1

Crédit agricole este un grup bancar francez necentralizat reglementat de articolele L. 512‑20-L. 512‑54 din Codul monetar și financiar francez (denumit în continuare „CMF”). Acesta este organizat pe trei niveluri: case locale de credit agricol reciproc, case regionale de credit agricol reciproc și un organism central la nivel național, Crédit agricole SA.

2

Crédit agricole a fost desemnată drept un grup semnificativ care face obiectul supravegherii prudențiale în sensul articolului 6 din Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului din 15 octombrie 2013 de conferire a unor atribuții specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit (JO 2013, L 287, p. 63) și, în consecință, face obiectul supravegherii prudențiale exclusive a Băncii Centrale Europene (BCE) în privința atribuțiilor enumerate la articolul 4 alineatul (1) din acest regulament.

3

La 8, la 10, la 14 și la 24 aprilie 2015, la cererea reclamantelor Caisse régionale de crédit agricole mutuel Alpes Provence (reclamantă în cauza T‑133/16), Caisse régionale de crédit agricole mutuel Nord Midi‑Pyrénées (reclamantă în cauza T‑134/16), Caisse régionale de crédit agricole mutuel Charente‑Maritime Deux‑Sèvres (reclamantă în cauza T‑135/16) și Caisse régionale de crédit agricole mutuel Brie Picardie (reclamantă în cauza T‑136/16), organismul central al Crédit agricole a solicitat Autorité de contrôle prudentiel et de résolution (Autoritatea de Control Prudențial și de Decizie) (ACPR) să aprobe desemnarea lui M. B., a lui M. C., a lui M. T. și a lui M. W. în calitate de președinți ai consiliilor de administrație și „manageri responsabili” ai reclamantelor.

4

În aplicarea articolului 93 din Regulamentul (UE) nr. 468/2014 al Băncii Centrale Europene din 16 aprilie 2014 de instituire a cadrului de cooperare la nivelul Mecanismului unic de supraveghere între BCE și autoritățile naționale competente și cu autoritățile naționale desemnate (denumit în continuare „Regulamentul‑cadru privind MUS”) (JO 2014, L 141, p. 1), aceste cereri au fost notificate de ACPR către BCE. Toate documentele justificative au fost primite de BCE la 8 iunie 2015.

5

La 31 august 2015, BCE le‑a informat pe fiecare dintre reclamante și organismul central al Crédit agricole de intenția sa de a nu aproba desemnarea lui M. B., a lui M. C., a lui M. T. și a lui M. W. în calitate de „manageri responsabili” ai reclamantelor și le‑a oferit acestora posibilitatea de a‑și prezenta observațiile conform articolului 31 din Regulamentul‑cadru privind MUS.

6

La data de 30 septembrie 2015, organismul central al Crédit agricole a solicitat BCE suspendarea procedurii pentru motivul că intenția BCE de a nu aproba desemnarea lui M. B., a lui M. C., a lui M. T. și a lui M. W. s‑ar baza pe poziția 2014‑P‑07 a ACPR „cu privire la desemnarea «managerilor responsabili» în sensul articolului L. 511‑13 și al articolului L. 532‑2 alineatul 4 din [CMF]” (denumită în continuare „poziția 2014‑P‑07 a ACPR”) a cărei legalitate fusese contestată la Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța).

7

Prin intermediul a patru decizii din 7 octombrie 2015, în primul rând, BCE a refuzat pentru fiecare dintre reclamante să admită cererea de suspendare pentru motivul că deciziile pe care ea era obligată să le ia nu au drept temei juridic poziția 2014‑P‑07 a ACPR. În al doilea rând, aceasta a aprobat desemnarea lui M. B., a lui M. C., a lui M. T. și a lui M. W. în calitate de președinți ai consiliului de administrație al fiecăreia dintre reclamante. În al treilea rând, aceasta s‑a opus ca M. B., M. C., M. T. și M. W. să îndeplinească simultan funcția de „manager responsabil” al fiecăreia dintre reclamante.

8

Pentru a motiva aceste refuzuri, BCE a indicat că Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO 2013, L 176, p. 338) conține dispoziții cu privire la buna guvernanță a instituțiilor de credit, printre care figurează articolul 88 alineatul (1) litera (e) din aceasta, care interzice, în principiu, președintelui organului de conducere în funcția sa de supraveghere al unei instituții de credit să exercite simultan funcția de director executiv în cadrul aceleiași instituții. Aceasta a subliniat că finalitatea acestei interdicții, descrisă în considerentul (57) al Directivei 2013/36, este aceea de a asigura o critică constructivă a strategiei instituției din partea membrilor cu funcții neexecutive ai organului de conducere. În plus, aceasta a subliniat că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1024/2013, este necesar să aplice articolul L. 511‑58 din CMF, care transpune articolul 88 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2013/36. BCE a reamintit că această directivă se opune, în principiu, ca președinția consiliului de administrație sau a oricărui alt organ care exercită funcții de supraveghere echivalente al unei instituții de credit sau al unei societăți de investiții să fie exercitată de directorul executiv sau de o persoană care exercită funcții de conducere echivalente. De asemenea, BCE a arătat că considerentul (54) al acestei directive permite statelor membre să introducă principii și norme de guvernanță corporativă și standarde suplimentare față de cele prevăzute în directiva menționată.

9

BCE a observat că din articolul L. 511‑52‑IV din CMF rezultă că funcțiile care permit unei persoane să obțină aprobarea în calitate de „manager responsabil” în sensul articolului L. 511‑13 din CMF sunt cele de director executiv, de director executiv delegat, de membru al comitetului director sau de director executiv unic. De asemenea, aceasta s‑a referit la poziția 2014‑P‑07 a ACPR, din care rezultă că președintelui organului de conducere în funcția sa de supraveghere, însărcinat să conducă lucrările acestui organ, îi sunt încredințate funcții și misiuni de supraveghere neexecutive care sunt diferite de cele ale funcțiilor executive ale directorului executiv, în conformitate cu dreptul francez privind societățile.

10

BCE a dedus de aici că, în principiu, trebuie să existe o separare între exercițiul funcțiilor executive și neexecutive în cadrul unui organ de conducere. Aceasta a concluzionat că, drept urmare a desemnării lor drept președinți ai consiliilor de administrație și în lipsa unor cereri de derogare, M. B., M. C., M. T și M. W nu pot fi aprobați în calitate de „manageri responsabili” ai reclamantelor.

11

La data de 6 noiembrie 2015, reclamantele au solicitat reexaminarea fiecăreia dintre aceste decizii în temeiul articolului 24 din Regulamentul nr. 1024/2013 coroborat cu articolul 7 din Decizia 2014/360/UE a BCE din 14 aprilie 2014 privind instituirea unui comitet administrativ de control și normele de funcționare ale acestuia (JO 2014, L 175, p. 47). La data de 10 decembrie 2015 a avut loc o audiere în fața comitetului administrativ de control (denumit în continuare „comitetul de control”).

12

La data de 17 decembrie 2015, comitetul de control a emis un aviz comun în cauzele T‑133/16-T‑136/16 prin care a constatat legalitatea deciziilor BCE. Acesta a subliniat că reclamantele, prin intermediul a patru plângeri, contestă asimilarea de către BCE a noțiunii „manager responsabil” cu cea de manager executiv. De asemenea, BCE a remarcat că reclamantele susțin că desemnarea președintelui consiliului de administrație ca „manager responsabil”, nefiind în contradicție cu interdicția cumulului funcțiilor de supraveghere și executive, permite un echilibru în guvernanța instituțiilor de credit prin desemnarea unui „manager responsabil” nesubordonat directorului executiv.

13

În primul rând, comitetul de control a considerat că din coroborarea articolelor L. 511‑13 și L. 511‑52 din CMF rezultă că, chiar dacă sarcinile unui „manager responsabil” nu sunt definite, această funcție este considerată ca fiind un mandat executiv, similar cu cel de director executiv sau de director executiv delegat, în timp ce președintele consiliului de administrație este clasificat printre managerii neexecutivi.

14

În al doilea rând, comitetul de control a făcut referire la principiul necumulării funcțiilor între președintele organului de conducere și directorul executiv, care figurează la articolul 88 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2013/36 și care este transpus prin articolul L. 511‑58 din CMF. Comitetul a dedus de aici că această normă împiedică președintele consiliului de administrație să exercite funcții executive echivalente cu cele de director executiv.

15

În al treilea rând, comitetul de control a examinat prerogativele președintelui consiliului de administrație al reclamantelor. Ca răspuns la argumentația acestora dedusă din faptul că Legea nr. 47‑1175 din 10 septembrie 1947 privind statutul cooperării (JORF din 11 septembrie 1947, p. 9088, denumită în continuare „Legea din 10 septembrie 1947 privind statutul cooperării”) nu prevede repartiția între diferitele funcții în cadrul consiliului de administrație, acesta a considerat că trebuie să existe o diferențiere între funcțiile de supraveghere și executive în cadrul consiliului de administrație astfel încât să se asigure respectarea normei prevăzute la articolul L. 511‑58 din CMF.

16

În al patrulea rând, comitetul de control a examinat argumentația reclamantelor întemeiată pe faptul că desemnarea președintelui consiliului de administrație în calitate de „manager responsabil” permite aplicarea principiului „dublei vigilențe”, prevăzut la articolul L. 511‑13 din CMF, mai conformă cu căutarea unui echilibru al puterilor decât cu desemnarea unui „manager responsabil” subordonat ierarhic directorului executiv. Acesta a menționat că este necesar să se ia în considerare principiul separației funcțiilor de supraveghere și executive introdus prin Directiva 2013/36 și transpus prin articolul L. 511‑58 din CMF și a subliniat rolul primordial al funcției de supraveghere în cadrul bunei guvernanțe a unei instituții de credit.

17

Comitetul de control a dedus de aici că din coroborarea articolelor L. 511‑13, L. 511‑52 și L. 511‑58 din CMF reiese că un „manager responsabil” exercită funcțiile executive atribuite directorului executiv sau unei persoane care exercită funcții echivalente și că, în măsura în care președintele consiliului de administrație nu poate exercita astfel de funcții, acesta nu poate fi numit „manager responsabil”. În consecință, comitetul de control a decis înlocuirea deciziilor din 7 octombrie 2015 cu decizii cu conținut identic.

18

Astfel, la data de 29 ianuarie 2016, BCE a adoptat Deciziile ECB/SSM/2016‑969500TJ5KRTCJQWXH05/98, ECB/SSM/2016‑969500TJ5KRTCJQWXH05/100, ECB/SSM/2016‑969500TJ5KRTCJQWXH05/101 și ECB/SSM/2016‑969500TJ5KRTCJQWXH05/99, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1024/2013, al articolului 93 din Regulamentul nr. 468/2014 și al articolelor L. 511‑13, L. 511‑52, L. 511‑58, L. 612‑23‑1 și R. 612‑29‑3 din CMF (denumite împreună în continuare „deciziile atacate”), care, în conformitate cu articolul 24 alineatul (7) din Regulamentul 1024/2013, au abrogat și au înlocuit deciziile din 7 octombrie 2015, dar și‑au păstrat același conținut.

19

La data de 30 iunie 2016, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a pronunțat o hotărâre prin care a constatat legalitatea poziției 2014‑P‑07 a ACPR și a oferit, cu această ocazie, o interpretare articolului L. 511‑13 al doilea paragraf și articolului L. 511‑58 din CMF.

20

Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 29 martie 2016, reclamantele au introdus prezentele acțiuni.

21

Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 4 iulie 2016, Comisia Europeană a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor BCE.

22

Prin decizia din 1 august 2016, președintele Camerei a patra a Tribunalului a decis conexarea cauzelor T‑133/16-T‑136/16 pentru buna desfășurare a procedurii scrise, a eventualei proceduri orale și în vederea pronunțării hotărârii de finalizare a judecății. Prin decizia pronunțată în aceeași zi, președintele Camerei a patra a Tribunalului a admis cererea de intervenție a Comisiei în susținerea concluziilor BCE.

23

Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a doua, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

24

La propunerea Camerei a doua, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să trimită cauza spre rejudecare la un complet de judecată extins.

25

Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a doua extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii.

26

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 23 octombrie 2017.

27

Reclamantele solicită Tribunalului anularea deciziilor atacate.

28

BCE și Comisia solicită Tribunalului:

29

În susținerea acțiunii, reclamantele invocă o argumentație care poate fi considerată ca fiind structurată pe patru motive întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 13 din Directiva 2013/36 și a articolului L. 511‑13 din CMF, al doilea, pe încălcarea articolului L. 511‑52‑IV din CMF, al treilea, pe încălcarea articolului L. 511‑13 și a articolelor 13 și 88 din Directiva 2013/36 și, al patrulea, cu titlu subsidiar, pe încălcarea articolului L. 511‑58 din CMF.

30

BCE arată că cele patru motive trebuie să fie înlăturate ca nefondate. Comisia consideră că primele trei motive trebuie înlăturate ca inoperante și al patrulea trebuie respins ca nefondat. În subsidiar, aceasta arată că primele trei motive trebuie respinse ca nefondate.

31

Trebuie indicat că în cadrul primului motiv reclamantele arată că, prin asimilarea noțiunii de conducere efectivă cu cea de conducere superioară, BCE a modificat sensul articolului L. 511‑13 din CMF și al articolului 13 din Directiva 2013/36. Prin intermediul celui de al doilea motiv, acestea impută BCE că a săvârșit o eroare de drept atunci când a dedus din articolul L. 511‑52‑IV din CMF că numai funcțiile de director executiv, de director executiv delegat, de membru al comitetului director sau de director executiv unic permit obținerea aprobării în calitate de „manager responsabil”. Prin intermediul celui de al treilea motiv, acestea susțin că regula necumulării funcțiilor de președinte al consiliului de administrație și de director executiv nu implică reducerea noțiunii „conducere efectivă” doar la funcțiile executive. În ceea ce privește al patrulea motiv, acesta este invocat cu titlu subsidiar în eventualitatea în care Tribunalul ar considera că numai membrii organului de conducere cu funcții executive ar putea fi calificați drept „manageri responsabili”. Reclamantele susțin că BCE a săvârșit o eroare în interpretarea articolului L. 511‑58 din CMF din moment ce această dispoziție nu l‑ar împiedica pe președintele consiliului de administrație să exercite orice funcție executivă, ci doar funcția de director executiv.

32

Este necesar să se arate că primele trei motive au în comun faptul că se referă la interpretarea noțiunii „manager responsabil” susținută de BCE în deciziile atacate. Prin urmare, acestea vor trebui examinate împreună.

33

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 9 și 18 de mai sus, în deciziile atacate, BCE a concluzionat că noțiunea „manager responsabil” al unei instituții de credit trebuie înțeleasă ca desemnând managerii cu funcții executive, cum ar fi directorul executiv, directorul executiv delegat, membrii comitetului director sau directorul executiv unic. În plus, trebuie arătat că BCE, atunci când se referă la noțiunea „manager responsabil” al unei instituții de credit, înțelege să facă trimitere „la persoanele care [administrează] în mod efectiv activitățile unei instituții de credit” în sensul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36 și la persoanele care asigură „conducerea efectivă a instituției de credit” în sensul articolului L. 511‑13 al doilea paragraf din CMF.

34

Astfel, potrivit articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, „[a]utoritățile competente acordă unei instituții de credit autorizația de a începe activitatea numai dacă cel puțin două persoane administrează în mod efectiv activitatea instituției de credit solicitante”. Potrivit articolului L. 511‑13 al doilea paragraf din CMF, „gestionarea efectivă a activității instituțiilor de credit, incluzând sucursalele instituțiilor de credit menționate la punctul I al articolului L. 511‑10, sau a societăților de finanțare este asigurată de cel puțin două persoane”.

35

Cu titlu introductiv, trebuie analizat argumentul Comisiei întemeiat pe caracterul pretins inoperant al acestor trei motive. Se susține că normele a căror încălcare o invocă reclamantele nu constituie temeiul juridic al refuzului BCE de a aproba desemnarea în calitate de „manageri responsabili” a președinților consiliilor de administrație ale reclamantelor, temeiul juridic fiind doar articolul 88 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2013/36 și articolul L. 511‑58 din CMF, acesta din urmă constituind transpunerea în dreptul francez.

36

În deciziile atacate, BCE a refuzat să permită președinților consiliilor de administrație ale reclamantelor să îndeplinească simultan funcția de „manager responsabil”. Aceasta a considerat că desemnarea președinților consiliilor de administrație ale fiecăreia dintre reclamante în calitate de „manageri responsabili” ar încălca principiul necumulării președinției organului de conducere al unei instituții de credit în funcția sa de supraveghere cu funcția de director executiv în cadrul aceleiași instituții, care figurează la articolul 88 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2013/36 și este transpus prin articolul L. 511‑58 primul paragraf din CMF, care prevede că „președinția consiliului de administrație sau a oricărui alt organ care exercită funcții de supraveghere echivalente al unei instituții de credit sau al unei societăți de investiții nu poate fi exercitată de directorul executiv sau de o persoană care exercită funcții de conducere echivalente”.

37

Trebuie să se constate că un astfel de raționament se întemeiază în mod necesar pe postulatul BCE care constă în a asimila administrarea efectivă a activităților unei instituții de credit, prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36 și la articolul L. 511‑13 din CMF, cu exercițiul funcțiilor executive în cadrul instituției.

38

În plus, această asimilare apare în mod explicit în deciziile atacate, în care BCE subliniază că „secțiunea IV a articolului L. 511‑52 [din CMF] descrie funcțiile care permit persoanei desemnate să obțină aprobarea în calitate de manager responsabil, după cum urmează: […] funcțiile de director executiv, de director executiv delegat, de membru al comitetului director, de director executiv unic”. În mod similar, aceasta rezultă din trimiterea făcută de BCE în deciziile atacate la poziția 2014‑P‑07 a ACPR pentru a sublinia că „președintelui organului de conducere în funcția sa de supraveghere, însărcinat să conducă lucrările acestui organ, îi sunt încredințate funcții și misiuni de supraveghere neexecutive care sunt diferite de cele ale funcțiilor executive ale directorului executiv, în conformitate cu dreptul francez privind societățile”.

39

Prin urmare, în măsura în care deciziile atacate se întemeiază pe postulatul BCE care constă în a asimila administrarea efectivă a activităților unei instituții de credit cu exercițiul funcțiilor executive în cadrul instituției menționate și în măsura în care, prin intermediul primelor trei motive, reclamantele contestă temeinicia acestui postulat, aceste trei motive nu pot avea caracterul inoperant invocat de Comisie. Astfel, în ipoteza în care aceste motive s‑ar dovedi întemeiate, nu poate fi exclus ca ele să aibă o incidență asupra legalității deciziilor atacate.

40

Prin urmare, trebuie înlăturată argumentația Comisiei întemeiată pe caracterul inoperant al primelor trei motive.

41

În cadrul primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 13 din Directiva 2013/36 și a articolului L. 511‑13 din CMF, reclamantele susțin că, prin asimilarea noțiunii de conducere efectivă cu cea de conducere superioară, BCE a modificat sensul acestor două dispoziții. În această privință, ele subliniază în special că utilizarea expresiei „persoane [care] administrează în mod efectiv activitatea” la articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36 nu face trimitere la definiția noțiunii „conducere superioară” care figurează la articolul 3 alineatul (1) punctul 9 din aceeași directivă și deduc din aceasta că un „manager responsabil” nu este neapărat un membru al conducerii superioare. Termenul „efectiv” ar trebui înțeles în sensul său literal, și anume ca desemnând ceea ce este „real” sau „ceea ce există în mod efectiv, cu adevărat”. În plus, articolul 3 alineatul (1) punctul 9 din Directiva 2013/36 nu s‑ar opune ca dreptul național să prevadă ca persoane care exercită o funcție de supraveghere să dispună de asemenea de funcții executive și nu ar implica faptul că doar membrii conducerii superioare pot fi calificați drept „manageri responsabili” sau că aceștia trebuie să fie însărcinați cu administrarea curentă a instituției de credit. În plus, noțiunea „manager responsabil” ar trimite la conducerea unei instituții de credit, care are o dublă dimensiune, și anume o funcție de supraveghere și o funcție executivă. De asemenea, acestea consideră că BCE a dedus în mod greșit din alte dispoziții din CMF că numai managerii care dispun de competențe executive pot fi calificați drept responsabili. În sfârșit, reclamantele susțin că hotărârea pronunțată de Conseil d’État (Consiliul de Stat) la 30 iunie 2016 nu poate fi invocată în mod util pentru a justifica refuzul de a le desemna președinții consiliului de administrație ca „manageri responsabili” întrucât hotărârea menționată s‑ar întemeia pe o interpretare greșită a statutului acestora de bancă cooperativă.

42

În cadrul celui de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului L. 511‑52‑IV din CMF, reclamantele impută BCE că a săvârșit o eroare de drept prin faptul de a deduce din această dispoziție că numai funcțiile de director executiv, de director executiv delegat, de membru al comitetului director sau de director executiv unic permit obținerea aprobării în calitate de „manager responsabil”. Acestea reamintesc că obiectul articolului L. 511‑52‑IV din CMF nu este acela de a descrie funcțiile care permit desemnarea ca „manager responsabil”, ci doar de a stabili norme care să limiteze cumulul de mandate în scopul de a se asigura că managerii consacră suficient timp funcțiilor lor. A supune „managerii responsabili” aceluiași regim precum managerii executivi nu ar implica asimilarea acestora din moment ce un concept nu se definește prin regimul său juridic. Acestea adaugă că sarcinile specifice atribuite de CMF „managerilor responsabili” justifică faptul ca aceștia să fie supuși unor reguli de necumulare mai constrângătoare decât cele aplicabile altor membri ai organului de conducere care exercită funcții neexecutive. În sfârșit, reclamantele consideră că BCE s‑a referit în mod greșit la articolul L. 511‑52‑IV din CMF pentru a determina funcțiile care fac obiectul interdicției cumulului prevăzute la articolul L. 511‑58 din CMF, din moment ce regimurile de incompatibilitate vizate de aceste dispoziții urmăresc scopuri diferite.

43

În cadrul celui de al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului L. 511‑13 din CMF și a articolelor 13 și 88 din Directiva 2013/36, reclamantele susțin în esență că regula necumulării funcției de președinte al consiliului de administrație cu cea de director executiv nu implică reducerea noțiunii de conducere efectivă doar la funcțiile executive. Astfel, din moment ce organul de conducere este însărcinat atât cu funcții de supraveghere, cât și executive, logic ar fi ca aceste două categorii de funcții să fie reprezentate prin doi „manageri responsabili”. Acestea susțin că abordarea BCE, prin faptul că conduce la desemnarea, în afară de directorul executiv, a unui director executiv adjunct sau delegat drept „manageri responsabili”, repune în discuție „principiul dublei vigilențe” sau „regula celor patru ochi” pe care o pune în aplicare articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, întrucât „managerul responsabil” ar fi într‑o situație de subordonare în raport cu directorul executiv. Acestea reiterează că constatarea unei incompatibilități între funcțiile de președinte al consiliului administrativ și de „manager responsabil” se întemeiază pe postulatul incorect al asimilării „managerului responsabil” cu directorul executiv. În sfârșit, trimiterea făcută de BCE la articolul L. 511‑58 al doilea paragraf din CMF ar fi lipsită de relevanță întrucât această dispoziție se referă exclusiv la sucursalele instituțiilor de credit al căror sediu social este în afara Uniunii Europene și care constituie, prin urmare, un „regim de incompatibilitate specific”.

44

BCE, susținută de Comisie, contestă argumentele reclamantelor.

45

În esență, prin intermediul primelor trei motive, reclamantele susțin că BCE a săvârșit o eroare de drept cu ocazia interpretării noțiunii „manager responsabil” prin limitarea acesteia la membrii de conducere care au funcții executive. În consecință, acestea contestă interpretarea susținută de BCE a articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36 și a articolului L. 511‑13 al doilea paragraf din CMF. În această privință, în cazul în care reclamantele se referă, în special în cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv, la alte dispoziții din Directiva 2013/36, din CMF și din Legea din 10 septembrie 1947 privind statutul de cooperare, acest lucru este în scopul de a contesta interpretarea reținută de BCE a articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36 sau a articolului L. 511‑13 al doilea paragraf din CMF.

46

Trebuie amintit că decizia atacată a fost adoptată în special în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1024/2013, potrivit căruia „BCE deține competența exclusivă să exercite, în scopuri de supraveghere prudențială, următoarele atribuții în legătură cu toate instituțiile de credit cu sediile în statele membre participante: […] asigurarea conformității cu actele menționate la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf, care impun instituțiilor de credit cerințe legate de existența unor structuri solide de administrare, inclusiv cerințe referitoare la îndeplinirea criteriilor de onorabilitate și competență de către persoanele responsabile de conducerea instituțiilor de credit, de procesele de administrare a riscurilor, de mecanismele de control intern, de politicile și practicile privind remunerarea și de procesele interne de evaluare eficace a adecvării capitalului propriu, inclusiv de modelele bazate pe ratinguri interne”.

47

Potrivit articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1024/2013, „[î]n scopul îndeplinirii atribuțiilor care îi sunt conferite în temeiul prezentului regulament și în vederea realizării obiectivului de a asigura standarde ridicate de supraveghere, BCE aplică integral dreptul relevant al Uniunii și, în cazul în care acesta cuprinde directive, legislația națională care transpune respectivele directive”.

48

Prin urmare, conform articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1024/2013, BCE era obligată să aplice nu doar articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, ci și dispoziția de drept național care reprezintă transpunerea acestuia, și anume articolul L. 511‑13 al doilea paragraf din CMF.

49

Astfel, articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1024/2013 implică în mod necesar ca Tribunalul să aprecieze legalitatea deciziilor atacate atât în temeiul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, cât și al articolului L. 511‑13 al doilea paragraf din CMF.

50

În consecință, în scopul de a verifica dacă BCE a săvârșit erorile de drept invocate de reclamante, trebuie să se determine sensul nu doar al articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, ci și al articolului L. 511‑13 al doilea paragraf din CMF.

51

Trebuie arătat că expresia „persoane [care] administrează în mod efectiv activitatea instituției de credit” este utilizată la articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36 și la articolul 3 alineatul (1) punctul 7 din aceeași directivă, care definește organul de conducere drept „un organ sau organe ale unei instituții, care sunt numite în conformitate cu dreptul intern, care sunt împuternicite să stabilească strategia, obiectivele și direcția generală a instituției și care supraveghează și monitorizează procesul decizional de conducere și include persoane care conduc în mod efectiv activitatea instituției”.

52

Acestea sunt singurele două mențiuni privind această expresie din Directiva 2013/36. Astfel, nici în definiția privind „organul de conducere în funcția sa de supraveghere”, care figurează la articolul 3 alineatul (1) punctul 8 din Directiva 2013/36, nici în definiția privind „conducerea superioară”, care figurează la articolul 3 alineatul (1) punctul 9 din aceeași directivă, nu se face mențiune despre „persoanele care administrează în mod efectiv activitatea instituției”.

53

Întrucât expresia „persoane [care] administrează în mod efectiv activitatea instituției”, utilizată la articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, nu este definită în această directivă, se impune interpretarea acesteia.

54

Potrivit unei jurisprudențe constante, la interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii este necesar să se țină seama nu numai de termenii acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite prin reglementarea din care aceasta face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2005, VEMW și alții, C‑17/03, EU:C:2005:362, punctul 41 și jurisprudența citată).

55

Mai precis, în cazul în care interpretările literală și istorică ale unui regulament și în special ale uneia dintre dispozițiile acestuia nu permit o apreciere exactă a sferei sale de aplicare, reglementarea în cauză trebuie interpretată atât în raport cu finalitatea sa, cât și cu economia sa generală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 martie 1998, Franța și alții/Comisia, C‑68/94 și C‑30/95, EU:C:1998:148, punctul 168, și Hotărârea din 25 martie 1999, Gencor/Comisia, T‑102/96, EU:T:1999:65, punctul 148).

56

În ceea ce privește, în primul rând, interpretarea literală a expresiei „două persoane [care] administrează în mod efectiv activitatea instituției” de la articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, trebuie arătat că aceasta este constituită din trei elemente: mai întâi, o referire la noțiunea de administrare, „cel puțin două persoane administrează”, în continuare, un adverb care califică această administrare, „în mod efectiv”, și, în sfârșit, menționarea obiectului acestei administrări, „activitatea instituției”.

57

În ceea ce privește, în primul rând, referirea la noțiunea de administrare, rezultă din aceasta doar că persoanele în cauză trebuie să fie „manageri” și deci membri ai organului de conducere astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (1) punctul 7 din Directiva 2013/36, fapt confirmat prin textul acestei din urmă dispoziții, care menționează în mod explicit prezența în cadrul organului de conducere a persoanelor care conduc în mod efectiv activitatea instituției.

58

Întrucât atât din considerentul (56) al Directivei 2013/36, potrivit căruia „[u]n „organ de conducere ar trebui să aibă funcții executive și de supraveghere”, cât și din modul de formulare a articolului 3 alineatul (1) punctul 7 al acesteia rezultă că organul de conducere include toți managerii, fie că aceștia dispun de atribuții de supraveghere sau executive, participarea persoanelor care administrează în mod efectiv activitatea instituției la organul de conducere nu permite, prin ea însăși, definirea întinderii exacte a acestei expresii.

59

În ceea ce privește, în al doilea rând, adverbul „în mod efectiv”, după cum reiese din argumentele părților, poate fi înțeles în cel puțin două moduri. Pe de o parte, se poate înțelege că presupune permanența și caracterul efectiv în activitatea managerilor instituției de credit, astfel cum susțin reclamantele, caz în care acesta este susceptibil să includă activitatea managerilor neexecutivi însărcinați cu o funcție de supraveghere. Pe de altă parte, se poate înțelege că se referă la conducerea executivă a instituției de credit, după cum susține BCE, ceea ce ar tinde să însemne că se poate referi numai la membrii organului de conducere care participă la conducerea superioară, astfel cum este definită la articolul 3 alineatul (1) punctul 9 din Directiva 2013/36.

60

În ceea ce privește, în al treilea rând, referirea la obiectul acestei conduceri efective, și anume „activitatea instituției”, trebuie să se constate că aceasta pare să însemne mai degrabă că numai membrii organului de conducere care sunt și membri ai conducerii superioare pot fi considerați că conduc în mod efectiv o instituție de credit.

61

Astfel, trimiterea la „[administrarea efectivă] a activit[ății] instituției” pare din punct de vedere conceptual mai apropiată de „funcțiile executive” și de răspunderea pentru „activitatea de conducere curentă” a instituției de credit menționate la articolul 3 alineatul (1) punctul 9 din Directiva 2013/36, în legătură cu conducerea superioară, decât de „supraveghere[a] și monitorizare[a] […] procesului decizional de conducere” cu care articolul 3 alineatul (1) punctul 8 însărcinează organul de conducere în funcția sa de supraveghere.

62

În ceea ce privește, în al doilea rând, interpretarea istorică a articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, trebuie arătat că, deși o condiție de autorizare a unei instituții de credit care să se apropie de cea prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36 a fost impusă deja de articolul 3 alineatul (2) din Prima directivă 77/780/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1977 privind coordonarea dispozițiilor legislative, reglementare și administrative referitoare la accesul la activitatea instituțiilor de credit și exercițiul acesteia (JO 1977, L 322, p. 30), formularea acestei condiții a fost modificată în Directiva 2013/36.

63

Astfel, articolul 3 alineatul (2) din Directiva 77/780 a impus „prezența a cel puțin două persoane pentru a gestiona în mod efectiv direcția de activitate a instituției de credit”. În mod similar, articolul 6 alineatul (1) din Directiva nr. 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 martie 2000 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO 2000, L 126, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 198) și articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (reformare) (JO 2006, L 177, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 9, p. 3) au impus „cel puțin două persoane care gestionează în mod efectiv activitatea instituției de credit respective”.

64

Trebuie să se constate că trimiterea la „[gestionarea] în mod efectiv [a] activit[ății] instituției de credit” ar putea fi înțeleasă ca referindu‑se la o funcție specifică organului de conducere în ansamblu, care este împuternicit „să stabilească strategia, obiectivele și direcția generală a instituției”, potrivit articolului 3 alineatul (1) punctul 7 din Directiva 2013/36.

65

În ceea ce privește articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, din motivele prezentate la punctele 60 și 61 de mai sus, trimiterea la „[administrarea în mod efectiv a] activit[ății] instituției” pare mai apropiată din punct de vedere conceptual de „funcții[le] de conducere” și de „activitatea de conducere curentă” a instituției, menționate la articolul 3 alineatul (1) punctul 9 din Directiva 2013/36 în legătură cu conducerea superioară.

66

Astfel, articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36 se caracterizează prin evoluția formulării, care trece de la o trimitere susceptibilă să se aplice tuturor membrilor organului de conducere la o trimitere care tinde să desemneze doar membrii care participă la conducerea superioară a instituției.

67

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că interpretările literală și istorică ale articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36 tind mai degrabă să implice faptul că expresia „două persoane [care] administrează în mod efectiv activitatea instituției” trebuie înțeleasă ca referindu‑se la membrii organului de conducere care fac parte din conducerea superioară a instituției de credit.

68

Totuși, aceste interpretări nu permit, prin ele însele, să se determine în mod cert sensul expresiei utilizate la articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, din moment ce directiva menționată nu creează nicio legătură explicită între apartenența la conducerea superioară a unei instituții de credit și „[administrarea în mod efectiv a] activit[ății] instituției”. Prin urmare, în conformitate cu jurisprudența menționată la punctul 55 de mai sus, trebuie să se verifice dacă această concluzie este susținută de interpretările teleologică și contextuală ale articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36.

69

Trebuie arătat că Directiva 2013/36 nu menționează nimic cu privire la finalitatea articolului 13 alineatul (1) al acesteia, întrucât niciun considerent nu îi este consacrat. În plus, această finalitate nu poate fi dedusă din legislația anterioară.

70

Astfel, nici Directiva 77/780, nici Directiva 2000/12 și nici Directiva 2006/48 nu au conținut vreun considerent care să expliciteze finalitatea condiției de autorizare a unei instituții de credit prevăzute la punctul 62 de mai sus.

71

În această privință, reclamantele susțin că articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, după exemplul dispozițiilor relevante din Directivele 77/780, 2000/12 și 2006/48, are ca scop buna guvernanță a instituțiilor de credit, care constă în crearea unui principiu al „celor patru ochi”, sau a unei „reguli a celor patru ochi”, care să evite concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane, și că menținerea caracterului efectiv al acestui principiu sau al acestei reguli implică faptul că, în plus față de directorul executiv, există un alt „manager responsabil” care nu este subordonat acestuia, astfel cum este cazul președintelui consiliului de administrație.

72

Desigur, caracterul obligatoriu al prezenței a cel puțin două persoane care să conducă în mod efectiv activitatea unei instituții de credit ar putea fi înțeles ca urmărind nu numai să permită continuitatea în cadrul conducerii efective a unei instituții de credit, prin evitarea faptului ca aceasta să poată fi compromisă în cazul unui impediment care afectează un singur conducător, ci de asemenea să instituie un control reciproc între persoanele care conduc în mod efectiv instituția de credit.

73

Cu toate acestea, trebuie arătat că, în ceea ce privește guvernanța instituțiilor de credit, obiectivele Directivei 2013/36 rezultă în mod clar din expunerea de motive a acesteia și în special din considerentele (53), (54) și (57).

74

Astfel, în considerentul (53) al Directivei 2013/36, se subliniază că „[a]numite deficiențe din guvernanța corporativă a unui număr de instituții de credit au contribuit la asumarea de riscuri excesive și imprudente în sectorul bancar, ceea ce a condus la falimentul instituțiilor individuale și la probleme sistemice atât la nivelul statelor membre, cât și la nivel global; [d]ispozițiile foarte generale privind guvernanța instituțiilor și caracterul neobligatoriu al unei părți importante a cadrului de guvernanță corporativă, care se bazează în esență pe coduri de conduită voluntare, nu au încurajat în mod suficient punerea în aplicare eficientă a unor practici solide de guvernanță corporativă de către instituții”. În această privință, legiuitorul a evidențiat în același considerent că, „[î]n unele cazuri, absența unor mecanisme de control eficiente în cadrul instituțiilor a avut ca rezultat lipsa unei supravegheri eficiente a procesului decizional de administrare, ceea ce a încurajat strategiile de administrare axate pe obiective pe termen scurt și extrem de riscante”.

75

În mod similar, în considerentul (54) al Directivei 2013/36 se precizează că, „[p]entru a contracara posibilele efecte negative pe care mecanismele de guvernanță corporativă concepute necorespunzător le pot avea asupra unei administrări sănătoase a riscurilor, statele membre ar trebui să introducă principii și standarde care să asigure o supraveghere eficientă de către organul de conducere”.

76

În sfârșit, în considerentul (57) al Directivei 2013/36 se precizează că „[r]olul membrilor cu funcții neexecutive ai organului de conducere în cadrul unei instituții ar trebui să fie și de a critica într‑un mod constructiv strategia instituției și, astfel, de a aduce o contribuție la dezvoltarea acesteia, examinarea performanței conducerii în îndeplinirea obiectivelor convenite, asigurarea faptului că informațiile financiare sunt corecte și că controalele financiare și sistemele de administrare a riscului sunt robuste și bine întemeiate, examinarea felului în care este concepută și pusă în aplicare politica instituțiilor în materie de remunerare și exprimarea unor puncte de vedere obiective privind resursele, numirile și standardele de conduită”.

77

Prin urmare, reiese din analiza motivelor Directivei 2013/36 că, în timp ce aceasta nu dispune în ceea ce privește obiectivele normei care figurează la articolul 13 alineatul (1), ea include o explicație clară a obiectivului urmărit de legiuitor în ceea ce privește normele referitoare la buna guvernanță a instituțiilor de credit. Această finalitate constă în supravegherea eficientă a conducerii superioare de către membrii cu funcții neexecutive ai organului de conducere, ceea ce implică mecanisme de control eficiente în cadrul organului de conducere.

78

Acest lucru este reflectat la articolul 88 din Directiva 2013/36, intitulat „Principii de guvernanță”, care precizează, în special la alineatul (1) literele (d) și, respectiv, (e), că „organul de conducere trebuie să fie responsabil pentru asigurarea supravegherii eficiente a conducerii superioare” și că „președintele organului de conducere în funcția sa de supraveghere a unei instituții trebuie să nu exercite simultan funcția de director executiv în cadrul aceleiași instituții, cu excepția cazului în care această suprapunere de funcții este justificată de instituție și este autorizată de autoritățile competente”.

79

De aici rezultă în mod necesar că, în economia Directivei 2013/36, finalitatea referitoare la buna guvernanță a instituțiilor de credit – căreia reclamantele încearcă să îi asocieze interpretarea lor cu privire la articolul 13 alineatul (1) din această directivă – presupune căutarea unei supravegheri eficiente a conducerii superioare de către membrii cu funcții neexecutive ai organului de conducere, ceea ce implică mecanisme de control eficiente în cadrul organului de conducere. Or, trebuie să se constate că eficacitatea unei astfel de supravegheri ar putea fi compromisă în eventualitatea în care președintele organului de conducere în funcția sa de supraveghere, chiar fără să ocupe în mod formal funcția de director executiv, ar fi responsabil concomitent de conducerea efectivă a activității instituției de credit.

80

Prin urmare, dacă atât articolul 3 alineatul (2) din Directiva 77/780, cât și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2000/12 și articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2006/48 ar fi putut să fie înțelese în sensul că autorizează desemnarea în comun drept „manageri responsabili” a directorului executiv și a președintelui organului de conducere în funcția sa de supraveghere, în scopul de a permite „regula celor patru ochi” în conducerea instituției de credit, o astfel de interpretare nu poate fi urmată în ceea ce privește Directiva 2013/36, în măsura în care aceasta dispune de norme detaliate referitoare la buna guvernanță a instituțiilor de credit, care exclud, în principiu, faptul ca președintele organului de conducere în funcția sa de supraveghere să poată fi concomitent responsabil de conducerea efectivă a activității instituției de credit.

81

Această concluzie nu este invalidată de atenționarea prevăzută în considerentul (55) al Directivei 2013/36, potrivit căruia:

„În statele membre sunt utilizate diferite structuri de guvernanță. În majoritatea cazurilor o structură a consiliului unitară sau duală este folosită. Definițiile utilizate în prezenta directivă au obiectivul de a cuprinde toate structurile existente, fără a recomanda în mod special vreuna dintre ele. Definițiile au caracter pur funcțional și vizează stabilirea de norme care să asigure un anumit rezultat, indiferent de dreptul intern al societăților comerciale aplicabil instituțiilor din fiecare stat membru. Prin urmare, definițiile ar trebui să nu aducă atingere alocării generale a competențelor în conformitate cu dreptul intern al societăților comerciale.”

82

Astfel, contrar celor susținute de reclamante, o astfel de interpretare nu se opune existenței unei structuri unitare de guvernanță a unei instituții de credit, în care organul de conducere are atât funcții executive, cât și de supraveghere, ci privește numai organizarea competențelor în cadrul organului de conducere menționat.

83

Având în vedere cele de mai sus, din interpretările literală, istorică, teleologică și contextuală ale articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36 rezultă că expresia „două persoane [care] administrează în mod efectiv activitatea instituției” se referă la membrii organului de conducere care fac parte de asemenea din conducerea superioară a instituției de credit.

84

În măsura în care se pune problema interpretării unei dispoziții de drept intern, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, domeniul de aplicare al actelor cu putere de lege și al actelor administrative naționale trebuie apreciat în funcție de interpretarea oferită acestora de instanțele naționale (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 1996, Schmit, C‑240/95, EU:C:1996:259, punctul 14 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 septembrie 2015, Comisia/Slovacia, C‑433/13, EU:C:2015:602, punctul 81 și jurisprudența citată).

85

În această privință, este necesar să se arate că BCE și Comisia se referă în special la interpretarea articolului L. 511‑13 din CMF cuprinsă în hotărârea Conseil d’État (Consiliul de Stat) din 30 iunie 2016 menționată la punctul 19 de mai sus. Reclamantele au avut ocazia să își prezinte observațiile cu privire la această hotărâre în observațiile lor formulate cu privire la memoriul în intervenție al Comisiei și în ședință.

86

În plus, trebuie remarcat că această hotărâre a fost pronunțată în urma unei acțiuni pentru abuz de putere împotriva poziției 2014‑P‑07 a ACPR, prin care aceasta își explicitează interpretarea cu privire la conceptul „manager responsabil” în același sens cu cel reținut de BCE, care a făcut referire la poziția 2014‑P‑07 a ACPR în deciziile atacate. Prin urmare, hotărârea Conseil d’État (Consiliul de Stat) din 30 iunie 2016 este deosebit de relevantă în speță.

87

Pe de altă parte, trebuie observat că faptul că hotărârea Conseil d’État (Consiliul de Stat) din 30 iunie 2016 este ulterioară deciziilor atacate nu împiedică luarea în considerare a acesteia în scopul interpretării articolului L. 511‑13 din CMF, întrucât reclamantele au avut posibilitatea să își prezinte observațiile în fața Tribunalului de Primă Instanță (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 5 aprilie 2017, EUIPO/Szajner, C‑598/14 P, EU:C:2017:265, punctele 44-46).

88

În considerentul (7) al hotărârii Conseil d’État (Consiliul de Stat) din 30 iunie 2016 se precizează următoarele:

„În conformitate cu articolul L. 225‑51 din Codul comercial francez, «președintele consiliului de administrație organizează și dirijează activitatea acestuia, de care răspunde în fața adunării generale. Acesta veghează la buna funcționare a organelor societății și se asigură, în special, că administratorii sunt în măsură să își îndeplinească misiunea». […] Din aceste dispoziții rezultă că președintele consiliului de administrație al unei instituții de credit sub forma unei societăți pe acțiuni, cu excepția cazului în care își asumă, astfel cum permite articolul L. 225‑51‑1 din codul respectiv și cu condiția să fi fost autorizat în acest sens în condițiile prevăzute de articolul L. 511‑58 din CMF, conducerea executivă a instituției, nu poate fi considerat că asigură conducerea efectivă a instituției de credit în sensul articolului L. 511‑13 din acest cod[. P]rin urmare, ACPR nu a încălcat aceste dispoziții prin faptul de a fi afirmat că, în afara acestei ipoteze, președintele consiliului de administrație al unei instituții de credit constituite sub forma unei societăți pe acțiuni cu consiliu de administrație nu poate fi desemnat drept «manager responsabil» al acestei instituții. În această privință, reclamantele nu pot invoca în mod eficace particularitățile instituțiilor de credit care fac obiectul Legii din 10 septembrie 1947 privind statutul de cooperare, întrucât dispozițiile menționate anterior din Codul comercial le sunt aplicabile independent de libertatea de organizare pe care le‑o conferă dispozițiile acestei legi sau ale articolului L. 512‑31 din CMF.”

89

Astfel, prin hotărârea sa din 30 iunie 2016, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a considerat că președintele consiliului de administrație al unei instituții de credit poate fi desemnat drept „manager responsabil” al instituției menționate, în sensul articolului L. 511‑13 al doilea paragraf din CMF, numai în cazul în care acesta a fost autorizat în mod explicit să își asume conducerea executivă a instituției.

90

Rezultă de aici că BCE nu a comis erorile de drept invocate de reclamante prin faptul de a fi considerat că noțiunea „manager responsabil” al unei instituții de credit trebuie înțeleasă ca referindu‑se la conducătorii care dispun de funcții executive, precum directorul executiv, directorul executiv delegat, membrii comitetului director sau directorul executiv unic.

91

Astfel, atât articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36, cât și articolul L. 511‑13 al doilea paragraf din CMF implică faptul că numai membrii organului de conducere care fac parte de asemenea din conducerea superioară a instituției de credit pot fi desemnați drept „persoane [care] administrează în mod efectiv activitatea instituției” în sensul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2013/36 sau ca persoane care asigură „conducerea efectivă a instituției de credit” în sensul articolului L. 511‑13 al doilea paragraf din CMF.

92

Întrucât hotărârea Conseil d’État (Consiliul de Stat) din 30 iunie 2016 este suficientă pentru a stabili domeniul de aplicare al normelor de drept național pe care BCE trebuia să le aplice ca urmare a trimiterii făcute la articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1024/2013, și anume articolul L. 511‑13 al doilea paragraf din CMF, argumentele prezentate de reclamante care tind să repună în discuție temeinicia acestei interpretări, inclusiv prin referire la alte norme de drept intern, trebuie respinse de la bun început. Acest lucru este valabil în special cu privire la libertatea de organizare de care ar beneficia reclamantele în conformitate cu Legea din 10 septembrie 1947 privind statutul de cooperare, problemă cu privire la care Conseil d’État (Consiliul de Stat) s‑a pronunțat, în plus, în considerentul (7) din hotărârea din 30 iunie 2016.

93

Prin urmare, primele trei motive ale reclamantelor trebuie respinse.

94

Astfel cum s‑a explicat la punctele 8 și 18 de mai sus, în deciziile atacate, BCE și‑a întemeiat refuzul de a aproba președinții consiliilor de administrație ale reclamantelor în calitate de „manageri responsabili” ai acestora în special pe dispozițiile articolului L. 511‑58 din CMF, care transpune articolul 88 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2013/36. De asemenea, aceasta s‑a referit la împrejurarea că considerentul (54) al acestei directive permite statelor membre să introducă principii și standarde de guvernanță în plus față de cele solicitate de directivă.

95

În cadrul celui de al patrulea motiv, reclamantele susțin că BCE a săvârșit o eroare în interpretarea articolului L. 511‑58 din CMF, întrucât această dispoziție nu l‑ar împiedica pe președintele consiliului de administrație să exercite orice funcție executivă, ci numai funcția de director executiv. Acestea subliniază că, în dreptul francez, președintele consiliului de administrație dispune de funcții executive efective și diferite de cele ale unui director executiv. Acestea reamintesc că organizarea lor este reglementată de Legea din 10 septembrie 1947 privind statutul de cooperare, care este caracterizată printr‑o mare flexibilitate în materie de organizare, ceea ce le‑a permis să definească în sens foarte larg, în statutele acestora, competențele conferite consiliului de administrație și președintelui acestuia. În plus, întinderea prerogativelor președintelui consiliului de administrație, autonome sau delegate de către consiliul de administrație, ar fi suficiente ca să justifice calificarea acestuia drept „manager responsabil”, fără însă a‑l asimila unui director executiv. Pe de altă parte, prin limitarea rolului consiliului de administrație și al președintelui acestuia doar la funcțiile de supraveghere, BCE ar fi eliminat specificitatea modelelor de guvernanță „moniste” în cadrul cărora consiliul de administrație participă atât la funcții de supraveghere, cât și la funcții executive, contrar intenției legiuitorului astfel cum figurează aceasta în considerentul (55) al Directivei 2013/36. În sfârșit, acestea reamintesc că nu au solicitat desemnarea președintelui consiliului de administrație ca director executiv, ci drept „manager responsabil”.

96

BCE, susținută de Comisie, contestă argumentele reclamantelor.

97

În ceea ce privește, în primul rând, articolul 88 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2013/36, trebuie arătat că acesta are o formulare clară în sensul că împiedică faptul ca „președintele organului de conducere în funcția sa de supraveghere a unei instituții [să exercite] simultan funcția de director executiv în cadrul aceleiași instituții, cu excepția cazului în care această suprapunere de funcții este justificată de instituție și este autorizată de autoritățile competente”.

98

În ceea ce privește, în al doilea rând, articolul L. 511‑58 din CMF, care asigură transpunerea articolului 88 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2013/36, se precizează că „președinția consiliului de administrație sau a oricărui alt organ care exercită funcții de supraveghere echivalente al unei instituții de credit sau al unei societăți de investiții nu poate fi exercitată de directorul executiv sau de o persoană care exercită funcții de conducere echivalente”.

99

În această privință, trebuie arătat că, dacă articolul L. 511‑58 din CMF dispune de un domeniu de aplicare mai larg decât cel al articolului 88 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2013/36, în sensul că acesta se opune nu doar ca un „director executiv”, ci de asemenea ca „o persoană care exercită funcții de conducere echivalente” să exercite președinția consiliului de administrație, în timp ce articolul 88 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2013/36 se referă numai la directorul general, acest domeniu de aplicare mai larg nu pune în discuție compatibilitatea sa cu articolul menționat. Astfel, după cum a subliniat în mod întemeiat BCE în deciziile atacate, considerentul (54) al Directivei 2013/36, al cărui conținut este reamintit la punctul 75 de mai sus, permite statelor membre să introducă principii și standarde care să asigure o supraveghere eficientă de către organul de conducere. În plus, extinderea interdicției principale de a ocupa funcția de președinte al consiliului de administrație la o „persoană care exercită funcții de conducere echivalente” celei de director executiv este conformă obiectivelor Directivei 2013/36, astfel cum sunt explicitate la punctele 73-79 de mai sus, și anume asigurarea unei supravegheri eficiente a conducerii superioare de către membrii cu funcții neexecutive ai organului de conducere, ceea ce implică mecanisme de control eficiente în cadrul organului de conducere.

100

În ceea ce privește interpretarea articolului L. 511‑58 din CMF, rezultă din considerentul (7) al hotărârii din 30 iunie 2016, menționat la punctul 88 de mai sus, că Conseil d’État (Consiliul de Stat) a considerat că această dispoziție se opune ca președintele consiliului de administrație al unei instituții de credit să fie desemnat drept „manager responsabil” al acestei instituții, cu excepția cazului în care acesta a fost autorizat să își asume conducerea executivă.

101

Or, din interpretarea articolului 88 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2013/36 efectuată la punctul 97 de mai sus rezultă că, în aplicarea articolului L. 511‑58 din CMF, BCE a adoptat o decizie în conformitate cu articolul 88 alineatul (1) litera (e) menționat. Prin urmare, nu este necesar să se examineze argumentele invocate de reclamante care tind să repună în discuție temeinicia interpretării articolului L. 511‑58 din CMF.

102

De aici rezultă că BCE nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a concluzionat că articolul L. 511‑58 din CMF se opune desemnării președinților consiliilor de administrație ale reclamantelor în calitate de „manageri responsabili” ai acestora.

103

Prin urmare, al patrulea motiv trebuie respins și, în consecință, acțiunea trebuie respinsă în întregime.

104

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În speță, întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de BCE, conform concluziilor acesteia.

105

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Comisia va suporta, așadar, propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua extinsă)

declară și hotărăște: