1.

Ordinul european de anchetă (OEA) este un instrument al Uniunii care permite o cooperare transfrontalieră în cadrul anchetelor penale. Acesta este reglementat de Directiva privind OEA ( 2 ). Prin prezenta trimitere se solicită Curții, pentru prima dată, să interpreteze această directivă într‑o situație în care un OEA a fost emis pentru transferul de probe aflate deja în posesia unui alt stat.

2.

În scopul unei anchete penale în Germania, Generalstaatsanwaltschaft Frankfurt am Main (Parchetul General din Frankfurt pe Main, Germania) a emis mai multe OEA prin care a solicitat transferul probelor strânse în timpul unei anchete penale comune franco‑neerlandeze privind utilizatori ai EncroChat. EncroChat era o rețea de telecomunicații criptate care oferea utilizatorilor săi anonimitate aproape deplină ( 3 ).

3.

Prezenta trimitere este efectuată în una dintre procedurile penale inițiate împotriva lui M.N. la Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania), pe baza unor date de telecomunicații interceptate, care au fost transferate pe baza OEA menționate anterior. Întrebarea ridicată în fața instanței de trimitere este dacă OEA au fost emise cu încălcarea Directivei privind OEA și, în caz afirmativ, ce consecințe poate avea acest lucru pentru utilizarea unor astfel de probe în cadrul procedurii penale.

4.

La originea procedurii penale din litigiul principal se află o anchetă penală inițiată în Franța și care a continuat sub forma unei operațiuni comune între Franța și Țările de Jos, în cadrul căreia au fost interceptate datele de localizare, de trafic și de comunicații, inclusiv textele și imaginile transmise în cadrul conversațiilor (chat‑urilor) în desfășurare ale utilizatorilor rețelei EncroChat.

5.

Această operațiune comună a dezvoltat un software de tip troian, care a fost încărcat pe serverul din Roubaix (Franța) în primăvara anului 2020, iar de pe acest server a fost instalat pe dispozitivele terminale prin intermediul unei actualizări simulate. Tribunal correctionnel din Lille (Tribunalul Corecțional din Lille, Franța) a autorizat operațiunea de colectare a datelor de comunicare. Această interceptare a vizat utilizatori ai EncroChat din 122 de țări, inclusiv aproximativ 4600 de utilizatori din Germania.

6.

În cadrul unei videoconferințe desfășurate la 9 martie 2020, Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiție Penală (Eurojust) a furnizat unor țări informații cu privire la măsurile de supraveghere planificate de poliția franceză și la transferul de date preconizat. Reprezentanții Bundeskriminalamt (Oficiul Federal al Poliției Judiciare, Germania) și ai Parchetului General din Frankfurt pe Main au semnalat interesul lor cu privire la datele colectate de la utilizatorii germani.

7.

Parchetul General din Frankfurt pe Main a inițiat o urmărire penală in rem la 20 martie 2020. Datele colectate de echipa de investigație franco‑neerlandeză au fost puse la dispoziția printre altele a autorităților germane prin intermediul unui server al Agenției Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Aplicare a Legii (Europol) începând cu 3 aprilie 2020.

8.

La 2 iunie 2020, în cadrul unei urmăriri penale in rem desfășurate de autoritățile germane, Parchetul General din Frankfurt pe Main a solicitat autorităților franceze, prin intermediul unui OEA, autorizarea de a utiliza datele EncroChat în cadrul unor proceduri penale. Această solicitare s‑a bazat pe suspiciunea de trafic ilicit de stupefiante în cantități importante de către persoane care nu fuseseră încă identificate. Cu toate acestea, se bănuia că acestea făceau parte dintr‑un grup infracțional organizat în Germania, care folosea telefoane EncroChat. Tribunalul Corecțional din Lille a autorizat OEA pentru transmiterea și utilizarea judiciară a datelor EncroChat ale utilizatorilor germani. Ulterior, au fost transmise date suplimentare pe baza a două OEA adiționale din 9 septembrie 2020 și, respectiv, din 2 iulie 2021.

9.

Pe baza probelor primite, Parchetul General din Frankfurt pe Main a disjuns investigațiile care trebuiau desfășurate împotriva unor utilizatori individuali ai EncroChat și le‑a trimis unor parchete locale. Ulterior, Staatsanwaltschaft Berlin (Parchetul din Berlin, Germania) a adus persoanei trimise în judecată în prezenta cauză acuzații privind săvârșirea mai multor infracțiuni de trafic ilicit de stupefiante în cantități importante și deținere ilicită de stupefiante în cantități importante în Germania.

10.

Această procedură penală este pendinte în fața instanței de trimitere. Chiar dacă acest lucru nu este explicat în mod clar în decizia de trimitere, se pare că în cadrul acestei proceduri s‑a pus problema dacă OEA emise de Parchetul General din Frankfurt pe Main au fost emise cu încălcarea Directivei OEA și, în caz afirmativ, dacă acestea ar trebui excluse ca probe în cadrul procedurii penale împotriva persoanei trimise în judecată.

11.

Având în vedere această situație de fapt, instanța de trimitere a adresat Curții de Justiție următoarele întrebări:

12.

Au prezentat observații scrise Parchetul din Berlin, guvernele german, estonian, francez, neerlandez, polonez și suedez, Irlanda, precum și Comisia Europeană.

13.

La 4 iulie 2023 a avut loc o ședință în cadrul căreia M.N., Parchetul din Berlin, guvernele ceh, german, spaniol, francez, maghiar, neerlandez și suedez, Irlanda, precum și Comisia au susținut pledoarii.

14.

Căile de atac împotriva condamnărilor penale rezultate în urma interceptării datelor EncroChat fac valuri în cadrul instanțelor supreme în Europa ( 4 ), Curtea de Justiție nefiind o excepție în această privință.

15.

În majoritatea acestor cauze se contestă măsurile de interceptare luate de Franța. Chiar dacă o atare chestiune este în mod evident relevantă în cadrul procedurilor penale care au fost inițiate pe baza probelor colectate prin astfel de interceptări, este important să se clarifice faptul că prezenta trimitere nu se referă la validitatea măsurilor franceze de interceptare.

16.

În realitate, prezenta cauză se referă la posibila incompatibilitate a OEA emise de Parchetul General din Frankfurt pe Main cu Directiva privind OEA și la consecințele unei asemenea constatări. Aceste OEA nu au fost declanșatorul măsurilor franceze de interceptare a telecomunicațiilor dintre utilizatori ai EncroChat. Interceptările au avut loc independent de OEA în cauză. Contestarea în justiție a acestor măsuri de interceptare revine spre soluționare instanțelor franceze competente.

17.

OEA care sunt în discuție în prezenta cauză nu au urmărit strângerea de date în Franța prin interceptarea telecomunicațiilor, ci doar au solicitat transferul probelor deja colectate prin interceptarea din Franța.

18.

Acest set de fapte trebuie calificat în mod corespunzător în temeiul Directivei privind OEA. Astfel, articolul 1 alineatul (1) din Directiva privind OEA prevede că un OEA poate fi emis, în primul rând, „pentru a pune în aplicare una sau mai multe măsuri de investigare specifice într‑un alt stat membru” și, în al doilea rând, „pentru obținerea de probe care se află deja în posesia autorităților competente ale statului executant” ( 5 ).

19.

Mai simplu spus, un OEA poate fi emis fie pentru colectarea de probe noi, fie pentru transferul de probe existente. Vom utiliza această terminologie pentru a ne referi la cele două tipuri diferite de OEA.

20.

În procedura principală, OEA au fost emise în acest din urmă scop: Parchetul General din Berlin a solicitat transferul unor probe pe care Franța le deținea deja.

21.

Cu toate acestea, rezultă în mod clar din decizia de trimitere că, în primul rând, instanța de trimitere consideră că, în pofida distincției dintre cele două tipuri de OEA de la articolul 1 alineatul (1) din Directiva privind OEA, un OEA pentru transferul unor probe existente nu poate fi emis fără a lua în considerare modul în care aceste probe au fost strânse inițial. În al doilea rând, instanța de trimitere pune în discuție proporționalitatea și, în consecință, legalitatea măsurilor inițiale de strângere în Franța a probelor care au fost ulterior transferate în Germania. În sfârșit, instanța de trimitere nu este de acord cu Curtea Federală de Justiție din Germania ( 6 ), care a constatat că datele EncroChat interceptate puteau fi utilizate ca probe în Germania ( 7 ).

22.

Având în vedere acest lucru, Curtea trebuie să clarifice dacă condițiile privind emiterea unui OEA pentru transferul probelor existente necesită evaluarea măsurilor care stau la baza obținerii probelor în statul executant. Dorim să arătăm de la bun început, și vom dezvolta acest aspect ulterior, că într‑un astfel de scenariu autoritatea emitentă nu poate pune la îndoială legalitatea măsurilor prin care statul executant a strâns probe. În consecință, proporționalitatea măsurii franceze prin care s‑a dispus interceptarea telefoanelor EncroChat nu face obiectul prezentei cauze.

23.

Instanța de trimitere consideră că OEA au fost emise cu încălcarea Directivei privind OEA, întrucât (i) au încălcat condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din aceasta, și (ii) au fost emise de un procuror și nu de o instanță. În plus, autoritățile franceze ar fi trebuit, în conformitate cu articolul 31 din Directiva privind OEA, să notifice instanța judecătorească germană competentă cu privire la măsurile de interceptare. În sfârșit, această instanță consideră că dreptul Uniunii, mai exact principiile echivalenței și efectivității, ar trebui interpretat în sensul că interzice utilizarea în cadrul procedurii penale a probelor obținute cu încălcarea Directivei privind OEA.

24.

Așadar, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă modul în care înțelege Directiva privind OEA și consecințele care decurg din acesta sunt corecte. Ea și‑a organizat întrebările în cinci grupuri, pe care le‑am reorganizat în scopul analizei noastre după cum urmează.

25.

Primele trei grupuri de întrebări se concentrează pe interpretarea noțiunii de autoritate competentă să emită un OEA pentru transferul probelor existente și pe condițiile care guvernează emiterea unui astfel de OEA. Întrebările referitoare la condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva privind OEA sunt interconectate cu cele referitoare la autoritatea emitentă competentă. În consecință, le vom aborda împreună în secțiunea C.

26.

Cel de al patrulea grup de întrebări, care vizează interpretarea articolului 31 alineatele (1) și (3) din Directiva privind OEA, poate fi tratat separat, ceea ce vom face în secțiunea D.

27.

În sfârșit, vom analiza în secțiunea E ultimul grup de întrebări, referitor la consecințele unei posibile încălcări a Directivei privind OEA. Aceste întrebări pot fi calificate drept ipotetice în cazul în care din răspunsurile date la întrebările anterioare nu rezultă nicio încălcare a Directivei privind OEA. Cu toate acestea, având în vedere că această concluzie depinde de interpretarea dreptului național relevant, ceea ce ține de competența instanței de trimitere, propunem Curții să răspundă și la aceste întrebări.

28.

Condițiile pe care autoritatea emitentă trebuie să le evalueze pentru a emite un OEA ( 8 ) sunt prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind OEA. Această dispoziție are următorul conținut:

„Autoritatea emitentă poate emite un ordin european de anchetă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

29.

Astfel, Directiva privind OEA impune două condiții pentru emiterea unui OEA. Aceste condiții urmăresc să garanteze că OEA nu este emis cu încălcarea legislației statului emitent ( 9 ). Întrucât ancheta penală sau procedura penală ulterioară se desfășoară în statul emitent, aceste condiții au ca scop final protejarea drepturilor persoanelor acuzate sau suspectate. Respectarea acestor condiții poate fi contestată, în temeiul articolului 14 alineatul (2) din Directiva privind OEA, exclusiv în statul emitent.

30.

Pentru a atinge aceste obiective, articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind OEA solicită din partea autorității emitente o evaluare abstractă și una concretă.

31.

Evaluarea abstractă este prevăzută la articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA și impune ca autoritatea emitentă să stabilească dacă măsura de investigare care va face obiectul unui OEA există în dreptul său intern și în ce condiții poate fi dispusă.

32.

Evaluarea concretă de la articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind OEA impune autorității emitente obligația de a stabili dacă un anumit OEA este necesar și proporțional față de scopul unei proceduri penale concrete.

33.

Numai după ce autoritatea emitentă a stabilit, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA, că dreptul intern permite, în principiu, o anumită măsură de investigare, aceasta poate să treacă la cazul concret cu care este sesizată și să efectueze evaluarea necesității și proporționalității în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind OEA. În consecință, considerăm că este mai logic să explicăm aceste două condiții în ordine inversă.

34.

Atât condiția abstractă, cât și cea concretă sunt legate de întrebarea referitoare la autoritatea competentă să emită un OEA într‑un caz concret. Instanța de trimitere consideră că procurorul nu era, în împrejurările prezentei cauze, autoritatea competentă să emită ordinele europene de anchetă pentru transferul din Franța al unor probe constând în date de telecomunicații interceptate.

35.

Articolul 2 litera (c) din Directiva privind OEA stabilește ce autorități pot emite un OEA. Dispoziția relevantă are următorul conținut:

„«autoritate emitentă» înseamnă:

36.

Așadar, articolul 2 litera (c) punctul (i) din Directiva privind OEA enumeră autoritățile care pot emite un OEA în mod autonom, fără nicio autorizare suplimentară. Spre deosebire de Decizia‑cadru privind MEA ( 11 ), Directiva privind OEA enumeră în mod explicit procurorii printre aceste autorități ( 12 ). În consecință, spre deosebire de cele reținute referitor la Decizia‑cadru privind MEA, Curtea a statuat, în Hotărârea Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de transfer falsificate), că un procuror poate fi o autoritate emitentă a unui OEA, chiar dacă nu este complet independent de executiv ( 13 ).

37.

Totuși, această abilitare de principiu a procurorilor nu înseamnă că aceștia sunt autoritatea emitentă competentă în fiecare caz. Dimpotrivă, acest lucru va depinde de împrejurările cauzei și este legat de condițiile impuse la articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind OEA. În consecință, vom evalua nu numai ce solicită aceste condiții de la o autoritate emitentă, ci și modul în care acestea influențează care este autoritatea respectivă.

38.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA, emiterea unui OEA este subordonată condiției ca măsura de investigare să poată fi dispusă în aceleași condiții într‑o cauză internă similară.

39.

În consecință, este necesar să se interpreteze ce constituie o cauză internă similară în situația în care se emite un OEA pentru transferul unor probe existente.

40.

Înainte de a interpreta expresia „o cauză internă similară”, se impune o observație preliminară. Această problemă a apărut și a fost discutată de participanții la această procedură ca urmare a poziției Curții Federale a Justiție din Germania ( 14 ), potrivit căreia articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA nu se aplică deloc unui OEA pentru transferul unor probe existente. Potrivit acestei instanțe, transferul probelor nu este ca atare o măsură de investigare și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții.

41.

Nu suntem de acord cu acest punct de vedere: articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA stabilește condițiile pentru emiterea unui OEA fără a face distincție între cele două tipuri de măsuri menționate la articolul 1 din Directiva privind OEA. Formularea sa nu exclude din domeniul său de aplicare măsurile de investigare prin care se solicită transferul probelor deja existente. Prin urmare, articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA se aplică de asemenea unui OEA emis în scopul transferului unor probe existente, precum în prezenta cauză ( 15 ).

42.

O cauză internă similară relevantă pentru a evalua dacă poate fi emis un OEA diferă în funcție de faptul dacă OEA este emis pentru strângerea de probe noi sau pentru transferul unor probe deja existente. În consecință, așa cum au sugerat Comisia, Parchetul General din Berlin și guvernul german, o cauză internă similară este una în care probele sunt transferate de la o procedură penală la alta în Germania (de exemplu de la Parchetul General din München la omologul său din Berlin).

43.

O astfel de interpretare este confirmată de formularea articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA, care prevede că „măsura sau măsurile de investigare indicate în ordinul european de anchetă” ( 16 ) sunt cele pe care autoritatea trebuie să le poată dispune pe plan intern. În prezenta cauză, măsura indicată în OEA este transferul unor probe aflate deja în posesia autorităților franceze.

44.

Aspectul dacă este posibil să se transfere probe constând în comunicații interceptate care au fost strânse pentru o anumită anchetă sau procedură penală către o altă anchetă sau procedură penală este o problemă de drept german. Aceasta nu este o chestiune care să fie rezolvată de însăși Directiva privind OEA. Dimpotrivă, această directivă se referă la dreptul statului emitent.

45.

Măsurile inițiale prin intermediul cărora au fost strânse probele în Franța joacă vreun rol în această evaluare?

46.

În măsura în care legislația națională stabilește condiții privind transferul de probe între proceduri penale, măsura care stă la baza strângerii probelor poate deveni relevantă. În cazul în care, de exemplu, dreptul german ar interzice un transfer intern de telecomunicații interceptate de la o cauză penală la alta, autoritatea emitentă ar fi de asemenea împiedicată să dispună un astfel de transfer transfrontalier.

47.

Totuși, nu acesta pare să fie cazul în speța de față. Guvernul german a confirmat în ședință că transferul de probe între două proceduri penale este posibil în temeiul dreptului german, inclusiv transferul probelor obținute prin interceptarea comunicațiilor. Condițiile unui atare transfer sunt prevăzute în Strafprozessordnung (Codul de procedură penală german, denumit în continuare „StPO”). Ține de competența instanței de trimitere să interpreteze dreptul german pentru a stabili dacă acesta este într‑adevăr cazul ( 17 ).

48.

Cu toate acestea, autoritatea emitentă nu are obligația, în temeiul Directivei privind OEA, să evalueze dacă măsurile care au stat la baza strângerii probelor au fost efectuate în mod legal în statul membru executant, ci îi este chiar interzis să facă acest lucru. Atunci când emite un OEA pentru transferul de probe existente, autoritatea emitentă este obligată să respecte principiul recunoașterii reciproce, care stă la baza cooperării în materie penală în Uniunea Europeană. Cu excepția cazului în care se constată că măsurile care au stat la baza strângerii probelor sunt ilegale în cadrul procedurilor judiciare din Franța, pe care persoana în cauză trebuie să le poată iniția ( 18 ), autoritatea emitentă nu este în măsură să pună la îndoială legalitatea acestora.

49.

M.N. a susținut că distincția dintre transferul probelor și măsurile prin care acestea au fost strânse permite eludarea protecției persoanelor suspectate sau acuzate în temeiul legislației statului emitent. În opinia acestuia, autoritățile germane au apelat la autoritățile omoloage franceze pentru a obține probe care contravin dreptului german.

50.

Împrejurările din prezenta cauză nu conduc la suspiciunea că procedurile de anchetă transfrontaliere ar fi fost utilizate în mod abuziv. Franța a intrat în posesia probelor în cauză în cursul propriei sale anchete penale. Chiar dacă s‑a întâmplat ca aceste probe să prezinte interes și pentru Germania, Franța nu a început să le strângă în scopul anchetei penale germane. Așadar, chiar dacă ar fi adevărat că o instanță germană nu ar autoriza o asemenea interceptare dacă aceasta ar fi fost efectuată în Germania, autoritățile franceze au întreprins astfel de măsuri în conformitate cu dreptul francez și cu autorizarea din partea unei instanțe franceze competente.

51.

Chiar dacă sistemele de drept penal ale statelor membre diferă în mod semnificativ ( 19 ), aceasta nu înseamnă că un sistem protejează drepturile fundamentale ale persoanelor suspectate și acuzate, în timp ce altul le încalcă. Dimpotrivă, cooperarea judiciară în materie penală la nivelul Uniunii se bazează pe prezumția că toate statele membre respectă drepturile fundamentale. Deși această prezumție poate fi răsturnată într‑o anumită cauză aflată pe rolul instanței competente, acest lucru nu poate pune sub semnul întrebării principiul încrederii reciproce care stă la baza OEA și a altor instrumente de cooperare în materie penală.

52.

În consecință, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA, autoritatea emitentă trebuie să verifice dacă, în Germania, datele strânse prin interceptarea telecomunicațiilor în scopul unei anumite proceduri penale pot fi transferate în altă procedură penală. În caz afirmativ, autoritatea respectivă poate emite un OEA pentru transferul probelor colectate prin interceptarea telecomunicațiilor într‑un alt stat membru al Uniunii. Atunci când emite un atare OEA, autoritatea emitentă nu poate pune la îndoială legalitatea măsurilor prin intermediul cărora au fost strânse probele în statul membru executant.

53.

În sfârșit, în întrebarea sa subsidiară 3 litera b), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă este relevant faptul că interceptarea efectuată de statul executant a inclus date privind telefoane mobile ale utilizatorilor din Germania sau faptul că o astfel de interceptare a fost efectuată în interesul urmăririi penale în acest stat. Considerăm că aceste împrejurări, chiar dacă ar fi corecte, nu prezintă nicio relevanță pentru interpretarea articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA.

54.

În primul rând, faptul că interceptarea a avut loc în legătură cu telefoane mobile ale utilizatorilor de pe teritoriul german nu are nicio relevanță pentru aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA: indiferent de locul în care au fost colectate probele, pentru ca acestea să fie transferate din Franța în Germania prin intermediul unui OEA, este necesar ca ele să respecte normele germane aplicabile într‑o cauză internă similară.

55.

În al doilea rând, ipoteza potrivit căreia autoritățile franceze au interceptat comunicațiile în interesul Germaniei este o ipoteză de fapt nefundamentată în decizia de trimitere și una asupra căreia Curtea nu este în măsură să se pronunțe; mai important, nimic din articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA nu conduce la concluzia că interesul statului emitent este relevant pentru interpretarea acestuia.

56.

Atunci când se emite un OEA pentru transferul unor probe aflate deja în posesia unui alt stat, trimiterea la o cauză internă similară în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA impune autorității emitente să stabilească dacă și în ce condiții legislația internă relevantă permite transferul între procedurile penale la nivel intern al probelor obținute prin interceptarea comunicațiilor.

57.

Atunci când decide dacă poate emite un OEA pentru transferul unor probe existente, autoritatea emitentă nu poate evalua legalitatea strângerii de probe care a stat la baza obținerii acestora în statul executant, al căror transfer este solicitat printr‑un OEA.

58.

Faptul că măsurile care au stat la baza strângerii probelor au fost luate pe teritoriul statului emitent sau au fost în interesul acestui stat nu influențează răspunsul anterior.

59.

Instanța de trimitere consideră că OEA din prezenta cauză ar fi trebuit emise de o instanță judecătorească, iar nu de un procuror. În această privință, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în primul rând, dacă o astfel de concluzie rezultă din interpretarea coroborată a articolului 2 litera (c) punctul (i) și a articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA și, în al doilea rând, dacă faptul că autoritățile franceze au interceptat telefoane mobile pe teritoriul german influențează răspunsul la această întrebare.

60.

Curtea a reținut deja că articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA este într‑adevăr relevant pentru a determina autoritatea emitentă competentă într‑un anumit caz. În Hotărârea Spetsialisirana Prokuratura, Curtea a făcut în mod explicit o legătură între articolul 2 litera (c) punctul (i) din Directiva privind OEA și articolul 6 alineatul (1) litera (b) din respectiva directivă ( 20 ). Aceasta a arătat că un OEA trebuie să fie emis de o instanță judecătorească în cazul în care acest lucru este impus de legislația statului membru emitent cu privire la aceeași măsură într‑un context intern ( 21 ). Într‑un astfel de caz, o instanță este autoritatea emitentă competentă, în pofida faptului că procurorul este menționat la articolul 2 litera (c) punctul (i) din Directiva privind OEA ( 22 ).

61.

Pe scurt, un procuror poate fi o autoritate emitentă în principiu, însă dreptul intern aplicabil într‑o cauză internă similară determină autoritatea emitentă competentă într‑un caz concret.

62.

Ținând seama de analiza noastră precedentă cu privire la ceea ce trebuie înțeles prin noțiunea de cauză internă similară în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA atunci când se emite un OEA pentru transferul probelor existente, OEA ar fi trebuit emis de către o instanță judecătorească în cazul în care dreptul german impune acest lucru în cazul unui transfer intern al datelor de telecomunicații interceptate.

63.

Astfel, pentru a determina autoritatea emitentă competentă, este irelevant dacă, în conformitate cu dreptul german, o instanță judecătorească ar trebui să autorizeze măsurile de interceptare. Trebuie doar să ne întrebăm dacă o instanță ar trebui să autorizeze un transfer intern similar. Acesta nu pare să fie cazul în temeiul dreptului german.

64.

Acestea fiind spuse, persistă o îngrijorare importantă. În cazul în care transferul probelor existente ar fi avut loc pe plan intern, de la un parchet la altul (de exemplu de la München la Berlin), măsura de interceptare a telecomunicațiilor care stă la baza strângerii probelor ar fi fost dispusă, în temeiul dreptului german, de o instanță judecătorească. Așadar, proporționalitatea interferenței cu drepturile fundamentale ar fi fost controlată de o instanță. Acest lucru face acceptabil, din punctul de vedere al protecției drepturilor persoanelor suspecte și acuzate, faptul de a permite utilizarea probelor respective într‑o altă procedură penală fără a implica din nou o instanță judecătorească.

65.

Cu toate acestea, atunci când măsura care stă la baza strângerii probelor este guvernată de un sistem juridic diferit, o regulă care nu necesită un control judiciar al transferului probelor existente funcționează într‑un context diferit, nefamiliar ( 23 ).

66.

Or, în prezenta cauză, interceptarea telecomunicațiilor a fost autorizată de instanțele judecătorești franceze ( 24 ). Principiul recunoașterii reciproce, pe care se bazează sistemul OEA, impune ca autoritățile germane să atribuie acestui pas procedural aceeași valoare pe care i‑ar atribui‑o pe plan intern. Acest lucru este valabil chiar dacă, într‑o cauză concretă, o instanță germană ar decide altfel.

67.

Ce s‑ar întâmpla însă în cazul în care dreptul francez nu ar impune o autorizare judiciară a măsurilor de interceptare? Comisia a afirmat în ședință că situația ar fi diferită într‑un asemenea caz, susținând astfel că OEA prin care se solicită transferul probelor existente ar putea fi considerat contrar dreptului Uniunii dacă instanțele franceze nu ar fi autorizat măsura care stă la baza strângerii probelor. Acest lucru ar sugera că articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA nu este complet indiferent în privința măsurii care stă la baza strângerii probelor atunci când un OEA este emis pentru transferul unor probe existente.

68.

Atunci când dreptul național abilitează un procuror să solicite transferul probelor întrucât colectarea inițială a probelor respective a fost autorizată de o instanță judecătorească, în opinia noastră, această normă națională devine relevantă în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind OEA. Aceasta înseamnă că autoritatea emitentă trebuie să verifice dacă măsura care stă la baza strângerii probelor a primit o autorizare judiciară, așa cum prevede dreptul intern. Cu toate acestea, autoritatea emitentă nu ar putea să pună la îndoială calitatea unei astfel de autorizări, ci ar trebui în schimb să accepte autorizarea judiciară din statul executant în același mod în care ar accepta una internă.

69.

Totuși, în cazul în care statul executant nu a implicat o instanță judecătorească în autorizarea măsurii care stă la baza strângerii probelor, în condițiile în care statul emitent ar solicita acest lucru într‑o cauză internă similară, acest din urmă stat poate solicita o autorizare judiciară pentru emiterea unui OEA pentru transferul probelor existente. Acest lucru este valabil chiar dacă el nu solicită o asemenea autorizare în cazul unui transfer intern de probe.

70.

În prezenta cauză, toate măsurile luate pentru a strânge date prin intermediul serverului EncroChat din Franța au fost autorizate de instanțele franceze competente ( 25 ). Prin urmare, nu vedem niciun motiv pentru care un procuror german nu ar putea să emită un OEA pentru transferul acestor probe.

71.

Instanța de trimitere adresează o întrebare subsidiară 1 litera b), care se bazează pe premisa că autoritățile germane au declanșat strângerea datelor de către Franța în interesul Germaniei, care a avut loc pe teritoriul german ( 26 ).

72.

Această întrebare este parțial ipotetică, întrucât strângerea probelor a reprezentat o inițiativă franceză întreprinsă în scopul propriei sale anchete. Descoperirea utilizatorilor germani ai EncroChat a fost consecința, iar nu motivul interceptării telecomunicațiilor.

73.

Împrejurarea că unii utilizatori ai EncroChat se aflau pe teritoriul german nu are, în opinia noastră, nicio relevanță pentru conceptul de autoritate emitentă. Întrucât un OEA poate fi emis numai pentru măsuri care sunt disponibile într‑o cauză internă similară, se aplică aceleași norme naționale privind autoritatea emitentă, indiferent de locul în care a fost efectuată măsura de investigare și de către cine. Singura diferență este dacă se va utiliza un OEA sau un ordin intern de anchetă ( 27 ).

74.

Atunci când o măsură care stă la baza obținerii probelor în statul executant a fost autorizată de o instanță judecătorească, nu este necesar ca un OEA pentru transferul unor asemenea probe să fie emis tot de o instanță judecătorească, chiar dacă, în temeiul dreptului statului emitent, strângerea inițială de probe ar trebui să fie dispusă de o instanță judecătorească.

75.

Faptul că interceptarea a fost efectuată pe teritoriul unui alt stat membru nu are nicio importanță în momentul stabilirii autorității emitente.

76.

În conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind OEA, un OEA trebuie să fie necesar și proporțional față de scopul procedurii penale, ținând seama de drepturile persoanei suspectate sau acuzate ( 28 ).

77.

Această evaluare a proporționalității este ghidată atât de dreptul Uniunii, cât și de dreptul statului emitent ( 29 ).

78.

Autoritatea emitentă trebuie să fie convinsă că OEA este necesar și proporțional în lumina împrejurărilor prezente în momentul în care a fost emis. În această privință, M.N. are dreptate atunci când susține că, pentru evaluarea proporționalității unui OEA, este cu siguranță irelevant dacă ancheta penală a fost una foarte reușită și a condus la numeroase condamnări pentru infracțiuni grave.

79.

Întrebarea relevantă este, mai degrabă, dacă nivelul de ingerință în viața privată pe care îl presupune accesul procurorului la probele transferate poate fi justificat de importanța interesului public în ancheta sau procedura penală în cauză, luând în considerare împrejurările specifice unei cauze anume.

80.

În această privință, în jurisprudența sa referitoare la Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice ( 30 ), Curtea a statuat că accesul autorităților publice la datele de trafic și de localizare reprezintă întotdeauna o ingerință gravă în viața privată a persoanelor în cauză ( 31 ).

81.

Chiar dacă Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice nu se aplică ca atare în prezenta cauză ( 32 ), constatările referitoare la ingerința gravă în drepturile fundamentale cauzată de accesul la datele de trafic și datele de localizare sunt relevante și în prezenta cauză: accesul autorităților publice germane la datele de comunicare transferate din Franța poate fi calificat drept o ingerință gravă în drepturile fundamentale. Cu toate acestea, chiar și o ingerință gravă poate fi justificată de un interes public de importanță proporțională ( 33 ).

82.

Acest interes poate fi apreciat numai de autoritatea emitentă [sau de instanța națională de control în temeiul articolului 14 alineatul (2) din Directiva privind OEA], în lumina tuturor împrejurărilor cauzei, apreciere care este reglementată în primul rând de dreptul intern ( 34 ). După cum am explicat deja, dreptul intern relevant este cel care reglementează transferul probelor de la o procedură penală la alta.

83.

Curtea nu se poate substitui autorității emitente sau instanței naționale de control în evaluarea proporționalității unui OEA concret. În afară de faptul că nu are nicio competență în acest sens, Curții îi lipsește de asemenea cunoașterea deplină a tuturor legilor și a situației de fapt relevante legate de o anumită anchetă penală. În consecință, nu ține de competența Curții să decidă dacă este disproporționat să dispună transferul datelor tuturor utilizatorilor rețelei EncroChat în Germania în cazul în care nu existau dovezi concrete privind infracțiunile săvârșite.

84.

Prin intermediul întrebării 2 litera b), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă natura secretă a metodei de interceptare a datelor ar trebui luată în considerare în cadrul evaluării proporționalității, în cazul în care integritatea datelor strânse nu poate fi verificată de autoritățile din statul emitent.

85.

În opinia noastră, caracterul secret ar putea într‑adevăr influența posibilitatea de apărare a persoanei suspectate sau acuzate. Totuși, acest lucru este relevant pentru admisibilitatea probelor, abordată în cel de al cincilea grup de întrebări ale instanței de trimitere.

86.

Evaluarea necesității și proporționalității unui OEA prin care se solicită transferul probelor existente ține de competența autorității emitente, cu posibilitatea unui control din partea instanței naționale competente. O astfel de evaluare trebuie să ia în considerare faptul că accesul autorității naționale la datele de comunicare interceptate reprezintă o ingerință gravă în viața privată a persoanelor în cauză. Această ingerință trebuie să fie contrabalansată de un interes public serios în investigarea și urmărirea penală a infracțiunilor.

87.

Prin intermediul întrebării 1 litera c), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în pofida dreptului intern aplicabil, impune ca o instanță judecătorească să autorizeze accesul unui procuror la probele obținute prin interceptarea comunicațiilor.

88.

Instanța de trimitere sugerează că emiterea unui OEA pentru transferul probelor care constau în telecomunicații interceptate necesită întotdeauna o autorizare judiciară. Această instanță a făcut trimitere la Hotărârea Prokuratuur.

89.

În această hotărâre, Curtea a constatat că, pentru a permite accesul autorităților publice la datele păstrate de furnizorii de servicii de telecomunicații, este necesară autorizarea prealabilă din partea unei instanțe judecătorești sau a unui alt organism imparțial ( 35 ). Curtea s‑a bazat pe argumentul convingător al avocatului său general ( 36 ) potrivit căruia un procuror, care este parte într‑o procedură penală, nu poate fi considerat imparțial. Din acest motiv, este îndoielnic faptul dacă un astfel de organism poate efectua analiza proporționalității fără a pune interesele urmăririi penale mai presus de interesele legate de viața privată și protecția datelor persoanelor suspectate și acuzate.

90.

Având în vedere că articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind OEA impune de asemenea ca un OEA să fie proporțional, ne putem întreba dacă, urmând logica din Hotărârea Prokuratuur, un procuror poate fi vreodată însărcinat să efectueze o atare analiză de proporționalitate.

91.

Directiva privind OEA a lăsat la latitudinea ordinilor juridice naționale aprecierea faptului dacă un procuror poate emite un OEA. Acest lucru este de înțeles, având în vedere diferențele de organizare a sistemelor de justiție penală din statele membre. Această evaluare de către ordinele juridice naționale implică problema dacă un procuror poate efectua o evaluare imparțială a proporționalității. În cazul în care faptul de a fi parte în procedurile penale ar face inoportun ca un procuror să emită un OEA, articolul 2 litera (c) punctul (i) din Directiva privind OEA ar fi lipsit de efect util.

92.

Instanța de trimitere a dorit însă să sugereze că dreptul Uniunii ar trebui să intervină și să solicite o autorizare judiciară numai atunci când măsurile implică o ingerință gravă în drepturile fundamentale. Aceasta a fost, într‑adevăr, situația în cauza Prokuratuur și în alte cauze referitoare la Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice.

93.

Răspunsul scurt este că Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice și jurisprudența relevantă nu se aplică în situația de față. Aceasta este relevantă numai atunci când furnizorii de servicii de telecomunicații sunt obligați de dreptul intern să păstreze datele de trafic și de localizare asociate cu telecomunicațiile și când autoritățile publice solicită accesul la datele astfel păstrate. Atunci când interceptarea este efectuată direct de către statele membre, fără a fi impuse niciun fel de obligații furnizorilor de servicii de telecomunicații, nu se aplică Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice, ci dreptul intern ( 37 ).

94.

Cu toate acestea, dacă săpăm mai adânc în logica Hotărârii Prokuratuur, așa cum a sugerat instanța de trimitere, ne putem totuși întreba de ce Curtea a constatat că, prin natura funcțiilor sale, un procuror nu este în măsură să efectueze o evaluare imparțială a proporționalității atunci când se pune problema solicitării accesului la datele de telecomunicații de la furnizorii de servicii de rețea.

95.

În contextul Directivei asupra confidențialității și comunicațiilor electronice, datele accesate de un procuror sunt întotdeauna cele aflate în posesia operatorilor de servicii de telecomunicații care, în conformitate cu dreptul intern, sunt obligați să păstreze datele de trafic și de localizare ale populației. Datele astfel reținute nu fac obiectul unei cauze specifice, ci mai degrabă al unei supravegheri în masă. Cererea de acces formulată de un procuror în scopul unei anchete penale concrete este prima ocazie în care pot fi luate în considerare împrejurările individuale. În consecință, era justificat să se solicite ca o instanță judecătorească să evalueze proporționalitatea acestui acces, întrucât implicarea unei instanțe judecătorești este necesară pentru a preveni abuzul constând în accesarea unor date reținute în mod masiv și general.

96.

Acest lucru diferențiază constatările din Hotărârea Prokuratuur de situația din prezenta cauză. În cazul de față, datele care urmează să fie transferate nu sunt strânse în mod nediscriminatoriu de la întreaga populație, ci în scopul unei anchete penale concrete în Franța. În această primă etapă, care a făcut disponibile aceste date, strângerea acestora s‑a aflat sub controlul unei instanțe judecătorești.

97.

În consecință, nivelul de ingerință în drepturile fundamentale la viață privată și la protecția datelor, care a stat la baza Hotărârii Prokuratuur, nu este același cu nivelul de ingerință în cadrul prezentei cauze. Datele, al căror transfer a fost solicitat prin cele trei OEA emise de Parchetul General din Frankfurt se limitau doar la utilizatori ai EncroChat din Germania, în contextul în care exista o suspiciune că acest serviciu este utilizat în mod predominant pentru săvârșirea de infracțiuni.

98.

Acest lucru nu înseamnă că intruziunea în viața privată a persoanelor respective nu este importantă. Totuși, ea tot nu este comparabilă cu supravegherea în masă a populației în ansamblul său.

99.

Pe lângă faptul că obligă autoritatea emitentă să efectueze și să explice evaluarea proporționalității, Directiva privind OEA oferă garanții suplimentare. În cazul în care procurorii încalcă drepturile fundamentale, articolul 14 alineatul (1) din Directiva privind OEA prevede că statele membre trebuie să asigure căi de atac echivalente cu cele disponibile într‑o cauză internă similară. În consecință, persoana suspectată sau acuzată ar trebui să aibă posibilitatea de a contesta evaluarea proporționalității făcută de procuror atunci când emite un OEA pentru transferul de probe ( 38 ). Acest lucru nu este valabil în contextul Directivei asupra confidențialității și comunicațiilor electronice.

100.

În sfârșit, dorim să abordăm pe scurt relevanța Directivei privind aplicarea legii ( 39 ) pentru determinarea autorității emitente. Această întrebare a apărut întrucât Curtea a statuat, în Hotărârea La Quadrature du Net, că Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice nu se aplică în cazul interceptării directe a datelor; în schimb, se aplică dreptul intern „sub rezerva aplicării [Directivei privind aplicarea legii]” ( 40 ). În consecință, se pune întrebarea dacă obligația ca o instanță să emită un OEA pentru transferul unor probe existente, atunci când probele constau în datele interceptate, rezultă din Directiva privind aplicarea legii.

101.

Directiva privind aplicarea legii, care protejează datele cu caracter personal în domeniul anchetelor penale, poate fi într‑adevăr aplicată în împrejurările din prezenta cauză ( 41 ). Totuși, în opinia noastră, această directivă nu conține nicio normă care să permită Curții să concluzioneze că dreptul Uniunii impune statelor membre obligația de a asigura o autorizare judiciară prealabilă a accesului direct al procurorului la datele obținute prin interceptarea comunicațiilor.

102.

Această directivă reglementează obligațiile autorităților publice care acționează în calitate de operatori de date, care trebuie printre altele să efectueze o evaluare a proporționalității ( 42 ), însă nu stabilește despre ce autorități poate fi vorba.

103.

Dreptul Uniunii nu impune ca un OEA pentru transferul probelor existente, strânse prin interceptarea telecomunicațiilor, să fie emis de o instanță, dacă dreptul intern prevede că un procuror poate dispune un astfel de transfer într‑o cauză internă similară.

104.

Prin intermediul celui de al patrulea grup de întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă interceptarea comunicațiilor efectuată de autoritățile franceze ar fi trebuit supusă obligației de notificare în temeiul articolului 31 din Directiva privind OEA. În caz afirmativ, instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă o astfel de notificare ar fi trebuit adresată unei instanțe judecătorești, având în vedere că numai o instanță judecătorească ar fi putut autoriza interceptarea comunicațiilor în temeiul dreptului german.

105.

Părțile relevante ale articolului 31 din Directiva privind OEA prevăd următoarele:

„(1)   Atunci când, în vederea unei măsuri de investigare, interceptarea telecomunicațiilor este autorizată de autoritatea competentă a unui stat membru (denumit în continuare «statul membru care realizează interceptarea») și adresa de contact a subiectului interceptării specificat în ordinul de interceptare este utilizată pe teritoriul unui alt stat membru («statul membru notificat»), din partea căruia nu este necesară asistență tehnică pentru realizarea interceptării, statul membru care realizează interceptarea informează autoritatea competentă a statului membru notificat cu privire la interceptare:

(2)   Notificarea menționată la alineatul (1) se transmite utilizând formularul prevăzut în anexa C.

[...]”

106.

Articolul 31 din Directiva privind OEA privește situațiile în care un stat membru efectuează interceptarea telecomunicațiilor pe teritoriul unui alt stat membru, fără a fi necesară nicio asistență tehnică din partea acestui din urmă stat ( 43 ).

107.

Această dispoziție servește două scopuri. În primul rând, ca o continuare a curtoaziei internaționale din acordurile anterioare de asistență judiciară reciprocă ( 44 ), rolul obligației de notificare este de a consolida încrederea reciprocă între participanții la spațiul de libertate, securitate și justiție ( 45 ). În al doilea rând, rolul notificării este de a permite statului membru notificat să protejeze drepturile fundamentale ale particularilor de pe teritoriul său ( 46 ).

108.

Articolul 31 din Directiva privind OEA se aplică unei situații în care o măsură transfrontalieră este în vigoare, chiar și în lipsa unui OEA, întrucât aceasta este pusă în aplicare în mod unilateral de un stat membru ( 47 ).

109.

Această interpretare rezultă din modul de redactare a articolului 31 din Directiva privind OEA, care nu menționează deloc emiterea unui OEA, spre deosebire de articolul 30 din aceasta. În egală măsură, articolul 31 nu utilizează expresiile stat membru „emitent” și „executant”, ci mai degrabă stat membru „care realizează interceptarea” și stat membru „notificat” ( 48 ).

110.

În opinia noastră, această dispoziție vizează tocmai situații precum interceptarea de către Franța a datelor de telecomunicații de pe telefoanele mobile din Germania în contextul anchetei penale franceze. În consecință, Franța ar fi trebuit să informeze autoritățile germane de îndată ce și‑a dat seama că o parte dintre datele interceptate proveneau de la telefoane mobile din Germania ( 49 ).

111.

Care este autoritatea germană pe care Franța ar fi trebuit să o notifice? Directiva privind OEA nu impune statelor membre obligația de a semnala autoritatea națională competentă să primească astfel de notificări, așa cum procedează în alte situații ( 50 ). În consecință, statul care realizează interceptarea nu poate ști care este organismul competent să primească o asemenea notificare în statul membru notificat.

112.

Așadar, Franța nu avea obligația de a notifica o instanță judecătorească germană competentă, ci ar fi putut de asemenea să notifice, de exemplu, un procuror. Revine statelor membre notificate sarcina de a primi o asemenea notificare și de a o transmite autorității competente în temeiul dreptului intern.

113.

Un stat membru care, în cursul unei anchete sau al unei proceduri penale unilaterale, interceptează telecomunicații pe teritoriul unui alt stat membru trebuie să notifice acest stat cu privire la interceptare.

114.

Notificarea respectivă poate fi transmisă oricărei autorități pe care statul membru care realizează interceptarea o consideră adecvată, întrucât acest stat nu poate ști ce autoritate este competentă într‑o cauză internă similară.

115.

Articolul 31 din Directiva privind OEA are un scop de protecție atât a utilizatorilor individuali de telecomunicații în cauză, cât și a suveranității statului membru notificat.

116.

Prin intermediul celui de al cincilea grup de întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă constatarea faptului că un OEA a fost emis cu încălcarea cerințelor Directivei privind OEA are drept consecință inadmisibilitatea acestei probe în cadrul procedurii penale din statul membru emitent. Această instanță se bazează pe principiile echivalenței și efectivității. Cel din urmă este invocat în sensul că, în cazul în care probele obținute contrar Directivei privind OEA ar fi totuși utilizate în statul emitent, s‑ar aduce atingere efectivității acestei directive.

117.

Răspunsul la acest grup de întrebări poate fi scurt: dreptul Uniunii nu reglementează admisibilitatea probelor în cadrul procedurilor penale.

118.

Chiar dacă Uniunea Europeană este împuternicită, în temeiul articolului 82 alineatul (2) litera (a) TFUE, să introducă o armonizare minimă a admisibilității reciproce a probelor, acest lucru nu s‑a întâmplat încă ( 51 ).

119.

Singura mențiune privind evaluarea probelor obținute prin intermediul unui OEA este făcută la articolul 14 alineatul (7) a doua teză din Directiva privind OEA: „[f]ără a aduce atingere normelor procedurale interne, statele membre asigură faptul că, în procedurile penale din statul emitent, se respectă dreptul la apărare și echitatea procedurilor în cadrul evaluării probelor obținute prin intermediul ordinului european de anchetă” ( 52 ).

120.

Atunci când a fost întrebată în ședință dacă această dispoziție are vreo incidență asupra normelor privind admisibilitatea probelor în statele membre, Comisia a afirmat că a formula o atare concluzie ar însemna să se meargă prea departe. Ea a explicat că teza respectivă nu face decât să reamintească faptul că trebuie respectate drepturile protejate la articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Tindem să fim de acord cu o astfel de interpretare, care recunoaște că procesul politic al Uniunii nu a avansat până în prezent în ceea ce privește reglementarea admisibilității probelor.

121.

Pe baza tuturor cunoștințelor de care dispunem, cel mai apropiat punct în care a ajuns dreptul Uniunii de reglementarea admisibilității probelor este articolul 37 alineatul (1) din Regulamentul EPPO ( 53 ): „[n]u se respinge admiterea probelor prezentate de către procurorii EPPO sau de pârât în fața unei instanțe pentru simplul motiv că probele au fost obținute într‑un alt stat membru sau în conformitate cu dreptul unui alt stat membru”.

122.

Totuși, această dispoziție ne spune doar că probele nu ar trebui respinse pentru că au fost colectate în străinătate sau în temeiul dreptului unui alt stat membru; ea nu prevede constrângeri suplimentare pentru instanța națională cu privire la modul în care trebuie să evalueze admisibilitatea probelor.

123.

Aceeași abordare poate fi găsită în jurisprudența Curții EDO. Această instanță a afirmat în mod clar că admisibilitatea probelor este o chestiune de drept intern ( 54 ), în timp ce, în evaluarea posibilei încălcări a articolului 6 din CEDO, „Curtea […] va examina procedura în ansamblu, ținând seama de drepturile apărării, dar și de interesul general și al victimelor ca infracțiunea să fie supusă urmăririi penale în mod corespunzător și, dacă este necesar, de drepturile martorilor” ( 55 ).

124.

În timp ce literatura de specialitate este critică cu privire la insuficiența unui astfel de standard, în special în lumina diferențelor dintre legislațiile procedurale ale statelor membre ( 56 ), acest lucru nu schimbă faptul că, în prezent, admisibilitatea probelor nu este reglementată la nivelul Uniunii.

125.

În concluzie, în stadiul actual de dezvoltare a dreptului Uniunii, problema dacă probele obținute cu încălcarea dreptului intern sau a dreptului Uniunii sunt admisibile este reglementată de legislațiile statelor membre.

126.

Consecințele unei eventuale nerespectări a condițiilor de emitere a unui OEA prevăzute în Directiva privind OEA sunt puține și dispersate: articolul 6 alineatul (3) din Directiva privind OEA prevede că, în cazul în care autoritatea executantă consideră că articolul 6 alineatul (1) nu a fost respectat, aceasta poate consulta autoritatea emitentă cu privire la importanța executării unui OEA și, după o astfel de consultare, autoritatea emitentă poate decide să retragă respectivul OEA.

127.

În concluzie, problema admisibilității probelor este, pentru moment, o chestiune de drept intern. Cu toate acestea, în domeniile în care se aplică dreptul Uniunii, dispozițiile naționale relevante nu trebuie să încalce articolele 47 și 48 din cartă ( 57 ).

128.

Principiile procedurale ale echivalenței și eficacității se aplică în situațiile în care dreptul Uniunii acordă particularilor drepturi lipsite de căi de atac. Statele membre trebuie să se asigure că un drept recunoscut la nivelul Uniunii poate fi realizat în aceleași condiții precum un drept intern comparabil, iar normele procedurale aplicabile nu ar trebui să facă practic imposibilă asigurarea respectării unor astfel de drepturi ( 58 ).

129.

Cu toate acestea, nu există niciun drept în ceea ce privește (in)admisibilitatea probelor acordat particularilor în temeiul dreptului Uniunii. Principiile echivalenței și eficacității nu se aplică.

130.

În sfârșit, chiar dacă inadmisibilitatea probelor ca urmare a unei încălcări a Directivei privind OEA ar putea crește (fără îndoială) efectul util al acesteia, acest lucru nu abilitează Curtea să creeze o astfel de regulă.

131.

Dreptul Uniunii nu reglementează, în stadiul actual al dezvoltării sale, admisibilitatea probelor colectate prin intermediul unui OEA emis contrar cerințelor Directivei privind OEA. Admisibilitatea probelor este o chestiune de drept intern, care trebuie să respecte însă cerințele privind dreptul la apărare prevăzute la articolele 47 și 48 din cartă.

132.

Având în vedere considerațiile menționate anterior, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania) după cum urmează: