entități juridice în cazul în care aceste două persoane fac parte din aceeași unitate economică și constituie astfel o întreprindere, care este autoarea încălcării în sensul articolului 101 TFUE menționat (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 48).

49

Cu toate acestea, în primul rând, deși noțiunea de „întreprindere” și, prin intermediul acesteia, noțiunea de „unitate economică” determină de plin drept o răspundere solidară între entitățile care compun unitatea economică la momentul săvârșirii încălcării, o asemenea întreprindere este totuși lipsită de personalitate juridică proprie, autonomă în raport cu entitățile juridice care o compun, astfel încât victima practicii anticoncurențiale în cauză nu poate introduce o acțiune în despăgubire împotriva întreprinderii ca atare, ci trebuie în mod necesar să cheme în judecată una dintre entitățile juridice care o compun (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctele 44 și 51).

50

În al doilea rând, chiar dacă o filială ar forma împreună cu societatea sa mamă una și aceeași unitate economică, în sensul dreptului material al concurenței, această împrejurare nu presupune că filiala menționată a fost mandatată sau desemnată în mod expres de societatea‑mamă ca persoană abilitată să primească în numele său actele judiciare care îi sunt destinate. Astfel, o asemenea abilitare nu poate fi prezumată, în caz contrar existând riscul să se aducă atingere dreptului la apărare al societății‑mamă menționate.

51

În această privință, trebuie arătat că garantarea unei primiri reale și efective a actelor, adică notificarea acestora pârâtului, precum și existența unui interval de timp suficient pentru a‑i permite acestuia din urmă să își pregătească apărarea sunt cerințe ale respectării dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, consacrat la articolul 47 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2017, Henderson, C‑354/15, EU:C:2017:157, punctul 72, și Hotărârea din 5 decembrie 2019, Centraal Justitieel Incassobureau (Recunoașterea și executarea sancțiunilor financiare), C‑671/18, EU:C:2019:1054, punctul 39].

52

În consecință, atunci când, precum în cauza principală, pretinsa victimă a unei înțelegeri care implică o unitate economică compusă dintr‑o societate‑mamă și din una sau mai multe dintre filialele sale alege să își îndrepte acțiunea în despăgubire împotriva acestei societăți‑mamă mai degrabă decât, astfel cum îi era în principiu permis, împotriva aceleia dintre aceste filiale care este stabilită în statul membru în care are reședința victima menționată, aceasta din urmă nu se poate ulterior prevala de existența unei astfel de unități pentru a cita societatea‑mamă sau pentru a comunica actele judiciare destinate acesteia la adresa filialei menționate.

53

În pofida îndoielilor exprimate de instanța de trimitere, nici articolul 47 din cartă, care consacră dreptul la un proces echitabil al pretinsei victime a unei înțelegeri, nici efectul util al articolului 101 alineatul (1) TFUE nu pot justifica o soluție diferită, iar aceasta chiar dacă obligația de a comunica actele judiciare într‑un alt stat membru ar da naștere unor constrângeri suplimentare în sarcina pretinselor victime.

54

În această privință, trebuie subliniat, primo, că, deși pretinsele victime ale unei încălcări a dreptului Uniunii se pot prevala de dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din cartă, acest drept protejează în egală măsură pârâtul, inclusiv atunci când s‑a constatat anterior că acesta din urmă a încălcat articolul 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, spre deosebire de această din urmă dispoziție, care vizează întreprinderile, dreptul la un proces echitabil, garantat la articolul 47 din cartă, protejează fiecare persoană juridică luată în considerare în mod individual. Prin urmare, contenciosul concurenței nu este exclus de la garanțiile procedurale care decurg din acest articol, care impun ca actele judiciare destinate unei persoane să îi fie predate în mod real și efectiv.

55

Secundo, legiuitorul Uniunii a adoptat mai multe acte care se aplică litigiilor transfrontaliere care țin de materia civilă și comercială, în special Regulamentele nr. 1215/2012 și nr. 1393/2007, care urmăresc să faciliteze libera circulație a hotărârilor judecătorești și să îmbunătățească transmiterea între statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în scopul notificării sau al comunicării, favorizând astfel accesul la justiție.

56

Pe de o parte, ca regulă generală, Regulamentul nr. 1215/2012 prevede la articolul 4 că persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru. Prin derogare de la această normă, articolul 7 punctul 2 din acest regulament prevede că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție, în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă. Articolul 63 din regulamentul menționat prevede că, în sensul aceluiași regulament, o societate sau altă persoană juridică are domiciliul în locul unde aceasta își are sediul statutar, administrația centrală sau punctul principal de activitate.

57

În speță, este cert că, în cauza principală, reclamanta în primă instanță, și anume pretinsa victimă a comportamentului anticoncurențial, s‑a prevalat de articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru a sesiza, prin acțiunea sa în despăgubire, instanța de la locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă, și anume o instanță spaniolă, în timp ce domiciliul pârâtei, în sensul articolului 63 din regulamentul menționat, se află în Suedia, unde aceasta are sediul statutar. Reclamanta respectivă a putut astfel să beneficieze, în aplicarea aceluiași regulament, de un acces facilitat la justiție.

58

Pe de altă parte, Regulamentul nr. 1393/2007 stabilește un ansamblu de norme care reglementează modalitățile de transmitere și de notificare sau de comunicare a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială. Potrivit articolului 1 alineatul (1), acest regulament se aplică în cazul în care un act trebuie să fie transmis dintr‑un stat membru în altul pentru a fi notificat sau comunicat, având drept obiectiv, în conformitate cu considerentele (2) și (11), facilitarea acestei transmiteri și, prin urmare, asigurarea bunei funcționări a pieței interne.

59

În special, din coroborarea articolului 1 alineatul (2) cu considerentul (8) al Regulamentului nr. 1393/2007 reiese că legiuitorul Uniunii nu a prevăzut decât două împrejurări în care notificarea sau comunicarea unui act judiciar între statele membre nu intră în domeniul său de aplicare, și anume, pe de o parte, atunci când domiciliul sau reședința obișnuită a destinatarului este necunoscută și, pe de altă parte, atunci când acesta din urmă a numit un reprezentant autorizat în statul membru în care este pendinte procedura jurisdicțională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2012, Alder, C‑325/11, EU:C:2012:824, punctul 24).

60

În afara acestor două ipoteze, din moment ce destinatarul unui act judiciar are domiciliul în alt stat membru, notificarea sau comunicarea acestui act intră în mod necesar în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1393/2007 și, prin urmare, astfel cum prevede articolul 1 alineatul (1) din acest regulament, acestea trebuie să fie efectuate prin mijloacele prevăzute de regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2012, Alder, C‑325/11, EU:C:2012:824, punctul 25).

61

În speță, din moment ce, după cum s‑a arătat la punctul 57 din prezenta hotărâre, domiciliul destinatarului actelor judiciare este situat în Suedia, în timp ce procedura jurisdicțională este pendinte în Spania, astfel de acte ar fi trebuit să fie transmise dintr‑un stat membru în altul în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007. În plus, sub rezerva unei verificări efectuate de instanța de trimitere, situația în discuție în litigiul principal nu se încadrează în ipotezele enunțate la punctul 59 din prezenta hotărâre, astfel încât se aplică modalitățile de notificare sau de comunicare a actelor judiciare între statele membre prevăzute de Regulamentul nr. 1393/2007.

62

Or, mai multe dispoziții ale Regulamentului nr. 1393/2007 urmăresc în mod expres să concilieze eficacitatea și rapiditatea transmiterii actelor judiciare cu cerința de a se asigura o protecție adecvată a dreptului la apărare al destinatarilor, iar aceasta în special prin intermediul garantării unei primiri reale și efective a acestor acte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2012, Alder, C‑325/11, EU:C:2012:824, punctul 36).

63

Astfel, în ceea ce privește cheltuielile ocazionate de notificarea sau de comunicarea actului judiciar în statul membru de destinație, trebuie arătat că, în conformitate cu considerentul (16) și cu articolul 11 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1393/2007, aceste cheltuieli trebuie, pentru a facilita accesul la justiție, să corespundă unei taxe unice și fixe, stabilite în prealabil de acel stat membru, cu respectarea principiilor proporționalității și nediscriminării.

64

În ceea ce privește eventualele cheltuieli de traducere efectuate înainte de transmiterea actului, din articolul 5 alineatul (2) din acest regulament rezultă, desigur, că ele sunt suportate de reclamant. Pe de altă parte, articolele 5 și 8 din regulamentul menționat coroborate cu considerentul (12) al acestuia permit destinatarului să refuze primirea actului de notificat sau de comunicat dacă acesta nu este redactat nici într‑o limbă pe care o înțelege, nici în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea.

65

Cu toate acestea, Regulamentul nr. 1393/2007 nu impune efectuarea, în orice împrejurare, a unei traduceri a actului de notificat sau de comunicat, dat fiind că, așa cum reiese din articolul 8 din acest regulament, destinatarul actului nu poate refuza primirea acestuia decât dacă nu este redactat sau însoțit de o traducere într‑o limbă pe care o înțelege sau în limba oficială a statului membru de destinație. În această privință, Curtea a precizat că, atunci când actul în cauză este însoțit de anexe formate din înscrisuri justificative care nu sunt redactate în limba statului membru de destinație sau într‑o limbă a statului membru de origine pe care destinatarul o înțelege, destinatarul nu are dreptul de a refuza primirea acestui act în măsura în care acesta îi dă destinatarului respectiv posibilitatea să își invoce drepturile în cadrul unei proceduri judiciare în statul membru de origine, iar anexele respective au exclusiv o funcție probatorie și nu sunt indispensabile pentru a se înțelege obiectul și cauza cererii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2008, Weiss und Partner, C‑14/07, EU:C:2008:264, punctul 78).

66

În plus, suportarea cheltuielilor de traducere de către reclamant nu aduce atingere unei eventuale decizii ulterioare a instanței sau a autorității competente cu privire la modalitățile de repartizare a cheltuielilor aferente procedurii.

67

De altfel, în măsura în care sunt legate de împrejurarea că, în temeiul normelor naționale privind repartizarea cheltuielilor de judecată, un reclamant nu poate recupera cheltuielile cu procedura pe care le‑a efectuat în vederea introducerii acțiunii sale decât dacă aceasta din urmă este admisă integral, îndoielile exprimate de instanța de trimitere cu privire la problema dacă imposibilitatea pretinsei victime a unei practici anticoncurențiale de a comunica sau de a notifica actele judiciare destinate societății‑mamă la adresa filialei acesteia, domiciliată pe același teritoriu ca ea, ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil al acesteia din urmă, garantat la articolul 47 din cartă, sau efectului util al articolului 101 TFUE, din cauza costurilor de traducere, precum și de comunicare sau de notificare a actelor judiciare, trebuie subliniat că o eventuală incompatibilitate cu dreptul Uniunii a acestor norme naționale referitoare exclusiv la cheltuielile de judecată nu poate în sine să aibă drept consecință inaplicabilitatea dispozițiilor care reglementează notificarea sau comunicarea actelor judiciare.

68

De asemenea, în ceea ce privește întârzierea judecății, este adevărat că articolul 47 al doilea paragraf din cartă consacră dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil. Cu toate acestea, chiar considerând că, în pofida Regulamentului nr. 1393/2007, obligația de notificare sau de comunicare a actelor judiciare într‑un alt stat membru este de natură să determine o întârziere semnificativă a judecății, o asemenea întârziere nu ar implica în sine o încălcare a acestei dispoziții, din moment ce caracterul rezonabil al unui termen de soluționare trebuie apreciat în funcție de împrejurările proprii fiecărei cauze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, C‑385/07 P, EU:C:2009:456, punctul 181) și, prin urmare, ținând seama, dacă este cazul, de caracterul transfrontalier al litigiului.

69

Tertio, Curtea a interpretat articolul 101 alineatul (1) TFUE în sensul că, atunci când o societate‑mamă și filiala sa formează o unitate economică, victima unei practici anticoncurențiale a acestei întreprinderi poate să introducă o acțiune în despăgubire, fără deosebire, împotriva societății‑mamă care a fost sancționată de Comisie printr‑o decizie pentru această practică sau împotriva filialei sale, chiar dacă aceasta din urmă nu ar fi vizată de această decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 51). În consecință, pretinsa victimă a unei astfel de practici care dorește să își valorifice drepturile pe care le are în temeiul articolului 101 alineatul (1) menționat ar avea în principiu posibilitatea să își introducă acțiunea în despăgubire împotriva filialei al cărei sediu este situat în statul membru al instanței sesizate, ceea ce i‑ar permite să evite să trebuiască să suporte eventuale cheltuieli de traducere sau de notificare a actelor judiciare într‑un alt stat membru.

70

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 47 din cartă și articolul 101 TFUE coroborate cu Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie interpretate în sensul că o societate‑mamă vizată de o acțiune în repararea prejudiciului cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței nu este legal citată atunci când notificarea actului de sesizare a instanței a fost efectuată la adresa filialei sale domiciliate în statul membru în care a fost introdusă acțiunea, chiar dacă societatea‑mamă ar forma împreună cu această filială o unitate economică.

71

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 53 din cartă trebuie interpretat în sensul că permite unui stat membru să solicite ca notificarea unui act de sesizare a instanței să fie efectuată la sediul societății destinatare a acestui act, iar nu la adresa unei filiale a acesteia.

72

Astfel cum reiese din modul de redactare a celei de a doua întrebări, aceasta este adresată numai pentru ipoteza în care Curtea ar răspunde afirmativ la prima întrebare.

73

Or, astfel cum s‑a concluzionat la punctul 70 din prezenta hotărâre, această primă întrebare necesită un răspuns negativ.

74

În consecință, având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

75

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și articolul 101 TFUE coroborate cu Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretate în sensul că o societate‑mamă vizată de o acțiune în repararea prejudiciului cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței nu este legal citată atunci când notificarea actului de sesizare a instanței a fost efectuată la adresa filialei sale domiciliate în statul membru în care a fost introdusă acțiunea, chiar dacă societatea‑mamă ar forma împreună cu această filială o unitate economică.