Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LEILA MEDINA

prezentate la 18 aprilie 2024(1)

Cauza C‑394/22

Oilchart International NV

împotriva

O.W. Bunker (Netherlands) BV,

ING Bank NV

[cerere de decizie preliminară formulată de Hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia)]

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competență – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (b) – Noțiunea «materie civilă și comercială» – Materii excluse – Faliment și proceduri referitoare la lichidarea societăților aflate în insolvență sau a altor persoane juridice – Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 – Articolul 3 alineatul (1) – Acțiuni care derivă în mod direct din proceduri de insolvență și sunt strâns legate de acestea”

1.        Oilchart International NV (denumită în continuare „Oilchart”) este o societate belgiană care urmărește recuperarea valorii unei facturi neplătite pe care a emis‑o pentru furnizarea de combustibil unei nave maritime în portul Sluiskil (Țările de Jos). Respectiva factură rămăsese neachitată în momentul în care debitorul, O.W. Bunker BV NL (denumită în continuare „OWB NL”), o societate neerlandeză, a devenit insolvabil. Acțiunea din litigiul principal a fost formulată în Belgia, ulterior deschiderii procedurii de insolvență în Țările de Jos.

2.        Această situație ridică întrebarea referitoare la aspectul dacă hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia), o instanță care nu conduce desfășurarea procedurii de insolvență, poate avea competența de a se pronunța asupra acțiunii prin care Oilchart urmărește obținerea plății respectivei facturi.

3.        Această cauză oferă Curții o nouă posibilitate de a‑și detalia jurisprudența privind linia de demarcație dintre domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(2) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles Ia”)(3), pe de o parte, și, respectiv, domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență(4) (denumit în continuare „Regulamentul privind insolvența”)(5), pe de altă parte.

4.        În scopul adoptării unei decizii cu privire la aspectul competenței internaționale, instanța de trimitere a întrebat în esență Curtea dacă acțiunea formulată de creditor în fața unei instanțe naționale – diferită de cea care este sesizată cu procedura de insolvență –, având ca obiect o factură care a fost prezentată pentru verificare lichidatorului din cadrul procedurii de insolvență intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența sau în cel al Regulamentului Bruxelles Ia.

I.      Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

1.      Regulamentul Bruxelles Ia 

5.        Articolul 1 alineatul (1) și articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles Ia prevede:

„(1)       Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. […]

(2)       Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce privește:

[…]

(b)       falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare;

[…]”

2.      Regulamentul privind insolvența

6.        Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența are următorul conținut:

„Competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.”

B.      Dreptul neerlandez

7.        Articolul 25 din Wet van 30 September 1893 op het faillissement en de surséance van betaling (Legea din 30 septembrie 1893 privind falimentul și reorganizarea judiciară), „Nederlandse Faillissementswet” (Legea neerlandeză a falimentului, denumită în continuare „NFW”) are următorul cuprins:

„1.       Acțiunile judiciare privind drepturile sau obligațiile care fac parte din masa credală se exercită atât împotriva lichidatorului, cât și de către acesta.

2.       În cazul în care astfel de acțiuni judiciare sunt exercitate sau continuate de debitorul aflat în stare de faliment ori împotriva acestuia și conduc la pronunțarea unei hotărâri judecătorești împotriva acestui debitor, atunci această hotărâre nu va avea forță juridică în raport cu activul procedurii de lichidare judiciară.”

8.        Articolul 26 din NFW prevede că:

„Acțiunile judiciare care urmăresc executarea unei obligații care face parte din activul procedurii de lichidare judiciară nu pot fi formulate împotriva persoanei declarate în stare de faliment în alt mod decât cel prevăzut la articolul 110.”

9.        Potrivit articolului 110 alineatul (1) din NFW, „[c]ererile se depun la lichidator sub forma unei facturi sau a unui alt angajament scris, care indică natura și valoarea creanței, împreună cu documente justificative sau cu o copie a acestora, precum și cu o declarație referitoare la aspectul dacă cererea are sau nu ca obiect un drept de preferință, o garanție, o ipotecă sau un drept de retenție”.

II.    Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

10.      La 21 octombrie 2014, Oilchart a furnizat buncăre cu combustibil, în portul Sluiskil (Țările de Jos), navei maritime MS Evita K, deținută de Sharsburg Navigation SA. Proprietarul respectivei nave a comandat buncărele prin intermediul agentului său, Orient Shipping Rotterdam, de la societatea daneză OW Bunker & Trading A/S (denumită în continuare „OWB A/S”), care a transmis ulterior comanda respectivă la OWB NL, o întreprindere care făcea parte din același grup. La rândul său, OWB NL a achiziționat buncărele de la Oilchart.

11.      La 21 octombrie 2014, OWB A/S a emis o factură către Orient Shipping Rotterdam, în valoare de 117 179 de dolari americani (USD).

12.      La 22 octombrie 2014, Oilchart a emis o factură către OWB NL pentru furnizarea buncărelor, în valoare de 116 471,45 USD (denumită în continuare „factura în litigiu”). Rechtbank te Rotterdam (Tribunalul din Rotterdam, Țările de Jos) a declarat OWB NL în stare de faliment la 21 noiembrie 2014. Ca urmare a acestui faliment, factura în litigiu a rămas neachitată. Oilchart a formulat o acțiune cu privire la verificarea respectivei facturi de către lichidatorii OWB NL.

13.      Ca urmare a falimentului OWB NL, Oilchart s‑a confruntat cu o serie de facturi neachitate, care fuseseră emise către OWB NL (printre care se număra și factura în litigiu), și, ca măsură de precauție, a obținut aplicarea sechestrului pe anumite nave maritime cărora le furnizase buncăre. În scopul ridicării sechestrului pus pe nave, armatorii și asociațiile de asigurări reciproce (denumite în continuare „asociațiile P&I”) au emis garanții în favoarea Oilchart pentru valoarea facturilor pe care aceasta le emisese către OWB NL. Potrivit respectivelor garanții, se putea recurge la acestea din urmă pe baza unei hotărâri judecătorești sau a unei decizii arbitrale pronunțate în Belgia fie împotriva OWB NL, fie împotriva armatorului navei.

14.      La 11 martie 2015, Oilchart a introdus o acțiune în fața rechtbank van koophandel te Antwerpen (Tribunalul Comercial din Antwerpen, Belgia) împotriva OWB NL. ING Bank NV (denumită în continuare „ING”), în calitate de creditor al OWB NL(6), a participat în mod voluntar în calitate de intervenient în respectivul litigiu. În cererea sa introductivă, Oilchart și‑a prezentat creanța ca fiind o creanță de natură comercială, prin care încerca să obțină plata unei facturi neachitate. Aceasta a formulat și o acțiune incidentală împotriva ING, care, la rândul său, a formulat o cerere reconvențională. Prin hotărârea din 15 martie 2017, rechtbank van koophandel a statuat că avea competența de a se pronunța asupra acțiunii formulate de Oilchart, însă a declarat acțiunea de obținere a plății inadmisibilă, pentru motivul că, în temeiul NFW, Oilchart putea depune o acțiune referitoare la creanțe doar la lichidatorul desemnat în cadrul procedurii de insolvență.

15.      La 16 mai 2017, Oilchart a formulat un apel împotriva acestei decizii în fața instanței de trimitere, hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen). Instanța menționată a considerat că avea obligația de a examina dacă dispune de competență internațională, în conformitate cu articolul 28 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia(7).

16.      În acest context, referindu‑se la jurisprudența Curții, instanța de trimitere își exprimă îndoielile cu privire la necesitatea de a stabili dacă acțiunea formulată de Oilchart împotriva OWB NL se întemeiază pe normele comune de drept civil și comercial, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia sau dacă aceasta se supune normelor specifice procedurii de insolvență. În plus, această instanță se întreabă dacă articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența se opune unei dispoziții de drept național care permite unui creditor să introducă într‑un stat membru o acțiune judiciară de obținere a plății pentru o creanță pe care a declarat‑o deja ca făcând parte din masa credală într‑o procedură de insolvență desfășurată în alt stat membru.

17.      Instanța de trimitere consideră că natura precisă a acțiunii și a posibilității de a introduce o astfel de acțiune împotriva societății insolvabile poate fi evaluată doar prin aplicarea normelor derogatorii specifice procedurii de insolvență. Respectiva instanță consideră însă că stabilirea competenței internaționale trebuie să fie anterioară aplicării normelor derogatorii specifice ale dreptului neerlandez în materie de insolvență și nu trebuie să fie efectuată prin aplicarea acestor norme.

18.      În aceste condiții, hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„(a)      Articolul 1 alineatul (2) litera (b) din [Regulamentul Bruxelles Ia] coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din [Regulamentul privind insolvența] trebuie interpretat în sensul că în noțiunile «falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare» de la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles Ia este inclusă și o procedură în care creanța este descrisă în cererea introductivă drept o simplă creanță comercială, fără a se menționa procedura falimentului deschisă anterior în privința pârâtului, în timp ce temeiul juridic propriu‑zis al acestei cereri se bazează pe dispozițiile speciale derogatorii din [NFW], și prin care:

–        trebuie să se stabilească dacă o astfel de creanță trebuie considerată creanță verificabilă (articolul 26 coroborat cu articolul 110 din [NFW]) sau creanță neverificabilă (articolul 25 alineatul 2 din [NFW]),

–        chestiunea dacă cele două acțiuni pot fi introduse în același timp și dacă o acțiune nu pare să o excludă pe cealaltă, ținând cont de efectele juridice specifice ale fiecăreia dintre aceste acțiuni (printre altele în ceea ce privește posibilitățile de a recurge la o garanție bancară amânată după faliment), în conformitate cu normele specifice din legislația neerlandeză privind falimentul, pare a fi determinată?

Și în plus

(b)      Dispozițiile articolului 25 alineatul 2 din [NFW] pot fi considerate compatibile cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența, în măsura în care această dispoziție legislativă ar permite introducerea unei astfel de acțiuni (articolul 25 alineatul 2 din [NFW]) la instanța unui alt stat membru, în locul introducerii sale la instanța de insolvență a statului membru în care a fost deschisă procedura falimentului?”

19.      Oilchart, ING, guvernul neerlandez și Comisia Europeană au depus observații scrise. La 31 martie 2023, Curtea a trimis instanței de trimitere o cerere de informații referitoare la contextul juridic al litigiului principal, la care aceasta a răspuns la 28 aprilie 2023. ING și Comisia au prezentat argumente orale în fața Curții, la 1 februarie 2024.

III. Apreciere

20.      În contextul stabilirii dacă dispune de competența internațională de a se pronunța asupra acțiunii introduse de Oilchart, instanța de trimitere își exprimă îndoielile cu privire la aspectul dacă, în prezenta cauză, acțiunea în litigiu trebuie să fie clasificată drept o acțiune introdusă în cadrul unei proceduri de insolvență și intră astfel sub incidența excepției privind falimentul prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles Ia (denumită în continuare „excepția privind insolvența”)(8). Întrucât îndoielile pe care și le exprimă cu privire la acest aspect par să rezulte din contextul factual și din natura acțiunii introduse de Oilchart, vom aborda aceste aspecte în observațiile noastre preliminare (secțiunea A), înainte de a analiza cele două întrebări adresate de instanța de trimitere (secțiunile B și C).

A.      Observații preliminare referitoare la constatările de fapt efectuate de instanța de trimitere

21.      Trebuie să se observe că instanța de trimitere a constatat că Oilchart, în pofida faptului că nu a menționat temeiul juridic al acțiunii sale în cererea introductivă, și‑a întemeiat întotdeauna cererea pe articolul 25 alineatul 2 din NFW. Cu toate acestea, instanța de trimitere observă de asemenea că Oilchart a depus aceeași cerere atât în fața lichidatorului din Țările de Jos, în temeiul articolelor 26 și 110 din NFW (cu titlu de creanță verificabilă, care făcea parte din masa credală), pe de o parte, cât și în fața instanțelor din Belgia, în temeiul articolului 25 alineatul 2 din NFW, împotriva debitorului declarat în stare de faliment(9), OWB NL (cu titlu de creanță neverificabilă, care nu făcea parte din masa credală), pe de altă parte(10). Prin urmare, este de o deosebită importanță să se sublinieze că Oilchart a depus aceeași cerere de două ori: prima dată la lichidator, în cadrul procedurii de insolvență, iar a doua oară la instanța din Belgia, cu titlu de acțiune civilă. Cu toate acestea, potrivit instanței de trimitere, aceeași cerere nu poate reprezenta atât o creanță verificabilă, cât și una neverificabilă.

22.      În plus, trebuie să se observe că atât ING, cât și guvernul neerlandez au contestat temeiul juridic invocat de Oilchart – articolul 25 alineatul 2 din NFW – pentru a introduce acțiunea în fața instanței de trimitere.

23.      În această privință, trebuie să se constate că articolul 25 alineatul 2 din NFW prevede în esență că, atunci când o acțiune judiciară este exercitată împotriva debitorului aflat în stare de faliment (iar nu împotriva lichidatorului), atunci hotărârea pronunțată cu privire la respectiva acțiune nu va avea nicio forță juridică în raport cu masa credală. Cu alte cuvinte, se pare că, în temeiul acestei dispoziții, în cazul în care creditorul introduce o acțiune împotriva debitorului în afara procedurii de insolvență, atunci hotărârea poate avea efecte doar „în afara masei” și nu poate fi executorie în raport cu lichidatorul sau cu masa credală. ING și guvernul neerlandez susțin, destul de plauzibil, că dispoziția menționată nu poate servi ca temei juridic pentru o acțiune care afectează masa credală.

24.      Întrucât instanța de trimitere nu a efectuat o apreciere cu privire la aspectul temeiului juridic corespunzător al acțiunii cu care este sesizată, este imposibil să se stabilească dacă respectiva instanță poate avea competență internațională. Prezenta cauza supune astfel atenției Curții o dilemă. Pe de o parte, așa cum precizează instanța de trimitere, temeiul juridic formal al acțiunii este articolul 25 alineatul 2 din NFW, potrivit căruia o acțiune introdusă în afara procedurii de insolvență nu poate avea efecte asupra masei credale. Pe de altă parte, instanța de trimitere subliniază că efectele acestei acțiuni au repercusiuni asupra masei și asupra procedurii de insolvență.

25.      În opinia noastră, revine instanței de trimitere obligația de a califica acțiunea în litigiu, dat fiind că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor din dreptul național sau să hotărască dacă interpretarea dată acestora de instanța națională este corectă(11). Rezultă că, în exercitarea competenței care i‑a fost conferită, Curtea nu poate susține argumente privind temeiul juridic corespunzător al acțiunii formulate în temeiul dreptului național și nici nu poate decide cu privire la calificarea respectivei acțiuni introduse în fața instanței de trimitere.

26.      Întrucât, în scopul stabilirii competenței sale internaționale, revine instanței de trimitere obligația de a califica în mod corespunzător acțiunea în litigiu, tot acestei instanțe îi revine și obligația, în exercitarea autonomiei sale procesuale, de a stabili adevărata natură a creanței.

27.      În analiza care urmează, plecăm de la prezumția că acțiunea a fost formulată (și a fost calificată ca atare de instanța de trimitere) în temeiul unei dispoziții prevăzute în NFW, lex concursus, și că aceasta are repercusiuni asupra masei insolvenței, fiind în același timp necesar ca temeiul juridic efectiv să fie stabilit de această instanță.

B.      Cu privire la prima întrebare

28.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o acțiune având la bază o creanță referitoare la o obligație contractuală de plată pentru furnizarea unor bunuri, formulată împotriva unei societăți insolvabile, intră sub incidența noțiunii „materie civilă și comercială” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia și, prin urmare, în domeniul material de aplicare al acestui regulament sau dacă această acțiune intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența, dat fiind că respectiva creanță face obiectul unei proceduri de insolvență deschise într‑un alt stat membru.

29.      Mai precis, din întrebările preliminare adresate rezultă în mod clar că instanța menționată are îndoieli cu privire la chestiunea dacă aceasta are competența de a se pronunța asupra acțiunii în litigiu, ceea ce ar fi valabil doar în cazul în care acțiunea nu ar fi strâns legată de procedura de insolvență care a fost deschisă și care se desfășoară în Țările de Jos. Potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența conferă o competență exclusivă instanțelor statului membru pe teritoriul căruia este situat centrul intereselor debitorului pentru deschiderea procedurii de insolvență principale în scopul audierii și pronunțării asupra acțiunilor revocatorii care au la bază insolvența debitorului(12).

30.      Pentru a răspunde la această chestiune, vom examina mai întâi impactul unei acțiuni paralele cu privire la aceeași creanță contractuală, punând accentul pe rațiunea care justifică excepția privind insolvența (secțiunea 1). În continuare, vom analiza conținutul celor două criterii stabilite de jurisprudență (secțiunea 2).

1.      Impactul unei acțiuni paralele

31.      Potrivit afirmațiilor unui profesor universitar de drept, procedurile de insolvență sunt artefacte jurisprudențiale și judiciare. Nu există o așa‑zisă noțiune de „natură” a procedurii de insolvență, din care ar putea rezulta unele caracteristici specifice ale unei astfel de proceduri. În scopul definirii sau al calificării acțiunilor, ceea ce prezintă importanță sunt consecințele juridice (și economice) care rezultă dintr‑o astfel de definire sau calificare, precum și condițiile în care aceste consecințe pot fi justificate(13). Prin urmare, procedurile de insolvență sunt proceduri prin care se urmărește să se analizeze problema masei credale de active a creditorilor(14) (denumită în continuare „problema masei credale”) prin instituirea unei proceduri de recuperare colectivă a creanțelor(15). Această procedură colectivă, care urmărește să elimine confiscarea distructivă de active și justifică existența preferințelor dintre creditori, reprezintă „rațiunea de a fi” a excepției privind insolvența. În scopul prezentelor concluzii, ne vom referi la o „abordare axată pe rezultate”.

32.      În prezenta cauză, în ceea ce privește consecințele economice și juridice ale acțiunii, instanța de trimitere a afirmat în mod clar că acțiunea în litigiu are repercusiuni asupra masei credale(16). Mai precis, instanța de trimitere consideră că, prin introducerea acțiunii în litigiu în fața unei instanțe din Belgia ulterior declarării falimentului societății OWB NL, Oilchart urmărește să obțină pronunțarea unei hotărâri judecătorești care îi este favorabilă, în scopul de a face ulterior apel la garanții. Prin urmare, instanța de trimitere observă că, prin încercarea de a obține obligarea individuală la plata creditului, Oilchart urmărește de fapt să recurgă, în afara limitelor concurenței, la obținerea veniturilor rezultate din creanța pe care OWB NL o are asupra societății daneze OW Bunker. Acțiunea paralelă pendinte introdusă în fața instanțelor belgiene ar avea un impact direct asupra rangului creditorilor și, în mod posibil, asupra compunerii masei credale(17). În acest mod, procedura de recuperare colectivă a creanțelor creditorilor desfășurată în temeiul normelor în materie de insolvență din Țările de Jos ar putea fi anulată de o hotărâre a instanței belgiene în favoarea Oilchart, care, în calitate de creditor neprivilegiat, și‑ar recupera creanța care nu intră în „masa credală”. Rezultă că acțiunea în litigiu ar reprezenta o încălcare a mecanismului de recuperare colectivă a creanțelor, ceea ce reprezintă exact aspectul pe care încearcă să îl evite instituirea excepției privind insolvența.

33.      În ceea ce privește acțiunile paralele, într‑un sistem național pur intern este impusă în general o suspendare a drepturilor creditorilor pentru a preveni executarea silită individuală sau recuperarea creanțelor în afara procedurii de insolvență. Într‑o situație transfrontalieră, atunci când sunt deschise proceduri de insolvență, celelalte state membre sunt obligate să recunoască aceste proceduri(18). Acest lucru înseamnă că, atunci când o astfel de suspendare este impusă drepturilor creditorilor(19), respectiva suspendare trebuie recunoscută și de celelalte state membre. În prezenta cauză, Curtea nu deține niciun indiciu cu privire la existența unui astfel de mecanism și a unei intenții din partea instanței de trimitere de a se întemeia pe acesta. Rezultă că, întrucât s‑a stabilit că acțiunea în litigiu a fost depusă în fața lichidatorului desemnat în cadrul procedurii de insolvență deschise în Țările de Jos, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă Oilchart trebuie să respecte o astfel de suspendare sau orice altă restricție de a introduce o acțiune paralelă. În caz afirmativ, s‑ar putea susține și faptul că acțiunea în litigiu face parte din procedura de insolvență atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere procedural, intrând astfel sub incidența Regulamentului privind insolvența. Prin urmare, în cazul în care o suspendare sau o restricție este impusă drepturilor creditorilor, trebuie să rezulte că o instanță străină nu are competența de se pronunța asupra acțiunii.

34.      Pe de o parte, această abordare este conformă cu imperativul de a proteja interesele creditorilor și cu principiile unității și universalității procedurilor de insolvență(20), care stau la baza Regulamentului privind insolvența(21). Întrucât procedurile de insolvență sunt proceduri colective(22), instanța în circumscripția căreia se situează centrul intereselor principale ale debitorului se va ocupa (prin definiție) de întregul patrimoniu al debitorului(23). Această abordare urmărește să protejeze interesele și rangul creditorilor în caz de insolvență și să le garanteze acestora un mijloc mai eficient și efectiv de plată(24).

35.      În această privință, procedurile de insolvență deschise într‑un stat membru trebuie să aibă efecte depline în celelalte state membre. Am dori să subliniem că unul dintre principalele obiective ale Regulamentului privind insolvența este de a asigura eficiența procedurii de insolvență, evitând în același timp fenomenul de „forum shopping”, obiectiv care rezultă în special din considerentele (2) și (4) ale acestui regulament. În acest sens, în Hotărârea Seagon(25), Curtea a precizat în mod explicit faptul că o astfel de concentrare a tuturor acțiunilor legate în mod direct de insolvența unei întreprinderi, acțiuni introduse la instanțele din statul membru competent pentru deschiderea procedurii de insolvență, pare de asemenea conformă cu obiectivul de a ameliora eficiența și de a accelera procedurile de insolvență cu efecte transfrontaliere(26). În loc ca fiecare creditor să se angajeze în investigații cu privire la activele debitorului și să stabilească autenticitatea creanțelor creditorului rezultate ca urmare a unei incapacități de plată a datoriilor, în cursul insolvenței, acest lucru este efectuat mai degrabă de lichidator în beneficiul tuturor creditorilor, ceea ce nu doar economisește costuri, ci și susține obiectivul de asigurare a unei funcționări eficiente(27).

36.      Rezultă că, atunci când o acțiune face obiectul unei proceduri de insolvență, aceasta intră în sfera de competență a practicianului în insolvență, care acționează sub supravegherea instanței în materie de insolvență. Astfel, respectiva acțiune nu trebuie, în principiu, să fie eliminată în mod artificial din procedura colectivă.

37.      Pe de altă parte, trebuie să fie aplicat principiul priorității. Faptul că a fost deschisă o procedură de insolvență în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența înseamnă că statutul uneia dintre părți s‑a schimbat. Cea mai importantă consecință a deschiderii unei proceduri de insolvență este aceea că legea aplicabilă procedurii de insolvență în temeiul acestui regulament este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura și că procedura deschisă va fi recunoscută automat în toate celelalte state membre(28). Această recunoaștere implică lipsa competenței instanței dintr‑un alt stat membru de a controla decizia instanței în materie de insolvență(29). Aceasta are ca efect faptul că niciunul dintre activele care fac parte din patrimoniul persoanei insolvabile nu poate face obiectul unei executări silite a creanțelor de către un singur creditor și al unei eludări a procedurii de insolvență. Atunci când cereri având același obiect și aceeași cauză sunt formulate între aceleași părți în fața unor instanțe din state membre diferite, orice instanță (alta decât instanța sesizată în primul rând) trebuie să evite pronunțarea unei hotărâri care este ireconciliabilă în raport cu procedura de insolvență(30).

38.      În această privință, este important să se sublinieze că, în recenta sa hotărâre pronunțată de Marea Cameră, Curtea a statuat că, în timp ce în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 44/2001 – predecesorul Regulamentului Bruxelles Ia care prevede aceeași excepție –, arbitrajul este exclus în mod explicit din domeniul său de aplicare, norma privind litispendența se aplica în special în privința hotărârii adoptate de un arbitru. Curtea a considerat că „instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, iar ulterior, dacă se stabilește această competență, își declină competența în favoarea instanței respective”(31). Curtea a subliniat astfel importanța priorității instanței sesizate în primul rând (chiar și în ceea ce privește un domeniu care este exclus în mod explicit din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles Ia). Aplicând prin analogie acest principiu în prezenta cauză, este important să se respecte prioritatea instanței în materie de insolvență din Țările de Jos.

39.      În această privință, Comisia a susținut în ședință că deschiderea procedurii de insolvență nu are niciun fel de consecințe asupra competenței instanței în care a fost introdusă o acțiune paralelă, ci mai degrabă asupra reglementării aplicabile acțiunii. Potrivit Comisiei, lex concursus stabilește admisibilitatea sau temeiul juridic al respectivei acțiuni paralele, care ar trebui respinsă. În opinia noastră, în primul rând, o astfel de abordare lipsește de efectul lor util normele de competență prevăzute în Regulamentul privind insolvența și în special pe cele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din acesta. În al doilea rând, afirmând că este de competența instanței celuilalt stat membru să respingă acțiunea paralelă, Comisia recunoaște în esență faptul că acțiunea paralelă este în principiu problematică. Totuși, aceasta este lăsată în sarcina unei instanțe naționale, care, în temeiul unei lex concursus străine, trebuie să furnizeze o soluție (și anume respingerea pe fond) în ceea ce privește acțiunea paralelă. În opinia noastră, pentru a asigura în continuare respectarea obiectivelor menționate mai sus(32), instanța națională, fără a fi nevoită să efectueze examinarea dispozițiilor unei lex concursus străine, trebuie să fie în măsură să își declare lipsa de competență pentru motivul că acțiunea în litigiu intră în sfera de competență exclusivă a instanței în materie de insolvență situată într‑un alt stat membru. O astfel de abordare ar furniza o mai mare securitate juridică părților implicate în procedura de insolvență și ar presupune o anumită coerență în aplicarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența în diferite state membre, odată ce procedura de insolvență a fost deschisă într‑un stat membru(33).

40.      În concluzie, din informațiile furnizate de instanța de trimitere reiese clar că acțiunea introdusă în fața acesteia din urmă este identică cu acțiunea formulată în cadrul procedurii de insolvență desfășurate în Țările de Jos. Întrucât debitorul a fost declarat în stare de faliment, iar această situație intră sub incidența normelor neerlandeze în materie de insolvență, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă există o interdicție care împiedică alte instanțe să soluționeze cauza. În acest caz, considerăm că o acțiune care are la bază o obligație contractuală – care face obiectul procedurii de insolvență din Țările de Jos și care trebuie în principiu să facă obiectul unei suspendări a acțiunilor individuale ale creditorilor – intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența și în sfera de competență a instanței din statul membru în care a fost deschisă procedura de insolvență. Cu toate acestea, jurisprudența Curții, care indică uneori contrariul, este destul de inconsecventă.

2.      Cele două criterii stabilite în jurisprudență

41.      În timp ce articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența se referă la „procedura de insolvență”, conform jurisprudenței Curții, această dispoziție cuprinde și „acțiunile care sunt strâns legate de procedurile de insolvență”. În hotărârile sale fundamentale Gourdain(34) și Seagon(35), Curtea a statuat că acțiunile strâns legate de insolvență ies din domeniul de aplicare al predecesorului Regulamentului Bruxelles Ia și intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența. În acest scop, Curtea a aplicat cele două criterii stabilite în Hotărârea Gourdain (denumite în continuare „criteriile stabilite în Hotărârea Gourdain”).

42.      Mai precis, potrivit abordării adoptate în jurisprudența menționată, o acțiune care derivă în mod direct dintr‑o procedură de insolvență (primul criteriu) și este strâns legată de aceasta (al doilea criteriu) intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența(36) și iese astfel din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles Ia(37). Coroborată cu cerința de a interpreta în sens larg noțiunea „materie civilă și comercială”, care figurează la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia(38), excepția privind insolvența prevăzută în acest din urmă regulament se limitează la materiile care îndeplinesc criteriile stabilite în Hotărârea Gourdain(39). Deși Curtea a menționat în mod constant criteriile stabilite în Hotărârea Gourdain, acestea nu au fost aplicate în mod consecvent în practică(40).

43.      Mai precis, întrucât Curtea tinde să examineze cele două criterii împreună(41), este foarte dificil să se stabilească domeniul de aplicare și conținutul exact al fiecăruia dintre acestea. De exemplu, jurisprudența nu corespunde întotdeauna cu abordarea menționată mai sus și există o incertitudine în ceea ce privește raportul care există între aceste două criterii și conținutul fiecăruia dintre acestea(42). Uneori, Curtea analizează doar un singur criteriu(43). Alteori, Curtea consideră că un criteriu este decisiv și susține că acesta prevalează asupra celuilalt(44), ceea ce pune sub semnul întrebării chestiunea privind natura cumulativă a acestor criterii. Așadar, jurisprudența Curții nu furnizează întotdeauna norme coerente. În acest context, vom examina pe rând conținutul și aplicabilitatea acestor criterii.

a)      Primul criteriu: acțiunea derivă în mod direct dintr‑o procedură de insolvență

44.      Pentru a determina dacă o acțiune derivă direct dintr‑o procedură de insolvență, Curtea examinează temeiul juridic al acțiunii(45). În această privință, Curtea impune să se stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență(46). Curtea a subliniat că trebuie să se stabilească dacă acțiunea în cauză își avea originea în dreptul procedurilor de insolvență sau în alte norme(47).

45.      Cu titlu introductiv, înainte de a analiza jurisprudența Curții referitoare la acest criteriu, vom face o observație preliminară cu privire la situația de fapt a cauzei. Instanța de trimitere precizează că, ulterior falimentului OWB NL, Oilchart a solicitat și a asigurat sechestrul – mai precis, un sechestru asigurător – aplicat pe anumite nave maritime în Belgia. Pentru a ridica sechestrul navelor, armatorii sau asociațiile P&I au emis garanții în favoarea Oilchart pentru valoarea facturilor pe care aceasta le emisese către OWB NL. Potrivit instanței de trimitere, dispozițiile respectivelor garanții permit Oilchart printre altele să recurgă la acestea pe baza unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva OWB NL.

46.      În această privință, am dori să precizăm că, în cazul în care instanța de trimitere constată că acțiunea intră în domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, competența instanței din Belgia va trebui în continuare să fie stabilită, având în vedere faptul că furnizarea buncărelor a avut loc în Țările de Jos, iar procedura de insolvență a fost deschisă tot pe teritoriul acestui stat membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului. În plus, am dori să subliniem că, în prezenta procedură, este important să se facă distincția între temeiul juridic al obligației și mecanismul de executare a acestei obligații. În timp ce temeiul juridic al acțiunii constă în obligațiile care decurg din raportul contractual existent între creditor și debitor, executarea acestor obligații a avut loc prin aplicarea sechestrului pe nave și prin constituirea unor garanții. Prin urmare, considerăm că respectivele garanții constituie o modalitate de exercitare a drepturilor de care dispune Oilchart, iar nu temeiul juridic al obligației în sine.

47.      Acestea fiind spuse, vom examina în continuare jurisprudența Curții referitoare la primul criteriu, care variază foarte mult în funcție de abordarea adoptată.

48.      În unele situații, Curtea pare să opteze pentru o abordare formală. De exemplu, în Hotărârea Riel, Curtea a subliniat în mod expres că dispoziția în temeiul căreia a fost exercitată acțiunea în constatarea existenței unor creanțe „constitui[a] un element al legislației austriece în materie de insolvență”, adăugând că „din termenii acestei dispoziții rezult[a] că această acțiune are vocația de a fi exercitată în cadrul unei proceduri de insolvență, de creditori care participă la aceasta, în cazul unei contestații privind exactitatea sau rangul creanțelor înregistrate de acești creditori”(48). Mai recent, în Hotărârea Tiger, Curtea a statuat că o acțiune a lichidatorului desemnat de o instanță a statului membru de deschidere a procedurii de insolvență își are temeiul juridic în normele de drept ale Regatului Unit care privesc în mod specific insolvența(49).

49.      Cu toate acestea, Curtea pare să analizeze și aspectul dacă acțiunea în litigiu poate fi formulată de creditori în mod individual, înainte, în timpul sau după desfășurarea procedurii de insolvență. În Hotărârea Nickel & Goeldner Spedition, Curtea a constatat că o acțiune în plata unei creanțe născute din prestarea de servicii în executarea unui contract de transport ar fi putut fi formulată de creditorul însuși, înainte ca acesta să își piardă calitatea procesuală activă prin deschiderea unei proceduri de insolvență în privința sa, și, în această ipoteză, ar fi fost guvernată de normele de competență judiciară aplicabile în materie civilă sau comercială(50). În mod similar, în Hotărârea NK, Curtea a statuat că acțiunea în discuție, care, pe de o parte, putea fi introdusă de creditorul însuși, astfel încât nu se încadra în competența exclusivă a lichidatorului, și, pe de altă parte, era independentă de deschiderea unei proceduri de insolvență, nu ar putea fi considerată o consecință directă și indisociabilă a unei astfel de proceduri(51).

50.      Prin urmare, în prezenta cauză, în cazul în care s‑ar lua în considerare abordarea adoptată ca atare în Hotărârile Riel și Tiger, întrucât instanța de trimitere a considerat că temeiul juridic al acțiunii este articolul 25 alineatul 2 din NFW – și în lipsa oricărei calificări a acțiunii în această etapă –, rezultă că acțiunea formulată de Oilchart intră sub incidența dispozițiilor prevăzute în NWF și reprezintă astfel o parte componentă a legislației neerlandeze în materie de insolvență. În schimb, în cazul în care se aplică raționamentul din Hotărârile Nickel & Goeldner Spedition și NK, acțiunea în litigiu poate fi formulată de creditori în mod individual, iar aceasta nu poate, așadar, să se afle în strânsă legătură cu procedura de insolvență.

51.      Cu toate acestea, pentru a ține seama de consecințele juridice și economice ale excepției privind insolvența și în special de cele care rezultă din problema masei credale, Curtea trebuie să aplice primul criteriu într‑un mod care să apere atât competența exclusivă a instanței în materie de insolvență(52), cât și interesele celorlalți creditori și care să evite fenomenul de „forum shopping”(53). Prin urmare, atunci când acțiunea în discuție în litigiul principal este identică cu cea din procedura de insolvență, Curtea trebuie să ia în calcul examinarea aspectului dacă acțiunea intră sub incidența procedurii de insolvență.

52.      În această privință, în măsura în care Curtea a statuat, în Hotărârea Riel, că o acțiune în constatarea existenței unor creanțe prevăzută de legislația națională are vocația de a fi exercitată în cadrul unei proceduri de insolvență, este strâns legată de aceasta și își are originea în dreptul procedurilor de insolvență(54), această apreciere trebuie aplicată mutatis mutandis și în ceea ce privește exercitarea dreptului la plată al unui creditor, precum cel în discuție în litigiul principal.

53.      În plus, se poate sublinia că, în Hotărârea H(55), Curtea a statuat că faptul că o acțiune poate, „în principiu, [să fie formulată] […] chiar în ipoteza în care nu ar fi deschisă nicio procedură de insolvență care să aibă ca obiect bunurile societății debitoare vizate, […] acest fapt, în sine, nu se poate opune calificării unei astfel de acțiuni ca acțiune care derivă în mod direct dintr‑o procedură de insolvență și se află în strânsă legătură cu aceasta, presupunând că această acțiune este formulată efectiv în cadrul unei proceduri de insolvență”. Astfel de acțiuni „derogă” de la normele generale ale dreptului civil și comercial, tocmai ca urmare a stării de insolvabilitate a debitorului. Rezultă că factorul distinctiv îl reprezintă declararea falimentului debitorului(56). Atunci când debitorul este declarat insolvabil, iar acțiunea urmărește recuperarea unei creanțe care face parte din masa credală a procedurii de insolvență, temeiul juridic al acestei acțiuni devine o dispoziție a legislației în materie de insolvență cu privire la lex concursus, iar această acțiune trebuie să fie calificată drept o acțiune care derivă în mod direct dintr‑o procedură de insolvență.

54.      Am dori să adăugăm faptul că, destul de logic, majoritatea creanțelor care fac parte din masa credală își au originea în normele comune de drept civil și comercial, în special atunci când, la fel ca în prezenta cauză, acestea presupun executarea unei obligații contractuale de plată pentru furnizarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, atunci când o creanță face parte din masa credală ca urmare a deschiderii procedurii de insolvență și a introducerii unei acțiuni în fața lichidatorului, aceasta din urmă intră sub incidența normelor derogatorii ale acestei proceduri. În caz contrar, toate acțiunile de natură civilă și comercială care au fost înaintate unui lichidator ar putea fi formulate în fața unei alte instanțe din alt stat membru, golind de efect util principiul centralizării creanțelor și principiul vis attractive concursus(57).

55.      Prin urmare, în opinia noastră, în cazul în care Curtea adoptă o abordare axată pe rezultate în ceea ce privește primul criteriu (cel privind temeiul juridic), aceasta va aplica norma privind competența exclusivă prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența(58), sporind astfel eficacitatea procedurilor de insolvență și contribuind la atingerea obiectivului de evitare a fenomenului de „forum shopping”(59). Prin urmare, înțelegem criteriul privind „temeiul juridic” ca fiind un criteriu prin care Curtea stabilește dacă originea obligației se încadrează în masa credală.

56.      Prin urmare, considerăm că întinderea obligațiilor pe care le are OWB NL, împreună cu drepturile corespunzătoare de care dispune Oilchart constituie temeiul juridic al acțiunii. Soluționarea acestei acțiuni este condiționată de aplicarea dispozițiilor dreptului neerlandez în materie de insolvență cu privire la declararea insolvenței în Țările de Jos(60). Prin urmare, am dori să propunem Curții să concluzioneze că acțiunea formulată de Oilchart derivă în mod direct din procedura de insolvență și își are temeiul juridic într‑o creanță care face parte din masa credală.

b)      Al doilea criteriu: intensitatea legăturii existente între respectiva acțiune și procedura de insolvență

57.      În ceea ce privește cel de al doilea criteriu, potrivit abordării adoptate de Curte, intensitatea legăturii existente între respectiva acțiune și procedura de insolvență este determinantă pentru a stabili dacă o acțiune este strâns legată de procedura de insolvență(61). Acest criteriu permite astfel luarea în considerare și a altor factori contextuali decât cei care se referă la temeiul juridic.

58.      În principiu, cel de al doilea criteriu urmărește să răspundă la întrebarea dacă o acțiune similară cu cea în litigiu poate fi formulată în același timp sau independent de procedura de insolvență. De exemplu, în Hotărârea German Graphics Graphische Maschinen, Curtea a reținut că o acțiune formulată în temeiul unei clauze de rezervă a dreptului de proprietate împotriva unui lichidator nu comporta o legătură suficient de strânsă cu procedura de insolvență pentru motivul că în esență chestiunea de drept invocată într‑o astfel de acțiune era autonomă de deschiderea procedurii de insolvență(62). Mai recent, în Hotărârea Feniks, Curtea a statuat că o acțiune pauliană, prin care un creditor solicită declararea inopozabilității față de el a actului, pretins prejudiciabil în privința drepturilor sale, prin care debitorul său a cedat un bun unui terț, nu se afla în legătură cu procedura de insolvență(63). În prezenta cauză, în cazul în care Curtea ar aplica un astfel de „criteriu posibil”, ar trebui să constate că acțiunea în litigiu era autonomă față de procedura de insolvență, întrucât aceasta poate fi formulată independent de orice procedură de insolvență, cu excepția cazului în care legislația privind procedurile de insolvență prevede o suspendare a acesteia.

59.      În aceeași ordine de idei, în anumite cazuri, Curtea analizează contextul procedural, prin examinarea aspectului dacă creditorul urmărește un interes colectiv sau unul individual. De exemplu, în Hotărârea F‑Tex, părțile au susținut că originea și conținutul acțiunii intentate de cesionar sunt în esență aceleași cu cele ale unei acțiuni revocatorii intentate de lichidator(64). Cu toate acestea, Curtea a susținut că „exercitarea dreptului dobândit de cesionar se supune altor reguli decât cele aplicabile unei proceduri de insolvență”(65). În primul rând, spre deosebire de lichidator, care este, în principiu, ținut să acționeze în interesul creditorilor, cesionarul este liber să exercite sau să nu exercite dreptul de creanță pe care l‑a dobândit. În al doilea rând, cesionarul, atunci când decide să își exercite dreptul de creanță, acționează în interes propriu și pentru beneficiul personal. Prin urmare, Curtea a statuat că acțiunea principală nu avea o legătură strânsă cu procedura de insolvență(66). În cazul în care Curtea ar aplica aceste considerații în cauza principală, aceasta ar trebui să concluzioneze că exercitarea dreptului dobândit de Oilchart se supunea altor reguli decât cele aplicabile unei proceduri de insolvență; Oilchart – spre deosebire de lichidator – este liber să exercite sau să nu exercite acest drept și acționează în interes propriu. Prin urmare, acțiunea formulată de aceasta nu are o legătură strânsă cu procedura de insolvență.

60.      O abordare axată mai mult pe rezultate a fost adoptată în Hotărârea Valach, în care Curtea a examinat întinderea obligațiilor comitetului creditorilor care a respins un plan de restructurare. Mai precis, aceasta a considerat că, pentru a verifica dacă răspunderea membrilor comitetului creditorilor putea fi angajată ca urmare a respingerii planului de restructurare, ar fi necesar să se analizeze în special întinderea obligațiilor ce revin acestui comitet în cadrul procedurii de insolvență și compatibilitatea respingerii respective cu aceste obligații. S‑a considerat că respectiva acțiune era suficient de strâns legată de procedura de insolvență(67). Deși respectiva hotărâre nu explică motivele pentru care Curtea a ajuns la această concluzie, în opinia noastră, abordarea adoptată în cuprinsul ei poate fi explicată prin necesitatea de a lua în considerare impactul acțiunii asupra masei credale și în special obligația de bază de a proteja activele care fac parte din masa credală. În temeiul acestui criteriu, trebuie să se concluzioneze că, în cadrul procedurii de insolvență, Oilchart este împiedicată să își recupereze veniturile. Prin urmare, trebuie să se constate că acțiunea în litigiu este suficient de strâns legată de procedura de insolvență.

61.      În sfârșit, în Hotărârea SCT Industri, Curtea a analizat în esență legătura existentă între acțiunile formulate de părți cu privire la activul deținut. Aceasta a considerat că o acțiune formulată de o societate care făcea obiectul unei proceduri de insolvență în scopul recuperării proprietății asupra unor părți sociale care fuseseră vândute unei alte societăți se află în strânsă legătură cu procedura de insolvență, întrucât vânzarea a avut loc în temeiul dispozițiilor în materie de insolvență. Curtea a subliniat că activul întreprinderii care făcea obiectul procedurii de insolvență a crescut ca urmare a vânzării de către lichidator a părților sociale în cauză(68). În mod similar, în prezenta cauză, acțiunile formulate de Oilchart afectează în mod evident masa credală. Prin urmare, potrivit acestui criteriu, acțiunea în litigiu se află în suficient de strânsă legătură cu procedura de insolvență.

62.      În lumina celor de mai sus, am ajuns la concluzia că criteriile stabilite în Hotărârea Gourdain trebuie interpretate într‑un mod care să ia în considerare obiectivul și „rațiunea de a fi” a procedurilor de insolvență, și anume problema masei credale și administrarea eficientă a activelor. O interpretare restrictivă a criteriilor menționate conduce la posibilitatea încălcării de către creditor a normelor privind procedurile de insolvență, a confiscării de active și a diminuării drepturilor de care beneficiază alți creditori. Această încălcare ar avea loc ca urmare a existenței mai multor competențe și a calificării acțiunii paralele drept o acțiune „civilă și comercială”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia. În opinia noastră, aplicarea Regulamentului Bruxelles Ia nu poate servi însă drept mijloc de subminare a competenței exclusive a instanței desemnate în materie de insolvență(69), a eficacității procedurii de insolvență(70) și a imperativului de a proteja interesele creditorilor(71). Astfel, autorizarea posibilității ca instanța de trimitere să dispună de competență în temeiul Regulamentului Bruxelles Ia conduce la încălcarea funcționării eficiente și efective a procedurii de insolvență, ceea ce subminează „buna funcționare a pieței interne”(72). În prezenta cauză, întrucât acțiunea în litigiu este identică cu cea formulată în fața lichidatorului desemnat în procedura de insolvență desfășurată în Țările de Jos, propunem Curții să constate că o acțiune precum cea în discuție în litigiul principal derivă în mod direct dintr‑o procedură de insolvență și se află în strânsă legătură cu aceasta, astfel încât intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența.

63.      Prin urmare, propunem ca răspunsul furnizat de Curte să fie în sensul că articolul 1 alineatul (1), articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles Ia și articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care o instanță dintr‑un stat membru este sesizată cu o procedură de insolvență având ca obiect o creanță referitoare la o obligație contractuală de plată pentru furnizarea unor bunuri, iar aceeași creanță constituie obiectul unei acțiuni formulate împotriva unei societăți insolvabile în cadrul acelei proceduri de insolvență, respectiva acțiune intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența.

C.      Cu privire la cea de a doua întrebare

64.      Cea de a doua întrebare este adresată în cazul în care răspunsul furnizat de Curte la prima întrebare este în sensul că acțiunea în litigiu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența.

65.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă articolul 25 alineatul 2 din NFW este compatibil cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența, în măsura în care această dispoziție permite ca o acțiune formulată împotriva unei societăți insolvabile, precum cea în discuție în litigiul principal, să fie formulată în fața instanțelor dintr‑un alt stat membru decât cel în care a fost deschisă procedura de insolvență.

66.      Trebuie să reamintim de la bun început că nu este de competența Curții să se pronunțe, în cadrul procedurilor preliminare, cu privire la compatibilitatea unor dispoziții de drept intern cu dreptul Uniunii. Curtea își limitează analiza la o interpretare a dispozițiilor de drept al Uniunii care va fi utilă instanței naționale, care are sarcina de a stabili, in fine, compatibilitatea dispozițiilor de drept intern cu dreptul Uniunii în scopul de a soluționa litigiul principal(73).

67.      Din decizia de trimitere rezultă că părțile din litigiul principal nu sunt de acord cu privire la faptul că articolul 25 alineatul 2 din NFW reprezintă temeiul efectiv al acțiunii și nici cu privire la interpretarea corespunzătoare a acestei dispoziții. Prin urmare, după cum am menționat mai sus, înainte de a se pronunța cu privire la compatibilitatea dispoziției menționate cu dreptul Uniunii, va reveni instanței de trimitere atribuția de a califica acțiunea și de a stabili dacă această dispoziție poate constitui temeiul efectiv al acțiunii în litigiu(74).

68.      În ceea ce privește compatibilitatea dispoziției menționate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența, după cum am menționat anterior(75), această din urmă dispoziție vizează identificarea instanței care are competența de a deschide procedura de insolvență. Prin urmare, această dispoziție se limitează la a prevedea o normă de competență internațională(76). Cu toate acestea, Curtea a interpretat această dispoziție într‑un mod care conferă competență exclusivă instanței desemnate în materie de insolvență(77).

69.      În prezenta cauză, articolul 25 alineatul 2 din NFW pare să prevadă că o hotărâre pronunțată împotriva unui debitor declarat în stare de faliment nu va avea forță juridică în raport cu masa credală. În esență, această dispoziție pare să permită formularea de acțiuni care nu au legătură cu masa credală, însă prevede că respectivele acțiuni nu sunt executorii în ceea ce privește masa credală.

70.      Rezultă că, la o simplă analiză prima facie a modului de formulare a articolului 25 alineatul 2 din NFW, această dispoziție nu pare să intre în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența, întrucât nu se referă la „deschiderea” „procedurii de insolvență”, ci doar permite formularea de acțiuni care nu au legătură cu această procedură și care nu pot fi verificate. În orice caz, articolul 25 alineatul 2 din NFW în sine pare a fi conform cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența, întrucât nu are repercusiuni asupra masei credale.

71.      Cu toate acestea, în cazul în care aplicarea articolului 25 alineatul 2 din NFW conduce la o practică care permite eludarea procedurii de insolvență și competența exclusivă a instanței desemnate în materie de insolvență, aspect care revine instanței naționale să îl verifice, se poate considera în acest caz că dispoziția națională are ca efect încălcarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența și este, așadar, contrară acestuia.

72.      În acest sens, instanța de trimitere trebuie să examineze dacă aplicarea articolului 25 alineatul 2 din NFW determină o schimbare de natură juridică sau economică a situației creditorilor în ceea ce privește masa credală sau procedura de insolvență (de exemplu poziția sau rangul creditorilor ori componența masei). În această privință, este important să se observe că, în ședința desfășurată în fața Curții, ING a susținut că acțiunile formulate de Oilchart pot avea efecte în ceea ce privește recurgerea de către aceasta din urmă la garanțiile furnizate de armatori sau de asociațiile P&I, și anume în raport cu terții. În cazul în care, dimpotrivă, aplicarea acestei dispoziții nu are astfel de efecte, atunci acțiunea formulată în fața instanței de trimitere este „neutră” în raport cu procedura de insolvență.

73.      În lumina tuturor celor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată în sensul că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența și principiul competenței exclusive trebuie interpretate ca opunându‑se unei reglementări interne sau unei practici naționale care are ca efect încălcarea competenței exclusive a instanței dintr‑un stat membru care este sesizată în primul rând cu o procedură de insolvență având ca obiect o creanță referitoare la o obligație contractuală de plată pentru furnizarea unor bunuri, care face parte din masa credală.

IV.    Concluzie

74.      Pe baza analizei efectuate mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia), după cum urmează:

(1)      Articolul 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială și articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență

trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care o instanță dintr‑un stat membru este sesizată cu o procedură de insolvență având ca obiect o creanță referitoare la o obligație contractuală de plată pentru furnizarea unor bunuri, iar aceeași creanță constituie obiectul unei acțiuni formulate împotriva unei societăți insolvabile în cadrul acelei proceduri de insolvență, respectiva acțiune intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000.

(2)      Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 și principiul competenței exclusive

trebuie interpretate ca opunându‑se unei reglementări interne sau unei practici naționale care are ca efect încălcarea competenței exclusive a instanței dintr‑un stat membru care este sesizată în primul rând cu o procedură de insolvență având ca obiect o creanță referitoare la o obligație contractuală de plată pentru furnizarea unor bunuri, care face parte din masa credală.

1      Limba originală: engleza.

2      JO 2012, L 351, p. 1.

3      Acest regulament a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), care a înlocuit la rândul său Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1978, L 304, p. 36, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum aceasta a fost modificată prin convenții succesive privind aderarea noilor state membre la această convenție (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”).

4      JO 2000, L 160, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 143.

5      Regulamentul privind insolvența a fost înlocuit prin Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (JO 2015, L 141, p. 19), care nu este aplicabil ratione temporis în prezenta cauză.

6      Se susține că, anterior respectivei declarări a falimentului, ING acordase un împrumut societății OWB NL, care, alături de alte societăți care făceau parte din grup, transferaseră către ING toate creanțele prezente și viitoare pe care le deținea față de consumatorii finali.

7      Articolul 28 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia prevede că dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr‑un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară din oficiu necompetentă, cu excepția cazului în care competența sa rezultă din dispozițiile acestui regulament.

8      Deși această dispoziție cuprinde noțiunea „faliment”, ținând seama de Regulamentul privind insolvența și de Regulamentul 2015/848, este clar că, în prezentul context, noțiunea „insolvență” este mai adecvată și ne vom referi la aceasta în prezentele concluzii. A se vedea de asemenea Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie și de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 (Directiva privind restructurarea și insolvența) (JO 2019, L 172, p. 18).

9      Dosarul Curții cuprinde noțiunea „faliment”. Prin urmare, în prezentele concluzii, vom face referire la această noțiune atunci când descriem împrejurările cauzei sau dreptul neerlandez. Cu toate acestea, noțiunea „insolvență” trebuie să fie utilizată în contextul dreptului Uniunii, având în vedere că atât Regulamentul privind insolvența, cât și Regulamentul 2015/848 se referă la procedurile de insolvență.

10      Faptul că a fost vorba despre o creanță identică – în sensul că factura și valoarea acesteia erau identice – a fost confirmat de ING, un creditor al OWB NL, în ședința desfășurată în fața Curții.

11      Hotărârea din 21 septembrie 2016, Etablissements Fr. Colruyt (C‑221/15, EU:C:2016:704, punctul 15), și Hotărârea din 5 iunie 2018, Grupo Norte Facility (C‑574/16, EU:C:2018:390, punctul 32) .

12      A se vedea în special Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte (C‑296/17, EU:C:2018:902, punctul 23).

13      Eidenmuller, H., „What is an insolvency procedure?”, American Bankruptcy Law Journal, 92(1), 2018, p. 53-72.

14      Cea mai influentă teorie privind falimentul, teoria negocierilor dintre creditori, consideră insolvența ca o problemă privind masa credală și, prin urmare, dreptul în materie de insolvență, drept un set de norme specifice adoptate pentru a surmonta această problemă. Problema masei credale pe care o ridică insolvența este aceea că toți creditorii dețin creanțe în raport cu societatea, ale cărei active sunt insuficiente pentru a acoperi toate creanțele. Prin urmare, insolvența se bazează pe ideea că o mai bună procedură de recuperare a creanțelor ar consta în prevenirea acțiunilor individuale de executare silită și în distribuirea activelor debitorului într‑un mod echitabil între creditori. O procedură de recuperare colectivă a creanțelor este preferabilă (a se vedea Jackson, T., The Logic and Limits of Bankruptcy Law, Beard Books, 2001, p. 11 și urm.)

15      A se vedea prin analogie UNCITRAL Legislative Guide on Insolvency Law (Organizația Națiunilor Unite, 2005, p. 83, punctul 26), care prevede că „unul dintre principiile fundamentale ale dreptului în materie de insolvență este acela că procedurile de insolvență sunt proceduri colective, care necesită ca interesele tuturor creditorilor să fie protejate în raport cu o acțiune individuală introdusă de unul dintre aceștia”.

16      În această privință, este important să se observe că instanța de trimitere subliniază că acțiunea în litigiu are „repercusiuni asupra patrimoniului”, cu atât mai mult cu cât aceasta este o acțiune care are ca scop interzicerea repartizării totalului activelor sau reducerea valorii acestora.

17      Astfel cum a explicat ING în observațiile sale scrise și în ședință, în cazul în care acțiunea formulată de Oilchart ar fi admisă de instanțele belgiene, aceasta ar putea obține o plată din partea ING, fapt care ar elimina din masa credală neerlandeză creanța în raport cu care avea obligații în procedura de insolvență desfășurată în Țările de Jos.

18      A se vedea articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența. Curtea a statuat că regula de prioritate definită la această dispoziție se bazează pe principiul încrederii reciproce. Astfel, tocmai acest principiu a permis nu doar punerea în aplicare a unui sistem de competențe obligatoriu pe care sunt ținute să îl respecte toate instanțele care intră în domeniul de aplicare al regulamentului, ci și renunțarea corelativă a statelor membre la normele lor interne de recunoaștere și de executare în favoarea unui mecanism simplificat de recunoaștere și de executare a hotărârilor pronunțate în cadrul procedurilor de insolvență (a se vedea Hotărârea din 5 iulie 2012, ERSTE Bank Hungary, C‑527/10, EU:C:2012:417, punctul 34).

19      A se vedea prin analogie articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia. A se vedea de exemplu și Directiva 2019/1023, care, la articolul 2 alineatul (1) punctul 4, definește noțiunea „suspendare a executărilor silite individuale” ca însemnând „suspendarea temporară, acordată de o autoritate judiciară sau administrativă sau aplicată prin efectul legii, a dreptului unui creditor de a executa silit o creanță față de un debitor și, în cazul în care este astfel prevăzut de dreptul intern, față de un terț furnizor de garanții, în contextul unei proceduri judiciare, administrative sau de altă natură, sau al dreptului de a sechestra sau a valorifica pe cale extrajudiciară activele sau întreprinderea debitorului”.

20      „Principiul unității” înseamnă că există un singur set de proceduri de insolvență. „Principiul universalității” înseamnă că astfel de proceduri se extind asupra tuturor activelor debitorului, indiferent de locul în care acestea ar fi situate. În acest sens, trebuie să precizăm că Regulamentul privind insolvența se bazează pe distincția, prevăzută la articolul 3 din acesta, care există între procedura principală (universală) de insolvență și procedura secundară (teritorială) de insolvență (a se vedea Hotărârea din 2 mai 2006, Eurofood IFSC, C‑341/04, EU:C:2006:281, punctul 28). A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte (C‑296/17, EU:C:2018:902, punctul 40).

21      În această privință, trebuie menționat că Regulamentul privind insolvența „permite deschiderea procedurii principale de insolvență în statul membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului” și prevede că „[a]ceste proceduri au o întindere universală și includ toate bunurile debitorului”. A se vedea considerentul (12) al Regulamentului privind insolvența. Potrivit avocatului general Szpunar (Concluziile prezentate în cauza Senior Home, C‑195/15, EU:C:2016:369, punctul 21), Regulamentul privind insolvența nu respectă un model întemeiat pe principiul universalității procedurilor de insolvență, ci un model de universalitate atenuată (denumit și „universalitate modificată”), întrucât acest regulament pornește de la un model universal, prevăzând totodată o serie de norme speciale care operează ca excepții și care corectează sau îi atenuează universalitatea.

22      A se vedea punctul 31 din prezentele concluzii.

23      De exemplu, în Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Schmid (C‑328/12, EU:C:2014:6, punctul 39), Curtea a reținut că instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență sunt competente să se pronunțe asupra unei acțiuni revocatorii formulate în cadrul procedurii de insolvență. A se vedea de asemenea Raportul explicativ al lui M. Virgós și E. Schmit referitor la Convenția privind procedurile de insolvență din 3 mai 1996, document al Consiliului Uniunii Europene, 6500/96, DRS 8 (CFC), alineatul 3.

24      Din considerentele (2) și (8) ale Regulamentului nr. 1346/2000 rezultă că obiectivul acestui regulament este de a permite ca procedurile transfrontaliere de insolvență să funcționeze eficient și efectiv, precum și de a le îmbunătăți și accelera.

25      Hotărârea din 12 februarie 2009 (C‑339/07, EU:C:2009:83, punctul 22).

26      A se vedea de asemenea considerentele (8) și (16) ale Regulamentului privind insolvența.

27      A se vedea prin analogie în ceea ce privește obiectivul de a asigura o funcționare eficientă și efectivă a procedurilor transfrontaliere de insolvență, Hotărârea din 22 noiembrie 2012, Bank Handlowy și Adamiak (C‑116/11, EU:C:2012:739, punctul 62).

28      A se vedea articolul 4 alineatul (1) și articolul 16 din Regulamentul privind insolvența.

29      În această privință, Curtea a subliniat aplicarea principiului încrederii reciproce, care impune ca instanțele din celelalte state membre să recunoască decizia de deschidere a unei astfel de proceduri, fără a putea examina aprecierea efectuată de prima instanță cu privire la competența sa (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 mai 2006, Eurofood IFSC, C‑341/04, EU:C:2006:281, punctul 42).

30      Hotărârea din 18 septembrie 2019, Riel (C‑47/18, EU:C:2019:754, punctul 42).

31      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iunie 2022, London Steam‑Ship Owners’ Mutual Insurance Association (C‑700/20, EU:C:2022:488, punctele 43 și 69). Am dori să adăugăm faptul că, întrucât Curtea a statuat că norma privind litispendența se aplică excepției prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 44/2001, atunci, mutatis mutandis, trebuie să se ajungă la aceeași concluzie și în ceea ce privește excepția prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles Ia.

32      A se vedea punctele 34-37 din prezentele concluzii.

33      A se vedea prin analogie Hotărârea din 1 martie 2005, Owusu (C‑281/02, EU:C:2005:120, punctele 31-42), în care Curtea a subliniat principiile securității juridice, protecția persoanelor stabilite în Uniunea Europeană și aplicarea uniformă a normelor de competență, reamintind că „obiectivul Convenției de la Bruxelles este tocmai acela de a prevedea norme comune, prin excluderea normelor naționale derogatorii”. În ceea ce privește aplicarea uniformă a Regulamentului privind insolvența, a se vedea Hotărârea din 16 aprilie 2015, Lutz (C‑557/13, EU:C:2015:227, punctul 48).

34      Hotărârea din 22 februarie 1979 (133/78, EU:C:1979:49).

35      Hotărârea din 12 februarie 2009 (C‑339/07, EU:C:2009:83, punctul 20).

36      A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 2019, Riel (C‑47/18, EU:C:2019:754, punctul 34 și jurisprudența citată).

37      Trebuie să se sublinieze că această abordare a fost confirmată atunci când criteriile menționate au fost codificate prin articolul 6 din Regulamentul 2015/848, potrivit căruia instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost deschisă o procedură de insolvență sunt competente pentru orice acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta.

38      A se vedea printre altele Hotărârea din 10 septembrie 2009, German Graphics Graphische Maschinen (C‑292/08, EU:C:2009:544, punctul 23).

39      Garcimartin, F., „Insolvency‑Related Judgments and Vis Attractiva Concursus: The EU Approach” Insolvency Intelligence 1 (2018). A se vedea raportul prezentat de Virgós, M. și Schmit, E., menționat la nota de subsol 23, punctul 77.

40      A se vedea critica formulată de avocatul general Bobek cu privire la aplicarea acestor criterii în Concluziile prezentate în cauza NK (C‑535/17, EU:C:2018:850, punctele 44-53).

41      A se vedea, de exemplu Hotărârea din 4 decembrie 2019, Tiger (C‑493/18, EU:C:2019:1046), și Hotărârea din 20 decembrie 2017, Valach și alții (C‑649/16, EU:C:2017:986).

42      A se vedea Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza NK (C‑535/17, EU:C:2018:850, punctele 44-46).

43      A se vedea de exemplu Hotărârea din 18 septembrie 2019, Riel (C‑47/18, EU:C:2019:754, punctul 37).

44      A se vedea în acest sens Hotărârea din 21 noiembrie 2019, CeDe Group (C‑198/18, EU:C:2019:1001, punctele 31 și 32).

45      A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2017, Tünkers France și Tünkers Maschinenbau (C‑641/16, EU:C:2017:847, punctul 22 și jurisprudența citată).

46      Ibidem. A se vedea de asemenea Hotărârea din 6 februarie 2019, NK (C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 28), și Hotărârea din 18 septembrie 2019, Riel (C‑47/18, EU:C:2019:754, punctul 36).

47      A se vedea Hotărârea din 4 septembrie 2014, Nickel & Goeldner Spedition (C‑157/13, EU:C:2014:2145, punctul 26).

48      A se vedea Hotărârea din 18 septembrie 2019 (C‑47/18, EU:C:2019:754, punctul 37).

49      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2019 (C‑493/18, EU:C:2019:1046, punctele 30 și 31).

50      A se vedea Hotărârea din 4 septembrie 2014 (C‑157/13, EU:C:2014:2145, punctul 28). Curtea a adăugat în continuare că „[f]aptul că, după deschiderea unei proceduri de insolvență împotriva prestatorului de servicii, acțiunea în plată este exercitată de lichidatorul desemnat în cadrul procedurii respective și că acesta din urmă acționează în interesul creditorilor nu modifică în mod substanțial natura creanței invocate, care continuă să fie supusă, pe fond, unor norme de drept neschimbate”.

51      A se vedea Hotărârea din 6 februarie 2019, NK (C‑535/17, EU:C:2019:96, punctele 35 și 36). A se vedea de asemenea Hotărârea din 10 septembrie 2009, German Graphics Graphische Maschinen (C‑292/08, EU:C:2009:544, punctul 31). În această din urmă hotărâre, a rămas însă neclar aspectul dacă condiția „independenței” se referea la primul sau la al doilea criteriu.

52      A se vedea punctul 29 din prezentele concluzii.

53      A se vedea punctul 35 din prezentele concluzii.

54      Hotărârea din 18 septembrie 2019 (C‑47/18, EU:C:2019:754, punctele 33-40).

55      Hotărârea din 4 decembrie 2014 (C‑295/13, EU:C:2014:2410).

56      În schimb, în Hotărârea din 6 februarie 2019, NK (C‑535/17, EU:C:2019:96), Curtea a constatat că faptul că acțiunea poate fi introdusă și de creditori în mod individual, înainte, în timpul sau după desfășurarea procedurii de insolvență, a determinat includerea acesteia în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles Ia. Motivul pentru care Curtea a considerat acest aspect relevant în Hotărârea NK, însă nu și în Hotărârea din 4 decembrie 2014, H (C‑295/13, EU:C:2014:2410), rămâne neclar. A se vedea în acest sens Bork, R., și van Zwieten, K. (ed.), „Jurisdiction for actions which derive directly from the insolvency proceedings and are closely linked with them”, în Bork, R., și van Zwieten, K. (ed.), Commentary on the European Insolvency Regulation, ediția a doua (Oxford University Press, Oxford, 2022, p. 221-243; ediție online, Oxford Academic, 19 mai 2022).

57      Prin urmare, nu suntem de acord cu argumentul invocat de Comisie potrivit căruia acțiunea în litigiu este distinctă de procedura de insolvență, întrucât este supusă, pe fond, normelor de drept comun.

58      A se vedea punctul 29 din prezentele concluzii.

59      A se vedea punctul 35 din prezentele concluzii.

60      Potrivit articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența, efectele procedurii de insolvență sunt stabilite de legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura de insolvență. În prezenta cauză, efectele procedurii de insolvență intră sub incidența dreptului neerlandez.

61      A se vedea Hotărârea din 2 iulie 2009, SCT Industri (C‑111/08, EU:C:2009:419, punctele 22-25), Hotărârea din 9 noiembrie 2017, Tünkers France și Tünkers Maschinenbau (C‑641/16, EU:C:2017:847, punctul 28 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 6 februarie 2019, NK (C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 30).

62      Hotărârea din 10 septembrie 2009 (EU:C:2009:544, punctele 30 și 31).

63      Hotărârea din 4 octombrie 2018 (C‑337/17, EU:C:2018:805, punctul 32).

64      Hotărârea din 19 aprilie 2012 (C‑213/10, EU:C:2012:215). Curtea a admis chiar faptul că „nu se poate nega că dreptul pe care reclamantul din acțiunea principală își întemeiază acțiunea prezintă o legătură cu insolvența debitorului, întrucât își are originea în dreptul de revocare conferit lichidatorului de legea națională aplicabilă procedurii de insolvență”.

65      A se vedea punctul 42 din hotărârea menționată.

66      A se vedea Hotărârea din 19 aprilie 2012, F‑Tex (C‑213/10, EU:C:2012:215, punctele 41-47).

67      Hotărârea din 20 decembrie 2017, Valach și alții (C‑649/16, EU:C:2017:986, punctul 38).

68      Hotărârea din 2 iulie 2009 (C‑111/08, EU:C:2009:419, punctele 26-29).

69      A se vedea punctul 29 din prezentele concluzii.

70      A se vedea punctul 35 din prezentele concluzii.

71      A se vedea punctul 34 din prezentele concluzii.

72      A se vedea considerentul (2) al Regulamentului privind insolvența.

73      A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2021, Consulmarketing (C‑652/19, EU:C:2021:208, punctul 33 și jurisprudența citată).

74      A se vedea punctele 25 și 26 din prezentele concluzii.

75      A se vedea punctul 23 din prezentele concluzii.

76      Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Schmid (C‑328/12, EU:C:2014:6, punctul 27).

77      A se vedea punctul 29 din prezentele concluzii.