—

pentru CS, de R. Husain, QC, de L. Dubinsky și de M. P. Tridimas, barristers, mandatați de D. Furner, solicitor;

—

pentru guvernul Regatului Unit, de M. Holt și de J. Beeko, în calitate de agenți, asistați de D. Blundell, barrister;

—

pentru guvernul danez, de C. Thorning și de M. Wolff, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul francez, de D. Colas și de R. Coesme, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, de K. Pawłowska și de M. Pawlicka, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de I. Martínez del Peral, de C. Tufvesson și de M. Wilderspin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 20 TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între CS, resortisant al unui stat terț, mamă a unui copil mic, cetățean al Uniunii care are cetățenia unui stat membru în care a locuit întotdeauna, pe de o parte, și Secretary of State for the Home Department (ministrul de interne, Regatul Unit), pe de altă parte, în legătură cu o decizie prin care s‑a pronunțat expulzarea persoanei interesate de pe teritoriul acestui stat membru către un stat terț, din cauza antecedentelor sale penale.

3

Articolul 3 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56, rectificări în JO 2004, L 229, p. 35, și în JO 2005, L 197, p. 34), intitulat „Destinatarii”, prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură.

(2)   Fără a aduce atingere vreunui drept individual de liberă circulație și ședere pe care persoanele în cauză îl pot avea în nume propriu, statul membru gazdă facilitează, în conformitate cu legislația sa internă, intrarea și șederea următoarelor persoane:

[…]

Statul membru gazdă întreprinde o examinare amănunțită a situației personale și justifică refuzul acordării dreptului de intrare sau ședere acestor persoane.”

4

În temeiul articolului 32 alineatul 5 din UK Borders Act 2007 (Legea din 2007 privind frontierele, denumită în continuare „Legea privind frontierele”), în cazul în care o persoană care nu este cetățean britanic este declarată vinovată în Regatul Unit de săvârșirea unei infracțiuni și este condamnată la pedeapsa cu închisoarea de cel puțin 12 luni, ministrul de interne trebuie să adopte în privința sa o decizie de expulzare.

5

Reiese din cuprinsul articolului 33 din Legea privind frontierele că o astfel de obligație nu ia naștere în cazul în care îndepărtarea, în temeiul deciziei de expulzare, a persoanei condamnate:

6

În temeiul articolului 15 A alineatul 4 A din Immigration (European Economic Area) Regulations 2006 [Regulamentul din 2006 privind imigrarea (Spațiul Economic European)], în versiunea modificată în cursul anului 2012 (denumit în continuare „Regulamentul privind imigrarea”), care ia în considerare Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124), o persoană care îndeplinește criteriile prevăzute la acest articol 15 A alineatul 4 A beneficiază de „un drept de ședere derivat în Regatul Unit”.

7

Cu toate acestea, conform articolului 15 A alineatul 9 din acest regulament, o persoană care ar beneficia în mod normal de un drept de ședere derivat în temeiul, printre altele, al respectivului articol 15 A alineatul 4 A nu beneficiază de acest drept „atunci când ministrul de interne a adoptat o decizie în temeiul articolului [19 alineatul 3 litera b), al articolului 20 alineatul 1 sau al articolului 20 A alineatul 1 din Regulamentul privind imigrarea]”.

8

În temeiul articolului 20 alineatul 1 din acest regulament, ministrul de interne poate refuza să elibereze, poate revoca sau poate refuza să reînnoiască un certificat de înregistrare, un permis de ședere, un document care atestă șederea permanentă sau un permis de ședere permanentă „dacă refuzul sau revocarea sunt justificate de motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică”.

9

În temeiul articolului 20 alineatul 6 din Regulamentul privind imigrarea, o astfel de decizie trebuie adoptată în conformitate cu articolul 21 din acesta.

10

Articolul 21 A din Regulamentul privind imigrarea aplică o versiune modificată a părții a patra din acest regulament la decizii adoptate în special în raport cu drepturi de ședere derivate. Articolul 21 A alineatul 3 litera a) din regulamentul menționat aplică această parte a patra ca și cum „referințele la un element «justificat prin motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică în conformitate cu articolul 21» ar face trimitere, în schimb, la un element care «contribuie la interesul general»”.

11

Din aceste dispoziții rezultă că este posibil să se refuze un drept de ședere derivat unei persoane care în mod normal ar putea pretinde un drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE, astfel cum este interpretat de Curte în Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124), atunci când acest lucru contribuie la interesul general.

12

CS, resortisant al unui stat terț, s‑a căsătorit în cursul anului 2002 cu un cetățean britanic. În luna septembrie a anului 2003, acesteia i s‑a acordat o viză pe baza căsătoriei sale și a intrat în mod legal în Regatul Unit, beneficiind de o autorizație de ședere până la 20 august 2005. La 31 octombrie 2005, acesteia i s‑a eliberat o autorizație de ședere pe durată nedeterminată în acest stat membru.

13

În cursul anului 2011, din această căsătorie a rezultat un copil, în Regatul Unit. CS ar exercita singură și efectiv autoritatea părintească în privința acestui copil, cetățean britanic.

14

La 21 martie 2012, CS a fost declarată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. La 4 mai al aceluiași an, aceasta a fost condamnată la o pedeapsă de 12 luni de închisoare.

15

La 2 august 2012, lui CS i s‑a notificat că, din cauza condamnării sale, se putea lua măsura expulzării din Regatul Unit în privința sa. La 30 august 2012, CS a depus o cerere de azil în acest stat membru. Cererea menționată a fost examinată de autoritatea națională competentă, și anume ministrul de interne.

16

La 2 noiembrie 2012, CS a fost eliberată după executarea pedepsei închisorii, iar la 9 ianuarie 2013, ministrul de interne a respins cererea de azil depusă de persoana interesată. Decizia de expulzare a lui CS din Regatul Unit către un stat terț a fost adoptată în temeiul articolului 32 alineatul 5 din Legea privind frontierele. CS a contestat respectiva decizie exercitându‑și dreptul la acțiune la First‑tier Tribunal (Immigration and Asylum Chamber) [Tribunalul de Primă Instanță (Camera pentru imigrație și azil), Regatul Unit]. La 3 septembrie 2013, acțiunea formulată de CS a fost admisă cu motivarea că expulzarea persoanei interesate ar conduce la o încălcare a Convenției privind statutul refugiaților, a articolelor 3 și 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a tratatelor.

17

În decizia sa, First‑tier Tribunal (Immigration and Asylum Chamber) [Tribunalul de Primă Instanță (Camera pentru imigrație și azil)] a constatat că, în cazul adoptării unei măsuri de îndepărtare față de CS, niciun alt membru al familiei nu s‑ar putea ocupa de copilul său în Regatul Unit, astfel încât acesta ar trebui să își urmeze mama în statul ei de origine. Referindu‑se la drepturile copilului lui CS legate de cetățenia Uniunii în temeiul articolului 20 TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124), această instanță de prim grad de jurisdicție a statuat că „[u]n cetățean al Uniunii Europene nu poate face obiectul unei expulzări implicite de pe teritoriul Uniunii Europene, în niciun fel de împrejurări […], [că] această obligație nu permite nicio excepție, nici măcar atunci când […] părinții au antecedente penale […] [și că], prin urmare, decizia de expulzare în cauză este nelegală, întrucât încalcă drepturile de care copilul beneficiază în temeiul articolului 20 TFUE”.

18

Ministrul de interne a fost autorizat să declare recurs la Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber) [Tribunalul Superior (Camera pentru imigrație și azil), Regatul Unit]. Acesta a susținut că instanța de prim grad de jurisdicție a săvârșit o eroare de drept prin admiterea acțiunii formulate de CS, în special în ceea ce privește aprecierile referitoare la drepturile de care beneficiază copilul acesteia în temeiul articolului 20 TFUE, la Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124), și la drepturile derivate de care beneficiază CS. Ministrul de interne a arătat în special că dreptul Uniunii nu se opune ca CS să fie expulzată în statul său de origine, chiar dacă prin aceasta copilul său, cetățean al Uniunii, ar fi privat de beneficiul efectiv al esenței drepturilor legate de acest statut.

19

În aceste condiții, Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber) [Tribunalul Superior (Camera pentru imigrație și azil)] a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

20

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care impune expulzarea de pe teritoriul acestui stat membru către un stat terț a unui resortisant al unui astfel de stat care a făcut obiectul unei condamnări penale pentru o infracțiune de o anumită gravitate, în condițiile în care acesta exercită efectiv autoritatea părintească în privința unui copil mic, resortisant al acestui stat membru, în care locuiește de la naștere fără să își fi exercitat dreptul de liberă circulație, în cazul în care expulzarea avută în vedere ar impune acestui copil să părăsească teritoriul Uniunii, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al esenței drepturilor sale ca cetățean al Uniunii.

21

Trebuie să se constate, în primul rând, că articolul 3 din Directiva 2004/38, intitulat „Destinatarii”, prevede la alineatul (1) că aceasta se aplică oricărui cetățean al Uniunii care „se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale”.

22

În consecință, directiva menționată nu se aplică într‑o situație cum este cea în discuție în litigiul principal, întrucât cetățeanul Uniunii în cauză nu și‑a exercitat niciodată dreptul de liberă circulație și a locuit întotdeauna în statul membru al cărui resortisant este (a se vedea Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano, C‑34/09, EU:C:2011:124, punctul 39). În măsura în care un cetățean al Uniunii nu intră în sfera noțiunii „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, nici membrul familiei sale nu intră în sfera acestei noțiuni, dat fiind că drepturile conferite de directiva menționată membrilor familiei unui destinatar al acesteia nu sunt drepturi proprii membrilor respectivi, ci drepturi derivate, dobândite în calitate de membri ai familiei destinatarului (a se vedea Hotărârea din 5 mai 2011, McCarthy, C‑434/09, EU:C:2011:277, punctul 42, Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții, C‑256/11, EU:C:2011:734, punctul 55, precum și Hotărârea din 8 mai 2013, Ymeraga și alții, C‑87/12, EU:C:2013:291, punctul 31).

23

În ceea ce privește, în al doilea rând, articolul 20 TFUE, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că situația unui cetățean al Uniunii care, precum copilul cetățean britanic al lui CS, nu și‑a exercitat dreptul de liberă circulație nu poate, numai pentru acest motiv, să fie asimilată unei situații pur interne, și anume o situație care nu prezintă niciun element de legătură cu vreuna dintre situațiile avute în vedere de dreptul Uniunii (a se vedea Hotărârea din 5 mai 2011, McCarthy, C‑434/09, EU:C:2011:277, punctul 46, Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții, C‑256/11, EU:C:2011:734, punctul 61, precum și Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții, C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776, punctul 43).

24

Astfel, copilul lui CS, în calitate de resortisant al unui stat membru, se bucură, în temeiul articolului 20 alineatul (1) TFUE, de statutul de cetățean al Uniunii, care are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre, și se poate prevala, așadar, inclusiv față de statul membru a cărui cetățenie o are, de drepturile aferente unui astfel de statut (a se vedea Hotărârea din 5 mai 2011, McCarthy, C‑434/09, EU:C:2011:277, punctul 48, Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții, C‑256/11, EU:C:2011:734, punctul 63, precum și Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții, C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776, punctul 44).

25

Cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și a restricțiilor stabilite de tratat și a măsurilor adoptate în vederea aplicării lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 octombrie 2010, Lassal, C‑162/09, EU:C:2010:592, punctul 29, și Hotărârea din 16 octombrie 2012, Ungaria/Slovacia, C‑364/10, EU:C:2012:630, punctul 43).

26

Astfel cum Curtea a statuat la punctul 42 din Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124), articolul 20 TFUE se opune unor măsuri naționale care au efectul de a‑i priva pe cetățenii Uniunii de beneficiul efectiv al esenței drepturilor conferite de statutul lor de cetățean al Uniunii.

27

În schimb, dispozițiile din tratat cu privire la cetățenia Uniunii nu conferă niciun drept autonom resortisanților unor state terțe (Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Iida, C‑40/11, EU:C:2012:691, punctul 66, și Hotărârea din 8 mai 2013, Ymeraga și alții, C‑87/12, EU:C:2013:291, punctul 34).

28

Astfel, eventualele drepturi conferite resortisanților unor state terțe prin dispozițiile din tratat privind cetățenia Uniunii nu sunt drepturi proprii ale resortisanților menționați, ci drepturi derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii. Finalitatea și justificarea respectivelor drepturi derivate se întemeiază pe constatarea că refuzul recunoașterii lor este de natură să aducă atingere, printre altele, libertății de circulație a cetățeanului Uniunii (Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Iida, C‑40/11, EU:C:2012:691, punctele 67 și 68, precum și Hotărârea din 8 mai 2013, Ymeraga și alții, C‑87/12, EU:C:2013:291, punctul 35).

29

În această privință, Curtea a constatat deja că există situații foarte speciale în care, în pofida faptului că dreptul derivat privind dreptul de ședere al resortisanților unor state terțe nu este aplicabil și că cetățeanul în cauză al Uniunii nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere trebuie totuși acordat unui resortisant al unui stat terț, membru al familiei acestui cetățean, în caz contrar existând riscul de a nu respecta efectul util al cetățeniei Uniunii, dacă, drept consecință a refuzului unui astfel de drept, acel cetățean ar fi obligat, în fond, să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblul său, împiedicându‑l astfel să beneficieze în mod efectiv de substanța drepturilor pe care le conferă acest statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano, C‑34/09, EU:C:2011:124, punctele 43 și 44, Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții, C‑256/11, EU:C:2011:734, punctele 66 și 67, Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Iida, C‑40/11, EU:C:2012:691, punctul 71, Hotărârea din 8 mai 2013, Ymeraga și alții, C‑87/12, EU:C:2013:291, punctul 36, precum și Hotărârea din 10 octombrie 2013, Alokpa și Moudoulou, C‑86/12, EU:C:2013:645, punctul 32).

30

Situațiile menționate mai sus se caracterizează prin faptul că, deși sunt guvernate de reglementări care intră a priori în competența statelor membre, și anume cele care privesc dreptul de intrare și de ședere al resortisanților unor state terțe în afara domeniului de aplicare al dispozițiilor dreptului derivat, care, în anumite condiții, prevăd atribuirea unui astfel de drept, aceste situații au totuși un raport intrinsec cu libertatea de circulație și de ședere a unui cetățean al Uniunii, care se opune ca acest drept de intrare și de ședere să fie refuzat resortisanților menționați în statul membru în care are reședința cetățeanul respectiv, pentru a nu se aduce atingere acestei libertăți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Iida, C‑40/11, EU:C:2012:691, punctul 72, și Hotărârea din 8 mai 2013, Ymeraga și alții, C‑87/12, EU:C:2013:291, punctul 37).

31

În speță, copilul lui CS beneficiază, în calitate de cetățean al Uniunii, de dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul Uniunii, iar orice limitare a acestui drept intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

32

Or, o restricție privind drepturile conferite de statutul de cetățean al Uniunii ar putea rezulta din expulzarea mamei acestui copil, care exercită efectiv autoritatea părintească în privința acestuia, copilul respectiv putând fi constrâns, în asemenea împrejurări, să o însoțească și, așadar, să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblul său. În acest sens, expulzarea mamei aceluiași copil l‑ar priva pe acesta din urmă de beneficiul efectiv al esenței drepturilor pe care i le conferă totuși statutul de cetățean al Uniunii.

33

În consecință, trebuie să se considere că situația în discuție în litigiul principal ar putea determina privarea copilului lui CS de beneficiul efectiv al esenței drepturilor pe care i le conferă statutul său de cetățean al Uniunii și intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

34

Guvernul Regatului Unit consideră că săvârșirea unei infracțiuni poate sustrage o cauză din domeniul de aplicare al principiului formulat de Curte în Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124). În cazul în care Curtea ar trebui totuși să considere că acest principiu este aplicabil într‑o situație cum este cea în discuție în litigiul principal, acesta ar putea face obiectul unor limitări. În această privință, guvernul Regatului Unit arată că decizia de expulzare a lui CS din cauza comportamentului său infracțional de o anumită gravitate corespunde unui motiv de ordine publică, întrucât acest comportament reprezintă o amenințare clară pentru un interes legitim al acestui stat membru, și anume respectarea coeziunii sociale și a valorilor societății sale. Guvernul menționat a arătat astfel că, în speță, Court of Appeal (England & Wales) (Criminal Division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (secția penală), Regatul Unit], în decizia prin care a respins calea de atac formulată de CS împotriva condamnării sale la o pedeapsă cu închisoarea, a recunoscut gravitatea infracțiunii săvârșite de persoana interesată.

35

În acest context, guvernul Regatului Unit arată că articolele 27 și 28 din Directiva 2004/38 delimitează posibilitatea statelor membre de a expulza de pe teritoriul lor un cetățean al Uniunii, în special atunci când acesta a săvârșit o infracțiune. Or, a nu recunoaște posibilitatea de a introduce limitări ale unui drept de ședere derivat care rezultă în mod direct din articolul 20 TFUE și de a adopta o măsură de expulzare ar implica faptul că un stat membru nu ar fi în măsură să expulzeze un resortisant al unui stat terț vinovat de o astfel de infracțiune dacă acesta este părintele unui copil, cetățean al Uniunii, care are reședința în statul membru al cărui resortisant este. În aceste condiții, nivelul de protecție împotriva îndepărtării de pe teritoriul acestui stat membru ar fi mai ridicat pentru un resortisant al unui stat terț care beneficiază de un drept de ședere derivat decât pentru un cetățean al Uniunii. Prin urmare, un stat membru ar trebui să aibă dreptul să deroge de la dreptul de ședere derivat care decurge din articolul 20 TFUE și să expulzeze de pe teritoriul său un astfel de resortisant al unui stat terț în cazul unei infracțiuni de o anumită gravitate, chiar dacă acest lucru presupune că acel copil va trebui să părăsească teritoriul Uniunii, cu condiția ca o astfel de decizie să fie proporțională și să respecte drepturile fundamentale.

36

Trebuie să se arate că articolul 20 TFUE nu afectează posibilitatea statelor membre de a invoca o excepție legată, printre altele, de menținerea ordinii publice și a siguranței publice. În aceste condiții, întrucât situația lui CS intră sub incidența dreptului Uniunii, aprecierea situației sale trebuie să țină seama de dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum se prevede la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), acest articol trebuind să fie interpretat în corelație cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 decembrie 2009, Detiček, C‑403/09 PPU, EU:C:2009:810, punctele 53 și 54).

37

În plus, trebuie amintit că, fiind o justificare a unei derogări de la dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii sau al membrilor familiilor lor, noțiunile „ordine publică” și „securitate publică” trebuie interpretate strict, astfel încât întinderea lor nu poate fi determinată în mod unilateral de statele membre fără controlul instituțiilor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 1974, van Duyn, 41/74, EU:C:1974:133, punctul 18, Hotărârea din 27 octombrie 1977, Bouchereau, 30/77, EU:C:1977:172, punctul 33, Hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos și Oliveri, C‑482/01 și C‑493/01, EU:C:2004:262, punctele 64 și 65, Hotărârea din 27 aprilie 2006, Comisia/Germania, C‑441/02, EU:C:2006:253, punctul 34, precum și Hotărârea din 7 iunie 2007, Comisia/Țările de Jos, C‑50/06, EU:C:2007:325, punctul 42).

38

Curtea a considerat astfel că noțiunea „ordine publică” presupune, în orice caz, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății.

39

În ceea ce privește noțiunea „siguranță publică”, din jurisprudența Curții reiese că această noțiune acoperă atât securitatea internă a unui stat membru, cât și securitatea sa externă și că, prin urmare, atingerea adusă funcționării instituțiilor și a serviciilor publice esențiale, precum și supraviețuirea populației, ca și riscul unei perturbări grave a relațiilor externe sau a conviețuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare pot afecta siguranța publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 2010, Tsakouridis, C‑145/09, EU:C:2010:708, punctele 43 și 44, precum și Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctele 65 și 66). Curtea a statuat de asemenea că combaterea infracționalității legate de traficul de stupefiante în grup organizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 2010, Tsakouridis, C‑145/09, EU:C:2010:708, punctele 45 și 46) sau combaterea terorismului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2002, Oteiza Olazabal, C‑100/01, EU:C:2002:712, punctele 12 și 35) intră în noțiunea „siguranță publică”.

40

În acest context, trebuie să se considere că, în cazul în care decizia de expulzare se întemeiază pe existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa ordinii publice sau a siguranței publice, ținând seama de infracțiunile săvârșite de un resortisant al unui stat terț care exercită în mod exclusiv autoritatea părintească în privința unor copii, cetățeni ai Uniunii, o astfel de decizie ar putea fi conformă cu dreptul Uniunii.

41

În schimb, această concluzie nu poate fi trasă în mod automat numai pe baza antecedentelor penale ale persoanei interesate. Aceasta poate decurge, după caz, numai dintr‑o apreciere concretă, efectuată de instanța națională, a tuturor împrejurărilor actuale și pertinente ale speței, în lumina principiului proporționalității, a interesului superior al copilului și a drepturilor fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte.

42

Această apreciere trebuie să ia astfel în considerare, printre altele, conduita persoanei în cauză, durata și caracterul legal al șederii persoanei interesate pe teritoriul statului membru în cauză, natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, gradul de periculozitate prezent a persoanei interesate pentru societate, vârsta copilului în cauză și starea sa de sănătate, precum și situația sa familială și economică.

43

În speță, instanța de trimitere arată că, potrivit reglementării naționale în discuție în litigiul principal, adoptarea de către ministrul de interne a unei decizii de expulzare împotriva unui cetățean al unui alt stat decât Regatul Unit declarat vinovat de săvârșirea unei infracțiuni și condamnat la pedeapsa închisorii de cel puțin 12 luni este obligatorie, cu excepția cazului în care această decizie „încalc[ă] drepturile condamnatului, astfel cum sunt recunoscute de tratatele Uniunii”.

44

Această reglementare pare să stabilească astfel o legătură sistematică și automată între condamnarea penală a persoanei în cauză și măsura de îndepărtare care îi este aplicabilă sau, în orice caz, există o prezumție potrivit căreia persoana în cauză trebuie expulzată din Regatul Unit.

45

Cu toate acestea, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 40-42 din prezenta hotărâre, simpla existență a unor antecedente penale nu poate justifica în sine o decizie de îndepărtare care să fie de natură să îl priveze pe copilul lui CS de beneficiul efectiv al esenței drepturilor conferite de statutul de cetățean.

46

În lumina considerațiilor care figurează la punctul 40 din prezenta hotărâre, revine, mai întâi, instanței de trimitere sarcina de a identifica ceea ce, în comportamentul lui CS sau în infracțiunea pe care a săvârșit‑o, constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă pentru un interes fundamental al societății sau al statului membru gazdă care să poată justifica, în numele protecției ordinii publice sau a siguranței publice, o decizie de expulzare din Regatul Unit.

47

Revine în acest sens instanței de trimitere sarcina de a evalua, pe de o parte, gradul de periculozitate a comportamentului infracțional pentru societate al lui CS și, pe de altă parte, eventualele consecințe pe care un astfel de comportament le‑ar putea avea asupra ordinii publice sau a siguranței publice a statului membru în cauză.

48

În cadrul evaluării pe care trebuie să o efectueze, instanța de trimitere trebuie să ia de asemenea în considerare drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte, în special dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este prevăzut la articolul 7 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 2010, Tsakouridis, C‑145/09, EU:C:2010:708, punctul 52), și să asigure respectarea principiului proporționalității.

49

În speță, în cadrul evaluării comparative a intereselor în cauză, trebuie să se țină seama de interesul superior al copilului. O atenție deosebită trebuie acordată vârstei sale, situației lui în statul membru în cauză și gradului său de dependență față de părinte (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 3 octombrie 2014, Jeunesse împotriva Țărilor de Jos, CE:CEDO:2014:1003JUD001273810, § 118).

50

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru prin care se impune expulzarea de pe teritoriul acestui stat membru către un stat terț a unui resortisant al unui astfel de stat, care a făcut obiectul unei condamnări penale, în condițiile în care acesta exercită efectiv autoritatea părintească în privința unui copil mic, resortisant al acestui stat membru, în care locuiește de la naștere fără să își fi exercitat dreptul de liberă circulație, atunci când expulzarea persoanei interesate ar impune acestui copil să părăsească teritoriul Uniunii, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al esenței drepturilor sale ca cetățean al Uniunii. Cu toate acestea, în împrejurări excepționale, un stat membru poate adopta o măsură de expulzare cu condiția ca ea să se întemeieze pe conduita respectivului resortisant al unui stat terț, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă care aduce atingere unui interes fundamental al societății acestui stat membru, și să se bazeze pe luarea în considerare a diferitor interese implicate, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale.

51

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru prin care se impune expulzarea de pe teritoriul acestui stat membru către un stat terț a unui resortisant al unui astfel de stat, care a făcut obiectul unei condamnări penale, în condițiile în care acesta exercită efectiv autoritatea părintească în privința unui copil mic, resortisant al acestui stat membru, în care locuiește de la naștere fără să își fi exercitat dreptul de liberă circulație, atunci când expulzarea persoanei interesate ar impune acestui copil să părăsească teritoriul Uniunii Europene, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al esenței drepturilor sale ca cetățean al Uniunii. Cu toate acestea, în împrejurări excepționale, un stat membru poate adopta o măsură de expulzare cu condiția ca ea să se întemeieze pe conduita respectivului resortisant al unui stat terț, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă care aduce atingere unui interes fundamental al societății acestui stat membru, și să se bazeze pe luarea în considerare a diferitor interese implicate, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale.