1.

Directiva 2011/61/UE ( 2 ) instituie un cadru armonizat și riguros de reglementare și supraveghere a activității administratorilor fondurilor de investiții alternative (denumiți în continuare „AFIA”) în Uniunea Europeană.

2.

Printre măsurile pe care le prevede, Directiva 2011/61 impune statelor membre să solicite AFIA să aplice și să mențină, pentru anumite categorii de personal, politici și practici de remunerare compatibile cu o administrare sigură și eficace a riscurilor (articolul 13).

3.

Această obligație se extinde asupra angajaților ale căror activități profesionale au un impact semnificativ asupra profilului de risc al fondurilor de investiții alternative (denumite în continuare „FIA”) pe care le administrează.

4.

Litigiul care stă la baza prezentei trimiteri preliminare se desfășoară între un AFIA și mai mulți dintre colaboratorii săi în legătură cu remunerațiile convenite printr‑un contract din 27 iunie 2014. Tribunalele franceze de primă instanță și de apel au constatat nulitatea acestui contract pentru motivul că nu respectă condițiile stabilite în legislația națională de transpunere a Directivei 2011/61.

5.

Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), care soluționează litigiul în ultimă instanță, se adresează Curții de Justiție în vederea pronunțării cu privire la aplicabilitatea ratione temporis a anumitor dispoziții din Directiva 2011/61 în cazul contractului în litigiu.

6.

Astfel, prezenta trimitere preliminară oferă Curții de Justiție posibilitatea de a interpreta Directiva 2011/61 pentru a stabili momentul de la care ia naștere obligația AFIA de se conforma pe deplin cerințelor privind remunerarea stabilite la articolul 13 din aceasta.

7.

În conformitate cu considerentul (24):

„În scopul contracarării impactului potențial negativ pe care structurile de remunerare concepute deficitar îl au asupra bunei administrări a riscurilor și asupra controlului comportamentelor care implică asumarea de riscuri de către persoane, ar trebui să existe o obligație explicită pentru AFIA de a concepe și de a menține politici și practici de remunerare compatibile cu o administrare sigură și eficace a riscurilor pentru categoriile de angajați ale căror activități profesionale au un impact semnificativ asupra profilului de risc al FIA pe care le administrează. Printre aceste categorii de personal ar trebui să se numere persoanele cu funcții de conducere, persoanele care își asumă riscuri și cele cu funcții de control, precum și orice angajat care primește o remunerație totală care îl plasează în aceeași categorie de remunerare cu persoanele cu funcții de conducere și persoanele care își asumă riscuri.”

8.

Articolul 1 („Obiectul”) stabilește următoarele:

„Prezenta directivă stabilește normele în materie de autorizarea, desfășurarea activității și transparența cu privire la administratorii de fonduri de investiții alternative (AFIA) care administrează și/sau distribuie acțiuni sau unități ale unor fonduri de investiții alternative (FIA) în Uniune”.

9.

În conformitate cu alineatul (1) al articolului 4 („Definiții”):

„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții […] (b) «AFIA» înseamnă persoane juridice a căror activitate curentă este administrarea unuia sau mai multor FIA.”

10.

Articolul 6 („Condiții pentru inițierea activităților de AFIA”) stipulează la alineatul (1) următoarele:

„Statele membre se asigură că niciun AFIA nu administrează FIA, în afara cazului în care sunt autorizați în temeiul prezentei directive.

AFIA autorizați în conformitate cu prezenta directivă îndeplinesc în orice moment condițiile de autorizare prevăzute în prezenta directivă.”

11.

Articolul 7 („Cererea de autorizare”) prevede la alineatul (1):

„Statele membre impun ca AFIA să solicite autorizarea de către autoritățile competente din statul lor membru de origine.”

12.

Articolul 12 („Principii generale”), care figurează în secțiunea 1 („Cerințe generale”) din capitolul III („Condiții de funcționare a AFIA”), stabilește următoarele:

„(1)   Statele membre se asigură că AFIA respectă în permanență dispozițiile următoare:

[…]

[…]”

13.

Articolul 13 („Remunerarea”) prevede:

„(1)   Statele membre solicită AFIA să aplice politici și practici de remunerare pentru categoriile de personal ale căror activități profesionale au un impact semnificativ asupra profilului său de risc sau asupra profilurilor de risc ale FIA pe care le administrează, inclusiv pentru cadrele superioare de conducere, persoanele care își asumă riscurile și cele cu funcții de control, precum și orice angajat ce primește o remunerație totală care îl plasează în aceeași categorie de remunerare cu persoanele aflate în funcții de conducere și persoanele care își asumă riscurile, care să fie compatibile cu o administrare solidă și eficace a riscurilor și să promoveze acest tip de administrare și care să nu încurajeze asumarea de riscuri incompatibilă cu profilurile de risc, cu regulile sau cu actul constitutiv ale FIA pe care le administrează.

AFIA stabilesc politicile și practicile de remunerare în conformitate cu dispozițiile din anexa II.

(2)   AEVMP [Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe, denumită în continuare «AEVMP»] elaborează ghiduri cu privire la politicile solide de remunerare conforme cu principiile prevăzute în anexa II. […]”

14.

În conformitate cu alineatul (1) al articolului 61 („Dispoziții tranzitorii”):

„AFIA care desfășoară activități în temeiul prezentei directive înainte de 22 iulie 2013 iau toate măsurile necesare pentru a se conforma legislației naționale derivate din prezenta directivă și depun o cerere de autorizare în termen de un an de la data respectivă.”

15.

Articolul 66 („Transpunere”) stabilește următoarele:

„(1)   Până la 22 iulie 2013, statele membre adoptă și publică actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor acte și un tabel de corespondență între respectivele acte și prezenta directivă.

(2)   Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative menționate la alineatul (1) începând cu 22 iulie 2013.

[…]”

16.

În conformitate cu articolul 70 („Intrarea în vigoare”), Directiva 2011/61 a intrat în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care a avut loc la 1 iulie 2011.

17.

În temeiul articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2011/61, AEVMP a elaborat „Ghidul privind politicile solide de remunerare în conformitate cu DAFIA” (ESMA/2013/232), publicat la 3 iulie 2013 și corectat la 30 ianuarie 2014 ( 3 ).

18.

Ordonnance no 2013-676 du 25 juillet 2013 modifiant le cadre juridique de la gestion d’actifs (Ordonanța nr. 2013-676 din 25 iulie 2013 de modificare a cadrului juridic de administrare a activelor) ( 5 ), care a transpus Directiva 2011/61 în dreptul francez, a intrat în vigoare la 28 iulie 2013.

19.

În esență, Ordonanța nr. 2013-676 a modificat Codul monetar și financiar prin introducerea articolului L. 532-22-2, care are următorul cuprins:

20.

Articolul 33 alineatul I din Ordonanța nr. 2013-676 prevede o dispoziție tranzitorie potrivit căreia „societățile de administrare care desfășoară, la data publicării prezentei ordonanțe, activități care corespund dispozițiilor pe care le conține solicită autorizarea lor în calitate de societăți de administrare de portofolii […] înainte de 22 iulie 2014”.

21.

Décret no 2013-687 du 25 juillet 2013 pris pour l’application de l’ordonnance no 2013-676 (Decretul nr. 2013-687 din 25 iulie 2013 de punere în aplicare a Ordonanței nr. 2013-676) ( 6 ) cuprinde următoarea mențiune într‑o notă explicativă:

„Intrarea în vigoare: societățile de administrare care desfășoară activități ce corespund dispozițiilor menționate în prezentul decret la data publicării sale iau toate măsurile necesare pentru a respecta dispozițiile acestuia și depun o cerere de autorizare adecvată până la 22 iulie 2014 cel târziu […].”

22.

Societatea Twenty First Capital SAS administra organisme de plasament colectiv și cel puțin un FIA.

23.

La 27 iunie 2014, Twenty First Capital a încheiat un contract de parteneriat ( 7 ), care prevedea diverse remunerații pentru IK, HJ și LM ( 8 ).

24.

La 18 august 2014, Twenty First Capital a obținut autorizația ca AFIA în temeiul Directivei 2011/61.

25.

La 12 noiembrie 2015, Twenty First Capital le‑a comunicat lui IK, HJ și LM refuzul său de a executa contractul de parteneriat ( 9 ) pe motiv că executarea acestuia ar plasa societatea într‑o situație de neconformitate din punct de vedere legal.

26.

La 24 decembrie 2015 și la 6 ianuarie 2016, HJ și IK ( 10 ) au introdus o acțiune împotriva Twenty First Capital la tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris, Franța), solicitând executarea contractului de parteneriat și plata de daune‑interese. Societatea Twenty First Capital a solicitat, pe cale reconvențională, constatarea nulității acestui contract.

27.

Prin hotărârea din 10 ianuarie 2019, instanța de prim grad de jurisdicție a anulat contractul de parteneriat întrucât nu respecta legislația națională de transpunere a Directivei 2011/61 și a respins cererile reclamanților ( 11 ).

28.

Această hotărâre a fost atacată cu apel la cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța) care a confirmat‑o la 8 februarie 2021 ( 12 ).

29.

Împotriva hotărârii de apel, IK, HJ și LM au formulat recurs la Cour de cassation (Curtea de Casație).

30.

Instanță de trimitere consideră că este necesar să se stabilească, prin interpretarea articolelor 13 și 61 alineatul (1) din Directiva 2011/61, dacă articolul L. 532-22-2 din Codul monetar și financiar, intrat în vigoare la 28 iulie 2013, era aplicabil la data încheierii contractului de parteneriat (27 iunie 2014).

31.

În acest sens, instanța de trimitere constată că există trei documente provenind de la Comisia Europeană ( 13 ), de la AEVMP ( 14 ) și, respectiv, de la AVMP ( 15 ), care ar putea să contribuie la stabilirea domeniului de aplicare ratione temporis al dispozițiilor din Directiva 2011/61 și din legislația națională de transpunere.

32.

Aceste documente conduc însă la concluzii diferite în ceea ce privește data intrării în vigoare a cerințelor prevăzute la articolul 13 din Directiva 2011/61:

33.

Instanța de trimitere expune de asemenea o altă interpretare posibilă, după cum remunerația a fost convenită înainte sau după transpunerea Directivei 2011/61 în dreptul francez.

34.

Întrucât niciuna dintre aceste soluții nu se impune în mod evident, Cour de cassation apreciază că este necesar să sesizeze Curtea de Justiție cu următoarele întrebări preliminare:

„1) a) Articolul 13 și articolul 61 alineatul (1) din [Directiva 2011/61] trebuie interpretate în sensul că administratorii care desfășurau activități în temeiul directivei înainte de 22 iulie 2013 trebuie să respecte obligațiile referitoare la politicile și practicile de remunerare:

b) Răspunsul la această întrebare depinde de aspectul dacă remunerația plătită de administratorul fondurilor de investiții alternative unui salariat sau unui director al societății a fost convenită înainte sau după:

2) Presupunând că din răspunsul la prima întrebare rezultă că, în urma transpunerii directivei în dreptul național, administratorul fondurilor de investiții alternative este obligat, pentru o anumită perioadă, numai să depună toate eforturile pentru a se conforma legislației naționale care decurge din prezenta directivă, el își îndeplinește obligația respectivă dacă, în această perioadă, angajează un salariat sau numește un director al societății în condiții de remunerare care nu sunt conforme cu cerințele dispoziției naționale de transpunere a articolului 13 din directivă?”

35.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curtea de Justiție la 21 martie 2023.

36.

Au prezentat observații scrise HJ, IK și LM (împreună), Twenty First Capital, guvernul francez și Comisia.

37.

Nu s‑a considerat necesară desfășurarea unei ședințe.

38.

HJ, IK și LM susțin că litigiul nu este intră în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2011/61, întrucât vizează remunerații care nu fac parte din activitatea de gestiune a FIA ( 17 ).

39.

După cum este bine știut, cererile de decizie preliminară referitoare la interpretarea dreptului Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. În plus, revine instanței naționale sarcina de a defini, pe propria răspundere, cadrul factual și normativ, a cărui exactitate nu este de competența Curții de Justiție să o verifice. Aceasta poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare numai în cazuri excepționale, pe care Curtea de Justiție le‑a precizat ( 18 ).

40.

În prezenta cauză, instanța de trimitere arată că remunerațiile în litigiu intră, prin obiectul lor, în domeniul de aplicare al Directivei 2011/61 și al legislației naționale de transpunere ( 19 ).

41.

Pe baza acestei premise, pe care Curtea de Justiție trebuie să o respecte, nu există nicio circumstanță care să permită excluderea aplicabilității directivei în discuție la care se referă cererea de decizie preliminară.

42.

În temeiul articolului 288 al treilea paragraf TFUE, o directivă este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, dar lasă autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.

43.

Directivele se adresează (și obligă) statelor membre și nu dispun, în principiu, de capacitatea de a impune în mod direct obligații particularilor sau de a fi invocate împotriva acestora ( 20 ).

44.

Directiva 2011/61 are particularitatea de a stabili o obligație în sarcina AFIA care desfășurau activități (în temeiul acestei directive) înainte de 22 iulie 2013 ( 21 ). Articolul 61 alineatul (1) din aceasta impune AFIA „[să ia] toate măsurile necesare pentru a se conforma legislației naționale derivate din prezenta directivă” și să depună o cerere de autorizare în termen de un an de la data respectivă.

45.

În concordanță cu natura specială a directivelor, la care am făcut referire mai sus, trebuie să se înțeleagă că intră în sarcina statelor membre să se asigure că AFIA respectă Directiva 2011/61 în ceea ce privește autorizarea acestora, desfășurarea activității lor și transparența în administrarea FIA.

46.

Instanța de trimitere solicită Curții de Justiție să stabilească data de la care „administratorii care desfășurau activități în temeiul Directivei [2011/61] înainte de 22 iulie 2013 trebuie să respecte obligațiile referitoare la politicile și practicile de remunerare”.

47.

În conformitate cu articolul 13 din Directiva 2011/61, statele membre solicită AFIA să aplice, pentru anumite categorii de personal, politici și practici de remunerare ( 22 ) care să fie compatibile cu o administrare solidă și eficace a riscurilor și să promoveze acest tip de administrare. Se așteaptă ca aceste politici și practici să „nu încurajeze asumarea de riscuri incompatibilă cu profilurile de risc, cu regulile sau cu actul constitutiv ale FIA pe care le administrează”.

48.

Articolul 66 din Directiva 2011/61 precizează modul în care trebuie să fie transpus conținutul acesteia în dreptul intern:

49.

Din coroborarea articolului 13 alineatul (1) cu articolul 66 alineatele (1) și (2) din Directiva 2011/61 rezultă că statele membre trebuie să solicite AFIA politici și practici de remunerare compatibile cu o administrare solidă și eficace a riscurilor și, începând de la 22 iulie 2013, conforme cu dispozițiile din anexa II la aceasta.

50.

În plus, acest regim general este însoțit de o dispoziție tranzitorie, aplicabilă „AFIA care desfășoară activități în temeiul [Directivei 2011/61] înainte de 22 iulie 2013”. Acești AFIA „iau toate măsurile necesare pentru a se conforma legislației naționale derivate din prezenta directivă și depun o cerere de autorizare în termen de un an de la data respectivă” ( 24 ).

51.

Introducerea regimului tranzitoriu pentru AFIA care deja desfășurau activități în temeiul Directivei 2011/61 (înainte de 22 iulie 2013) are o relevanță specială în prezentul litigiu. Acesta implică, sub rezerva la care ne vom referi, că AFIA menționați nu erau imediat obligați să se conformeze în totalitate dispozițiilor Directivei 2011/61, în ceea ce privește remunerațiile angajaților de la ce mai înalt nivel.

52.

Pornind de la această premisă, deducem că trebuie excluse primele două ipoteze pe care le expune instanța de trimitere: nașterea obligațiilor referitoare la remunerarea AFIA activi înainte de 22 iulie 2013 nu a avut loc „la expirarea termenului de transpunere a directivei menționate” [ipoteza i)] și nici „la data intrării în vigoare a dispozițiilor de transpunere a directivei în dreptul național” [ipoteza ii)].

53.

Recunoaștem că textul articolului 61 alineatul (1) din Directiva 2011/61 nu este lipsit de ambiguitate: expresia „în termen de un an de la data [de 22 iulie 2013]” poate fi interpretată în oricare din cele două sensuri la care se referă ipotezele iii) și iv) pe care le expune instanța de trimitere.

54.

În consecință, se pune problema de a clarifica dacă AFIA activi înainte de 22 iulie 2013 erau obligați de la acea dată și până la 22 iulie 2014 fie să ia măsurile necesare pentru a‑și îndeplini obligațiile și să depună o cerere de autorizare, fie doar să depună o astfel de cerere.

55.

Interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii impune să se țină seama nu numai de termenii săi, ci și de contextul în care se înscrie și de obiectivele și de finalitatea urmărite de actul din care aceasta face parte ( 25 ).

56.

Articolul 61 alineatul (1) din Directiva 2011/61 trebuie coroborat cu articolul 13 alineatul (1) și cu articolul 66 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă. Din lectura combinată a acestora rezultă, după cum am semnalat mai sus, că statele membre aveau obligația de a solicita AFIA politici și practici de remunerare compatibile cu o administrare solidă și eficace a riscurilor începând cu 22 iulie 2013.

57.

Cu toate acestea, dorința legiuitorului Uniunii a fost aceea de a stabili un regim tranzitoriu pentru AFIA care desfășurau deja activități care intrau în domeniul de aplicare al Directivei 2011/61. Perioada de tranziție trebuia să permită acestei categorii de AFIA să se conformeze progresiv cerințelor directivei.

58.

Analiza contextului în care se încadrează articolul 61 din Directiva 2011/61 ilustrează importanța sistemului de autorizare pe care aceasta îl introduce. Instanța de trimitere ridică în mod specific problema dacă se poate stabili o legătură „între obținerea autorizației și conformarea la normele stabilite de directivă” ( 26 ).

59.

Statele membre se asigură că niciun AFIA nu administrează FIA, în afara cazului în care sunt autorizați potrivit Directivei 2011/61. AFIA autorizați în conformitate cu prezenta directivă îndeplinesc în orice moment condițiile de autorizare prevăzute în Directiva 2011/61 ( 27 ).

60.

Informația pe care AFIA trebuie să o furnizeze autorităților competente în scopul obținerii autorizației se referă, pe bună dreptate, la „politicile și practicile de remunerare în conformitate cu articolul 13” ( 28 ).

61.

Autorizația se acordă „doar dacă […] acestea [autorități] estimează că [AFIA] va putea să îndeplinească condițiile prevăzute în [această] directivă” ( 29 ). Din momentul acordării autorizației, AFIA pot începe administrarea FIA prin utilizarea strategiilor de investiții descrise în cererea de autorizare în statul lor membru de origine ( 30 ).

62.

Și articolul 61 alineatul (1) din Directiva 2011/61 impune ca AFIA activi înainte de 22 iulie 2013 să depună o cerere de autorizare, în condițiile stabilite în directivă, în termen de un an de la această dată.

63.

Din termenii articolelor 7, 8 și 61 din Directiva 2011/61 rezultă că AFIA activi înainte de 22 iulie 2013 nu erau obligați, înainte de a obține autorizația obligatorie, să respecte în totalitate cerințele privind remunerarea impuse de această directivă.

64.

Aceste obligații le sunt însă impuse după ce obțin autorizația din partea autorităților naționale competente, în urma unei evaluări a capacității AFIA de a îndeplini pro futuro condițiile care decurg din Directiva 2011/61. Și în cazul în care, așa cum am semnalat, autorizația este indispensabilă pentru a acționa în calitate de AFIA, din motive de coerență rezultă că politica de remunerare anterioară datei autorizației nu este supusă acelorași condiții stricte precum politica de remunerare ulterioară.

65.

Prin urmare, achiesăm la poziția lui IK, HJ, LM și a guvernului francez, în sensul că obligațiile AFIA activi înainte de 22 iulie 2013 trebuiau pe deplin respectate de la data la care autoritățile naționale competente autorizau activitatea acestora ( 31 ). Din acel moment, orice AFIA (fie că era activ înainte de 22 iulie 2013, fie că își începea activitatea după această dată) era supus în totalitate regimului de drept comun stabilit de Directiva 2011/61.

66.

O astfel de interpretare nu pune în pericol atingerea obiectivelor urmărite de Directiva 2011/61.

67.

Curtea de Justiție a statuat că aceste obiective constau „în protejarea investitorilor, în special atunci când interesele lor pot intra în conflict cu cele ale administratorilor de fonduri atât din punctul de vedere al riscului, cât și al sustenabilității deciziilor de investiții, precum și în garantarea stabilității sistemului financiar” ( 32 ).

68.

Curtea de Justiție a stabilit de asemenea că „politicile și practicile de remunerare reglementate de Directiva […] 2011/61 urmăresc, în acest context, să promoveze gestionarea riscurilor sănătoasă și eficace, precum și să nu încurajeze asumarea unor riscuri incompatibile cu profilurile de risc, cu regulile sau cu documentele constitutive ale […] FIA” ( 33 ).

69.

Considerăm că nu se aduce atingere acestor obiective prin recunoașterea, în favoarea AFIA activi înainte de 22 iulie 2013, a unei perioade de tranziție în vederea adaptării, care se extinde până la momentul la care aceștia obțin autorizația necesară. Posibilitatea de a beneficia de această perioadă de tranziție permite în plus să se reconcilieze realizarea acestor obiective cu nevoia de securitate juridică.

70.

În sprijinul acestei teze există cel puțin două argumente:

71.

În concluzie, AFIA activi înainte de 22 iulie 2013 erau obligați să se conformeze în totalitate obligațiilor care decurg din Directiva 2011/61 numai după obținerea autorizației (obligatorii) pe care trebuiau să o solicite în termen de un an de la data menționată. Remunerațiile plătite după obținerea autorizației trebuiau să fie conforme cu articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2011/61.

72.

Aceeași interpretare este susținută și de AEVMP, autoritatea căreia Directiva 2011/61 îi recunoaște un „rol de coordonare generală” ( 35 ). Articolul 13 alineatul (2) îi încredințează sarcina de a elabora „ghiduri cu privire la politicile solide de remunerare conforme cu principiile prevăzute la anexa II” ( 36 ).

73.

AEVMP arată că, după obținerea autorizației, AFIA trebuie să se supună normelor care decurg din Directiva 2011/61 și ghidurilor privind remunerarea, care se aplică din momentul obținerii autorizației ( 37 ).

74.

La acest criteriu trebuie adăugat faptul că, în opinia AEVMP, în ceea ce privește remunerațiile variabile, dispozițiile Directivei 2011/61 sunt obligatorii în perioada ulterioară datei la care a fost acordată autorizația ( 38 ).

75.

Instanța de trimitere dorește să afle ce impact ar putea avea asupra litigiului aspectul dacă remunerația plătită de AFIA a fost convenită înainte sau după oricare dintre datele pe care le prezintă ca ipoteze [și care coincid cu cele menționate la prima întrebare preliminară, litera a)].

76.

După părerea noastră, data la care a fost convenită remunerația nu are nicio relevanță pentru efectele care contează în prezenta cauză ( 39 ). Expresia voinței contractuale nu prevalează asupra actului legislativ, astfel încât aplicarea articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2011/61 nu poate fi condiționată de acest element subiectiv.

77.

Încă o dată suntem de acord cu AEVMP în această privință: data acordului prin care a fost convenită remunerația nu este un element esențial. În opinia AEVMP, normele privind remunerațiile variabile cuprinse în ghidurile sale ( 40 ) erau aplicabile din momentul obținerii autorizației de către AFIA ( 41 ).

78.

Teza pe care o susținem este în concordanță cu jurisprudența Curții de Justiție, exprimată în următorii termeni:

79.

Plata unei remunerații care rezultă dintr‑un acord încheiat atunci când un AFIA activ înainte de 22 iulie 2013 nu avea încă autorizația obligatorie reprezintă, în opinia noastră, unul dintre posibilele efecte viitoare ale unei situații născute sub imperiul vechii norme. Prin urmare, nu există nicio obiecție în ceea ce privește aplicarea noii norme (Directiva 2011/61) în cazul remunerațiilor datorate din momentul în care această directivă devine pe deplin aplicabilă, indiferent de data acordului anterior inter partes.

80.

Având în vedere cele de mai sus, înțelegem că, în temeiul articolului 13 și articolului 61 alineatul (1) din Directiva 2011/61, statele membre erau obligate să solicite AFIA activi înainte de 22 iulie 2013 să respecte pe deplin obligațiile referitoare la politicile și practicile de remunerare începând de la data la care aceștia au obținut autorizația pentru a acționa în calitate de AFIA.

81.

Instanța de trimitere formulează a doua întrebare preliminară pentru ipoteza în care „din răspunsul la prima întrebare rezultă că, în urma transpunerii directivei în dreptul național, [AFIA] este obligat, pentru o anumită perioadă, numai să depună toate eforturile pentru a se conforma legislației naționale care decurge din prezenta directivă”.

82.

Din această perspectivă, întrebarea are următorul cuprins: „[AFIA] își îndeplinește obligația respectivă dacă, în această perioadă, angajează un salariat sau numește un director al societății în condiții de remunerare care nu sunt conforme cu cerințele dispoziției naționale de transpunerea a articolului 13 din Directiva [2011/61]?”

83.

După cum am menționat mai sus, statele membre erau obligate să solicite AFIA activi înainte de 22 iulie 2013 să se conformeze pe deplin, de la data obținerii autorizației obligatorii, politicilor și practicilor de remunerare impuse de directivă și de legislația națională de transpunere.

84.

Am arătat de asemenea că articolul 61 alineatul (1) din Directiva 2011/61 prevede un regim tranzitoriu care se aplică AFIA activi înainte de 22 iulie 2013. Pe parcursul acestui regim tranzitoriu, AFIA iau „toate măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor Directivei [2011/61]”.

85.

Chestiunea în dubiu acum este semnificația acestei ultime expresii (iau toate măsurile necesare) în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor privind politicile și practicile de remunerare.

86.

În special, se pune problema dacă un comportament contrar articolului 13 din Directiva 2011/61, dar adoptat înainte de obținerea autorizației, este sau nu contrar articolului 61 alineatul (1) din această directivă.

87.

În opinia noastră, începând de la 22 iulie 2013, AFIA deja activi la acel moment aveau o obligație (în ceea ce privește politicile și practicile de remunerare) de o intensitate mai mică decât cea care le‑a fost impusă după obținerea autorizației.

88.

Regimul tranzitoriu prevăzut la articolul 61 alineatul (1) corelat cu articolul 13 din Directiva 2011/61 se situează undeva între o exonerare totală de respectare a politicilor și a practicilor de remunerare care decurg din Directiva 2011/61 și obligativitatea deplină de respectare strictă a acelorași politici și practici.

89.

Punctul de echilibru între obligativitatea deplină și exonerarea totală poate fi atins, astfel cum sugerează Comisia ( 45 ), acceptând faptul că, pe parcursul acestei perioade de tranziție, articolul 61 alineatul (1) din Directiva 2011/61 funcționează ca o clauză de „diligență maximă” („best efforts”). Legiuitorul Uniunii a avut doar intenția de a se depune eforturi în acest sens, iar nu de a stabili rezultate concrete care trebuiau obținute ( 46 ).

90.

Considerăm că o astfel de interpretare, pe de o parte, respectă caracterul excepțional al regimului tranzitoriu (reconciliindu‑l cu nevoia de siguranță juridică) și, pe de altă parte, este conform cu obiectivul urmărit de Directiva 2011/61.

91.

Prin urmare, regimul tranzitoriu menționat trebuie interpretat în sensul că AFIA activi înainte de 22 iulie 2013 aveau obligația să își adapteze progresiv practicile la normele Directivei 2011/61. În schimb, aceste norme erau pe deplin obligatorii pentru AFIA care nu desfășurau nicio activitate supusă regimului Directivei 2011/61 la data respectivă.

92.

Doar un comportament care se abate în mod vădit de la aceste norme în perioada cuprinsă între 22 iulie 2013 și data autorizației poate fi considerat contrar articolului 61 alineatul (1) coroborat cu articolul 13 din Directiva 2011/61.

93.

Considerăm că această interpretare este cea mai coerentă, în contextul în care sunt încadrate acestea și alte dispoziții ale Directivei 2011/61. În special, astfel cum susține guvernul francez:

94.

În definitiv, AFIA care desfășurau activități în temeiul Directivei 2011/61 înainte de 22 iulie 2013 nu puteau adopta, după această dată și înainte de obținerea autorizației, un comportament care se îndepărta în mod vădit de diligența care se aștepta de la aceștia în perioada respectivă.

95.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem să se răspundă Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) după cum urmează:

„Articolul 13 și articolul 61 alineatul (1) din Directiva 2011/61 a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2011 privind administratorii fondurilor de investiții alternative și de modificare a Directivelor 2003/41/CE și 2009/65/CE și a Regulamentelor (CE) nr. 1060/2009 și (UE) nr. 1095/2010

trebuie interpretate în sensul că