Keywords
Summary

Keywords

Întrebări preliminare — Competența Curții — Limite — Cerere de interpretare a unor dispoziții ale dreptului Uniunii vădit inaplicabile în litigiul principal

(art. 267 TFUE; art. 15 din Directiva 2000/43 a Consiliului și art. 17 din Directiva 2000/78 a Consiliului)

Summary

Respingerea unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate de o instanță națională se poate justifica în special dacă este evident că, ținând seama de împrejurările speței, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect.

Aceasta este situația unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate de o instanță națională care privește articolul 15 din Directiva 2000/43 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, și articolul 17 din Directiva 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, al cărei obiect nu constă în a verifica dacă o situație de discriminare salarială în funcție de categoria socioprofesională sau de locul de muncă intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor menționate, ci pornește mai degrabă de la presupunerea că aceasta este situația pentru a solicita o interpretare a Curții, în condițiile în care în mod vădit dispozițiile menționate nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect împrejurărilor speței.

Articolul 15 din Directiva 2000/43 și articolul 17 din Directiva 2000/78 în mod vădit nu sunt aplicabile discriminărilor salariale întemeiate pe categoria socioprofesională sau pe locul de muncă. Principiul egalității de tratament pe care îl consacră aceste directive se aplică astfel în funcție de motivele enumerate în mod exhaustiv la articolul 1 din acestea.

Atunci când o legislație națională intenționează să se conformeze, în soluționarea unor situații pur interne, soluțiilor reținute în dreptul Uniunii, pentru a evita, de exemplu, apariția unor discriminări împotriva resortisanților naționali sau a unor eventuale denaturări ale concurenței ori pentru a asigura o procedură unică în situații comparabile, există un interes cert ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care ar fi condițiile în care acestea urmează să fie aplicate.

Această situație nu se regăsește în prezența unei dispoziții naționale de instituire, în aplicarea articolului 15 din Directiva 2000/43 și a articolului 17 din Directiva 2000/78, a unui regim de reparare în privința încălcărilor normelor de nediscriminare prevăzute de directivele menționate atunci când regimul menționat este, pe de altă parte, aplicabil în ceea ce privește încălcarea normelor de nediscriminare care rezultă doar din dreptul național.

În plus, deși necesitatea de a asigura interpretarea uniformă a normelor dreptului Uniunii poate să justifice extinderea competenței Curții la conținutul unor astfel de norme, inclusiv în ipoteza în care acestea sunt aplicabile numai indirect unei situații date, în considerarea faptului că o normă de drept național face trimitere la acestea, nu este în schimb posibil ca, pe baza aceleiași considerații și fără a fi încălcată repartizarea competențelor între Uniune și statele sale membre, să se confere supremație normei respective a dreptului Uniunii în raport cu normele interne de rang superior, care ar impune, într‑o astfel de situație, înlăturarea aplicării respectivei norme de drept național sau a interpretării date acesteia.

(a se vedea punctele 28, 32-34 și 39-48 și dispozitivul)