–

pentru Em akaunt BG ЕООD, de I. Stoeva, V. Todorova și M. Yordanova, advokati;

–

pentru Zastrahovatelno aktsionerno druzhestvo Armeets AD, de B. Dachev;

–

pentru guvernul bulgar, de T. Mitova și S. Ruseva, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de T. Baumé și E. Rousseva, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 101 alineatele (1) și (2) TFUE coroborat cu articolul 2 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Em akaunt BG EOOD, pe de o parte, și Zastrahovatelno aktsionerno druzhestvo Armeets AD, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de despăgubire în temeiul asigurării de bunuri în urma furtului unui vehicul, precum și de despăgubiri pentru întârziere.

3

Articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003, intitulat „Sarcina probei”, prevede:

„În orice procedură națională sau comunitară de aplicare a articolelor [101 și 102 TFUE], sarcina probei unei încălcări a articolului [101] alineatul (1) sau a articolului [102 TFUE] revine părții sau autorității care invocă încălcarea. Întreprinderii sau asociației de întreprinderi care invocă beneficiul articolului [101] alineatul (3) din [TFUE] îi revine sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite condițiile din respectivul alineat.”

4

Articolul 78 din Grazhdanski protsesualen kodeks (Codul de procedură civilă, denumit în continuare „GPK”), intitulat „Stabilirea cheltuielilor de judecată”, prevede:

„1.   Taxele, cheltuielile procedurale și onorariile avocațiale, în cazul reprezentării prin avocat, achitate de reclamant vor fi suportate de pârât proporțional cu partea din cerere care a fost admisă.

[…]

5.   În cazul în care onorariul avocațial plătit de o parte este excesiv în raport cu dificultatea cauzei în fapt și în drept, la cererea părții adverse, instanța poate să dispună rambursarea unei sume mai reduse cu titlu de cheltuieli în ceea ce privește această parte a cheltuielilor, care însă nu poate fi inferioară valorii minime stabilite conform articolului 36 din [Zakon za advokaturata (Legea privind profesia de avocat)].

[…]”

5

Articolul 162 din GPK prevede că, „[î]n cazul în care cererea este întemeiată, dar datele privind valoarea acesteia sunt insuficiente, instanța stabilește această valoare în mod discreționar sau pe baza opiniei unui expert”.

6

Potrivit articolului 248 din GPK:

„1.   În termenul prevăzut pentru introducerea unei căi de atac și, în cazul în care hotărârea nu este supusă căilor de atac, în termen de o lună de la data pronunțării hotărârii, instanța poate, la cererea părților, să completeze sau să modifice hotărârea pronunțată în ceea ce privește partea referitoare la cheltuielile de judecată.

2.   Instanța notifică părții adverse cererea de completare sau de modificare a hotărârii, solicitându‑i să răspundă în termen de o săptămână.

3.   Ordonanța de stabilire a cheltuielilor de judecată se dă în camera de consiliu și se notifică părților. Ea este supusă acelorași căi de atac precum hotărârea.”

7

Articolul 36 alineatele 1 și 2 din Zakon za advokaturata (Legea privind profesia de avocat) (DV nr. 55 din 25 iunie 2004, ultima modificare publicată în DV nr. 17 din 26 februarie 2021), în versiunea aplicabilă la data faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „ZAdv”), are următorul cuprins:

„1.   Avocatul sau avocatul dintr‑un stat membru al Uniunii Europene are dreptul la o remunerație pentru munca sa.

2.   Cuantumul remunerației se stabilește prin contractul încheiat între avocat sau avocatul dintr‑un stat membru al Uniunii și client. Acest cuantum trebuie să fie echitabil și justificat și nu poate fi inferior valorii prevăzute prin regulamentul adoptat de Visshia advokatski savet [(Consiliul Superior al Baroului, Bulgaria)] pentru tipul de prestație în cauză.”

8

Articolul 38 din ZAdv prevede:

„1.   Un avocat sau un avocat dintr‑un stat membru al Uniunii Europene poate acorda în mod gratuit asistență judiciară și consiliere: […]

2.   În cazurile prevăzute la alineatul 1, dacă, în procedura respectivă, partea adversă este obligată la plata cheltuielilor de judecată, avocatul sau avocatul dintr‑un stat membru al Uniunii Europene are dreptul la onorarii de avocat. Instanța stabilește onorariile într‑un cuantum are nu poate fi mai mic decât cel prevăzut de regulamentul menționat la articolul 36 alineatul 2 și obligă cealaltă parte să le plătească.”

9

Articolul 1 din Naredba no 1 za minimalnite razmeri na advokatskite vaznagrazhdenia (Regulamentul nr. 1 privind onorariile avocațiale minimale) din 9 iulie 2004 (DV nr. 64 din 23 iulie 2004), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1 privind onorariile avocațiale minimale”), prevede:

„Valoarea remunerației pentru asistența juridică acordată de un avocat se stabilește liber, pe baza contractului scris încheiat cu clientul, dar nu poate fi mai mică decât valoarea minimă prevăzută de prezentul regulament pentru tipul de asistență în discuție.”

10

Articolul 2 alineatul 5 din acest regulament prevede că, pentru reprezentarea în instanță, apărarea și asistența juridică în materie civilă, onorariile se stabilesc în funcție de natura și de numărul cererilor formulate, pentru fiecare dintre acestea în parte, indiferent de forma în care sunt reunite.

11

Articolul 7 alineatul 2 din regulamentul menționat stabilește anumite valori ale onorariilor pentru reprezentarea, apărarea și asistența în justiție în special în funcție de valoarea interesului apărat.

12

EM akaunt BG a sesizat Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) cu o cerere de despăgubire formulată împotriva asigurătorului său, Zastrahovatelno aktsionerno druzhestvo Armeets, în cuantum de 16112,32 leve bulgărești (BGN) (aproximativ 8241 de euro) cu titlu de asigurare de bunuri în urma furtului unui vehicul, majorată cu o despăgubire pentru întârziere calculată la rata dobânzii legale, în cuantum de 1978,24 BGN (aproximativ 1012 euro).

13

În această cerere de despăgubire erau incluse onorariile avocatului reclamantei din litigiul principal, calculate potrivit convenției încheiate în prealabil între reclamanta din litigiul principal și avocatul său. Valoarea acestor onorarii se ridica la 1070 BGN (aproximativ 547 de euro). Pârâta din litigiul principal a susținut că onorariile astfel solicitate sunt excesive și a solicitat reducerea lor.

14

Prin hotărârea din 16 februarie 2022, instanța de trimitere a soluționat litigiul și a admis în parte cererea de despăgubire. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, a apreciat că valoarea onorariilor solicitate este excesivă și le‑a redus la 943 BGN (aproximativ 482 de euro).

15

În motivarea de justificare a reducerii onorariilor avocațiale, instanța de trimitere a făcut trimitere la articolul 78 alineatul 5 din GPK, care permite instanței sesizate să reducă cuantumul onorariilor avocațiale datorate dacă, în raport cu complexitatea juridică și factuală reală a cauzei, acesta apare ca fiind excesiv. Totuși, dispoziția menționată nu ar permite instanței să stabilească o valoare inferioară minimului prevăzut la articolul 36 din ZAdv.

16

Această instanță a considerat de asemenea că din Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International (C‑427/16 și C‑428/16, EU:C:2017:890), rezultă că norma prevăzută la articolul 78 alineatul 5 din GPK coroborat cu articolul 36 din ZAdv nu este contrară articolului 101 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE, din moment ce este necesară pentru punerea în aplicare a unui obiectiv legitim. Instanța menționată arată că obiectivul legitim urmărit de această normă este de a garanta prestarea unor servicii juridice de calitate către public. Ea apreciază că stabilirea unei valori minime a onorariilor poate urmări acest obiectiv și poate fi proporțională din moment ce garantează avocatului un venit suficient care să îi permită să ducă o existență demnă, să presteze servicii de calitate și să se perfecționeze. Instanța de trimitere constată că, în sensul reglementării naționale privind onorariile minimale, onorariile brute până la concurența cărora remunerația nu este excesivă se ridică la 42 BGN (aproximativ 21 de euro) pe oră.

17

Instanța menționată arată, pe de altă parte, că nu împărtășește concluziile la care a ajuns Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria), în ordonanța nr. 28, Secția a doua comercială, din 21 ianuarie 2022, în cauza nr. 2347/2021, prin care a statuat în esență că „onorariile minimale stabilite nu pot împiedica în sine un avocat să ofere servicii de calitate mediocră”, în măsura în care trebuia să se ia în considerare și efectul cumulat cu normele profesionale și etice aplicabile ale baroului.

18

Hotărârea pronunțată de instanța de trimitere cu privire la cererea de despăgubiri a fost atacată de cele două părți din litigiul principal. Ulterior, reclamanta din litigiul principal a introdus la instanța de trimitere și o cerere de reexaminare a deciziei privind cheltuielile de judecată pentru motivul că onorariile avocațiale fuseseră stabilite sub pragul prevăzut de reglementarea națională.

19

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la modul în care trebuie să efectueze o astfel de examinare în raport cu precizările aduse de Curte în Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International (C‑427/16 și C‑428/16, EU:C:2017:890).

20

În aceste condiții, Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21

Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă și în ce măsură, atunci când sunt chemate să stabilească cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile reprezentând onorarii de avocat, instanțele naționale sunt ținute de un barem care fixează valori minime ale onorariilor adoptat de o organizație profesională a avocaților la care aceștia sunt în mod obligatoriu membri prin efectul legii.

22

Această instanță urmărește în esență să obțină precizări cu privire la întinderea și la natura controlului pe care este chemată să îl efectueze în cauza principală cu privire la validitatea unui astfel de barem în raport cu interdicția înțelegerilor prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE, astfel cum a fost interpretată în special în Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International (C‑427/16 și C‑428/16, EU:C:2017:890).

23

Prin acea hotărâre, pronunțată în urma a două cereri de decizie preliminară privind interpretarea articolului 101 TFUE introduse chiar de instanța de trimitere, Curtea, în primul rând, a declarat că o reglementare națională precum reglementarea bulgară privind onorariile avocațiale care era în discuție în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, care, pe de o parte, nu permite avocatului și clientului său să convină o remunerație cu o valoare inferioară valorii minime stabilite printr‑un regulament adoptat de asocierea de întreprinderi pe care o reprezintă o organizație profesională a avocaților și, pe de altă parte, nu autorizează instanțelor naționale sesizate să dispună rambursarea unei valori a onorariilor inferioare acestor valori minime, este susceptibilă să restrângă concurența pe piața internă, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International, C‑427/16 și C‑428/16, EU:C:2017:890, punctele 49 și 52).

24

În al doilea rând, după ce a făcut trimitere la jurisprudența referitoare la posibilitatea de a considera că anumite comportamente ale căror efecte restrictive de concurență sunt inerente urmăririi unor obiective legitime nu intră sub incidența articolului 101 alineatul (1) TFUE, astfel cum a fost consacrată în special prin Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții (C‑309/99, EU:C:2002:98) (denumită în continuare „jurisprudența Wouters”), Curtea a apreciat că nu este în măsură, având în vedere dosarul de care dispune, să aprecieze dacă reglementarea națională menționată poate fi considerată necesară pentru punerea în aplicare a unui obiectiv legitim. Astfel, Curtea a statuat că revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia, având în vedere contextul global în care a fost adoptat sau își produce efectele regulamentul Consiliului Superior al Baroului, dacă, în lumina ansamblului elementelor relevante de care dispune, normele care impun restricțiile în discuție în litigiul principal pot fi considerate necesare pentru punerea în aplicare a acestui obiectiv (Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International, C‑427/16 și C‑428/16, EU:C:2017:890, punctele 53-57).

25

Acest al doilea aspect al aprecierii Curții se află în centrul întrebărilor formulate de instanța de trimitere. Astfel, potrivit instanței menționate, Curtea lasă instanței naționale sarcina de a decide dacă este posibil să existe praguri de prețuri minimale pentru servicii stabilite de un organ al unei asocieri de întreprinderi care furnizează aceste servicii și care are un interes anticoncurențial, și anume formularea unor excepții de la interdicția de principiu prevăzută la articolul 101 TFUE. Ea arată că jurisprudența și dispozițiile naționale ridică numeroase incertitudini cu privire la modalitatea de aplicare a Regulamentului nr. 1 privind onorariile avocațiale minimale și de stabilire a caracterului nerezonabil al onorariilor ce trebuie rambursate de partea care cade în pretenții.

26

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, rolul acesteia din urmă este limitat la interpretarea dispozițiilor din dreptul Uniunii în legătură cu care este întrebată, în cazul de față articolul 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, nu este de competența Curții, ci a instanței de trimitere să aprecieze în definitiv dacă, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente care caracterizează situația din litigiul principal, precum și de contextul economic și juridic în care aceasta se înscrie, acordul în cauză are ca obiect restrângerea concurenței (Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise,C‑306/20, EU:C:2021:935, punctul 51 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 29 iunie 2023, Super Bock Bebidas,C‑211/22, EU:C:2023:529, punctul 28).

27

Cu toate acestea, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate, pe baza elementelor din dosarul de care dispune, să ofere precizări destinate să orienteze instanța de trimitere în interpretarea sa, pentru ca aceasta din urmă să poată soluționa litigiul (Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise,C‑306/20, EU:C:2021:935, punctul 52 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 29 iunie 2023, Super Bock Bebidas,C‑211/22, EU:C:2023:529, punctul 29).

28

În speță, este necesar să se aducă precizări cu privire la sensul trimiterii la jurisprudența Wouters făcute de Curte la punctele 53-55 din Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International (C‑427/16 și C‑428/16, EU:C:2017:890).

29

O asemenea trimitere putea lăsa astfel să se presupună că chiar și un comportament al unei întreprinderi care conține o restrângere a concurenței „prin obiect”, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, precum stabilirea orizontală a unor tarife minime impuse, poate să nu intre sub incidența interdicției prevăzute la această dispoziție, eventual coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE, atunci când efectele de restrângere a concurenței care decurg din aceasta sunt inerente urmăririi unor obiective legitime.

30

Or, desigur, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că nu orice acord între întreprinderi sau orice decizie a unei asocieri de întreprinderi care limitează libertatea de acțiune a întreprinderilor părți la acest acord sau supuse respectării acestei decizii intră în mod necesar sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, examinarea contextului economic și juridic în care se înscriu unele dintre aceste acorduri și unele dintre aceste decizii poate conduce la constatarea, primo, că acestea se justifică prin urmărirea unuia sau mai multor obiective legitime de interes general lipsite, în sine, de caracter anticoncurențial, secundo, că mijloacele concrete la care se recurge pentru a urmări aceste obiective sunt cu adevărat necesare în acest scop și, tertio, că, chiar dacă se dovedește că aceste mijloace au ca efect inerent restrângerea sau denaturarea, cel puțin potențială, a concurenței, acest efect inerent nu depășește ceea ce este necesar, în special prin eliminarea oricărei concurențe (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 183).

31

Această jurisprudență se poate aplica în special în prezența unor acorduri sau a unor decizii care iau forma unor norme adoptate de o asociație precum o asociație profesională sau o asociație sportivă, pentru a urmări anumite obiective de ordin etic sau deontologic și, în sens mai larg, pentru a organiza exercitarea unei activități profesionale, dacă asociația în cauză demonstrează că sunt îndeplinite condițiile care tocmai au fost amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C‑309/99, EU:C:2002:98, punctul 97, Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia, C‑519/04 P, EU:C:2006:492, punctele 42-48, precum și Hotărârea din 28 februarie 2013, Ordem dos Técnicos Oficiais de Contas,C‑1/12, EU:C:2013:127, punctele 93, 96 și 97).

32

În schimb, jurisprudența menționată nu își poate găsi aplicarea în cazul unor comportamente care, departe de a se limita să aibă ca „efect” inerent restrângerea, cel puțin potențială, a concurenței prin limitarea libertății de acțiune a anumitor întreprinderi, prezintă, în privința acestei concurențe, un grad de nocivitate care justifică să se considere că acestea au ca însuși „obiect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea acesteia. Astfel, numai dacă se dovedește, la finalul examinării comportamentului care este în discuție într‑un anumit caz, că acest comportament nu are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, este necesar să se stabilească, în continuare, dacă acesta poate intra sub incidența acestei jurisprudențe (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 186 și jurisprudența citată)

33

În ceea ce privește comportamentele având ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, acestea pot fi exceptate de la interdicția prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE numai în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE și în măsura în care toate condițiile prevăzute de această dispoziție sunt respectate. Într‑o situație în care comportamentul care încalcă această din urmă dispoziție este anticoncurențial prin obiect, și anume prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență, și în care este, pe de altă parte, de natură să afecteze diferite categorii de utilizatori sau de consumatori, trebuie în special, în scopul unui astfel de beneficiu, să se determine dacă și, eventual, în ce măsură acest comportament are, în pofida nocivității sale, un efect favorabil asupra fiecăreia dintre acestea (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctele 187 și 194, precum și jurisprudența citată).

34

Din ansamblul acestor considerații rezultă că, deși Curtea s‑a referit de asemenea, la punctele 51 și 53 din Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International (C‑427/16 și C‑428/16, EU:C:2017:890), la jurisprudența Wouters în prezența unei reglementări naționale care prevedea un acord orizontal cu privire la prețuri, ea a procedat astfel numai pentru a orienta instanța de trimitere în ipoteza în care aceasta ar urma să rețină, la finalul aprecierii tuturor faptelor în speță, că reglementarea națională menționată dă caracter obligatoriu unei decizii a unei asocieri de întreprinderi care are numai „ca efect” restrângerea concurenței. Astfel, din cuprinsul punctelor 56 și 57 din Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International (C‑427/16 și C‑428/16, EU:C:2017:890), reiese că Curtea a apreciat că nu dispunea de toate elementele referitoare la contextul global în care a fost adoptat sau își produce efectele regulamentul Consiliului Superior al Baroului.

35

În lumina acestor precizări introductive trebuie să se răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere.

36

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care ar constata că un regulament care stabilește onorariile avocațiale minimale și care a devenit obligatoriu în temeiul unei reglementări naționale este contrar acestei dispoziții, instanța națională poate refuza să aplice respectiva reglementare națională în privința părții obligate la plata cheltuielilor de judecată corespunzătoare onorariilor de avocat, inclusiv în cazul în care acea parte nu a încheiat niciun contract privind serviciile de avocat și onorariile avocațiale.

37

În temeiul unei jurisprudențe constante, principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul hotărârilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 53, precum și jurisprudența citată].

38

În plus, trebuie amintit că articolul 101 alineatul (1) TFUE produce efecte directe în raporturile dintre particulari și conferă justițiabililor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal,C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 32 și jurisprudența citată).

39

De asemenea, în măsura în care o instanță națională ar urma să constate că restrângerile concurenței care rezultă din Regulamentul privind onorariile avocațiale minimale nu pot fi considerate inerente urmăririi unor obiective legitime, reglementarea națională care îl face obligatoriu ar fi incompatibilă cu articolul 101 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE.

40

Într‑o asemenea ipoteză, această instanță va avea obligația de a înlătura norma națională în litigiu. Astfel, deși articolul 101 TFUE vizează numai comportamentul întreprinderilor și nu privește măsurile legislative sau administrative care emană de la statele membre, nu este mai puțin adevărat că acest articol coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE, care instituie o obligație de cooperare între Uniune și statele membre, impune acestora din urmă să nu adopte sau să nu mențină în vigoare măsuri, inclusiv de natură legislativă sau administrativ‑normativă, care pot înlătura efectul util al normelor de concurență aplicabile întreprinderilor (Hotărârea din 21 septembrie 2016, Etablissements Fr. Colruyt, C‑221/15, EU:C:2016:704, punctul 43 și jurisprudența citată).

41

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care ar constata că un regulament care stabilește onorariile avocațiale minimale și care a devenit obligatoriu printr‑o reglementare națională este contrar articolului 101 alineatul (1) menționat, instanța națională trebuie să refuze aplicarea respectivei reglementări naționale în privința părții obligate la plata cheltuielilor de judecată corespunzătoare onorariilor de avocat, inclusiv în cazul în care acea parte nu a încheiat niciun contract privind serviciile de avocat și onorariile de avocat.

42

Prin intermediul întrebărilor a doua‑a noua, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită să obțină precizări în ceea ce privește, în primul rând, „obiectivele legitime” pe care o reglementare națională care, pe de o parte, nu permite avocatului și clientului său să convină o remunerație cu o valoare inferioară valorii minime stabilite printr‑un regulament adoptat de o organizație profesională a avocaților, precum Consiliul Superior al Baroului, și, pe de altă parte, nu autorizează instanța să dispună rambursarea unei valori a onorariilor inferioare acestei valori minime ar trebui să le urmărească pentru a fi conformă cu articolul 101 alineatul (1) TFUE și, în al doilea rând, controlul pe care respectiva instanță este chemată să îl efectueze în acest context.

43

Instanța menționată arată că nu există nicio îndoială că, în pofida lipsei unei trimiteri la obiectivul urmărit de legiuitorul bulgar, acest obiectiv constă în asigurarea calității serviciilor furnizate de avocați. Ea ridică însă problema modului și a parametrilor pe baza cărora trebuie să fie evaluate caracterul legitim al obiectivului amintit, precum și caracterul adecvat și proporționalitatea măsurii în cauză, și anume baremul care stabilește valori minime ale onorariilor, în raport cu același obiectiv.

44

Cu privire la acest aspect, trebuie amintit că s‑a statuat deja că Consiliul Superior al Baroului, ai cărui membri sunt toți avocați aleși de colegii lor, acționează, în lipsa oricărui control al autorităților publice și a unor dispoziții susceptibile să garanteze că acesta se comportă ca un component al puterii publice, ca o asociere de întreprinderi în sensul articolului 101 TFUE atunci când adoptă regulamentele care stabilesc valorile minime ale remunerației avocatului (Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International, C‑427/16 și C‑428/16, EU:C:2017:890, punctele 47-49).

45

În măsura în care întrebările a doua‑a noua privesc condițiile de aplicare a jurisprudenței Wouters, trebuie, prin urmare, să se verifice în prealabil, în lumina considerațiilor enunțate la punctele 30-33 din prezenta hotărâre, dacă această jurisprudență trebuie să se aplice unei decizii a unei asocieri de întreprinderi care stabilește onorariile avocațiale minimale, precum cea în discuție în litigiul principal.

46

În acest scop, este necesar să se stabilească dacă o asemenea decizie se limitează să aibă ca „efect” inerent restrângerea, cel puțin potențială, a concurenței prin limitarea libertății de acțiune a anumitor întreprinderi sau dacă aceasta prezintă, în privința concurenței respective, un grad de nocivitate care justifică să se considere că are ca însuși „obiect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței menționate.

47

În această privință, trebuie amintit că, pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE, un acord trebuie să aibă „ca obiect sau efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne. Potrivit unei jurisprudențe constante începând cu Hotărârea din 30 iunie 1966, LTM (56/65, EU:C:1966:38), caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin conjuncția „sau”, conduce mai întâi la necesitatea de a analiza însuși obiectul acordului. Astfel, atunci când obiectul anticoncurențial al unui acord este dovedit, nu este necesar să se examineze efectele sale asupra concurenței (Hotărârea din 29 iunie 2023, Super Bock Bebidas,C‑211/22, EU:C:2023:529, punctul 31 și jurisprudența citată).

48

Este consacrat faptul că criteriul juridic esențial pentru a determina dacă un acord, fie orizontal, fie vertical, comportă o „restrângere a concurenței prin obiect” rezidă în constatarea faptului că un astfel de acord prezintă, în sine, un grad suficient de nocivitate pentru concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2014, CB/Comisia,C‑67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 57, și Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise,C‑306/20, EU:C:2021:935, punctul 59, precum și jurisprudența citată).

49

Pentru a aprecia dacă acest criteriu este îndeplinit, trebuie analizate cuprinsul dispozițiilor acestuia, obiectivele pe care urmărește să le atingă, precum și contextul economic și juridic în care acesta se înscrie. În cadrul aprecierii acestui context, trebuie de asemenea să se țină seama de natura bunurilor sau serviciilor afectate, precum și de condițiile reale de funcționare și de structura pieței sau a piețelor relevante (Hotărârea din 11 septembrie 2014, CB/Comisia,C‑67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 53, și Hotărârea din 12 ianuarie 2023, HSBC Holdings și alții/Comisia, C‑883/19 P, EU:C:2023:11, punctul 107, precum și jurisprudența citată).

50

În ceea ce privește o decizie a unei asocieri de întreprinderi prin care se stabilesc onorariile avocațiale minimale, astfel cum a statuat deja Curtea, stabilirea unor valori minime ale remunerației avocatului, care au devenit obligatorii în temeiul unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, echivalează cu stabilirea orizontală a unor tarife minime impuse, interzisă la articolul 101 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International, C‑427/16 și C‑428/16, EU:C:2017:890, punctul 51, precum și jurisprudența citată).

51

Or, este notoriu faptul că anumite comportamente coluzive precum cele care conduc la stabilirea orizontală a prețurilor pot fi considerate ca fiind într‑o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative, în special asupra prețului, a cantității sau a calității produselor și serviciilor, încât se poate considera inutil, în vederea aplicării articolului 101 alineatul (1) TFUE, să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieței. Astfel, experiența arată că asemenea comportamente atrag scăderi ale producției și creșteri de prețuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor (Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C‑228/18, EU:C:2020:265, punctul 36, precum și jurisprudența citată).

52

Comportamentele menționate trebuie astfel să fie calificate drept „restrângeri prin obiect” în măsura în care indică un grad suficient de nocivitate pentru concurență, indiferent de nivelul la care este stabilit prețul minim.

53

Prin urmare, conform jurisprudenței menționate la punctul 32 din prezenta hotărâre, asemenea restrângeri nu pot fi în niciun caz justificate de urmărirea unor „obiective legitime” precum cele pretins urmărite de reglementarea privind onorariile avocațiale minimale, vizată în cauza principală.

54

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările a doua‑a noua că articolul 101 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că o reglementare națională care, pe de o parte, nu permite avocatului și clientului său să convină o remunerație cu o valoare inferioară valorii minime stabilite printr‑un regulament adoptat de o organizație profesională a avocaților, precum Consiliul Superior al Baroului, și, pe de altă parte, nu autorizează instanța să dispună rambursarea unei valori a onorariilor inferioare acestei valori minime trebuie considerată ca reprezentând o restrângere a concurenței „prin obiect”, în sensul acestei dispoziții. În prezența unei asemenea restrângeri, nu pot fi invocate obiectivele legitime pretins urmărite de reglementarea națională menționată, pentru a exclude comportamentul în cauză de la interdicția acordurilor și a practicilor de restrângere a concurenței, prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE.

55

Prin intermediul celei de a zecea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care constată că un regulament care stabilește onorariile avocațiale minimale și care a devenit obligatoriu printr‑o reglementare națională încalcă interdicția prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE, instanța națională este totuși obligată să utilizeze valorile minime prevăzute de acest regulament, în măsura în care aceste valori reflectă prețurile reale ale pieței serviciilor de avocat.

56

În această privință și astfel cum reiese din răspunsul la prima întrebare, dacă o instanță națională constată că un regulament care stabilește onorariile avocațiale minimale încalcă articolul 101 alineatul (1) TFUE, ea este obligată să refuze aplicarea reglementării naționale care prevede obligativitatea acestui regulament.

57

În plus, trebuie amintit că, întrucât articolul 101 TFUE este o dispoziție fundamentală indispensabilă pentru îndeplinirea misiunilor conferite Uniunii și în special pentru funcționarea pieței interne, autorii tratatului au prevăzut în mod expres la articolul 101 alineatul (2) TFUE că acordurile și deciziile interzise în temeiul acestui articol sunt nule de drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss,C‑126/97, EU:C:1999:269, punctul 36, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan, C‑453/99, EU:C:2001:465, punctele 20 și 21).

58

Această nulitate, care poate fi invocată de oricine, se impune instanței de îndată ce sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 101 alineatul (1) TFUE și acordul vizat nu poate justifica acordarea unei exceptări în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE. Întrucât nulitatea menționată la articolul 101 alineatul (2) TFUE are un caracter absolut, un acord nul în temeiul acestei dispoziții nu produce efecte în raporturile dintre contractanți și nu este opozabil terților. În plus, ea este de natură să afecteze toate efectele, trecute sau viitoare, ale acordului sau deciziei în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan, C‑453/99, EU:C:2001:465, punctul 22, precum și jurisprudența citată).

59

În speță, instanța de trimitere ridică problema dacă nu ar trebui, în orice caz, să fie obligată să aplice valorile prevăzute de Regulamentul nr. 1 privind onorariile avocațiale minimale, mai precis chiar și în cazul în care acest regulament ar trebui declarat nul, în sensul articolului 101 alineatul (2) TFUE. Ea justifică această întrebare prin faptul că valorile prevăzute de regulamentul menționat reflectă prețurile de piață reale ale serviciilor de avocat, întrucât toți avocații sunt obligați să fie membri ai asocierii care a adoptat același regulament.

60

Or, trebuie subliniat că prețul unui serviciu care este stabilit într‑un acord sau într‑o decizie adoptate de toți actorii de pe piață nu poate fi considerat ca reprezentând un preț real de piață. Dimpotrivă, concertarea cu privire la prețurile serviciilor de către toți actorii de pe piață, care constituie o denaturare gravă a concurenței, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, împiedică tocmai aplicarea prețurilor reale ale pieței.

61

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a zecea întrebare că articolul 101 alineatul (2) TFUE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care constată că un regulament care stabilește onorariile avocațiale minimale și care a devenit obligatoriu printr‑o reglementare națională încalcă interdicția prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE, instanța națională este obligată să refuze aplicarea respectivei reglementări naționale, inclusiv atunci când valorile minime prevăzute de acest regulament reflectă prețurile reale ale pieței serviciilor de avocat.

62

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: