Cauza C-363/22°P

Planistat Europe
și
Hervé-Patrick Charlot

împotriva

Comisiei Europene

Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 11 ianuarie 2024

„Recurs – Articolul 340 al doilea paragraf TFUE – Răspundere extracontractuală a Uniunii Europene – Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 – Investigații efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) – Investigație externă a OLAF – Cauza «Eurostat» – Transmitere de către OLAF autorităților judiciare naționale a unor informații privind fapte care pot face obiectul urmăririi penale înainte de finalizarea investigației – Depunerea unei plângeri de către Comisia Europeană înainte de finalizarea investigației OLAF – Procedură penală națională – Nepronunțare asupra fondului definitivă – Noțiunea de «încălcare suficient de gravă» a unei norme din dreptul Uniunii având ca obiect conferirea de drepturi particularilor – Prejudiciu moral și material pe care recurenții pretind că l‑au suferit – Acțiune în despăgubire”

1. Răspundere extracontractuală – Condiții – Nelegalitate – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Normă de drept care conferă drepturi particularilor – Noțiune – Dreptul la bună administrare și obligația de diligență – Transmitere de către Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) autorităților judiciare naționale a unor informații privind fapte care pot face obiectul urmăririi penale înainte de finalizarea investigației OLAF – Neexaminarea de către Tribunal a credibilității și a conținutului acestor informații – Neexaminarea de către Tribunal a intenției acestei transmiteri în vederea deschiderii unei investigații judiciare – Eroare de drept

   [art. 340 al doilea paragraf TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 41; Regulamentul nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului, considerentele (1), (5), (10) și (13), art. 9 și 10]

   (a se vedea punctele 66-80, 93 și 94)

2. Recurs – Recurs considerat fondat – Soluționare pe fond a litigiului de către instanța de recurs – Condiție – Litigiu în stare de judecată – Inexistență – Trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului

   (Statutul Curții de Justiție, art. 61 primul paragraf)

   (a se vedea punctul 95)

Rezumat

Admițând în parte recursul introdus de Planistat Europe SARL și de domnul Charlot (denumiți în continuare „recurenții”) împotriva hotărârii Tribunalului în cauza Planistat Europe și Charlot/Comisia ( 1 ) (denumită în continuare „hotărârea atacată”), Curtea se pronunță în special cu privire la întinderea controlului jurisdicțional pe care trebuie să îl efectueze Tribunalul în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală, întemeiată pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE, pe de o parte, atunci când Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a transmis, în temeiul Regulamentului nr. 1073/1999 ( 2 ), informații autorităților judiciare naționale și a săvârșit o pretinsă denunțare calomnioasă, în timp ce, ulterior, instanțele naționale au dispus clasarea cu privire la persoanele interesate și, pe de altă parte, atunci când Comisia Europeană a depus o plângere cu constituire ca parte civilă în această cauză.

În cursul anului 1996, Oficiul Statistic al Comunităților Europene (Eurostat) a creat o rețea de puncte de vânzare de informații statistice (datashops). În statele membre, aceste unități datashop, lipsite de personalitate juridică, au fost în principiu integrate în institutele naționale de statistică, cu excepția Belgiei, a Spaniei și a Luxemburgului, unde erau gestionate de societăți comerciale. În perioada 1996-1999, societatea Planistat Europe, condusă de domnul Charlot, a beneficiat de contracte-cadru semnate cu Eurostat pentru diverse servicii, inclusiv furnizarea de personal pentru unitățile datashop. Începând cu 1 ianuarie 2000, s-a încredințat societății Planistat Europe gestionarea unităților datashop din Bruxelles (Belgia), din Madrid (Spania) și din Luxemburg (Luxemburg).

În septembrie 1999, Serviciul de Audit Intern al Eurostat a elaborat un raport privind neregulile în gestionarea unităților datashop asigurată de Planistat Europe. La 17 martie 2000, Comisia a transmis acest raport către OLAF. La 18 martie 2003, în urma unei investigații interne, acesta din urmă a decis să deschidă o investigație externă privind Planistat Europe și a transmis în ziua următoare autorităților judiciare franceze o informație referitoare la fapte care, în opinia sa, pot fi încadrate penal în cadrul investigației în curs (denumită în continuare „nota din 19 martie 2003”). Pe această bază, la 4 aprilie 2003, procureur de la République de Paris (procurorul Republicii din Paris) a deschis o instrucție penală în fața judecătorului de instrucție de pe lângă tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris, Franța) pentru tăinuire și complicitate la abuzul de încredere. Această transmitere a fost menționată în presă în mai 2003.

Ulterior, Comisia și OLAF au publicat mai multe comunicate de presă, dintre care doar două au menționat Planistat Europe. Astfel, comunicatul din 9 iulie 2003 făcea trimitere pentru prima dată la Planistat Europe, în timp ce, în comunicatul din 23 iulie 2003, Comisia confirma decizia sa de a rezilia contractele încheiate cu aceasta. La 10 iulie 2003, Comisia a depus o plângere împotriva lui X la procureur de la République de Paris (Procurorul Republicii din Paris), constituindu-se ca parte civilă pentru infracțiunea de abuz de încredere și pentru orice alte infracțiuni care ar fi putut fi deduse din faptele expuse în plângerea menționată. La 10 septembrie 2003, domnul Charlot a fost pus sub acuzare pentru abuz de încredere și pentru complicitate la abuzul de încredere. La 23 iulie 2003, Comisia a reziliat contractele încheiate cu Planistat Europe. La 25 septembrie 2003, OLAF a închis atât investigația internă, cât și investigația externă.

La 9 septembrie 2013, judecătorul de instrucție al tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris) a emis, pentru toate persoanele puse sub acuzare în cadrul procedurii penale inițiate în fața autorităților judiciare franceze, o ordonanță de clasare a cauzei împotriva căreia Comisia a declarat apel. Prin hotărârea din 23 iunie 2014, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța) a respins acest apel al Comisiei prin admiterea ordonanței de clasare menționate. Printr‑o hotărâre din 15 iunie 2016, Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) a respins recursul formulat de Comisie împotriva acestei hotărâri din 23 iunie 2014, punând astfel capăt procedurii judiciare.

La 10 septembrie 2020, recurenții au adresat Comisiei o scrisoare de punere în întârziere prin care i‑au solicitat să plătească o sumă de bani cu titlu de reparare a prejudiciului pretins suferit ca urmare, printre altele, a plângerii depuse de aceasta și a comunicatelor de presă publicate referitor la acest subiect. La 15 octombrie 2020, Comisia a respins cererea menționată, considerând că nu erau îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii.

În aceste condiții, recurenții au sesizat Tribunalul cu o acțiune întemeiată pe articolul 268 TFUE prin care au solicitat repararea, pe de o parte, a prejudiciului moral pe care domnul Charlot l-a suferit ca urmare a transmiterii de către OLAF autorităților naționale a notei din 19 martie 2003, precum și a plângerii depuse de Comisie în fața acestor autorități înainte de finalizarea investigației OLAF și, pe de altă parte, a prejudiciului material pe care l-ar fi suferit ca urmare a rezilierii contractelor încheiate între Planistat Europe și Comisie. În susținerea acestei acțiuni, recurenții au susținut că OLAF și Comisia au încălcat principiul bunei administrări, astfel cum este consacrat de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Potrivit recurenților, erorile săvârșite de OLAF și de Comisie prezentau o legătură directă de cauzalitate cu prejudiciile morale și materiale a căror reparare o solicitau. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea acestora ca fiind inadmisibilă, ca urmare a prescripției de cinci ani prevăzute la articolul 46 din Statutul Curții, în măsura în care privea repararea prejudiciului material și a prejudiciului moral rezultat din mediatizarea numelui domnului Charlot. În rest, Tribunalul a respins această acțiune ca nefondată în măsura în care viza repararea prejudiciului moral rezultat din procedura penală inițiată împotriva sa în fața autorităților judiciare franceze. În aceste condiții, recurenții au formulat recurs în fața Curții.

Aprecierea Curții

După ce a respins argumentele recurenților prin care se urmărește repunerea în discuție a aplicării de către Tribunal a normelor privind prescripția, Curtea amintește, în ceea ce privește repararea prejudiciului moral rezultat din procedura penală inițiată în fața autorităților judiciare franceze, că printre condițiile necesare pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, figurează cerința unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor. O asemenea încălcare este dovedită atunci când implică o nerespectare vădită și gravă de către instituția vizată a limitelor impuse puterii sale de apreciere. Elementele care trebuie luate în considerare în această privință sunt gradul de claritate și de precizie a normei încălcate, precum și întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă autorității Uniunii. Dreptul la bună administrare, consacrat la articolul 41 din cartă, cuprinde o obligație de diligență a administrației Uniunii, care trebuie să acționeze cu atenție și cu prudență, nerespectarea acestei obligații constituind o încălcare a unei norme de drept care urmărește să confere drepturi particularilor.

În ceea ce privește, mai precis, implicațiile principiului bunei administrări și ale obligației de diligență în legătură cu posibilitatea OLAF de a transmite informații autorităților judiciare naționale, Curtea arată că din articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1073/1999 reiese că „[OLAF] poate înainta în orice moment autorităților competente ale statelor membre respective informațiile obținute în cursul investigațiilor externe”. Din considerentul (1) al acestui regulament reiese de asemenea că această posibilitate trebuie exercitată în lumina obiectivelor de protejare a intereselor financiare ale Uniunii și de combatere a fraudei și a oricăror alte activități ilegale ce prejudiciază interesele financiare ale Uniunii.

În plus, potrivit considerentului (5) al acestui regulament, responsabilitatea OLAF nu se referă numai la protejarea intereselor financiare, ci include toate activitățile legate de apărarea intereselor Uniunii împotriva abaterilor care pot să atragă după sine acțiuni administrative sau penale. Prin urmare, pentru a atinge aceste obiective, OLAF efectuează investigații interne și externe, ale căror rezultate sunt prezentate, potrivit articolului 9 din același regulament, într‑un raport al investigației transmis autorităților competente ale statelor membre, în cazul unei investigații externe, sau instituției, organismului, oficiului sau agenției respective, în cazul unei investigații interne, în conformitate cu alineatele (3) și, respectiv, (4) ale acestui articol.

În această privință, Curtea arată că din articolul 9 alineatul (2) din regulamentul citat anterior reiese că rapoartele întocmite de OLAF „constituie probă admisibilă în procedurile administrative sau judiciare ale statului membru în care utilizarea acestora se dovedește necesară, în același mod și în aceleași condiții ca și rapoartele administrative redactate de inspectorii administrativi naționali”. Rezultă, după cum confirmă considerentul (13) al acestui regulament, că concluziile unei investigații OLAF cuprinse într-un raport final nu pot conduce în mod automat la începerea unor proceduri judiciare, din moment ce autoritățile competente sunt libere să decidă cu privire la măsurile întreprinse în urma acestui raport și, prin urmare, sunt singurele autorități care pot adopta decizii susceptibile să afecteze situația juridică a persoanelor pentru care raportul menționat ar fi recomandat inițierea unor asemenea proceduri. Astfel, informațiile furnizate de OLAF pot fi completate și verificate de autoritățile naționale, care au o gamă mai largă de competențe de investigare decât acest oficiu.

Astfel, Curtea deduce de aici că, deși, desigur, OLAF are nu numai posibilitatea, ci și obligația de a transmite autorităților naționale competente, inclusiv judiciare, chiar înainte de finalizarea investigației sale și de redactarea raportului final, orice informație relevantă care poate justifica adoptarea unor măsuri de către aceste autorități, inclusiv inițierea unei anchete penale, nu este mai puțin adevărat că, atunci când ia decizia de a efectua o asemenea transmitere, OLAF trebuie să țină seama de obligația sa de diligență și să dea dovadă de o anumită prudență, în măsura în care acest oficiu nu acționează în calitate de „avertizor de orice fel”, ci de oficiu învestit cu competențe de investigare, și că o asemenea transmitere de informații are loc între două autorități care au asemenea competențe. Această situație se regăsește cu atât mai mult cu cât faptul de a sesiza autoritățile naționale poate servi drept bază pentru inițierea unor proceduri judiciare, civile și penale.

Din aceasta reiese că, pentru a‑și respecta obligația de diligență, OLAF trebuie, înainte de a transmite informații către autoritățile naționale în temeiul Regulamentului nr. 1073/1999, să se asigure, în conformitate cu considerentul (10) al acestui regulament, că aceste informații prezintă un grad de plauzibilitate și de verosimilitate suficient pentru a justifica adoptarea de către autoritățile menționate a unor măsuri care țin de competența lor, inclusiv inițierea, dacă este cazul, a unei investigații judiciare. De aici rezultă că, atunci când, precum în speță, Tribunalul este chemat să stabilească dacă OLAF și-a respectat obligația de diligență în ceea ce privește transmiterea de informații către autoritățile naționale, acesta trebuie să verifice că, la momentul acestei transmiteri, OLAF avea la dispoziție mai multe elemente decât o simplă îndoială, fără a fi nevoie în același timp de elemente de probă gravă care nu mai necesită acte de investigație.

Prin urmare, în speță, Curtea consideră că revenea Tribunalului, pe de o parte, sarcina de a verifica credibilitatea și conținutul informațiilor sau al elementelor care figurează în nota din 19 martie 2003, precum și intenția cu care a fost efectuată transmiterea acestor informații sau a acestor elemente către autoritățile judiciare franceze și, pe de altă parte, sarcina de a stabili dacă informațiile sau elementele menționate puteau justifica deschiderea unei investigații judiciare sau puteau constitui elemente de probă utile pentru o astfel de investigație. În acest scop, revenea Tribunalului sarcina de a verifica dacă OLAF dispunea de indicii materiale suficient de precise care să demonstreze existența unor motive plauzibile pentru a considera că informațiile prezentate conțineau fapte susceptibile de a fi încadrate penal.

Considerând că Tribunalul nu a verificat nici credibilitatea și conținutul informațiilor sau al elementelor care figurează în nota din 19 martie 2003, nici intenția cu care a fost efectuată transmiterea acestor informații sau a acestor elemente către autoritățile judiciare franceze, nici dacă informațiile sau elementele menționate puteau justifica deschiderea unei investigații judiciare sau puteau constitui elemente de probă utile pentru o astfel de investigație, Curtea statuează că, în această măsură, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. Pe de altă parte, aceasta statuează că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a respins ca inoperantă argumentația recurenților prin care se reproșează OLAF și Comisiei că au efectuat o denunțare calomnioasă.

Prin urmare, Curtea anulează hotărârea atacată în măsura în care, prin această hotărâre, Tribunalul a respins acțiunea recurenților întrucât avea ca obiect repararea prejudiciului moral pe care domnul Charlot pretinde că l-a suferit ca urmare a procedurii penale inițiate împotriva sa în fața autorităților judiciare franceze. Se impune respingerea în rest a recursului.

Arătând că, în hotărârea atacată, Tribunalul a constatat inexistența unei încălcări suficient de grave a unei norme din dreptul Uniunii, fără să fi procedat la examinarea celorlalte condiții care sunt necesare în mod cumulativ pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, Curtea consideră, în aceste condiții, că prezentul litigiu nu este în stare de judecată.

În consecință, aceasta trimite cauza spre rejudecare la Tribunal, pentru ca acesta să poată efectua o nouă examinare a eventualei existențe a unei încălcări suficient de grave a unei norme din dreptul Uniunii pentru a angaja răspunderea extracontractuală a acesteia. Dacă această examinare evidențiază existența unei astfel de încălcări, va reveni Tribunalului sarcina de a examina celelalte condiții necesare pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii.

( 1 ) Hotărârea din 6 aprilie 2022, Planistat Europe și Charlot/Comisia (T‑735/20, EU: T :2022 :220).

( 2 ) Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 mai 1999 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) (JO 1999, L 136, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 129).