1.

Sectorul serviciilor de călătorie și al turismului a fost unul dintre cele mai puternic afectate de pandemia de COVID-19, impactul acesteia asupra întregii industrii de turism fiind fără precedent ( 2 ). Izbucnirea pandemiei a condus la anulări în masă ale pachetelor de vacanță, fără efectuarea altor noi rezervări. Acestea au generat importante probleme de lichiditate pentru organizatorii de pachete de servicii de călătorie, care s‑au confruntat cu un mare număr de cereri de rambursare. În acest context, prezenta cauză ridică întrebări cu privire la domeniul de aplicare al protecției călătorilor în caz de insolvență a operatorilor de turism, protecție reglementată la articolul 17 alineatul (1) din Directiva (UE) 2015/2302 ( 3 ).

2.

Astfel cum se precizează în considerentele (39) și (40) ale Directivei 2015/2302:

3.

Articolul 12 din Directiva 2015/2302, intitulat „Rezilierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie și dreptul de retragere înainte de începerea executării pachetului”, prevede:

„(1)   Statele membre asigură călătorului posibilitatea de a rezilia contractul privind pachetul de servicii de călătorie în orice moment înainte de începerea executării pachetului. În cazul în care călătorul reziliază contractul privind pachetul de servicii de călătorie în temeiul prezentului alineat, călătorul poate fi obligat să plătească organizatorului un comision de reziliere adecvat și justificabil. […]

(2)   În pofida alineatului (1), călătorul are dreptul să rezilieze contractul privind pachetul de servicii de călătorie înainte de începerea executării pachetului fără a plăti vreun comision de reziliere în cazul unor circumstanțe inevitabile și extraordinare care se produc la locul de destinație sau în vecinătatea imediată a acestuia și care afectează în mod semnificativ executarea pachetului sau care afectează semnificativ transportul pasagerilor la destinație. În cazul rezilierii contractului privind pachetul de servicii de călătorie în temeiul prezentului alineat, călătorul are dreptul la o rambursare completă a oricărei plăți efectuate pentru pachet, dar nu are dreptul la vreo despăgubire suplimentară.

(3)   Organizatorul poate rezilia contractul privind pachetul de servicii de călătorie și poate oferi călătorului rambursarea completă a tuturor plăților efectuate pentru pachet, dar nu este răspunzător pentru plata unor despăgubiri suplimentare, în cazul în care:

[…]

(4)   Organizatorul efectuează orice rambursare necesară în temeiul alineatelor (2) și (3) sau, în ceea ce privește alineatul (1), rambursează orice plăți efectuate de către sau pe seama călătorului pentru pachetul respectiv, din care se scade comisionul de reziliere corespunzător. Aceste restituiri sau rambursări se efectuează către călător fără întârzieri nejustificate și, în orice caz, nu mai târziu de 14 zile de la rezilierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie.

[…]”

4.

Articolul 17 din Directiva 2015/2302, intitulat „Eficacitatea și domeniul de aplicare al protecției în caz de insolvență”, prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că organizatorii stabiliți pe teritoriul lor oferă garanții privind rambursarea tuturor plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor, în măsura în care serviciile relevante nu sunt furnizate ca urmare a insolvenței organizatorului. În cazul în care în contractul privind pachetul de servicii de călătorie este inclus transportul de pasageri, organizatorii asigură și garanții pentru repatrierea călătorilor. Se poate oferi continuarea pachetului.

[…]

(2)   Garanția prevăzută la alineatul (1) este efectivă și acoperă costurile previzibile în mod rezonabil. Aceasta se referă la valorile plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor în legătură cu pachetele, ținând cont de perioada scursă între avansurile plătite și plățile finale și finalizarea pachetelor, precum și de costurile estimate ale repatrierii în caz de insolvență a organizatorului.

[…]

(5)   Pentru serviciile de călătorie care nu au fost efectuate, rambursările se acordă fără întârzieri nejustificate după solicitarea călătorului.”

5.

Articolul 3 din Verordnung der Bundesministerin für Digitalisierung und Wirtschaftsstandort über Pauschalreisen und verbundene Reiseleistungen (Ordinul ministrului digitalizării și afacerilor economice privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate) are următorul cuprins:

„(1)   Agențiile de turism se asigură că vor fi rambursate călătorului:

[…]”

6.

Articolul 54 prima teză din Loi relative à la vente de voyages à forfait, de prestations de voyage liées et de services de voyage (Legea belgiană privind vânzarea pachetelor de servicii de călătorie, a serviciilor de călătorie asociate și a serviciilor de călătorie) din 21 noiembrie 2017 (Moniteur belge nr. 2017014061 din 1 decembrie 2017, p. 106673) (denumită în continuare „Legea privind pachetele de servicii de călătorie”) prevede:

„Organizatorii și comercianții cu amănuntul stabiliți în Belgia oferă garanții privind rambursarea tuturor plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor, în măsura în care serviciile relevante nu sunt furnizate ca urmare a insolvenței organizatorului.”

7.

Arrêté Royal relatif à la protection contre l’insolvabilité lors de la vente de voyages à forfait, de prestations de voyage liées et de services de voyage (Decretul regal privind protecția în caz de insolvență în ceea ce privește vânzarea pachetelor de călătorie, a serviciilor de călătorie asociate și a serviciilor de călătorie) din 29 mai 2018 (Moniteur belge nr. 2018012508 din 11 iunie 2018, p. 48438) (denumit în continuare „decretul regal”) definește modul în care trebuie să fie furnizată garanția prevăzută la articolul 54 din Legea privind pachetele de servicii de călătorie.

8.

Potrivit articolului 12 alineatul 1 din decretul regal:

„În cazul insolvenței organizatorului, contractul de asigurare oferă următoarea garanție:

9.

Articolul 13 prima teză din decretul regal prevede:

„Rambursarea privește toate plățile pe care beneficiarul le‑a efectuat către organizator pentru contractul privind pachetul de servicii de călătorie, în măsura în care contractul nu a fost executat ca urmare a insolvenței organizatorului sau toate plățile efectuate pentru serviciile de călătorie care nu au fost furnizate ca urmare a insolvenței organizatorului.”

10.

La 3 martie 2020, un consumator austriac a încheiat un contract privind un pachet de servicii de călătorie cu organizatorul unor astfel de servicii, Flamenco Sprachreisen GmbH (denumit în continuare „Flamenco”), pentru o călătorie în Spania. Călătoria a fost programată să aibă loc în perioada 3 mai 2020-2 iunie 2020. Consumatorul a plătit întregul preț al călătoriei, la 9 martie 2020.

11.

La 16 martie 2020, consumatorul a reziliat contractul privind pachetul de servicii de călătorie din cauza circumstanțelor inevitabile și extraordinare legate de izbucnirea pandemiei de COVID-19. Dreptul de a rezilia contractul nu a fost contestat în litigiul principal.

12.

La 20 mai 2020, s‑a deschis procedura de insolvență a societății Flamenco în fața Landesgericht Linz (Tribunalul Regional din Linz, Austria). Flamenco și‑a încetat activitatea. În urma distribuirii finale a activelor întreprinderii, procedura de insolvență a fost încheiată prin ordonanța din 9 iunie 2022, care a devenit definitivă.

13.

La 8 iunie 2020, lichidatorul a dispus oficial rezilierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie.

14.

Consumatorul și‑a cesionat dreptul de creanță pe care îl avea față de societatea Flamenco privind rambursarea plăților efectuate pentru pachet în favoarea Bundesarbeitskammer (Camera Federală a Lucrătorilor din Austria), care este reclamanta din litigiul principal.

15.

Reclamanta a introdus o acțiune împotriva HDI Global SE, asigurătorul societății Flamenco. HDI Global a contestat acțiunea, susținând că nu avea obligația de a rambursa consumatorul, întrucât insolvența nu era motivul care stătea la baza neexecutării serviciilor de călătorie. Reclamanta a susținut că existența unei astfel de legături de cauzalitate nu este obligatorie, în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302.

16.

Instanța de trimitere precizează că atât textul articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302, cât și cel al dispoziției naționale de transpunere a acestui articol indică faptul că trebuie să existe o legătură de cauzalitate între insolvență și lipsa de furnizare a serviciilor de călătorie. Aceasta ar însemna că protecția în caz de insolvență nu acoperă cererile de rambursare în cazul în care contractul privind pachetul de servicii de călătorie este reziliat înainte ca un organizator să devină insolvabil. Cu toate acestea, instanța de trimitere observă că considerentul (39) al Directivei 2015/2302 indică contrariul, având în vedere că acesta impune statelor membre să asigure garanții privind rambursarea „tuturor sumelor achitate de către sau în numele călătorilor”. Interpretarea potrivit căreia articolul 17 alineatul (1) include rambursarea tuturor plăților efectuate este susținută și de obiectivul de asigurare a unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, prevăzut la articolul 114 alineatul (3) TFUE și la articolul 169 TFUE, precum și la articolul 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

17.

Instanța de trimitere se întreabă de asemenea dacă faptul că organizatorul a devenit insolvent atunci când călătoria a fost programată să aibă loc sau faptul că motivul rezilierii contractului și, indirect, al insolvenței îl reprezintă aceeași circumstanță excepțională, și anume pandemia de COVID-19, este relevant pentru interpretarea articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302.

18.

Considerând că soluționarea litigiului cu care a fost sesizat depinde de interpretarea Directivei 2015/2302, Bezirksgericht für Handelsachen Wien (Tribunalul Districtual pentru Cauze Comerciale din Viena, Austria), a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

19.

Părțile din litigiul principal, guvernul elen și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceste părți au prezentat și observații orale în ședința care a avut loc la 7 decembrie 2023.

20.

Reclamanții sunt consumatori, în timp ce pârâta, MS Amlin Insurance SE, este asigurătorul în caz de insolvență al societății Exclusive Destinations NV, organizatorul serviciilor de călătorie.

21.

La 13 noiembrie 2019, primul reclamant a încheiat, prin intermediul unui revânzător, un contract privind un pachet de servicii de călătorie cu societatea Exclusive Destinations. Pachetul de servicii de călătorie a fost programat pentru luna martie 2020.

22.

Din cauza pandemiei de COVID-19, călătoria a fost reprogramată să aibă loc în luna noiembrie 2020, la un preț mai mare. Prețul inițial fusese deja plătit organizatorului.

23.

În luna octombrie 2020, revânzătorul, la solicitarea consumatorilor, a notificat organizatorul în legătură cu decizia acestora de a rezilia contractul și de a primi o rambursare integrală. Organizatorul a confirmat că va lua măsurile necesare pentru a face acest lucru.

24.

Prin hotărârea din 8 decembrie 2020, Ondernemingsrechtbank Gent (Tribunalul Comercial din Gent, Belgia) a declarat organizatorul insolvabil.

25.

La 9 decembrie 2020, revânzătorul a rambursat consumatorilor o parte din prețul pachetului care nu fusese încă plătit organizatorului.

26.

La 22 ianuarie 2021, MS Amlin Insurance a fost somată să ramburseze întregul cuantum al prețului achitat pentru serviciile de călătorie. Societatea menționată a refuzat să dea curs solicitării, întrucât rezilierea contractului nu era cauzată de insolvența organizatorului serviciilor de călătorie Exclusive Destinations.

27.

Consumatorii au solicitat recuperarea prețului achitat în fața instanței de trimitere. În susținerea cererii lor, aceștia au afirmat că condițiile generale ale contractului de asigurare încheiat între MS Amlin Insurance și Exclusive Destinations acoperă în mod explicit rambursarea călătorului/călătorilor cu sumele achitate organizatorului asigurat la data încheierii contractului sau după această dată.

28.

MS Amlin Insurance contestă faptul că situația reclamanților intră sub incidența contractului de asigurare, pentru motivul că garanția privind asigurarea este aplicabilă doar acelor rambursări legate de o călătorie care nu a avut loc ca urmare a insolvenței organizatorului.

29.

Instanța de trimitere consideră că garanția prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 este obligatorie doar în măsura în care serviciile relevante nu sunt furnizate ca urmare a insolvenței organizatorului. În opinia sa, Directiva 2015/2302 nu prevede garanții obligatorii atunci când serviciile nu sunt furnizate pentru orice alt motiv decât insolvența organizatorului, ca de exemplu atunci când contractul privind pachetul de servicii de călătorie este reziliat de călător din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare, în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2015/2302.

30.

Instanța de trimitere observă că textul articolului 54 din Legea privind pachetele de servicii de călătorie, care transpune Directiva 2015/2302, corespunde în esență cu cel al articolului 17 alineatul (1) din aceasta din urmă, fără a prevedea o protecție mai extinsă.

31.

Având în vedere textul Directivei 2015/2302 și cel al transpunerii acesteia în dreptul național, instanța de trimitere consideră că cererea consumatorilor din litigiul principal nu este asigurată și că în mod normal ea trebuie respinsă.

32.

Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă un astfel de rezultat este compatibil cu obiectivul de asigurare a unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor și dacă acesta ar putea da naștere la o inegalitate de tratament.

33.

Mai precis, instanța de trimitere subliniază în primul rând că, în temeiul Directivei 90/314/CEE a Consiliului ( 4 ), Curtea a statuat că obiectivul garanției privind rambursarea sumelor plătite de consumatori este acela de a‑i proteja pe aceștia împotriva riscurilor economice care rezultă din insolvența sau din falimentul organizatorului călătoriei ( 5 ).

34.

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că, în caz de insolvență, există în linii mari două categorii de călători care suportă un risc economic în raport cu prețul plătit. Prima categorie include călătorii a căror călătorie nu poate avea loc ca urmare a faptului că organizatorul devine insolvent. Acești călători suferă o pierdere financiară, întrucât pierd prețul plătit al călătoriei. În cea de a doua categorie se numără călătorii care au dreptul la o rambursare integrală a prețului plătit al călătoriei ca urmare a rezilierii contractului lor privind pachetul de servicii de călătorie din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare. Și acești călători suferă o pierdere financiară în cazul în care organizatorul devine insolvent după rezilierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie, însă înainte ca prețul serviciilor de călătorie să le fi fost rambursat.

35.

Instanța de trimitere subliniază că ambele categorii de călători suportă același risc economic. Aceasta recunoaște că situația celor două categorii de călători este diferită în alte privințe. De exemplu, insolvența unui organizator face ca executarea contractului privind pachetul de servicii de călătorie să fie permanent imposibilă, în timp ce circumstanțele inevitabile și extraordinare au în general un caracter temporar. În plus, prima categorie de călători are la dispoziție un contract privind pachetul de servicii de călătorie în cazul în care organizatorul devine insolvent, în timp ce cea de a doua categorie de călători și‑a reziliat contractul înainte ca organizatorul să devină insolvent. Totuși, instanța de trimitere se întreabă în ce măsură acești factori sunt de natură să justifice o diferență de tratament.

36.

Considerând că soluționarea litigiului cu care a fost sesizat depinde de interpretarea Directivei 2015/2302, Nederlandstalige Ondernemingsrechtbank Brussel (Tribunalul Comercial Neerlandofon din Bruxelles, Belgia) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 17 alineatul (1) din [Directiva 2015/2302] trebuie interpretat în sensul că garanțiile pe care acesta le impune sunt aplicabile și în ceea ce privește rambursarea tuturor sumelor achitate deja de către sau în numele călătorilor, în cazul în care călătorul reziliază contractul privind pachetul de servicii de călătorie din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare, în sensul articolului 12 alineatul (2) din această directivă, iar organizatorul este declarat insolvent după rezilierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie în acest temei, însă înainte ca respectivele sume să fi fost efectiv rambursate călătorului, ceea ce ar conduce la suportarea de către respectivul călător a unei pierderi financiare și, în consecință, a unui risc economic în cazul insolvenței organizatorului?”

37.

Părțile din litigiul principal, guvernele belgian, danez și elen, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European și Comisia au depus observații scrise. Cu excepția guvernului danez, aceste părți au prezentat și observații orale în ședința care a avut loc la 7 decembrie 2023.

38.

Prin decizia Curții din 24 octombrie 2023, cauzele C‑771/22 și C‑45/23 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale și în vederea pronunțării hotărârii.

39.

Prin intermediul întrebărilor adresate, care trebuie abordate împreună, instanțele de trimitere urmăresc în esență să se stabilească domeniul de aplicare al protecției în caz de insolvență în ceea ce privește rambursarea tuturor plăților efectuate de călători, prevăzut la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302.

40.

Mai precis, prin intermediul primei întrebări formulate în cauza C‑771/22 și prin cel al unicei întrebări formulate în cauza C‑45/23, instanțele de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă garanția privind o rambursare acoperă doar acele plăți efectuate de către sau pe seama călătorilor, în cazul în care călătoria sau vacanța nu a avut loc ca urmare a insolvenței organizatorului sau și acele plăți efectuate de către sau pe seama călătorilor care au reziliat contractul din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2015/2302, înainte de apariția insolvenței organizatorului.

41.

Cu titlu preliminar, trebuie reținut faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii este necesar să se țină seama nu doar de termenii acesteia, ci, în egală măsură, de contextul său, de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte și, după caz, de geneza sa ( 6 ).

42.

Potrivit de asemenea unei jurisprudențe constante, o interpretare a unei dispoziții din dreptul Uniunii nu poate avea ca rezultat să lipsească de orice efect util textul clar și precis al acestei dispoziții. Astfel, din moment ce sensul unei dispoziții a dreptului Uniunii reiese fără ambiguitate chiar din modul de redactare a acesteia, Curtea nu se poate abate de la această interpretare ( 7 ).

43.

În sfârșit, în măsura în care instanța de trimitere din cauza C‑45/23 are îndoieli cu privire la validitatea articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302, trebuie amintit că, potrivit unui principiu general de interpretare, un act al Uniunii trebuie interpretat, în măsura posibilului, așa încât să nu se repună în discuție validitatea acestuia și în conformitate cu dreptul primar în ansamblul său și în special cu prevederile cartei. Astfel, atunci când un text de drept derivat al Uniunii poate primi mai multe interpretări, trebuie să prevaleze mai degrabă acea interpretare care determină conformitatea dispoziției cu dreptul primar decât cea care conduce la constatarea incompatibilității sale cu acesta ( 8 ).

44.

Prin urmare, trebuie să se stabilească încă de la început dacă textul articolului 17 alineatul (1) poate primi mai multe interpretări.

45.

Articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 prevede că organizatorii oferă garanții privind rambursarea tuturor plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor, „în măsura în care serviciile relevante nu sunt furnizate ca urmare a insolvenței organizatorului”.

46.

Instanțele de trimitere din ambele cauze consideră că textul articolului 17 alineatul (1) impune existența unei legături de cauzalitate între insolvență și neexecutarea serviciilor, condiționând acoperirea cererilor de rambursare de neexecutarea ca urmare a insolvenței. Efectul acestei legături de cauzalitate sau condiționări ar părea că exclude de la garanție cererile de rambursare neonorate (necontestate), care au fost formulate ca urmare a rezilierii contractului înainte de insolvență.

47.

În observațiile lor scrise, părțile exprimă puncte de vedere divergente în ceea ce privește întrebarea dacă articolul 17 alineatul (1) exclude în mod clar cererile de rambursare neonorate sau dacă acesta ar putea primi mai multe interpretări. În mod schematic, HDI Global, MS Amlin Insurance, guvernele belgian și danez, precum și Comisia consideră că textul articolului 17 alineatul (1) impune existența unei legături clare de cauzalitate între insolvență și neexecutarea contractului (sau executarea neconformă cu respectivul contract). Bundesarbeitskammer, A și guvernul elen adoptă punctul de vedere contrar. Parlamentul a susținut că este posibilă interpretarea articolului 17 alineatul (1) în lumina principiului egalității de tratament, în sensul că această dispoziție include cererile tuturor călătorilor, astfel încât problema validității acesteia nu se ridică de la bun început. Consiliul nu a adoptat nicio poziție cu privire la acest aspect.

48.

În această privință, trebuie subliniat că sintagma „în măsura în care serviciile relevante nu sunt furnizate ca urmare a insolvenței organizatorului” și în special expresia „ca urmare a” ar putea fi interpretate, la prima vedere, ca însemnând faptul că garanția privind rambursarea impune existența unei legături de cauzalitate între lipsa furnizării serviciilor și insolvență. Și versiunea în limba franceză a dispoziției menționate ( 9 ), precum și alte versiuni lingvistice ( 10 ) ar putea fi interpretate în același mod, prin faptul că acestea subliniază toate că lipsa executării contractului trebuie să reprezinte o consecință directă a insolvenței.

49.

Problema interpretării acestei dispoziții ar putea fi soluționată dacă s‑ar adopta argumentul invocat de Bundesarbeitskammer, susținut și de guvernul elen în ședință, în ceea ce privește semnificația noțiunii de „servicii relevante”. În concluziile prezentate de Bundesarbeitskammer și de guvernul elen, noțiunea de „servicii relevante” trebuie înțeleasă în sens larg ca incluzând orice obligație pe care o are organizatorul în legătură cu contractul privind serviciile de călătorie, inclusiv rambursarea.

50.

Nu suntem convinși că noțiunea de „servicii” trebuie înțeleasă ca incluzând cererile de rambursare. În primul rând, natura juridică a rambursării este cea a unui drept de creanță pe care îl are călătorul față de organizator. Dreptul călătorului de a obține o rambursare nu poate fi clasificat drept „serviciu” care trebuie efectuat.

51.

În al doilea rând, din contextul din care face parte articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 rezultă în mod clar că noțiunea de „servicii relevante” trebuie înțeleasă ca însemnând „servicii de călătorie”. Noțiunea de „serviciu de călătorie” este definită la articolul 3 alineatul (1) ca însemnând transportul de pasageri, cazarea, închirierea de autoturisme și orice alt serviciu turistic care nu este parte intrinsecă a unui serviciu de călătorie. Articolul 17 alineatul (5) prevede că pentru „serviciile de călătorie” care nu au fost efectuate rambursările se acordă fără întârzieri nejustificate. Și în considerentul (39) este menționată sintagma „serviciile de călătorie nu sunt efectuate […]”. Articolul 19 alineatul (1), care reglementează protecția în caz de insolvență în ceea ce privește serviciile de călătorie asociate, face referire la lipsa de efectuare a unui „serviciu de călătorie”. În sens mai larg, articolul 13 alineatul (1), care reglementează răspunderea pentru executarea pachetului, face trimitere la executarea „serviciilor de călătorie” incluse în contractul privind pachetul de servicii de călătorie. Rezultă că, în contextul Directivei 2015/2302, noțiunea de „servicii” trebuie înțeleasă în contextul unui contract privind pachetul de servicii de călătorie care include serviciile de călătorie.

52.

Acestea fiind spuse, chiar dacă dreptul legal la rambursare nu poate fi înțeles ca fiind un „serviciu relevant”, trebuie să se observe că acesta prezintă o legătură intrinsecă cu executarea contractului privind serviciile de călătorie. Aceasta ar putea indica faptul că consecințele acoperirii asigurării cererii de rambursare nu pot fi diferențiate în funcție de aspectul dacă cererea relevantă a luat naștere ca urmare a rezilierii contractului privind serviciile de călătorie sau ca urmare a neexecutării serviciilor de călătorie.

53.

În plus, trebuie să se sublinieze că articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 ar putea fi înțeles, așa cum a susținut în esență Bundesarbeitskammer, ca semnificând pur și simplu faptul că prețul achitat pentru serviciile de călătorie care au fost deja parțial furnizate nu este rambursat în caz de insolvență.

54.

Articolul 17 alineatul (1) din directiva menționată ar putea fi înțeles și ca furnizând acoperirea asigurării în toate situațiile în care, ca urmare a insolvenței organizatorului, călătorii au achitat prețul călătoriei fără a beneficia de serviciile organizatorului.

55.

Înțeles în acest din urmă mod, articolul 17 alineatul (1) este o dispoziție care sporește eficiența protecției în caz de insolvență prin includerea tuturor situațiilor de neexecutare a serviciilor de călătorie ca urmare a insolvenței organizatorului, fără să însemne însă că exclude cererile de rambursare a plăților neonorate (necontestate).

56.

Considerentul (39) al directivei întărește această din urmă interpretare a articolului 17 alineatul (1). Potrivit considerentului respectiv, statele membre trebuie să se asigure că acei călători care achiziționează un pachet sunt „pe deplin protejați” în cazul insolvenței organizatorului și că acesta oferă garanții privind rambursarea „tuturor sumelor” achitate de către sau în numele călătorilor. Acest considerent prevede de asemenea că statele membre trebuie să se asigure că protecția este „efectivă”.

57.

Este de asemenea important să se menționeze că termenii în care este formulat articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 comportă similitudini cu termenii utilizați în jurisprudența Curții în ceea ce privește interpretarea „predecesorului” acestuia, și anume articolul 7 din Directiva 90/314. Mai precis, Hotărârea Verein für Konsumenteninformation ( 11 ) privea chestiunea dacă această din urmă dispoziție ar trebui interpretată ca incluzând și situația în care un hotelier obligă călătorul să plătească furnizarea cazării, susținând că respectiva sumă nu îi va fi niciodată plătită de organizatorul de servicii de călătorie devenit insolvabil. Curtea a statuat că articolul 7 din Directiva 90/314 includea și o astfel de situație, având în vedere obiectivul acestuia, care este acela de a proteja consumatorii împotriva riscurilor care rezultă din insolvența organizatorului. Curtea a constatat că sumele plătite de călător organizatorului de servicii de călătorie ar trebui să îi fie rambursate, întrucât „ca urmare a insolvabilității acestuia din urmă, serviciile convenite nu i‑au fost furnizate de organizator” ( 12 ). Din această jurisprudență rezultă că situațiile care intră în domeniul de aplicare al articolului 7 din Directiva 90/314 ar trebui interpretate în sens larg.

58.

Sintagma „ca urmare a insolvenței organizatorului”, utilizată în prezent în cuprinsul articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302, ar putea fi înțeleasă ca reflectând sintagma utilizată în Hotărârea Verein für Konsumenteninformation. În loc să însemne că exclude cererile de rambursare neonorate de la garanția în caz de insolvență, textul articolului 17 alineatul (1) ar putea fi înțeles ca însemnând faptul că această dispoziție include toate situațiile de risc care rezultă din insolvența organizatorului de servicii de călătorie.

59.

Guvernele care au prezentat Curții observații scrise au exprimat puncte de vedere divergente în ceea ce privește semnificația textului articolului 17 alineatul (1). În timp ce guvernul belgian a considerat că această dispoziție nu include cererile de rambursare neonorate, guvernul elen ( 13 ) a adoptat punctul de vedere contrar. Guvernul danez a susținut că dreptul Uniunii nu este armonizat în ceea ce privește acest aspect și că statele membre (la fel ca în cazul Danemarcei) ar trebui să rămână competente să asigure un nivel mai ridicat de protecție ( 14 ). Astfel de puncte de vedere divergente ale guvernelor naționale demonstrează cel puțin faptul că textul articolului 17 alineatul (1) este formulat în așa fel încât acesta nu trebuie considerat ca excluzând fără echivoc cererile de rambursare neonorate ( 15 ).

60.

Indiferent de modul de formulare adoptat în ceea ce privește legătura de cauzalitate, mai există o expresie în cuprinsul articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 care poate da naștere unor diverse interpretări. Această dispoziție face referire la „insolvența organizatorului”. Cu toate acestea, considerentul (39) al aceleași directive se referă în sens mai larg la „problemele de lichiditate” ale organizatorului. După cum a subliniat Bundesarbeitskammer, în cazul în care noțiunea de „insolvență a organizatorului” ar fi interpretată în sens restrâns ca însemnând data oficială a deschiderii procedurii de insolvență, aceasta ar însemna că cererile de rambursare pentru serviciile care nu au fost furnizate și care au luat naștere cu puțin timp înainte de data deschiderii procedurii de insolvență din cauza problemelor de lichiditate ale organizatorului nu sunt acoperite de garanție.

61.

Având în vedere cele prezentate mai sus, considerăm că, din textul actual al articolului 17 alineatul (1), nu reiese în mod explicit că cererile de rambursare formulate de călători înainte de apariția insolvenței sunt excluse din domeniul de aplicare al protecției prevăzut de această dispoziție ( 16 ).

62.

Potrivit unei jurisprudențe constante, geneza unei dispoziții a dreptului Uniunii poate de asemenea să ofere elemente importante pentru interpretarea acesteia ( 17 ).

63.

În observațiile sale scrise, precum și în susținerile sale orale, Comisia a invocat argumente referitoare la geneza articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302, care conduc, în opinia sa, la concluzia că legiuitorul Uniunii a intenționat să excludă de la aplicarea garanției cererile de rambursare care iau naștere înainte ca organizatorul să devină insolvabil. Pentru a examina în mod corespunzător poziția adoptată de Comisie, este util să identificăm pe scurt geneza articolului 17 alineatul (1), începând cu predecesorul acestuia.

64.

Potrivit articolului 7 din Directiva 90/314, organizatorii erau obligați să aducă „garanții suficiente pentru a asigura, în caz de insolvență, rambursarea sumelor achitate de consumator și repatrierea acestuia”. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, începând cu Hotărârea Dillenkofer ( 18 ), obiectivul acestui articol a fost acela „de a proteja în integralitate drepturile consumatorilor menționate în această dispoziție și, astfel, de a‑i proteja pe aceștia din urmă împotriva tuturor riscurilor definite de acest articol și care rezultă din insolvența organizatorului de călătorii” ( 19 ). Aceste riscuri sunt „inerente contractului încheiat între cumpărător și organizatorul de pachete turistice” și „decurg din plata în avans a prețului pachetului” ( 20 ).

65.

Comisia a subliniat că obiectivul general al propunerii sale de abrogare a Directivei 90/314 ( 21 ) era acela de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, consacrat la articolul 169 TFUE. În ceea ce privește protecția în caz de insolvență, această instituție a explicat că propunerea urmărea menținerea aceluiași nivel de protecție. Astfel, considerentul (34) și articolul 15 din propunerea Comisiei au avut la bază nivelul existent de protecție ( 22 ).

66.

Cu toate acestea, Comisia a explicat că în cursul procesului legislativ a avut loc o schimbare de direcție în ceea ce privește domeniul de aplicare al protecției în caz de insolvență.

67.

În acest sens, Comisia face referire la expunerea de motive a Consiliului, mai precis la poziția acestuia în primă lectură în vederea adoptării propunerii legislative ( 23 ). La punctul 15 din documentul menționat, Consiliul a afirmat că textul (directivei care reglementează protecția în caz de insolvență) menționează că „protecția în caz de insolvență ar trebui să prevadă o acoperire adecvată în toate circumstanțele probabile și să reflecte nivelul riscului financiar reprezentat de activitățile comerciantului, dar că această răspundere nu ar trebui să fie nelimitată”. În cuprinsul aceluiași punct, se precizează că „[r]ăspunderea în cadrul sistemului de protecție în caz de insolvență ar trebui să se aplice numai circumstanțelor care reflectă o evaluare normală a riscului” și că „o protecție eficace în caz de insolvență nu ar trebui să ia în considerare riscuri foarte reduse […]”.

68.

Potrivit Comisiei, textul articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302, astfel cum acesta a fost în cele din urmă adoptat de legiuitor, „se îndepărtează în mod considerabil” de textul articolului 7 din Directiva 90/314 și de cel al articolului 15 din propunerea Comisiei.

69.

Aspectele de mai sus determină Comisia să considere că articolul 17 alineatul (1) din directiva menționată impune existența unei legături de cauzalitate între insolvență și neexecutarea serviciilor de călătorie, care exclude cererile de rambursare neonorate.

70.

Interpretarea restrictivă a Comisiei în legătură cu domeniul de aplicare al articolului 17 alineatul (1) stă la baza Recomandării (UE) 2020/648 ( 24 ). Potrivit clauzelor care figurează în preambulul la această recomandare, „[î]n cazul în care organizatorii […] devin insolvabili, există riscul ca mulți călători […] să nu primească nicio rambursare, întrucât drepturile de creanță pe care aceștia le dețin față de organizatori […] nu sunt protejate” ( 25 ). Pentru a proteja călătorii de acest risc, Comisia a recomandat ca voucherele să beneficieze de o protecție împotriva insolvenței ( 26 ).

71.

Prezentarea Comisiei cu privire la istoricul legislativ al articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 ridică anumite îndoieli cu privire la semnificația lui. Această prezentare nu conduce însă în sine la concluzia că a existat o intenție clară a legiuitorului de a se îndepărta de la nivelul anterior de protecție și de la jurisprudența Curții și de a exclude cererile de rambursare ale călătorilor formulate înainte de apariția insolvenței.

72.

Contrar celor susținute de Comisie, Parlamentul a afirmat că textul Directivei 2015/2302 este destinat să asigure „continuitatea” dintre articolul 7 din Directiva 90/314 și articolul 17 din Directiva 2015/2302. Această din urmă dispoziție are ca obiectiv asigurarea în continuare a unui nivel ridicat și uniform de protecție a călătorilor, în sensul „extinderii și consolidării” acestei protecții.

73.

Mai precis, Parlamentul reamintește că, potrivit jurisprudenței Curții privind articolul 7 din Directiva 90/314, această dispoziție a fost interpretată în sensul că comportă „obligația de rezultat de a conferi călătorilor care au beneficiat de pachetul de servicii un drept la garanțiile de rambursare a sumelor achitate și de repatriere în caz de faliment al organizatorului de servicii de călătorie” ( 27 ). Această obligație de rezultat era deja explicită la momentul adoptării Directivei 2015/2302, neexistând ambiguități de eliminat sau lacune legislative de remediat în această privință ( 28 ).

74.

Parlamentul observă în plus că „nicio dispoziție și niciun preambul” la această directivă nu cuprinde o indicație potrivit căreia legiuitorul Uniunii a intenționat să aducă atingere acestei obligații de rezultat în scopul protecției călătorilor. Acesta precizează că ar fi contrar logicii și jurisprudenței constante să se considere că protecția acordată în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 nu se aplică în cazul în care călătorul și‑a exercitat dreptul de a rezilia contractul, consacrat la articolul 12 alineatul (2) din această directivă.

75.

În observațiile sale orale, Parlamentul a adoptat o poziție și cu privire la relevanța expunerii de motive a Consiliului. Parlamentul a susținut că din această expunere se poate deduce doar că modificările aduse propunerii Comisiei urmăreau să aducă clarificări în privința modului în care statele membre trebuiau să stabilească mecanismele privind insolvența. Respectivele modificări se refereau în principal la modul de calcul al riscului pe baza unor factori precum cifra de afaceri, plățile în avans sau variațiile sezoniere. În plus, Parlamentul a afirmat că intenția legiuitorului, reflectată în ultima parte a considerentului (40) al Directivei 2015/2302, de a asigura faptul că o protecție eficace în caz de insolvență nu ar trebui să ia în considerare riscuri foarte reduse, nu reiese din nicio dispoziție care ar putea limita protecția unui călător în caz de reziliere a contractului înainte de apariția insolvenței.

76.

În ceea ce privește Consiliul, în observațiile sale scrise, acesta nu a adoptat o poziție nici cu privire la interpretarea articolului 17 alineatul (1), nici, mai specific, cu privire la aspectul dacă legiuitorul Uniunii intenționa să excludă anumite cereri ale călătorilor de la protecția în caz de insolvență.

77.

În ședință, completul a adresat o întrebare Comisiei și Consiliului în sensul de examinare a posibilului motiv care a stat la baza modificării textului articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 în cursul procesului legislativ. În această privință, Comisia a precizat că articolul 12 alineatul (2) din directivă instituia un drept nou în favoarea călătorului de a rezilia contractul în cazul unor circumstanțe inevitabile și extraordinare, în timp ce dreptul corespunzător la rambursare nu era inclus în domeniul de aplicare al protecției prevăzut la articolul 17 alineatul (2) din directiva menționată. În opinia Comisiei, nivelul de protecție a consumatorilor nu a fost diminuat în comparație cu cel conferit prin directiva anterioară, această situație explicându‑se prin faptul că excluderea de la protecția în caz de insolvență se referă la cererile formulate ca urmare a exercitării unui drept care nu exista anterior.

78.

În răspuns la aceeași întrebare, Consiliul a afirmat că, în cazul în care Curtea ar considera că articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 trebuie interpretat ca excluzând de la protecția împotriva insolvenței cererile de rambursare ale călătorilor care sunt formulate înainte ca organizatorul să devină insolvabil, s‑ar putea considera că legiuitorul a adoptat o decizie politică de instituire a unui anumit sistem de protecție. Cu toate acestea, Consiliul nu a confirmat în mod explicit faptul că a existat intenția legislativă de a exclude anumite categorii de cereri.

79.

Din modul în care înțelegem poziția susținută de Comisie, există un fel de logică a „contraponderii”, care explică motivul pentru care, în opinia acesteia, articolul 17 alineatul (1) exclude cererile de rambursare neonorate. Contraponderea la noul drept recunoscut călătorilor de a rezilia contractul este limitarea protecției în caz de insolvență a respectivului drept. Potrivit argumentului prezentat în continuare de Comisie, întrucât dreptul de a rezilia contractul este nou, nu poate fi vorba despre o diminuare a nivelului de protecție a consumatorilor în comparație cu cel stabilit în dreptul Uniunii.

80.

Caracterul problematic al acestei poziții constă în faptul că se bazează pe presupuneri. Comisia a afirmat în ședință că această poziție este ceea ce ea „consideră” că reprezintă motivul justificativ al diferenței de formulare dintre textul propunerii sale și textul directivei, astfel cum aceasta a fost în cele din urmă adoptată.

81.

În plus, ideea că legiuitorul a intenționat să instituie un fel de „drept înjumătățit”, și anume dreptul la rambursare după rezilierea contractului în temeiul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2015/2302, însă fără a institui vreun drept corespunzător de protecție în caz de insolvență, nu se reflectă nicăieri în considerentele sau în documentele pe care s‑a întemeiat Comisia. După cum a observat în esență Parlamentul, expunerea de motive a Consiliului, la care Comisia a făcut referire, privește aspectul limitării garanției în cazul existenței unor riscuri foarte reduse, aspect care constituie obiectul unei alte dispoziții, și anume articolul 17 alineatul (2).

82.

În opinia noastră, există o neconcordanță și în ceea ce privește argumentul referitor la nivelul de protecție a consumatorilor. Este adevărat că dreptul unui călător de a rezilia contractul în cazul unor circumstanțe inevitabile și extraordinare nu era prevăzut în Directiva 90/314. Cu toate acestea, în cazul în care articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 ar fi interpretat ca excluzând cererile călătorilor formulate înainte de insolvență, această excludere nu trebuie să privească doar cererile formulate ca urmare a exercitării dreptului de reziliere a contractului în cazul unor circumstanțe inevitabile și extraordinare, ci trebuie să includă și cererile de rambursare formulate ca urmare a exercitării dreptului de reziliere a contractului de către organizator sau de către călător în alte circumstanțe stabilite în Directiva 2015/2302. De exemplu, călătorul are dreptul la rambursare în cazul rezilierii contractului de către organizator, în temeiul articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2015/2302, sau în cazul rezilierii contractului în temeiul articolului 11 alineatul (5) din aceasta. Respectivul drept la rambursare era deja prevăzut în Directiva 90/314 ( 29 ). În astfel de situații, nivelul de protecție a consumatorilor s‑ar diminua în comparație cu cel conferit prin sistemul anterior, în cazul în care s‑ar considera că dreptul corespunzător la rambursare nu ar mai fi acoperit de protecția împotriva insolvenței.

83.

În orice caz, având în vedere faptul că unul dintre colegiuitori, și anume Parlamentul, a adoptat poziția fermă potrivit căreia legiuitorul nu avea intenția de a limita domeniul de aplicare al protecției în caz de insolvență prevăzut la articolului 17 alineatul (1), nu este posibil să identificăm o intenție legislativă explicită în sens contrar ( 30 ).

84.

Având în vedere cele de mai sus, înainte de a proceda la o interpretare care este conformă cu dreptul primar al Uniunii în ansamblul său, este necesar să analizăm în continuare contextul în care această dispoziție este formulată și obiectivele urmărite de reglementarea din care aceasta face parte.

85.

În ceea ce privește contextul din care face parte articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302, trebuie să se sublinieze că prima teză a primului alineat al acestui articol prevede că garanțiile privesc rambursarea „tuturor plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor”. Articolul 17 alineatul (5) prevede că, „[p]entru serviciile de călătorie care nu au fost efectuate, rambursările se acordă fără întârzieri nejustificate după solicitarea călătorului”. Considerentul (39), care explică motivele ce au condus la adoptarea dispoziției în discuție, prevede că acei călători sunt „pe deplin protejați în cazul insolvenței organizatorului” și că organizatorii trebuie să se asigure că oferă garanții privind rambursarea „tuturor sumelor achitate”. Potrivit aceluiași considerent, „[p]rotecția efectivă implică disponibilitatea acesteia de îndată ce, drept consecință a problemelor de lichiditate ale organizatorului, serviciile de călătorie nu sunt efectuate […]”.

86.

După cum am subliniat mai sus ( 31 ), „punerea în aplicare” a protecției în caz de insolvență, în măsura în care serviciile relevante nu sunt furnizate ca urmare a insolvenței organizatorului, trebuie să fie asociată cu eficiența protecției în caz de insolvență. Prin urmare, articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 nu poate fi interpretat într‑un mod care să excludă anumite categorii de cereri de rambursare din domeniul de aplicare al protecției în caz de insolvență.

87.

Trebuie subliniat de asemenea că articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2015/2302 prevede un domeniu de aplicare diferit față de cel prevăzut la articolul 17 alineatul (1) din aceeași directivă, reglementând limitarea garanției privind rambursarea. Respectiva limitare se referă la acoperirea „costurilor previzibile în mod rezonabil”. Considerentul (40) explică faptul că „o protecție eficace în caz de insolvență nu ar trebui să ia în considerare riscuri foarte reduse, de exemplu insolvența simultană a mai multora dintre principalii organizatori, în cazul în care acest lucru ar afecta în mod disproporționat costul protecției, împiedicând astfel eficiența acesteia”.

88.

Exercitarea de către călători exclusiv a dreptului lor de reziliere a contractului, prevăzut la articolul 12 alineatul (2) din Directiva 2015/2302, și obligația asociată a organizatorului de a efectua o rambursare integrală în temeiul articolului 12 alineatul (4) nu pot fi însă considerate ca prezentând un „risc foarte redus”, care ar exclude plățile efectuate în avans de la garanție.

89.

În această privință, trebuie reamintit faptul că articolul 12 alineatul (2) recunoaște dreptul de reziliere a contractului în cazul unor circumstanțe inevitabile și extraordinare. Călătorii beneficiază de dreptul corespunzător la rambursare integrală. Acest drept, după cum reiese din articolul 23 alineatele (2) și (3) din Directiva 2015/2302, are caracter imperativ ( 32 ). Articolul 17 alineatul (1) trebuie interpretat în așa fel încât să se asigure deplina eficiență a dreptului de a rezilia contractul și de a obține rambursarea integrală în temeiul articolului 12 alineatul (2), iar nu într‑un mod care limitează eficiența acestui drept. În cazul în care un călător ar pierde beneficiul protecției în caz de insolvență doar ca urmare a faptului că a reziliat contractul înainte de insolvență, aceasta i‑ar putea descuraja de la bun început pe călători să își exercite drepturile. Astfel cum a constatat în esență Parlamentul, în cazul în care s‑ar admite că protecția în caz de insolvență nu este aplicabilă acelor călători care și‑au exercitat un drept conferit prin directivă, articolul 12 alineatul (2) ar fi lipsit de efectul său util.

90.

În sens mai larg, o interpretare diferită i‑ar pune pe călătorii care decid să rezilieze contractul înainte de începerea executării pachetului, în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2015/2302, de îndată ce aceștia intuiesc existența unor probleme de lichiditate ale organizatorului, într‑o poziție mai puțin favorabilă decât pe cei care decid să nu facă acest lucru. Într‑adevăr, într‑o astfel de situație, pot exista călători care vor prefera să plătească un comision de reziliere și să primească rambursarea sumei restante, în temeiul articolului 12 alineatul (4), în loc să își asume riscul unei posibile repatrieri ca urmare a faptului că insolvența survine în timpul călătoriilor lor.

91.

În continuare, trebuie să se observe că, potrivit articolului 17 alineatul (2) din Directiva 2015/2302, garanția acoperă „valorile plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor în legătură cu pachetele”. Factorii de determinare a modului de calcul al valorii garanției acoperitoare includ „perioada scursă între avansurile plătite și plățile finale și finalizarea pachetelor”. Considerentul (40) clarifică faptul că „protecția ar trebui să fie suficientă pentru a acoperi toate plățile previzibile efectuate de către sau în numele călătorilor în legătură cu pachetele în sezonul de vârf” ( 33 ). În general, potrivit aceluiași considerent, acest lucru va însemna că garanția trebuie să acopere „un procent suficient de ridicat din cifra de afaceri a organizatorului în cazul pachetelor”. Din articolul 17 alineatul (2) și din considerentul (40) reiese că toate plățile efectuate în legătură cu pachetele sunt incluse în calculul valorii protecției în caz de insolvență, care are la bază date privind cifra de afaceri ( 34 ). În schimb, temeiul juridic al cererii de rambursare a respectivelor plăți nu pare a avea vreo relevanță pentru calculul asigurării necesare.

92.

În sfârșit, excluderea de la protecția în caz de insolvență a cererilor de rambursare neonorate ar da naștere unei importante lipse de conformitate între articolul 17 alineatul (1) și informațiile precontractuale care trebuie furnizate călătorilor prin intermediul formularului relevant care figurează în partea A sau B din anexa I. Conținutul acestor informații standard evidențiază că, „[î]n cazul în care organizatorul sau, în unele state membre, comerciantul cu amănuntul devine insolvabil, plățile vor fi rambursate” ( 35 ). Trebuie menționat că, în cuprinsul informațiilor transmise călătorului, nu există niciun fel de condiție, indiferent de forma acesteia, potrivit căreia protecția în caz de insolvență este exclusă. Nu poate fi acceptat faptul că, astfel cum a observat în esență Bundesarbeitskammer, legiuitorul ar fi determinat călătorul să înțeleagă în mod eronat documentația, dându‑i impresia greșită, în cuprinsul formularului privind informațiile standard, că toți călătorii sunt protejați în caz de insolvență, în cazul în care, în realitate, doar anumiți călători ar fi fost protejați.

93.

În ceea ce privește obiectivul specific al articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302, acesta este de a proteja călătorii împotriva riscurilor care rezultă din insolvența organizatorului. În temeiul fostei Directive 90/314, în Hotărârea Verein für Konsumenteninformation, Curtea a reținut că riscurile care rezultă din insolvență, inerente contractului încheiat între călător și organizator, decurg din plata în avans a prețului pachetului ( 36 ). Prin urmare, Curtea a statuat că obiectivul prevăzut la articolul 7 din respectiva directivă presupune conferirea de drepturi călătorilor care au achiziționat pachete, care le garantează rambursarea sumelor achitate. Riscul care rezultă din insolvență nu s‑a modificat în cadrul directivei actuale. Prin urmare, obiectivul articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 trebuie să fie și acela de conferire în favoarea călătorilor care au achiziționat pachete de drepturi care le garantează acestora rambursarea sumelor achitate, inclusiv a dreptului de a adresa cereri de rambursare formulate înainte de insolvență.

94.

Interpretarea potrivit căreia toți călătorii trebuie să fie pe deplin protejați în caz de insolvență, inclusiv cei care au reziliat contractul înainte de insolvența organizatorului, este susținută și de scopul Directivei 2015/2302, care, astfel cum acesta este prevăzut la articolul 1 din aceasta, este de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. Obiectivul de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor este consacrat și în dreptul primar (articolul 169 TFUE și articolul 38 din cartă). O interpretare diferită, după cum a subliniat guvernul elen, ar însemna suportarea de către călător a unui risc economic combinat cu insolvența ulterioară a organizatorului de servicii de călătorie.

95.

Având în vedere cele de mai sus, contextul în care articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 este prevăzut și obiectivele urmărite de reglementarea din care acesta face parte susțin concluzia potrivit căreia protecția în caz de insolvență acoperă și cererile de rambursare ale călătorilor formulate înainte ca organizatorul să devină insolvabil.

96.

Așa cum s‑a subliniat deja mai sus ( 37 ), potrivit unui principiu general de interpretare, un act al Uniunii trebuie interpretat, în măsura posibilului, astfel încât să nu repună în discuție validitatea acestuia. De asemenea, în cazul în care o prevedere din dreptul Uniunii poate primi mai multe interpretări, trebuie să se acorde prioritate celei care este de natură să îi păstreze efectul util ( 38 ).

97.

În această privință, toate actele Uniunii trebuie să fie interpretate în conformitate cu dreptul primar în ansamblu, inclusiv cu principiul egalității de tratament, care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv ( 39 ).

98.

Având în vedere obiectivul de asigurare a unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor – consacrat în dreptul primar ( 40 ) – și obiectivul mai specific prevăzut la articolul 17 din Directiva 2015/2302, care este acela de a proteja călătorii împotriva riscului ce rezultă din insolvență ( 41 ), situațiile care intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții trebuie să fie comparate în special prin raportare la riscurile economice suportate de călători.

99.

În acest caz, situația călătorilor care formulează o cerere de rambursare după rezilierea contractului lor de servicii de călătorie (din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare) trebuie comparată cu cea a călătorilor care formulează o cerere de rambursare deoarece serviciile de călătorie nu sunt furnizate ca urmare a insolvenței organizatorului. După cum a subliniat guvernul elen în ședință, ambele categorii de călători sunt expuse aceluiași risc financiar, raportat la plățile pe care aceștia le‑au efectuat în avans către organizator, care ulterior devine insolvabil.

100.

Comisia, Consiliul și guvernul belgian, precum și Parlamentul au susținut în subsidiar că nu există vreo inegalitate de tratament între diferitele categorii de călători, întrucât situația acestora nu este comparabilă. Pe de o parte, călătorii care și‑au reziliat contractul înainte de apariția insolvenței nu dispun de niciun drept contractual de solicitare a executării serviciilor de călătorie; aceștia au la dispoziție doar un drept de natură pecuniară la rambursare. Pe de altă parte, călătorii care nu și‑au reziliat contractul la momentul apariției insolvenței dispun de un drept de solicitare a executării serviciilor de călătorie.

101.

Cu toate acestea, diferența pe care a descris‑o Comisia, Consiliul, Parlamentul și guvernul belgian ca existând în raportul juridic al părților contractuale la momentul apariției insolvenței nu reprezintă o măsură de comparație adecvată. În pofida diferenței existente în raportul contractual, călătorii din ambele categorii beneficiază de același drept de rambursare a tuturor plăților efectuate. Astfel cum am subliniat deja și după cum a observat și guvernul elen, elementul de referință al comparației îl constituie riscul financiar suportat de călători. Având în vedere că riscul în ceea ce privește obținerea efectivă a rambursării tuturor plăților efectuate atât de călătorii care și‑au reziliat contractul, cât și de cei care nu și‑au reziliat încă contractul la momentul apariției insolvenței este același, aceste riscuri nu pot fi tratate în mod diferit fără a se aduce atingere principiului egalității de tratament. Această concluzie este a fortiori valabilă dacă ne raportăm la obiectivul urmărit de Directiva 2015/2302, care este acela de a asigura tuturor călătorilor un nivel ridicat de protecție a consumatorilor ( 42 ).

102.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 trebuie interpretat, în lumina principiului egalității de tratament, în sensul că garanția privind rambursarea include cererea de rambursare a tuturor plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor, inclusiv cele ale călătorilor care reziliază contractul înainte ca organizatorul să devină insolvabil.

103.

În observațiile sale orale, HDI Global a susținut că, pentru a calcula amploarea riscului asumat în stabilirea condițiilor de asigurare ( 43 ) și a primelor care trebuie să fie plătite de organizatori, aceasta s‑a întemeiat pe textele juridice relevante. În opinia HDI Global, având în vedere că textul articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 impune în mod clar existența unei legături de cauzalitate între insolvență și neexecutarea serviciilor de călătorie, îndepărtarea de la această interpretare ar fi contrară principiului securității juridice, care este un principiu fundamental al dreptului Uniunii.

104.

În această privință, după cum s‑a subliniat mai sus ( 44 ), în cazul în care ar reieși foarte clar din însuși textul articolului 17 alineatul (1) că această dispoziție impune existența unei astfel de legături de cauzalitate, Curtea nu ar fi în măsură să se îndepărteze de la această interpretare. Cu toate acestea, așa cum s‑a demonstrat mai sus [în subsecțiunea (a)], textul articolului 17 alineatul (1) nu exclude fără echivoc cererile călătorilor care și‑au reziliat contractul din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare. Prin urmare, acest articol poate primi mai multe interpretări. Potrivit abordării adoptate în prezentele concluzii, respectiva interpretare trebuie să conducă la concluzia că este necesar ca toate plățile efectuate să fie protejate în caz de insolvență.

105.

În plus, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea pe care aceasta o dă unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE, lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare al acestei norme, așa cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de instanțele naționale chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă, în celelalte privințe, sunt întrunite condițiile care permit sesizarea instanțelor competente cu un litigiu referitor la aplicarea normei respective ( 45 ).

106.

Curtea poate numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice inerent ordinii juridice a Uniunii, să fie pusă în situația de a limita posibilitatea oricărei persoane interesate de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o în scopul de a contesta raporturi juridice stabilite cu bună‑credință. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a mediilor interesate și riscul unor perturbări grave ( 46 ).

107.

Cu toate acestea, în prezenta cauză, nici societățile de asigurare care sunt părți în litigiile principale, nici guvernul belgian nu au solicitat Curții să impună limitarea în timp a efectelor hotărârii care urmează a fi pronunțată pentru motive legate de securitatea juridică. Chiar dacă o astfel de cerere ar fi fost depusă, aceste părți nu au invocat niciun fel de repercusiuni economice grave de așa natură încât să justifice stabilirea unei limitări temporale a efectelor viitoarei hotărâri în cazul în care Curtea ar adopta interpretarea propusă în prezentele concluzii ( 47 ).

108.

Trebuie de asemenea să se menționeze că contractele vizate în cauzele din litigiile principale au fost încheiate anterior Recomandării 2020/648 a Comisiei, ceea ce ar putea sugera că cererile călătorilor formulate înainte de apariția insolvenței nu sunt protejate. Societățile de asigurare care sunt părți în litigiile principale nu ar fi putut să își elaboreze polița de asigurare pe baza interpretării adoptate în respectiva recomandare. În plus, așa cum s‑a subliniat deja mai sus ( 48 ), baza de calcul a garanției reprezintă valoarea tuturor plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor în legătură cu pachetele, conform articolului 17 alineatul (2) din Directiva 2015/2302. Reglementarea menționată oferă societăților de asigurare o indicație clară în ceea ce privește baza de calcul al asigurării necesare.

109.

Cu titlu incidental, se poate observa că, în momentul izbucnirii pandemiei de COVID-19, s‑au pus în aplicare măsuri specifice prin intermediul dreptului Uniunii în scopul de a permite statelor membre să facă uz de întreaga flexibilitate prevăzută în cadrul normelor privind ajutoarele de stat atât pentru a susține organizatorii de servicii de călătorie și asigurătorii, cât și pentru a proteja călătorii de consecințele insolvenței organizatorilor de servicii de călătorie ( 49 ).

110.

Luând în considerare cele de mai sus, principiul securității juridice nu se opune interpretării potrivit căreia garanția privind asigurarea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 acoperă toate plățile efectuate de călători înainte de intervenirea insolvenței.

111.

Având în vedere toate cele expuse mai sus, articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302, luând în considerare textul, contextul și obiectivul acestuia și în lumina principiului egalității de tratament, trebuie interpretat în sensul că garanția privind rambursarea acoperă nu doar acele plăți efectuate de către sau pe seama călătorilor, în cazul în care călătoria sau vacanța nu a avut loc ca urmare a insolvenței organizatorului, ci și acele plăți efectuate de către sau pe seama călătorilor care au reziliat contractul din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2015/2302, înainte de intervenirea insolvenței organizatorului.

112.

Cea de a doua și cea de a treia întrebare formulate în cauza C‑771/22 sunt adresate de instanța de trimitere în cazul în care răspunsul la prima întrebare adresată este negativ. Prin intermediul acestor întrebări, care pot primi un răspuns comun, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302 trebuie interpretat în sensul că acoperă cererile acelor călători care au reziliat contractul înainte de insolvența organizatorului de servicii de călătorie din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare, cel puțin în următoarele două cazuri: în primul rând, în cazul în care procedurile de insolvență au fost inițiate în perioada în care călătoria era programată să se desfășoare și, în al doilea rând, în cazul în care rezilierea contractului și insolvența au la bază aceeași circumstanță excepțională.

113.

În cazul în care Curtea decide să urmeze abordarea evidențiată în prezentele concluzii referitoare la interpretare, nu va mai fi necesar să răspundă la cele două întrebări. În caz contrar, răspunsul pe care îl propunem la aceste întrebări este negativ. Dacă domeniul de aplicare al garanției prevăzut la articolul 17 alineatul (1) nu acoperă cererile de rambursare formulate înainte de apariția insolvenței, domeniul de aplicare al acestei garanții nu poate să difere în funcție de circumstanțele prezentate de instanța de trimitere. Așa cum a subliniat Comisia, domeniul de aplicare al acestei dispoziții juridice nu poate varia în funcție de datele la care călătoria ar fi trebuit să aibă loc sau în funcție de aspectul dacă circumstanțele pretinse a justifica rezilierea contractului au condus la insolvența organizatorului.

114.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că, în scopul interpretării domeniului de aplicare al articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302, nu este determinant aspectul dacă călătoria a fost programată să aibă loc în timpul insolvenței sau după apariția acesteia sau dacă insolvența este cauzată de aceleași circumstanțe inevitabile și extraordinare care au fost invocate de călător pentru a rezilia contractul în temeiul articolului 12 alineatul (2) din această directivă.

115.

În lumina celor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul pentru Afaceri Comerciale, Viena, Austria) și de Nederlandstalige Ondernemingsrechtbank Brussel (Tribunalul Comercial neerlandofon din Bruxelles, Belgia), după cum urmează:

Articolul 17 alineatul (1) din Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului (CE) 2006/2004 și a Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 90/314/CEE a Consiliului, luând în considerare textul, contextul și obiectivul acestuia și în lumina principiului egalității de tratament,

trebuie interpretat în sensul că garanția privind rambursarea acoperă nu doar acele plăți efectuate de către sau pe seama călătorilor, în cazul în care călătoria sau vacanța nu a avut loc ca urmare a insolvenței organizatorului, ci și acele plăți efectuate de către sau pe seama călătorilor care au reziliat contractul din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2015/2302, înainte de intervenirea insolvenței organizatorului.

În subsidiar, în ceea ce privește interpretarea domeniului de aplicare al articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2015/2302, nu este determinant aspectul dacă călătoria a fost programată să se desfășoare în timpul insolvenței sau după apariția acesteia sau dacă insolvența este cauzată de aceleași circumstanțe inevitabile și extraordinare care au fost invocate de călător pentru a rezilia contractul în temeiul articolului 12 alineatul (2) din această directivă.