Keywords
Summary

Keywords

1. Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în proporție de 100 % de aceasta

(art. 81 CE)

2. Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Comunicarea privind obiecțiunile – Conținut necesar

[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 27 alin. (1)]

3. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Cuantum maxim – Calcul – Cifră de afaceri care trebuie luată în considerare

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

4. Acte ale instituțiilor – Linii directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în cazul încălcării normelor de concurență – Act prin care se urmărește producerea de efecte externe – Domeniu de aplicare

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]

5. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Încălcări calificate drept foarte grave numai în temeiul naturii lor proprii

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 1 A)

6. Concurență – Amenzi – Decizie de aplicare a unor amenzi – Obligația de motivare – Conținut

[art. 81 CE și 253 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și (3)]

7. Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Comunicarea privind obiecțiunile – Conținut necesar

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 27)

8. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Marjă de apreciere rezervată Comisiei – Limite – Respectarea principiului proporționalității – Întindere

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei)

9. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Caracter descurajator al amenzii

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 5 lit. (b)]

10. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Circumstanțe atenuante – Neaplicarea în practică a unui acord

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 1 A primul paragraf și pct. 3 a doua liniuță]

11. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Circumstanțe atenuante – Încetarea încălcării de îndată ce intervine Comisia – Întindere

[art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 3 a treia liniuță]

12. Dreptul Uniunii – Principii – Protecția încrederii legitime – Condiții

13. Agricultură – Norme de concurență – Regulamentul nr. 26 – Aplicarea derogării prevăzute pentru acordurile, deciziile și practicile necesare realizării obiectivelor prevăzute la articolul 33 CE – Condiții

[art. 33 CE și art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 26 al Consiliului, art. 2]

14. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Circumstanțe atenuante – Cooperarea întreprinderii incriminate în afara domeniului de aplicare al Comunicării privind cooperarea – Condiții

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 3 a șasea liniuță, și Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei)

15. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Circumstanțe atenuante – Primul caz de aplicare a normelor de concurență unui anumit sector al economiei – Marjă de apreciere a Comisiei

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 3)

16. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Circumstanțe atenuante – Starea financiară defavorabilă a sectorului în cauză – Marjă de apreciere a Comisiei

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei)

17. Procedură – Cerere de sesizare a instanței – Cerințe de formă

[Statutul Curții de Justiție, art. 21; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 44 alin. (1) lit. (c) și art. 48 alin. (2)]

18. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate – Condiții

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23; Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei, pct. 23 ultimul paragraf)

19. Concurență – Înțelegeri – Acorduri și practici concertate care constituie o încălcare unică

[art. 81 alin. (1) CE]

Summary

1. În domeniul concurenței, comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, ținând seama în special de legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc aceste două entități juridice. Astfel, într‑un asemenea caz, întrucât societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul articolului 81 CE, Comisia poate să adreseze o decizie care să impună amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării.

În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercită în mod efectiv o asemenea influență. Prin urmare, Comisia poate prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale, fără să fie obligată să aducă probe suplimentare care să dovedească faptul că societatea‑mamă a exercitat efectiv o asemenea influență decisivă sau avea cea mai mică cunoștință de încălcare sau de implicare a filialei respective în această încălcare. Este vorba despre o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară. Prin urmare, revine societății‑mamă să răstoarne această prezumție prin elemente de probă care pot dovedi că filiala sa își determină în mod autonom linia de acțiune pe piață și că, prin urmare, aceste două societăți nu constituie o entitate economică unică. În caz contrar, exercitarea unui control este demonstrată de faptul că prezumția întemeiată pe deținerea întregului capital nu a fost răsturnată.

Faptul că o filială dispune de propria conducere locală și de propriile resurse nu dovedește, în sine, că aceasta își stabilește comportamentul pe piață în mod autonom în raport cu societatea sa mamă. Încredințarea gestiunii activităților curente conducerii locale a unei filiale deținute în proporție de 100 % este, astfel, o practică curentă și, având în vedere aceasta, nu poate dovedi autonomia reală a filialelor.

(a se vedea punctele 92-94, 103 și 106)

2. În domeniul concurenței, respectarea dreptului la apărare impune ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii interesate să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și a pertinenței faptelor și a circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului.

Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 reflectă acest principiu în măsura în care prevede să li se transmită părților obiecțiunile printr‑o comunicare care trebuie să conțină în mod clar toate elementele esențiale pe care se bazează Comisia în acest stadiu al procedurii pentru a permite persoanelor interesate să ia cunoștință în mod efectiv de comportamentele care le sunt reproșate de Comisie și să se poată apăra în mod eficient, înainte de adoptarea unei decizii definitive de către Comisie. Această cerință este respectată atunci când decizia nu reține în sarcina persoanelor interesate încălcări diferite de cele menționate în expunerea obiecțiunilor și cuprinde doar fapte cu privire la care părțile interesate au avut ocazia să își prezinte punctul de vedere.

Totuși, această indicație poate fi făcută în mod succint și decizia finală nu trebuie să fie în mod necesar o copie a comunicării privind obiecțiunile, întrucât această comunicare constituie un document pregătitor ale cărui aprecieri de fapt și de drept au un caracter pur provizoriu. Astfel, sunt admisibile acele adăugări la comunicarea privind obiecțiunile care sunt efectuate în urma memoriului în răspuns al părților, ale căror argumente demonstrează că acestea au putut să își exercite în mod efectiv dreptul la apărare. Comisia poate de asemenea, în lumina procedurii administrative, să modifice sau să adauge argumente de fapt sau de drept în sprijinul obiecțiunilor pe care le‑a formulat.

Pe de altă parte, în ceea ce privește imputabilitatea în sarcina unei societăți‑mamă a încălcării săvârșite de filialele sale deținute în proporție de 100 %, Comisia nu este ținută să prezinte, în etapa comunicării privind obiecțiunile, alte elemente decât proba referitoare la deținerea de către societatea‑mamă a capitalului filialelor sale.

(a se vedea punctele 115-117 și 123)

3. Plafonul de 10 % din cifra de afaceri prevăzut de articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie să fie calculat pe baza cifrei de afaceri cumulate a tuturor societăților care constituie entitatea economică ce acționează ca întreprindere în sensul articolului 81 CE, deoarece doar cifra de afaceri cumulată a societăților componente poate constitui o indicație privind dimensiunea și puterea economică a întreprinderii în cauză.

(a se vedea punctele 129 și 130)

4. Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO sunt un instrument menit să precizeze, cu respectarea dreptului de nivel superior, criteriile pe care Comisia intenționează să le aplice în cadrul exercitării puterii de apreciere la stabilirea amenzilor, conferită de articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Aceste linii directoare nu constituie temeiul juridic al unei decizii prin care se aplică o amendă, întrucât această decizie este întemeiată pe Regulamentul nr. 1/2003, ci determină, în mod general și abstract, metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în scopul stabilirii cuantumurilor amenzilor aplicate prin această decizie și asigură, prin urmare, securitatea juridică a întreprinderilor.

Astfel, deși liniile directoare nu pot fi calificate ca normă de drept pe care administrația ar fi, în orice caz, obligată să o respecte, acestea prevăd totuși o regulă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care administrația nu se poate îndepărta, într‑un caz particular, fără a avea justificări.

Autolimitarea puterii de apreciere a Comisiei care rezultă din adoptarea liniilor directoare nu este totuși incompatibilă cu menținerea pentru Comisie a unei marje de apreciere semnificative. Astfel, faptul că, prin liniile directoare, Comisia și‑a precizat poziția cu privire la evaluarea gravității unei încălcări nu se opune ca aceasta să aprecieze acest criteriu în ansamblu, în funcție de toate împrejurările pertinente, inclusiv elemente care nu sunt menționate în mod expres în liniile directoare.

(a se vedea punctele 141-143)

5. Reiese din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO că înțelegerile orizontale care au în vedere în special stabilirea prețurilor pot fi calificate drept „foarte grave” numai în temeiul naturii lor, Comisia nefiind obligată să demonstreze un impact real al încălcării asupra pieței, și fără ca întinderea limitată a pieței geografice vizate să facă imposibilă o astfel de calificare. Această concluzie este susținută de faptul că, deși descrierea încălcărilor grave menționează în mod expres impactul asupra pieței și efectele asupra unor zone întinse din piața comună, în schimb, cea a încălcărilor foarte grave nu menționează nicio cerință cu privire la un impact real asupra pieței și nici cu privire la producerea unor efecte într‑o zonă geografică determinată.

Pentru a aprecia gravitatea încălcării normelor de concurență, este decisiv să se știe că membrii înțelegerii au făcut tot ce puteau pentru a da un efect real intențiilor lor. Întrucât ceea ce s‑a întâmplat ulterior, cu privire la prețurile de piață efectiv obținute, putea fi influențat și de alți factori, care nu se aflau sub controlul membrilor înțelegerii, aceștia din urmă nu pot invoca în propriul beneficiu factori externi care s‑au opus eforturilor lor, făcând din aceștia elemente care să justifice reducerea amenzii.

Nu se poate impune Comisiei, dacă s‑a stabilit punerea în aplicare a unei înțelegeri, să demonstreze în mod sistematic că acordurile au permis efectiv întreprinderilor implicate să atingă un nivel al prețului tranzacției mai mare sau, în cazul înțelegerilor de achiziție, mai mic decât cel care ar fi prevalat în lipsa înțelegerii. Ar fi disproporționat să se impună o astfel de demonstrație care ar consuma resurse considerabile, dat fiind că aceasta necesită folosirea unor calcule ipotetice, bazate pe modele economice, a căror exactitate nu poate fi verificată decât cu dificultate de instanța Uniunii și al căror caracter sigur nu este dovedit în niciun fel.

În plus, întinderea pieței geografice nu este un criteriu autonom, în sensul că numai încălcările care vizează majoritatea statelor membre ar fi susceptibile să fie calificate drept „foarte grave”. Nici tratatul, nici Regulamentul nr. 1/2003, nici liniile directoare, nici jurisprudența nu permit să se considere că numai restricțiile concurenței foarte întinse din punct de vedere geografic pot fi calificate astfel. De altfel, acorduri care urmăresc în special, precum în speță, stabilirea prețurilor de achiziție și împărțirea cantităților achiziționate pot duce, pentru simplul motiv al naturii proprii, la calificarea lor ca fiind foarte grave, fără să fie necesar ca aceste comportamente să fie caracterizate printr‑o întindere geografică deosebită. Rezultă că mărimea pieței geografice vizate, presupunând chiar că ar fi limitată, nu exclude calificarea drept „foarte gravă” a încălcării constatate în cauză.

(a se vedea punctele 148, 149, 168, 169 și 172)

6. În cadrul stabilirii amenzilor în temeiul încălcării dreptului concurenței, obligația de motivare este îndeplinită atunci când Comisia arată, în cuprinsul deciziei sale, elementele de apreciere care i‑au permis să evalueze gravitatea și durata încălcării.

În cadrul analizelor privind încălcări ale articolului 81 CE, articolul 253 CE nu poate fi interpretat în sensul că impune Comisiei obligația de a explica în deciziile sale motivele pentru care nu a reținut, în ceea ce privește calculul cuantumului amenzii, abordări alternative la cea efectiv reținută în decizia finală.

(a se vedea punctele 175 și 177)

7. Din momentul în care Comisia indică în mod expres, în comunicarea privind obiecțiunile, că va examina dacă este necesar să aplice amenzi întreprinderilor în cauză și enunță principalele elemente de fapt și de drept susceptibile să conducă la aplicarea unei amenzi, precum gravitatea și durata presupusei încălcări și împrejurarea că aceasta a fost săvârșită în mod intenționat sau din neglijență, aceasta își îndeplinește obligația de a respecta dreptul întreprinderilor de a fi audiate. Astfel, Comisia le acordă elementele necesare pentru a se apăra nu numai împotriva unei constatări a încălcării, ci și împotriva aplicării unei amenzi.

În schimb, întrucât indicase elementele de fapt și de drept pe care și‑ar fonda calculul cuantumului amenzilor, Comisia nu era obligată să precizeze modalitatea prin care ar utiliza fiecare dintre aceste elemente pentru a determina nivelul amenzii. În plus, în cadrul deciziei sale, Comisia poate de asemenea, în lumina procedurii administrative, să modifice sau să adauge argumente de fapt sau de drept în sprijinul obiecțiunilor pe care le‑a formulat.

În ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzilor, rezultă că dreptul la apărare al întreprinderilor în cauză este garantat în fața Comisiei de posibilitatea pe care o au de a prezenta observațiile lor cu privire la durata, la gravitatea și la caracterul anticoncurențial al faptelor care le sunt reproșate.

(a se vedea punctele 180-182)

8. În cadrul procedurilor inițiate de Comisie pentru a sancționa încălcările normelor de concurență, aplicarea principiului proporționalității înseamnă că amenzile nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite, respectiv în raport cu respectarea normelor de concurență, iar cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi în temeiul unei încălcări în materie de concurență trebuie să fie proporțional cu încălcarea, apreciată în ansamblul său, ținând seama în special de gravitatea acesteia. În special, principiul proporționalității presupune că amenda trebuie stabilită de Comisie proporțional cu elementele luate în considerare pentru a se aprecia gravitatea încălcării și că, în această privință, Comisia trebuie să aplice aceste elemente în mod coerent și justificat din punct de vedere obiectiv.

În această privință, nici Regulamentul nr. 1/2003, nici Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO nu prevăd că cuantumul amenzilor trebuie stabilit direct în funcție de mărimea pieței afectate, întrucât acest factor nu este un element obligatoriu, ci doar un element pertinent printre altele pentru a aprecia gravitatea încălcării. Prin urmare, aceste dispoziții nu impun, ele însele, Comisiei să ia în considerare mărimea limitată a pieței produselor.

În dreptul aplicabil nu există un principiu de aplicare generală potrivit căruia sancțiunea trebuie să fie proporțională cu cifra de afaceri realizată de întreprindere pe piața vizată. În acest context, este permis, în vederea stabilirii amenzii, să se țină seama atât de cifra de afaceri globală a întreprinderii, care reprezintă o informație, chiar aproximativă și imperfectă, a dimensiunii și a puterii sale economice, cât și de partea din această cifră de afaceri ce provine din vânzarea mărfurilor care fac obiectul încălcării și care este, așadar, de natură să dea o informație asupra amplorii acesteia. Nu trebuie atribuită nici uneia, nici celeilalte dintre aceste cifre o importanță disproporționată față de celelalte elemente de apreciere și, în consecință, stabilirea unei amenzi adecvate nu poate fi rezultatul unui simplu calcul bazat pe cifra de afaceri globală. Această situație se regăsește în special atunci când mărfurile în cauză nu reprezintă decât un mic procent din această cifră. În plus, din jurisprudență reiese că, în măsura în care cuantumul amenzii finale nu depășește 10 % din cifra de afaceri globală a întreprinderii vizate în cursul ultimului an al încălcării, amenda nu poate fi considerată disproporționată numai pentru că depășește cifra de afaceri realizată pe piața vizată.

(a se vedea punctele 189, 190, 196, 197 și 199)

9. În cadrul calculării amenzii pentru încălcarea normelor de concurență, întrucât obiectivul de descurajare a vizat conduita întreprinderilor în cadrul Uniunii, factorul descurajator este evaluat prin luarea în considerare a unei multitudini de elemente, iar nu numai a unei situații specifice a întreprinderii în cauză.

Comisia nu este obligată ca, la stabilirea cuantumului amenzii, să țină seama de situația financiară deficitară a unei întreprinderi, având în vedere că recunoașterea unei asemenea obligații ar echivala cu conferirea unui avantaj concurențial nejustificat întreprinderilor care sunt cel mai puțin adaptate la condițiile pieței. Astfel, o societate nu poate contesta aplicarea coeficientului multiplicator în scopuri de descurajare, întemeindu‑se pe circumstanța că a suferit pierderi pe perioada punerii în aplicare a înțelegerii care au condus la situația de a nu mai fi activă pe piața vizată de înțelegere după deschiderea procedurii administrative.

Pe de altă parte, faptul că o măsură luată de o instituție conduce la falimentul sau la lichidarea unei anumite întreprinderi nu este interzis, ca atare, de dreptul Uniunii. Astfel, lichidarea unei întreprinderi sub forma sa juridică în cauză, deși aceasta poate aduce atingere intereselor financiare ale proprietarilor, ale acționarilor sau ale deținătorilor de părți sociale, nu înseamnă totuși că elementele personale, materiale și imateriale reprezentate de întreprindere și‑ar pierde de asemenea valoarea.

(a se vedea punctele 221-224)

10. Circumstanța atenuantă prevăzută la punctul 3 a doua liniuță din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, întemeiată pe neaplicarea în practică a acordurilor sau a practicilor ilicite, se bazează pe comportamentul propriu fiecărei întreprinderi. Rezultă că, pentru evaluarea acestei circumstanțe atenuante, nu trebuie luate în considerare efectele care rezultă din ansamblul încălcării, de care trebuie să se țină seama pentru a aprecia impactul real al unei încălcări asupra pieței în vederea evaluării gravității acesteia (punctul 1 A primul paragraf din liniile directoare), ci comportamentul individual al fiecărei întreprinderi în scopul examinării gravității relative a participării fiecărei întreprinderi la încălcare.

În orice caz, pentru a beneficia de punctul 3 a doua liniuță din liniile directoare menționate, contravenienții trebuie să demonstreze că au adoptat un comportament concurențial sau, cel puțin, că au încălcat în mod clar și în mare măsură obligațiile privind punerea în aplicare a înțelegerii, astfel încât au perturbat funcționarea acesteia, și că nu au aderat la acord în aparență, incitând astfel alte întreprinderi să pună în aplicare înțelegerea în cauză.

(a se vedea punctele 273 și 275)

11. În conformitate cu punctul 3 a treia liniuță din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, cuantumul de bază al amenzii stabilit de Comisie poate fi redus în cazul în care întreprinderea incriminată încetează încălcarea de îndată ce intervine Comisia.

Totuși, o asemenea reducere a amenzii nu poate fi automată, ci depinde de o evaluare a împrejurărilor cauzei de către Comisie, în cadrul exercitării puterii sale de apreciere. Prin urmare, împrejurările cauzei pot determina Comisia să nu recunoască unei întreprinderi parte la un acord ilicit beneficiul unei asemenea reduceri a cuantumului de bază al amenzii.

A recunoaște beneficiul unei circumstanțe atenuante în situații în care o întreprindere este parte la un acord vădit nelegal, cu privire la care aceasta cunoștea sau nu putea ignora că reprezintă o încălcare, ar putea încuraja întreprinderile să continue un acord secret cât mai mult timp posibil în speranța că nu s‑ar descoperi niciodată comportamentul lor, cunoscând în același timp că, dacă acest lucru s‑ar întâmpla, ar putea beneficia de reducerea amenzii prin întreruperea încălcării în acel moment. O asemenea recunoaștere ar înlătura orice efect descurajator al amenzii aplicate și ar aduce atingere efectului util al articolului 81 alineatul (1) CE.

În plus, încetarea unei încălcări săvârșite în mod intenționat nu poate fi considerată circumstanță atenuantă atunci când a fost determinată de intervenția Comisiei.

(a se vedea punctele 282-284)

12. Dreptul de a invoca principiul protecției încrederii legitime presupune îndeplinirea a trei condiții. În primul rând, administrația trebuie să fi furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să dea naștere unei așteptări legitime în percepția persoanei căreia îi sunt adresate. În al treilea rând, asigurările date trebuie să fie conforme cu normele aplicabile.

În domeniul concurenței, simplul fapt că, în practica sa decizională anterioară, Comisia a apreciat că anumite elemente constituie circumstanțe atenuante pentru a determina cuantumul amenzii nu înseamnă că aceasta este obligată să transpună aceeași apreciere într‑o decizie ulterioară. Prin urmare, pentru a se prevala de o încredere legitimă în această privință, o întreprindere nu poate invoca argumentul că o circumstanță atenuantă a fost aplicată în alte cazuri de încălcări.

(a se vedea punctele 289 și 291)

13. Regulamentul nr. 26 de aplicare a anumitor reguli de concurență în domeniul producției și al comercializării de produse agricole și în special articolul 2 din acesta stabilește o derogare de la aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE acordurilor, deciziilor și practicilor care se referă la producția sau la comercializarea produselor enumerate în anexa I la Tratatul CE, care sunt parte integrantă a unei organizări naționale a pieței sau care sunt necesare pentru realizarea obiectivelor prevăzute la articolul 33 CE.

În ceea ce privește o derogare de la regula de aplicare generală a articolului 81 alineatul (1) CE, articolul 2 din Regulamentul nr. 26 trebuie interpretat în mod restrictiv. Pe de altă parte, articolul 2 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 26, care prevede excepția invocată, se aplică numai dacă acordul în cauză favorizează realizarea tuturor obiectivelor prevăzute la articolul 33 CE. În plus, astfel cum rezultă din chiar textul articolului 2 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 26, acordul în cauză trebuie să fie „necesar” pentru realizarea obiectivelor amintite.

În această privință, în lipsa unei notificări și a unei proceduri oficiale, o întreprindere care a participat la o încălcare vădită și foarte gravă a articolului 81 CE în sectorul tutunului brut nu poate susține că avea o îndoială în ceea ce privește posibilitatea ca acordul vizat să intre în domeniul de aplicare al derogării prevăzute de Regulamentul nr. 26. Pe de altă parte, într‑un sistem precum cel prevăzut de Regulamentul nr. 26, este exclus ca operatorii privați să poată pretinde substituirea aprecierii lor în locul aprecierii Comisiei în ceea ce privește mijloacele cele mai potrivite pentru atingerea obiectivelor stabilite de articolul 33 CE și să întreprindă, astfel, inițiative nelegale care ar fi justificate de circumstanța că urmăreau aceste obiective. În plus, menținerea unei concurențe reale pe piețele produselor agricole face parte dintre obiectivele politicii agricole comune și ale organizării comune a piețelor relevante. Astfel, o asemenea întreprindere nu poate susține că acordurile vădit anticoncurențiale la care a participat urmăreau obiectivele prevăzute la articolul 33 alineatul (1) CE.

(a se vedea punctele 298-300, 303 și 305)

14. Potrivit punctului 3 a șasea liniuță din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, cuantumul de bază al unei amenzi poate fi redus ca urmare a cooperării efective a întreprinderii în cadrul procedurilor, în afara sferei de aplicare a Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului acestora în cazurile de înțelegere. Această circumstanță atenuantă specifică nu se aplică decât încălcărilor care nu intră în domeniul de aplicare al Comunicării privind cooperarea.

În această privință, aplicarea punctului 3 a șasea liniuță din liniile directoare nu poate avea consecința de a priva Comunicarea privind cooperarea de efectul său util. Astfel, aceasta stabilește cadrul pentru recompensarea cooperării în ancheta Comisiei a întreprinderilor care fac sau au făcut parte din înțelegeri secrete care afectează Uniunea. Din textul și din structura comunicării menționate rezultă, așadar, că întreprinderile pot, în principiu, să obțină o reducere a amenzii în temeiul cooperării acestora numai dacă îndeplinesc condițiile stricte prevăzute de comunicarea respectivă.

Prin urmare, în vederea menținerii efectului util al Comunicării privind cooperarea, Comisia poate acorda o reducere a amenzii unei întreprinderi în temeiul punctului 3 a șasea liniuță din liniile directoare numai în situații excepționale. O astfel de situație se regăsește în special în cazul în care, deși o întreprindere depășește obligația sa legală de a coopera fără a avea, cu toate acestea, dreptul la o reducere a amenzii în temeiul Comunicării privind cooperarea, pentru Comisie cooperarea acesteia prezintă o utilitate obiectivă.

(a se vedea punctele 327-330)

15. Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO nu prevăd în mod expres nicio circumstanță atenuantă referitoare la inexistența precedentelor cu privire la piața vizată de încălcare. Ultima liniuță a punctului 3 din liniile directoare prevede totuși posibilitatea Comisiei de a ține seama de alte circumstanțe decât cele prevăzute la liniuțele anterioare pentru a acorda o reducere a cuantumului de bază al amenzii. În această privință, Comisia dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește aplicarea circumstanțelor atenuante. În special, Comisia nu este obligată să reducă amenzile atunci când aceasta acționează pentru prima dată într‑un sector specific.

(a se vedea punctele 342 și 343)

16. Atunci când aplică o amendă pentru încălcarea normelor de concurență, Comisia nu este obligată să considere circumstanță atenuantă starea financiară defavorabilă a sectorului în cauză. Astfel, în general, cartelurile iau naștere în momentul în care un sector cunoaște dificultăți. Prin urmare, dacă Comisia ar fi obligată să ia în considerare aceste dificultăți, amenda ar trebui redusă în cvasitotalitatea cartelurilor.

Deși este adevărat că, în practica decizională a Comisiei, crizele structurale au fost considerate uneori circumstanțe atenuante, cu toate acestea, luarea în considerare de către Comisie, în cauzele precedente, a situației economice a sectorului drept circumstanță atenuantă nu înseamnă că aceasta trebuie în mod necesar să continue să respecte această practică.

(a se vedea punctele 352 și 353)

17. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este necesar, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin sumar, în mod coerent și comprehensibil din chiar textul cererii introductive. În această privință, în cazul în care conținutul cererii introductive poate fi susținut și completat cu privire la aspecte specifice prin trimiteri la anumite pasaje din înscrisurile anexate, o trimitere globală la alte înscrisuri, chiar anexate la cererea introductivă, nu poate suplini absența elementelor esențiale ale argumentării în drept, care, în temeiul dispozițiilor menționate anterior, trebuie să figureze în cererea introductivă. În plus, nu este de competența Tribunalului să cerceteze și să identifice în anexe motivele și argumentele care ar putea fi considerate temei al acțiunii, anexele având o funcție pur probatorie și de instrument.

Prin urmare, ar însemna să se permită eludarea cerințelor imperative ale articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în loc să se dispună admisibilitatea motivelor care nu au fost dezvoltate suficient în cerere, dar care fac trimitere la motive invocate în mod ipotetic de un terț într‑o altă cauză la care s‑ar face trimitere în mod implicit în cererea introductivă.

În orice caz, Tribunalul este obligat să respingă drept inadmisibil un capăt de cerere care îi este prezentat în condițiile în care elementele esențiale de fapt și de drept pe care se întemeiază acest capăt de cerere nu reies în mod coerent și comprehensibil din chiar textul cererii introductive, lipsa unor astfel de elemente în cererea introductivă neputând fi compensată prin prezentarea lor în cadrul ședinței.

(a se vedea punctele 366, 371 și 372)

18. Această logică presupune că efectul urmărit de Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului acestora în cazurile de înțelegere este de a crea un climat de incertitudine în cadrul înțelegerilor prin încurajarea de a dezvălui Comisiei existența acestora. Această incertitudine rezultă tocmai din faptul că participanții la înțelegere știu că numai unul dintre ei va putea beneficia de imunitatea la amenzi prin denunțarea celorlalți participanți la încălcare, expunându‑i astfel riscului de a li se aplica amenzi. În cadrul acestui sistem și potrivit aceleiași logici, se presupune că întreprinderile care se oferă cel mai rapid să coopereze beneficiază de reduceri mai importante ale amenzilor care le‑ar fi aplicate în caz contrar decât cele acordate întreprinderilor mai puțin rapide în cooperare. Ordinea cronologică și rapiditatea cooperării oferite de membrii cartelului constituie, prin urmare, elemente fundamentale ale sistemului instituit de Comunicarea privind cooperarea.

Interpretarea privind finalitatea unei dispoziții din Comunicarea privind cooperarea trebuie să fie conformă logicii proprii a acestei comunicări. În această perspectivă, punctul 23 ultimul paragraf din comunicarea menționată trebuie să fie interpretat în sensul că urmărește să recompenseze o întreprindere, chiar dacă aceasta nu a fost prima care a prezentat cererea de imunitate privind înțelegerea respectivă, dar este prima care furnizează Comisiei probe de fapt care nu au fost luate în considerare de Comisie și care au o incidență directă asupra gravității sau a duratei înțelegerii. Cu alte cuvinte, dacă elementele de probă furnizate de o întreprindere se referă la fapte care permit Comisiei să își modifice aprecierea pe care o are, la momentul respectiv, cu privire la gravitatea sau la durata înțelegerii, întreprinderea care furnizează aceste elemente de probă este recompensată prin imunitate privind aprecierea faptelor pe care aceste elemente de probă pot să le demonstreze.

Astfel, punctul 23 ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea nu se referă la cazurile în care o întreprindere a furnizat pur și simplu elemente de probă noi sau mai complete cu privire la fapte în privința cărora Comisia este deja informată. Paragraful respectiv nu se aplică nici în cazurile în care o întreprindere aduce la cunoștință fapte noi care, cu toate acestea, nu sunt în măsură să modifice aprecierea Comisiei cu privire la gravitatea sau la durata înțelegerii. Această dispoziție se aplică, în schimb, exclusiv în cazurile în care sunt întrunite două condiții: în primul rând, întreprinderea în cauză este prima care dovedește fapte necunoscute de Comisie anterior, în al doilea rând, aceste fapte, având o incidență directă asupra gravității sau a duratei presupusei înțelegeri, permit Comisiei să ajungă la noi concluzii referitoare la încălcare.

(a se vedea punctele 379-382)

19. O întreprindere care a participat la o încălcare a normelor de concurență prin comportamente care îi sunt proprii, care intră în sfera noțiunilor de acord sau de practică concertată având un obiect anticoncurențial în sensul articolului 81 alineatul (1) CE și care urmăreau să contribuie la realizarea încălcării în ansamblul acesteia este de asemenea răspunzătoare, pe toată perioada participării sale la acea încălcare, de comportamentele adoptate de alte întreprinderi în cadrul aceleiași încălcări.

De asemenea, o întreprindere poate fi ținută responsabilă pentru o înțelegere globală chiar dacă s‑a stabilit că nu a participat direct decât la unul sau la mai multe dintre elementele constitutive ale acestei înțelegeri, din moment ce știa sau trebuia în mod necesar să știe, pe de o parte, că respectiva coluziune la care participa se înscria într‑un plan global și, pe de altă parte, că acest plan global cuprindea ansamblul elementelor constitutive ale înțelegerii.

(a se vedea punctele 394 și 395)