Cauza C‑115/22

SO

(cerere de decizie preliminară formulată de Unabhängige Schiedskommission Wien)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 7 mai 2024

„Trimitere preliminară – Admisibilitate – Articolul 267 TFUE – Noțiunea de «instanță» – Comisia națională de arbitraj competentă în materie antidoping în domeniul sportului – Criterii – Independența organismului de trimitere – Principiul protecției jurisdicționale efective – Inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară”

1. Întrebările preliminare – Sesizarea Curții – Instanță națională în sensul articolului 267 TFUE – Noțiune – Unabhängige Schiedskommission Wien (Comisia Independentă de Arbitraj din Viena, Austria) – Excludere

   (art. 267 TFUE)

   (a se vedea punctele 34-38, 48-50, 52-54, 56 și 57 și dispozitivul)

2. Întrebările preliminare – Sesizarea Curții – Instanță națională în sensul articolului 267 TFUE – Noțiune – Criteriul independenței – Statutul membrilor organismului național în cauză – Cerința inamovibilității – Întindere

   (art. 267 TFUE)

   (a se vedea punctele 41-44)

3. Întrebările preliminare – Sesizarea Curții – Instanță națională în sensul articolului 267 TFUE – Noțiune – Criteriul independenței – Imparțialitate – Noțiune

   (art. 267 TFUE)

   (a se vedea punctele 45-47)

4. Dreptul Uniunii – Supremație – Drept național contrar – Comisia națională de arbitraj competentă în materie antidoping în domeniul sportului – Obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale neconforme cu dispozițiile dreptului Uniunii care au efect direct

   (a se vedea punctul 55)

Rezumat

Pronunțându‑se în Marea Cameră, Curtea respinge ca inadmisibilă cererea de decizie preliminară formulată de Unabhängige Schiedskommission Wien (Comisia Independentă de Arbitraj din Viena, Austria, denumită în continuare „USK”), pentru motivul că acest organism nu îndeplinește criteriul independenței necesar pentru a fi calificat drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE.

Reclamanta din litigiul principal a fost sportivă de performanță din anul 1998 până în anul 2015. În anul 2021, Nationale Anti‑Doping Agentur Austria GmbH (NADA), o agenție independentă antidoping, a formulat o cerere de examinare a cazului reclamantei la Österreichische Anti‑Doping Rechtskommission (Comisia Juridică Austriacă Antidoping, denumită în continuare „ÖADR”), întrucât considera că reclamanta a încălcat normele antidoping ( 1 ).

Prin decizia din 31 mai 2021, ÖADR a declarat‑o pe reclamantă vinovată de această încălcare. Ea a invalidat toate rezultatele pe care le obținuse aceasta în perioada în discuție și i‑a retras toate drepturile și/sau primele de participare obținute. Totodată, ÖADR i‑a impus reclamantei interdicția de a participa la orice competiții sportive pentru o perioadă de patru ani. În cursul procedurii, reclamanta a solicitat ca această decizie să nu fie adusă la cunoștința publicului larg, în special prin nedivulgarea și nepublicarea numelui său și a altor caracteristici individuale. ÖADR a respins această cerere.

Reclamanta a introdus o cerere de reexaminare la USK, organismul de trimitere în prezenta cauză, solicitând ca decizia în litigiu să fie modificată pentru ca publicul larg să nu fie informat, prin publicarea numelui său complet pe un site internet accesibil tuturor, cu privire la încălcările în materie de dopaj pe care le săvârșise și la sancțiunile care îi fuseseră aplicate. Prin decizia din 21 decembrie 2021, USK a confirmat aceste sancțiuni. Ea a decis totuși să se pronunțe ulterior, prin decizie separată, asupra cererii de a nu publica încălcările în materie de dopaj săvârșite de reclamantă, precum și sancțiunile care decurg din acestea.

Având îndoieli cu privire la conformitatea acestei publicări cu RGPD ( 2 ), USK a adresat Curții întrebări preliminare.

Aprecierea Curții

Cu titlu introductiv, Curtea verifică, în lumina ultimelor evoluții din jurisprudența sa ( 3 ), dacă organismul de trimitere poate fi calificat drept „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE.

De la bun început, Curtea amintește jurisprudența sa constantă în materie, în temeiul căreia, pentru a aprecia dacă organismul de trimitere în cauză are caracterul unei „instanțe” în sensul articolului 267 TFUE, aspect care ține exclusiv de dreptul Uniunii, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente, cum ar fi printre altele originea legală a acestui organism, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organismul respectiv a normelor de drept, precum și independența acestuia. În plus, instanțele naționale au competența să sesizeze Curtea numai dacă există un litigiu pendinte pe rolul lor și dacă sunt chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional. Prin urmare, competența unui organism de a sesiza Curtea trebuie să se stabilească atât în funcție de criterii structurale, cât și de criterii funcționale.

În ceea ce privește aceste criterii structurale, Curtea arată că reiese din elementele care figurează în dosarul care i‑a fost prezentat și în special din dispozițiile Legii federale antidoping 2021 ( 4 ) că USK îndeplinește criteriile privind originea legală, caracterul permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, precum și natura contradictorie a procedurii desfășurate în fața sa. În schimb, se ridică problema dacă USK îndeplinește criteriul independenței.

În ceea ce privește acest criteriu, Curtea subliniază că independența instanțelor naționale, care este indispensabilă unei protecții jurisdicționale efective, este inerentă activității de judecată. Prin urmare, ea este esențială pentru buna funcționare a sistemului de cooperare judiciară constituit de mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE, întrucât, potrivit jurisprudenței sale constante, acest mecanism nu poate fi activat decât de un organism care îndeplinește printre altele acest criteriu de independență. Astfel, Curtea amintește că noțiunea de independență presupune două aspecte.

Primul aspect, de ordin extern, impune ca organismul în discuție să își exercite funcțiile în mod complet autonom, fără a fi supus vreunei legături ierarhice sau de subordonare și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejat împotriva intervențiilor sau a presiunilor externe susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să influențeze deciziile acestora. În această privință, inamovibilitatea membrilor organului vizat constituie o garanție inerentă independenței judecătorilor prin faptul că urmărește să protejeze persoana celor care exercită activitatea de judecată.

Mai precis, principiul inamovibilității, a cărui importanță cardinală trebuie subliniată, impune în special ca judecătorii să poată rămâne în funcție cât timp nu au împlinit vârsta obligatorie de pensionare sau până la expirarea mandatului lor, atunci când acesta are o durată determinată. Fără a avea un caracter absolut, principiul menționat nu poate face obiectul unor excepții decât cu condiția ca motive legitime și imperative să justifice aceasta, cu respectarea principiului proporționalității. Astfel, se acceptă în general că judecătorii pot fi revocați dacă sunt inapți să își continue funcțiile ca urmare a unei incapacități sau a unei încălcări grave, cu respectarea procedurilor corespunzătoare. Garanția inamovibilității membrilor unei instanțe impune, așadar, ca situațiile de revocare a membrilor organismului respectiv să fie stabilite printr‑o reglementare specifică, prin intermediul unor dispoziții legislative exprese care să ofere garanții care să le depășească pe cele prevăzute de normele generale de drept administrativ și de drept al muncii aplicabile în cazul revocării abuzive.

Al doilea aspect, intern, al noțiunii de „independență”, este legat de noțiunea de imparțialitate și vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de interesele lor din perspectiva obiectului acestuia. Aspectul menționat impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afara strictei aplicări a normei de drept. Astfel, noțiunea de „independență” implică înainte de toate ca organul în cauză să aibă calitatea de terț în raport cu autoritatea care a adoptat decizia atacată. Aceste garanții de independență și de imparțialitate postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea organismului în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă.

În această privință, referitor la USK, Curtea constată că regulamentul de procedură al acestei comisii potrivit ADBG prevede că membrii acesteia sunt independenți în exercitarea funcțiilor și că sunt supuși principiului imparțialității. Cu toate acestea, în conformitate cu ADBG ( 5 ), membrii USK sunt numiți de ministrul federal al artelor, culturii, funcției publice și sportului pentru un mandat de patru ani care poate fi reînnoit și care poate fi revocat în mod anticipat „pentru motive serioase”, fără ca această noțiune să fie definită în legislația națională. În special, inamovibilitatea membrilor USK nu este garantată de nicio normă specifică. În plus, decizia de revocare a membrilor USK aparține exclusiv ministrului federal menționat, și anume un membru al puterii executive, fără să fi fost stabilite în prealabil criterii sau garanții precise.

Curtea deduce că legislația națională aplicabilă nu garantează că membrii USK se află la adăpost de presiuni exterioare, indiferent dacă acestea sunt directe sau indirecte, care pot genera îndoieli cu privire la independența lor, astfel încât acest organism nu îndeplinește cerința de independență proprie unei instanțe, privită sub aspectul său extern. Prin urmare, USK nu poate fi calificată drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE.

Totuși, Curtea precizează că această împrejurare nu o scutește de obligația de a garanta aplicarea dreptului Uniunii cu ocazia adoptării deciziilor sale și de a lăsa neaplicate, dacă este necesar, dispozițiile naționale care ar contraveni unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct, întrucât astfel de obligații le revin în fapt tuturor autorităților naționale competente, iar nu numai autorităților jurisdicționale.

Pe de altă parte, Curtea arată că din informațiile de care dispune reiese că reclamanta din litigiul principal a sesizat Österreichische Datenschutzbehörde (autoritatea austriacă de protecție a datelor) cu o plângere pentru încălcarea acestei protecții, în temeiul articolului 77 alineatul (1) din RGPD. Acest organ a adoptat o decizie de respingere, care face obiectul unei căi de atac în fața Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria) formulate în temeiul articolului 78 alineatul (1) din RGPD ( 6 ). Această cale de atac a fost suspendată în așteptarea unui răspuns din partea Curții la întrebările adresate în prezenta cauză.

( 1 ) International Association of Athletics Federations (Asociația Internațională a Federațiilor de Atletism) a adoptat Regulile de competiție pentru 2014-2015 și Regulile antidoping din 2017.

( 2 ) Mai precis cu articolul 5 alineatul (1) literele (a) și (c), articolul 6 alineatul (3), precum și articolele 9 și 10 din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO 2016, L 119, p. 1, denumit în continuare „RGPD”).

( 3 ) În aprecierea sa, Curtea s‑a referit în special la Hotărârea din 21 ianuarie 2020, Banco de Santander (C‑274/14, EU:C:2020:17), și la Hotărârea din 3 mai 2022, CityRail (C‑453/20, EU:C:2022:341).

( 4 ) Anti‑Doping‑Bundesgesetz 2021 (Legea federală antidoping 2021) din 23 decembrie 2020 (BGBl. I, 152/2020, denumită în continuare „ADBG”).

( 5 ) În temeiul articolului 8 alineatul (3) din ADBG.

( 6 ) A se vedea în această privință Hotărârea din 7 decembrie 2023, SCHUFA Holding (Liberarea de restul de datorie) (C‑26/22 și C‑64/22, EU:C:2023:958, punctele 52 și 70).