Cauzele conexate C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21

Financijska agencija

împotriva

Hann‑Invest d.o.o.,
Mineral‑Sekuline d.o.o.
și
Udruga KHL Medveščak Zagreb

(cerere de decizie preliminară
formulată de Visoki trgovački sud Republike Hrvatske)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 11 iulie 2024

„Trimitere preliminară – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii – Independența judecătorilor – Instanță constituită în prealabil prin lege – Proces echitabil – Serviciu de înregistrare a hotărârilor judecătorești – Reglementare națională care prevede desemnarea unui judecător însărcinat cu înregistrarea, în cadrul instanțelor de al doilea grad de jurisdicție, care are în practică puterea de a suspenda pronunțarea unei hotărâri, de a da instrucțiuni completelor de judecată și de a solicita convocarea unei ședințe de secție – Reglementare națională care prevede puterea, pentru ședințele unei secții sau ale tuturor judecătorilor unei instanțe, de a emite «poziții juridice» obligatorii, inclusiv pentru cauzele în care s‑a deliberat deja”

1. Întrebări preliminare – Competența Curții – Limite – Obligația statelor membre de a stabili căile de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Chestiuni ce privesc o instanță națională care se poate pronunța cu privire la întrebări referitoare la interpretarea sau la aplicarea dreptului Uniunii – Includere

   [art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE; art. 267 TFUE]

   (a se vedea punctele 35-38)

2. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiului independenței judecătorilor – Dreptul la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Norme naționale privind compunerea completelor de judecată – Condiții

   [art. 2 și art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 al doilea paragraf și art. 52 alin. (3)]

   (a se vedea punctele 44-59)

3. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Mecanism intern al unei instanțe naționale care supune notificarea către părți a unei hotărâri judecătorești aprobării conținutului său de către un judecător care nu face parte din completul de judecată – Inadmisibilitate

   [art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE]

   (a se vedea punctele 61-69 și 81 și dispozitivul)

4. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Mecanism intern al unei instanțe naționale care prevede puterea unei ședințe a judecătorilor unei instanțe de a constrânge completul de judecată să modifice conținutul hotărârii judecătorești deja adoptate – Inadmisibilitate

   [art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE]

   (a se vedea punctele 70-79 și 81 și dispozitivul)

5. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiului independenței judecătorilor – Dreptul la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Măsuri naționale care urmăresc evitarea unor divergențe jurisprudențiale sau remedierea acestora – Mecanism procedural ce permite unui judecător al unei instanțe naționale care nu face parte din completul de judecată să trimită o cauză unui complet extins al acestei instanțe – Admisibilitate – Condiții

   [art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE]

   (a se vedea punctul 80)

Rezumat

Marea Cameră a Curții consideră ireconciliabil cu cerințele inerente dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, precum și la un proces echitabil un mecanism intern al unei instanțe naționale care prevede intervenția în procesul decizional al completului de judecată însărcinat cu soluționarea unei cauze a altor judecători ai instanței în cauză, în vederea asigurării coerenței jurisprudenței sale.

Curtea a fost întrebată cu privire la acest aspect de Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel, Croația), sesizată cu trei apeluri împotriva unor ordonanțe date în cadrul unor proceduri de insolvență. Instanța de trimitere, reunită în complete de judecată de trei judecători, a examinat aceste trei apeluri și le‑a respins în unanimitate, confirmând astfel hotărârile pronunțate în primă instanță. Judecătorii acestei instanțe și‑au semnat hotărârile și le‑au transmis ulterior serviciului de înregistrare a hotărârilor judecătorești al acesteia ( 1 ).

Judecătorul de la serviciul de înregistrare (denumit în continuare „judecătorul însărcinat cu înregistrarea”) a refuzat însă înregistrarea acestor hotărâri judecătorești și le‑a restituit completelor de judecată respective, însoțite de o scrisoare în care preciza că nu este de acord cu soluțiile reținute. În două dintre aceste cauze (C‑554/21 și C‑622/21), acest judecător a menționat alte hotărâri ale instanței de trimitere prin care au fost adoptate soluții diferite de cele reținute în cauzele principale. În a treia cauză (C‑727/21), el și‑a exprimat dezacordul față de interpretarea juridică reținută de completul de judecată, fără a invoca însă vreo hotărâre judecătorească.

Ulterior, în cauza C‑727/21, completul de judecată s‑a reunit pentru noi deliberări. După reexaminarea apelului și a avizului judecătorului însărcinat cu înregistrarea, acesta a decis să nu își modifice soluția anterioară. Prin urmare, a pronunțat o nouă hotărâre judecătorească și a transmis‑o serviciului de înregistrare.

Privilegiind o soluție juridică diferită, judecătorul însărcinat cu înregistrarea a transmis cauza principală menționată Secției de contencios comercial și alte litigii a instanței de trimitere. Această secție a adoptat ulterior o „poziție juridică”, în care a reținut soluția privilegiată de judecătorul însărcinat cu înregistrarea. Aceeași cauză principală a fost restituită ulterior completului de judecată competent pentru ca acesta să se pronunțe în conformitate cu „poziția juridică” respectivă.

Având îndoieli cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a mecanismului care prevede intervenția în procesul său decizional a judecătorului însărcinat cu înregistrarea și a altor judecători ai unei instanțe care adoptă „poziții juridice”, instanța de trimitere a decis să sesizeze Curtea cu titlu preliminar.

Aprecierea Curții

Curtea subliniază, mai întâi, că orice măsură sau practică națională care urmărește evitarea unor divergențe jurisprudențiale sau remedierea acestora și asigurarea în acest mod a securității juridice inerente principiului statului de drept trebuie să fie conformă cu cerințele care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

În primul rând, ea examinează, în raport cu aceste cerințe, practica în temeiul căreia hotărârea judecătorească adoptată de completul de judecată însărcinat cu soluționarea cauzei nu poate fi considerată definitivă și nu poate fi notificată părților decât dacă conținutul său a fost aprobat de un judecător însărcinat cu înregistrarea care nu face parte din acest complet de judecată.

În această privință, Curtea observă că, deși judecătorul însărcinat cu înregistrarea nu poate înlocui aprecierea completului de judecată însărcinat cu cauza respectivă cu propria apreciere, el poate, de fapt, să blocheze înregistrarea hotărârii judecătorești adoptate și, în acest mod, să împiedice finalizarea procesului decizional și notificarea acestei hotărâri părților. În acest caz, el poate trimite cauza respectivului complet de judecată pentru reexaminarea hotărârii menționate în lumina propriilor sale observații juridice și, în cazul persistenței unui dezacord cu completul de judecată amintit, îl poate invita pe președintele secției competente să convoace o ședință de secție în vederea adoptării de către aceasta din urmă a unei „poziții juridice” care se va impune printre altele aceluiași complet de judecată. O asemenea practică are ca efect să permită ingerința judecătorului însărcinat cu înregistrarea în cauza în discuție, această ingerință putând conduce la influențarea de către acest judecător a soluției definitive care va fi adoptată în respectiva cauză.

Or, primo, reglementarea națională în discuție în litigiul principal nu pare să prevadă o intervenție de acest tip a judecătorului însărcinat cu înregistrarea. Secundo, această intervenție se produce după ce completul de judecată căruia i‑a fost atribuită cauza respectivă a adoptat, la finalul deliberărilor sale, hotărârea judecătorească, deși acest judecător nu aparține respectivului complet de judecată și, prin urmare, nu a participat la etapele anterioare ale procedurii care au condus la luarea acestei hotărâri. Tertio, puterea de intervenție a judecătorului însărcinat cu înregistrarea nu pare nici măcar să fie încadrată de criterii obiective clar enunțate, care să reflecte o justificare specială și de natură să evite exercitarea unei puteri discreționare.

Ținând seama de aceste împrejurări, Curtea statuează că intervenția acestui judecător însărcinat cu înregistrarea nu este conciliabilă cu cerințele inerente dreptului la protecție jurisdicțională efectivă.

În al doilea rând, Curtea examinează reglementarea națională care permite unei ședințe de secție a unei instanțe naționale să constrângă, prin emiterea unei „poziții juridice”, completul de judecată însărcinat cu soluționarea cauzei să modifice conținutul hotărârii judecătorești pe care acesta a adoptat‑o în prealabil, în condițiile în care această ședință de secție include și alți judecători decât cei ai acestui complet de judecată, precum și, dacă este cazul, persoane din afara instanței în cauză în fața cărora părțile nu au posibilitatea de a‑și susține argumentele.

În această privință, ea arată că intervenția ședinței de secție permite, în fapt, ingerința în soluționarea definitivă a unei cauze în care s‑a deliberat în prealabil și în care s‑a adoptat o hotărâre de către completul de judecată competent, dar care nu a fost încă înregistrată și notificată, a unui grup de judecători care participă la această ședință a secției. Astfel, perspectiva pentru acest complet de judecată ca hotărârea judecătorească să îi fie supusă, în cazul în care își menține un punct de vedere juridic opus celui al judecătorului însărcinat cu înregistrarea, controlului unei ședințe de secție, precum și obligația completului de judecată menționat de a respecta, după deliberări totuși finalizate, „poziția juridică” care va fi fost definită de această ședință de secție sunt de natură să influențeze conținutul final al respectivei hotărâri.

Or, pe de o parte, nu reiese că puterea de intervenție a ședinței de secție în discuție în litigiul principal este suficient de încadrată prin criterii obiective și aplicate ca atare. În special, din dispoziția care prevede convocarea unei ședințe de secție ( 2 ) nu reiese că această ședință poate fi convocată, precum în cauza C‑727/21, numai pentru motivul că judecătorul însărcinat cu înregistrarea nu împărtășea punctul de vedere juridic al completului de judecată competent. Pe de altă parte, convocarea unei ședințe de secție și emiterea de către aceasta a unei „poziții juridice” obligatorii în special pentru completul de judecată însărcinat cu această cauză nu le sunt aduse la cunoștință părților în niciun moment. Astfel, aceste părți nu par să dispună de posibilitatea de a‑și exercita drepturile procedurale în fața unei asemenea ședințe de secție.

Având în vedere aceste elemente, Curtea statuează că reglementarea națională în cauză nu este conciliabilă cu cerințele inerente dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, precum și unui proces echitabil.

Curtea mai precizează că, pentru a evita divergențe jurisprudențiale sau pentru a le remedia și a asigura în acest mod securitatea juridică inerentă principiului statului de drept, un mecanism procedural care permite unui judecător al unei instanțe naționale care nu face parte din completul de judecată competent să trimită o cauză în fața unui complet extins al acestei instanțe nu încalcă cerințele care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cu condiția ca în respectiva cauză completul de judecată desemnat inițial să nu fi deliberat încă, ca împrejurările în care poate fi efectuată o astfel de trimitere să fie enunțate în mod clar în legislația aplicabilă și ca trimiterea menționată să nu priveze persoanele în cauză de posibilitatea de a participa la procedura în fața acestui complet de judecată extins. În plus, completul de judecată desemnat inițial poate oricând decide o asemenea trimitere.

( 1 ) În conformitate cu articolul 177 alineatul (3) din Sudski poslovnik (Regulamentul de procedură al instanțelor), care prevede: „În fața unei instanțe de al doilea grad de jurisdicție, se consideră că o cauză este închisă la data notificării hotărârii de către biroul judecătorului cauzei, după restituirea cauzei de la serviciul de înregistrare. De la data primirii dosarului cauzei, serviciul de înregistrare este obligat să îl retrimită la biroul acestui judecător într‑un termen cât mai scurt posibil. Hotărârea se notifică ulterior într‑un nou termen de opt zile.”

( 2 ) Articolul 40 alineatul (1) din Zakon o sudovima (Legea privind organizarea judecătorească) prevede convocarea unei ședințe de secție atunci când se constată că există diferențe de interpretare între secții, camere sau judecători cu privire la aspecte referitoare la aplicarea legii sau atunci când o cameră sau un judecător al unei secții se îndepărtează de poziția juridică reținută anterior.