1.

Prin recursul formulat, Westfälische Drahtindustrie GmbH (denumită în continuare „WDI”), Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. KG (denumită în continuare „WDV”) și Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co. KG (denumită în continuare „Pampus”) și, împreună, „recurentele” solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 23 noiembrie 2022, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia (T‑275/20, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2022:723), prin care Tribunalul le‑a respins acțiunea având ca obiect, cu titlu principal, în primul rând, anularea, în temeiul articolului 263 TFUE, a scrisorii Comisiei Europene din 2 martie 2020 prin care aceasta le‑a pus în întârziere să îi plătească suma de 12236931,69 euro, care corespunde, în opinia sa, soldului restant datorat al amenzii care le fusese aplicată la 30 septembrie 2010, în al doilea rând, constatarea achitării integrale a amenzii la 17 octombrie 2019 prin plata sumei de 18149636,24 euro și, în al treilea rând, obligarea Comisiei să plătească WDI suma de 1633085,17 euro, majorată cu dobânzi de la această din urmă dată, ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză, precum și, cu titlu subsidiar, obligarea Comisiei, în temeiul articolului 268 TFUE, să le plătească suma de 12236931,69 euro, reclamată de Comisie de la WDI, și o sumă echivalentă cu plata efectuată în plus către această instituție, în valoare de 1633085,17 euro, majorată cu dobânzi de la 17 octombrie 2019 până la rambursarea completă a sumei datorate.

2.

Acest litigiu își are originea în Hotărârea din 15 iulie 2015, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia (T‑393/10, denumită în continuare „Hotărârea din 15 iulie 2015”, EU:T:2015:515), prin care Tribunalul, pe de o parte, a anulat în parte printre altele o decizie a Comisiei prin care s‑a constatat existența unei încălcări a articolului 101 TFUE, în măsura în care prin aceasta a aplicat o amendă recurentelor pentru motivul că Comisia a săvârșit erori atunci când a apreciat capacitatea lor de plată, și, pe de altă parte, exercitându‑și competența de fond, a obligat recurentele la plata unei amenzi având un cuantum identic cu cel al amenzii care le‑a fost aplicată prin decizia respectivă. În urma pronunțării acestei hotărâri, au apărut divergențe de opinie cu privire la data de la care trebuiau să curgă dobânzile datorate pentru această amendă. Astfel, recurentele considerau că dobânzile trebuiau să înceapă să curgă de la pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, prin care Tribunalul ar fi anulat ex tunc amenda aplicată de Comisie și ar fi stabilit o nouă amendă distinctă, în timp ce, potrivit Comisiei, aceste dobânzi erau datorate de la data enunțată în decizia menționată a Comisiei, și anume cu aproape 5 ani înainte de pronunțarea hotărârii respective.

3.

În conformitate cu solicitarea Curții, prezentele concluzii se vor concentra asupra analizei primului motiv al recursului, care privește în esență chestiunea dacă, într‑o situație precum cea din prezenta cauză – și anume atunci când Tribunalul a anulat, într‑o primă etapă, o decizie a Comisiei în măsura în care prin aceasta se stabilea cuantumul amenzii aplicate și a stabilit, într‑o a doua etapă, în exercitarea competenței sale de fond, cuantumul acestei amenzi la același nivel – exercitarea de către Tribunal a acestei competențe determină o amendă care trebuie caracterizată ca fiind nouă și distinctă din punct de vedere juridic în raport cu amenda aplicată de Comisie, astfel încât aceasta devine exigibilă la data pronunțării hotărârii Tribunalului prin care se stabilește cuantumul amenzii.

4.

Prin urmare, prezenta cauză oferă Curții oportunitatea, pe de o parte, de a clarifica natura juridică a exercitării competenței de fond a instanței Uniunii în temeiul articolului 31 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( 2 ) și, pe de altă parte, de a preciza consecințele juridice care decurg din anularea sau din modificarea unei amenzi impuse de Comisie în temeiul articolului 23 alineatul (2) din acest regulament, atunci când instanța Uniunii exercită o astfel de competență, în special în ceea ce privește stabilirea datei exigibilității acestei amenzi și, cu titlu accesoriu, a dobânzilor de întârziere datorate.

5.

Articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, intitulat „Amenzi”, prevede la alineatele (2) și (3):

„(2)   Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:

[…]

(3)   La stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.”

6.

Articolul 31 din acest regulament, intitulat „Controlul exercitat de Curtea de Justiție”, prevede:

„Curtea de Justiție are plenitudine de competență cu privire la acțiunile introduse împotriva deciziilor prin care Comisia stabilește o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu. Curtea de Justiție poate elimina, reduce sau mări amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată.”

7.

Punctul 35 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( 3 ), intitulat „Capacitatea de plată”, prevede:

„În circumstanțe excepționale, Comisia poate, la cerere, să țină seama de absența capacității de plată a unei întreprinderi într‑un anumit context social și economic. Comisia nu acordă o reducere a amenzii într‑un astfel de caz doar pe baza simplei constatări a unei situații financiare nefavorabile sau precare. Reducerea se poate acorda numai pe baza unor probe obiective potrivit cărora aplicarea unei amenzi, în condițiile stabilite de prezentele orientări, ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a întreprinderii implicate și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia.”

8.

Istoricul litigiului, precum și conținutul deciziei în litigiu sunt prezentate la punctele 2-26 din hotărârea atacată. În scopul prezentului recurs, acestea pot fi rezumate după cum urmează.

9.

Prin Decizia C(2010) 4387 final din 30 iunie 2010 privind o procedură în temeiul articolului 101 TFUE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38.344 – Oțel pentru precomprimare, denumită în continuare „Decizia OPC”), Comisia a sancționat mai multe întreprinderi, printre care și recurentele – furnizori de oțel pentru precomprimare – pentru participarea lor la o înțelegere pe piața oțelului pentru precomprimare. Comisia a impus WDI o amendă în cuantum de 56050000 de euro. WDV și Pampus au fost obligate în solidar la plata sumei de 45600000 de euro și, respectiv, de 15485000 de euro. Această sancțiune a fost impusă la articolul 2 primul paragraf punctul 8 din Decizia OPC.

10.

În cursul procedurii administrative, recurentele au solicitat să beneficieze de o reducere excepțională a amenzii pentru absența capacității de plată, în temeiul punctului 35 din Orientările din 2006.

11.

În Decizia OPC, Comisia nu a admis cererea recurentelor.

12.

Prin cererea introductivă înregistrată la grefa Tribunalului la 14 septembrie 2010, recurentele au formulat o acțiune având ca obiect anularea și reformarea Deciziei OPC. Cauza a fost înregistrată cu numărul T‑393/10.

13.

Prin Decizia C(2010) 6676 final din 30 septembrie 2010 (denumită în continuare „Decizia din 30 septembrie 2010”), Comisia a corectat anumite erori în calcularea amenzii ( 4 ) și a modificat Decizia OPC, în special articolul 2 primul paragraf punctul 8 din aceasta, reducând astfel cuantumul amenzilor impuse anumitor întreprinderi (denumite în continuare, împreună, „decizia în litigiu”) ( 5 ). Amenda aplicată WDI a fost astfel stabilită la 46550000 de euro. WDV și Pampus au fost obligate în solidar la plata sumei de 38855000 de euro și, respectiv, de 15485000 de euro.

14.

Prin Decizia din 30 septembrie 2010, s‑a stabilit ca plata amenzilor prevăzute la articolul 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu să fie efectuată în termen de trei luni de la data notificării Deciziei din 30 septembrie 2010 și că la expirarea acestui termen urmează să fie datorate în mod automat dobânzi în funcție de rata aplicată de Banca Centrală Europeană (BCE) pentru operațiunile sale principale de refinanțare în prima zi a lunii în cursul căreia a fost adoptată Decizia din 30 septembrie 2010, majorată cu 3,5 puncte procentuale. Se prevedea de asemenea că, în cazul introducerii unei acțiuni de către o întreprindere sancționată, aceasta putea acoperi amenda la scadență fie prin furnizarea unei garanții bancare, fie chiar prin plata provizorie a amenzii, în conformitate cu articolul 85a alineatul (1) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 ( 6 ).

15.

La 3 decembrie 2010, recurentele au depus la grefa Tribunalului o cerere de măsuri provizorii în cadrul cauzei T‑393/10 având ca obiect în esență suspendarea executării deciziei în litigiu până la pronunțarea hotărârii în acțiunea principală.

16.

Prin scrisoarea din 14 februarie 2011, directorul general al Direcției Generale (DG) Concurență a Comisiei a respins o nouă cerere formulată de recurente având ca obiect reducerea amenzii ca urmare a capacității lor de plată (denumită în continuare „scrisoarea din 14 februarie 2011”).

17.

Prin Ordonanța din 13 aprilie 2011, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia (T‑393/10 R, denumită în continuare „ordonanța privind măsurile provizorii”, EU:T:2011:178), președintele Tribunalului a admis în parte cererea de măsuri provizorii formulată de recurente, dispunând suspendarea obligației care era stabilită în sarcina acestora de a constitui o garanție bancară în favoarea Comisiei pentru a evita recuperarea imediată a amenzilor, cu condiția ca acestea să plătească instituției respective, cu titlu provizoriu, pe de o parte, suma de 2000000 de euro până la 30 iunie 2011 și, pe de altă parte, rate lunare în cuantum de 300000 de euro, în a cincisprezecea zi a fiecărei luni începând de la 15 iulie 2011 și până la noi dispoziții, dar cel târziu până la pronunțarea hotărârii în cauza principală.

18.

Prin Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul a statuat că Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când a constatat în decizia în litigiu, în privința recurentelor, existența unei încălcări a articolului 101 TFUE. Cu toate acestea, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în măsura în care prin aceasta se aplica recurentelor o amendă, precum și scrisoarea din 14 februarie 2011, întrucât Comisia a săvârșit erori atunci când a apreciat capacitatea lor de plată. În cadrul exercitării competenței sale de fond, Tribunalul a obligat recurentele la plata unei amenzi într‑un cuantum identic cu cel al amenzii care le‑a fost aplicată prin decizia în litigiu, astfel cum reiese din dispozitivul Hotărârii din 15 iulie 2015 ( 7 ).

19.

Conformându‑se ordonanței privind măsurile provizorii, WDI a plătit Comisiei, cu titlu provizoriu, o sumă totală de 16400000 de euro în perioada cuprinsă între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015.

20.

După pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, avocații recurentelor au contactat DG Buget a Comisiei pentru a conveni pe cale amiabilă cu privire la un calendar de plată a amenzilor stabilite la punctele 4-6 din dispozitivul acestei hotărâri. Au apărut atunci divergențe de opinie în ceea ce privește data de la care trebuie să curgă dobânzile datorate pentru aceste amenzi. Astfel, recurentele considerau că dobânzile trebuie să înceapă să curgă de la pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, în timp ce, potrivit DG Buget, dobânzile erau datorate de la data ce rezultă din articolul 2 al doilea și al treilea paragraf din decizia în litigiu, și anume, în ceea ce privește recurentele, în termen de trei luni de la notificarea Deciziei din 30 septembrie 2010. Această luare de poziție a fost reprodusă într‑un e‑mail al DG Buget din 12 august 2015, în răspuns la un e‑mail al reprezentantului recurentelor din 5 august 2015, și a fost reiterată în cadrul unei reuniuni care a avut loc la 4 septembrie 2015 între Comisie și WDI.

21.

Hotărârea din 15 iulie 2015 a făcut obiectul unui recurs formulat de recurente, care au contestat printre altele luarea în considerare de către Tribunal, în exercitarea competenței sale de fond, a capacității lor de plată din anul 2015, iar nu din anul 2010. Acest recurs a fost respins prin Ordonanța din 7 iulie 2016, Westfälische Drahtindustrie și Pampus Industriebeteiligungen/Comisia (C‑523/15 P, denumită în continuare „ordonanța Curții”, EU:C:2016:541).

22.

După respingerea recursului lor, recurentele au solicitat Tribunalului să interpreteze Hotărârea din 15 iulie 2015 în sensul că dobânzile aplicate la cuantumul amenzii impuse prin această hotărâre erau datorate de la data pronunțării acesteia din urmă. Cu titlu subsidiar, recurentele au solicitat Tribunalului să rectifice sau să completeze această hotărâre, precizând data de la care încep să curgă dobânzile.

23.

Prin Ordonanța din 17 mai 2018, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia (T‑393/10 INTP, EU:T:2018:293), Tribunalul a declarat inadmisibile aceste cereri. În ceea ce privește cererea de interpretare, Tribunalul a amintit că, pentru a fi admisibilă, aceasta trebuia să privească un aspect soluționat în hotărârea care urma să fie interpretată. Or, problema momentului de la care încep să curgă dobânzile de întârziere datorate în caz de amânare a plății cuantumului amenzilor aplicate recurentelor nu fusese abordată în Hotărârea din 15 iulie 2015. Potrivit Tribunalului, cererea recurentelor urmărea obținerea unei aviz privind consecințele care trebuiau deduse din Hotărârea din 15 iulie 2015, ceea ce nu ținea de o cerere de interpretare introdusă în temeiul articolului 168 alineatul (1) din regulamentul său de procedură. În ceea ce privește celelalte două cereri, Tribunalul le‑a considerat tardive.

24.

La 16 octombrie 2019, WDI a informat Comisia, pe de o parte, că plătise deja suma de 31700000 de euro și, pe de altă parte, că intenționa să plătească la acel moment soldul amenzii datorate, capital și dobânzi, pe care îl evalua la 18149636,24 euro. Pentru acest calcul, WDI a luat în considerare dobânzile scadente de la 15 octombrie 2015, respectiv la trei luni după pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, și a aplicat o rată a dobânzii de 3,48 %.

25.

La 17 octombrie 2019, WDI a plătit această sumă de 18149636,24 euro în contul bancar al Comisiei, cuantumul total al plăților efectuate începând de la 29 iunie 2011 în vederea achitării amenzii ridicându‑se astfel la 49849636,24 euro.

26.

Prin scrisoarea din 2 martie 2020 (denumită în continuare „actul atacat”), Comisia și‑a manifestat dezacordul față de poziția exprimată de WDI în scrisoarea sa din 16 octombrie 2019. Comisia a arătat că, în conformitate cu criteriile stabilite în Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia (T‑275/94, denumită în continuare „Hotărârea CB, EU:T:1995:141), dobânzile nu au început să curgă de la pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, ci de la data prevăzută de decizia în litigiu, și anume 4 ianuarie 2011, și la rata de 4,5 %. În consecință, Comisia a pus în întârziere WDI să îi plătească suma de 12236931,69 euro corespunzătoare soldului restant datorat, luând în considerare data valorii de la 31 martie 2020.

27.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 mai 2020, recurentele au solicitat Tribunalului, cu titlu principal, în primul rând, anularea actului atacat, în al doilea rând, constatarea faptului că Comisia trebuia să impute plățile efectuate de WDI în perioada cuprinsă între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015, majorate cu dobânzile aferente acestui cuantum în această perioadă, respectiv un cuantum total de 17820610 euro, asupra amenzii pronunțate de Tribunal în cadrul competenței sale de fond în Hotărârea din 15 iulie 2015, cu efect de la data respectivă, și că această amendă a fost, ca urmare a acestui fapt, achitată integral prin plata efectuată de WDI la 17 octombrie 2019 în cuantum de 18149636,24 euro și, în al treilea rând, obligarea Comisiei să plătească WDI suma de 1633085,17 euro, majorată cu dobânzi de la 17 octombrie 2019, până la rambursarea completă a sumei datorate, pentru îmbogățirea fără justă cauză. Cu titlu subsidiar, recurentele au solicitat obligarea Uniunii Europene, reprezentată de Comisie, pe de o parte, să le plătească o despăgubire egală cu suma reclamată în actul atacat, și anume 12236931,69 euro, și, pe de altă parte, să plătească WDI suma echivalentă cu plata în plus către această instituție la 17 octombrie 2019, în valoare de 1633085,17 euro, majorată cu dobânzi de la această dată până la rambursarea completă a sumei datorate.

28.

În hotărârea atacată, Tribunalul a examinat mai întâi al patrulea capăt de cerere, privind o cerere de despăgubire întemeiată pe nelegalitatea comportamentului Comisiei, pentru faptul că aceasta din urmă nu ar fi executat în mod corect Hotărârea din 15 iulie 2015, încălcând astfel obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE ( 8 ). În susținerea acestei cereri de despăgubire, recurentele au invocat în esență patru motive. În această privință, Tribunalul a considerat că toate încălcările denunțate porneau de la premisa potrivit căreia amenda impusă în decizia în litigiu nu a fost „menținută” sau „confirmată” prin Hotărârea din 15 iulie 2015, ci a fost anulată ex tunc și înlocuită cu o nouă amendă, pe care recurentele o denumesc „amendă judiciară”, exigibilă numai de la data pronunțării acestei hotărâri ( 9 ).

29.

După ce a declarat admisibilă cererea de despăgubire ( 10 ), Tribunalul a constatat mai întâi că, întrucât chestiunea momentului de la care încep să curgă dobânzile de întârziere datorate pentru cuantumul amenzii nu a făcut obiectul niciunei comunicări reciproce între părți în cursul procedurii jurisdicționale și nu a fost abordată în mod explicit în Hotărârea din 15 iulie 2015, nici în motivare, nici în dispozitivul acestei hotărâri ( 11 ), trebuia să se stabilească dacă din această hotărâre se putea deduce că amenda stabilită de Tribunal era distinctă din punct de vedere juridic de cea impusă de Comisie în decizia în litigiu ( 12 ). În această privință, în conformitate cu jurisprudența rezultată din Hotărârea CB, Tribunalul a arătat că reiese din modul de redactare a articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003 că competența de fond conferită instanței Uniunii în materie de concurență se referă și se limitează la amenda aplicată inițial de Comisie și că, astfel, amenda pe care o stabilește instanța Uniunii nu constituie o amendă nouă, distinctă din punct de vedere juridic de cea impusă de Comisie ( 13 ). Prin urmare, potrivit Tribunalului, atunci când instanța Uniunii substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și reduce cuantumul amenzii în cadrul exercitării competenței sale de fond, aceasta înlocuiește, în cadrul deciziei Comisiei, cuantumul stabilit inițial în decizia respectivă cu cel care rezultă din propria apreciere, considerându‑se, așadar, că decizia Comisiei, ca urmare a efectului substitutiv al hotărârii pronunțate de instanța Uniunii, a fost întotdeauna cea care rezultă din aprecierea acesteia din urmă ( 14 ).

30.

În continuare, Tribunalul a amintit, făcând trimitere la ordonanța Curții, că în speță Curtea a statuat, pe de o parte, că, deși exercitarea de către Tribunal a controlului său privind legalitatea deciziei în litigiu a determinat anularea acestei decizii, în măsura în care prin aceasta Comisia aplicase recurentelor o amendă, această circumstanță nu implică nicidecum că Tribunalul era privat, pentru acest motiv, de posibilitatea de a‑și exercita competența de fond și, pe de altă parte, că circumstanța că Tribunalul a considerat oportun în cele din urmă să rețină în speță un cuantum al amenzii identic cu cel stabilit în decizia în litigiu nu are un efect asupra legalității exercitării competenței sale de fond ( 15 ). Din cele arătate, Tribunalul a dedus că Comisia a considerat în mod întemeiat că, întrucât amenda stabilită de Tribunal nu era o amendă nouă, aceasta era exigibilă de la data prevăzută de decizia în litigiu ( 16 ).

31.

Potrivit Tribunalului, această apreciere nu poate fi repusă în discuție de argumentele recurentelor întemeiate în special pe faptul că Tribunalul a anulat amenda aplicată inițial înainte de a stabili un nou cuantum pe baza unor elemente ulterioare deciziei în litigiu ( 17 ) și că președintele Tribunalului a dispus, prin ordonanța privind măsurile provizorii, suspendarea obligației de a constitui o garanție bancară. În această ultimă privință, Tribunalul a arătat că adoptarea ordonanței privind măsurile provizorii nu a implicat suspendarea exigibilității creanței, care a continuat să producă dobânzi de întârziere în cursul procedurii jurisdicționale ( 18 ).

32.

Tribunalul a subliniat în plus că, atunci când instanța Uniunii menține o parte sau întregul cuantum al amenzii în cadrul exercitării competenței sale de fond, obligația de a plăti dobânzi de întârziere ab initio nu constituie o sancțiune care se adaugă amenzii aplicate inițial de Comisie. Astfel, atât lipsa unei diferențe de natură juridică a amenzii revizuite de instanța Uniunii, cât și principiul lipsei efectului suspensiv al acțiunilor s‑ar opune scutirii de către Comisie a întreprinderii care nu a plătit imediat această amendă și a cărei acțiune a fost admisă în parte de obligația sa de a plăti, de la data exigibilității amenzii aplicate de Comisie, dobânzi la cuantumul amenzii stabilit de instanța Uniunii ( 19 ).

33.

Având în vedere aceste considerații, Tribunalul a constatat inexistența unei încălcări suficient de grave a obligațiilor Comisiei în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE și a respins cererea de despăgubire a recurentelor. Ținând seama de faptul că și celelalte capete de cerere formulate de recurente erau în esență întemeiate pe premisa unei încălcări a acestei dispoziții de către Comisie, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate ( 20 ).

34.

Prin recursul formulat, recurentele solicită Curții anularea hotărârii atacate și reiterează în esență concluziile lor formulate în primă instanță ( 21 ). La rândul său, Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

35.

În susținerea recursului, recurentele invocă trei motive, întemeiate, primul, pe o eroare de drept din cauza nerespectării Hotărârii din 15 iulie 2015, precum și pe o motivare eronată și contradictorie a hotărârii atacate, al doilea, pe încălcarea articolului 266 TFUE ca urmare a nerespectării normei de drept care rezultă din coroborarea efectului de casare cu natura juridică substitutivă și, al treilea, pe încălcarea dreptului la un proces echitabil. În conformitate cu solicitarea Curții, prezentele concluzii se vor concentra asupra analizei primului motiv.

36.

Din descrierea istoricului cauzei reiese că, la fel ca acțiunea în primă instanță în fața Tribunalului, prezentul recurs în fața Curții și în special primul motiv se concentrează în esență pe chestiunea dacă exercitarea de către Tribunal a competenței sale de fond, în cadrul Hotărârii din 15 iulie 2015, a condus la o amendă care trebuie caracterizată ca fiind nouă și distinctă din punct de vedere juridic în raport cu amenda pe care Comisia a aplicat‑o prin decizia în litigiu.

37.

Mai precis, în cadrul acestui prim motiv, teza recurentelor este în esență că, prin Hotărârea din 15 iulie 2015, pe de o parte, Tribunalul ar fi anulat ex tunc amenda aplicată de Comisie, această anulare generând o creanță în favoarea lor, corespunzătoare sumei plătite de acestea, cu titlu provizoriu, în executarea ordonanței privind măsurile provizorii, majorată cu dobânzi, și, pe de altă parte, ar fi stabilit o nouă amendă distinctă, cu efect de la data pronunțării Hotărârii din 15 iulie 2015, pe care acestea o desemnează ca fiind „amenda judiciară”, în opoziție cu „amenda anulată” impusă de Comisie în anul 2010.

38.

În măsura în care diferitele critici invocate de recurente în cadrul primului motiv pornesc toate de la premisa potrivit căreia în esență Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept statuând că amenda impusă de Tribunal în Hotărârea din 15 iulie 2015 nu constituie o amendă nouă, distinctă din punct de vedere juridic de cea impusă de Comisie prin decizia în litigiu, apreciem că este util, în primul rând, să formulăm observații introductive cu privire la natura competenței de fond și în special cu privire la consecințele aplicării sale (A) și ulterior, în al doilea rând, să analizăm raționamentul Tribunalului din hotărârea atacată examinând în același timp diferitele critici invocate de recurente în cadrul primului motiv al recursului lor (B).

39.

În primul rând, trebuie amintit că sistemul de control jurisdicțional al deciziilor Comisiei privind procedurile de aplicare a articolelor 101 și 102 TFUE constă într‑un control al legalității actelor instituțiilor prevăzut la articolul 263 TFUE, care poate fi completat, în aplicarea articolului 261 TFUE și al articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003 ( 22 ) și la cererea reclamantului, de exercitarea de către Tribunal a unei competențe de fond în ceea ce privește sancțiunile aplicate în acest domeniu de către Comisie ( 23 ). Prin urmare, competența de fond nu poate fi exercitată decât cu titlu complementar în cadrul controlului de legalitate prevăzut la articolul 263 TFUE și nu constituie o acțiune autonomă în sensul acțiunilor menționate la articolul 256 TFUE ( 24 ).

40.

În această privință, arătăm că sfera acestui control de legalitate se extinde la toate elementele deciziilor Comisiei privind procedurile de aplicare a articolelor 101 și 102 TFUE care fac obiectul unui control aprofundat asigurat de Tribunal, în drept și în fapt, în lumina motivelor invocate de reclamant și ținând seama de ansamblul elementelor prezentate de acesta din urmă. Totuși, în cadrul acestui control, instanțele Uniunii nu pot, în nicio situație, să substituie motivarea autorului actului în cauză cu propria motivare ( 25 ).

41.

În schimb, atunci când își exercită competența de fond, instanța Uniunii este autorizată, dincolo de controlul legalității sancțiunii, să substituie, în vederea stabilirii cuantumului acestei sancțiuni, aprecierea Comisiei, autoarea actului în care a fost stabilit inițial acest cuantum, cu propria apreciere. În consecință, instanța Uniunii poate reforma actul atacat, chiar și în lipsa anulării, pentru a anula, a reduce sau a majora amenda aplicată, această competență fiind exercitată ținând seama de toate împrejurările de fapt (control de novo) ( 26 ).

42.

Rezultă că, deși întinderea acestei competențe de fond este strict limitată, spre deosebire de controlul legalității, la stabilirea cuantumului amenzii ( 27 ), instanța Uniunii își poate exercita competența de fond în cazul în care problema cuantumului amenzii este supusă aprecierii sale ( 28 ), exercitarea acestei competențe implicând transferul definitiv către acesta din urmă al competenței de a aplica sancțiuni ( 29 ).

43.

Din punct de vedere metodologic, așadar, numai după ce instanța Uniunii a finalizat controlul legalității deciziei care i‑a fost supusă aprecierii, având în vedere motivele care i‑au fost prezentate, acesta are obligația, în lipsa unei anulări în tot a acestei decizii, să își exercite competența de fond pentru, pe de o parte, a deduce efectele din hotărârea sa referitoare la legalitatea deciziei menționate și, pe de altă parte, în funcție de elementele care i‑au fost supuse examinării, a stabili, ținând seama de toate circumstanțele cauzei, dacă este necesar să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere, astfel încât cuantumul amenzii să fie adecvat ( 30 ).

44.

În al doilea rând, amintim că, pentru a respecta cerințele unui control de fond în sensul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în ceea ce privește amenda, instanța Uniunii este obligată, în exercitarea competențelor prevăzute la articolele 261 TFUE și 263 TFUE, să examineze și să reformeze orice critică, de drept sau de fapt, prin care se urmărește să se demonstreze că cuantumul amenzii nu este adecvat în raport cu gravitatea și cu durata încălcării ( 31 ). Astfel, datorită tocmai acestei competențe de fond, controlul jurisdicțional prevăzut de tratate este conform cu cerințele principiului protecției jurisdicționale efective care figurează la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale ( 32 ). Prin urmare, acest exercițiu presupune, în temeiul articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, să se ia în considerare pentru fiecare întreprindere sancționată gravitatea încălcării în cauză, precum și durata acesteia, cu respectarea în special a principiilor motivării, proporționalității, individualizării sancțiunilor și egalității de tratament și fără ca normele indicative definite de Comisie în liniile sale directoare să creeze obligații pentru instanța Uniunii, chiar dacă acestea din urmă pot să ghideze instituțiile Uniunii atunci când își exercită competența de fond ( 33 ).

45.

În al treilea rând, trebuie să se sublinieze că exercitarea acestei competențe de fond nu echivalează cu un control din oficiu și că procedura rămâne în contradictoriu. Cu excepția motivelor de ordine publică pe care instanța este ținută să le ridice din oficiu, cum ar fi nemotivarea deciziei în litigiu ( 34 ), sarcina de a invoca motive împotriva acesteia din urmă și de a prezenta elemente de probă în susținerea acestor motive revine reclamantului ( 35 ). Or, Curtea a statuat că lipsa unui control din oficiu asupra întregii decizii în litigiu nu încalcă principiul protecției jurisdicționale efective. Astfel, în vederea respectării acestui principiu, nu este indispensabil ca Tribunalul, care este, desigur, ținut să răspundă la motivele invocate și să exercite un control atât de drept, cât și de fapt, să aibă obligația de a efectua din oficiu o nouă cercetare judecătorească completă a dosarului ( 36 ). Prin urmare, în cadrul exercitării competenței sale de fond, instanța Uniunii poate constata de asemenea că niciunul dintre argumentele invocate de părți nu justifică recurgerea la această competență pentru a reduce cuantumul amenzilor ( 37 ).

46.

În lumina acestor constatări generale trebuie examinat primul motiv al recurentelor.

47.

Prin intermediul primului motiv – ce este structurat într‑o serie de critici care se suprapun în mare parte și care vizează punctele 98, 99, 102, 105, 107, 111, 113, 115, 117, 118, 125 și 127 din hotărârea atacată – recurentele reproșează în esență Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept întrucât nu a respectat propria hotărâre din 15 iulie 2015 și a formulat o motivare eronată și contradictorie în raport cu aceasta, care ar încălca astfel autoritatea de lucru judecat.

48.

În măsura în care întreaga argumentație a recurentelor pornește de la premisa potrivit căreia, prin Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul ar fi impus o amendă nouă, distinctă din punct de vedere juridic de cea impusă de Comisie în decizia în litigiu, apreciem că, din motive de claritate și de bună administrare a justiției, trebuie să se examineze dacă această premisă este corectă. În caz contrar, toate criticile invocate de recurente în cadrul primului motiv ar fi, așadar, nefondate și respinse, întrucât nu ar exista nicio contradicție între Hotărârea din 15 iulie 2015 și hotărârea atacată.

49.

De la bun început, apreciem că trebuie să se constate că Tribunalul a arătat în mod întemeiat, la punctele 96 și 97 din hotărârea atacată, că, întrucât chestiunea momentului de la care încep să curgă dobânzile de întârziere datorate pentru cuantumul amenzii nu a fost abordată în mod explicit în Hotărârea din 15 iulie 2015, trebuia să se stabilească dacă din motivarea acestei hotărâri se putea deduce că amenda stabilită de Tribunal era distinctă din punct de vedere juridic de cea impusă de Comisie în decizia în litigiu ( 38 ).

50.

În această privință, observăm că punctul de plecare al analizei privind o eventuală contradicție între hotărârea atacată și Hotărârea din 15 iulie 2015 trebuie să fie în mod necesar conținutul și, mai concret, motivarea și dispozitivul Hotărârii din 15 iulie 2015, interpretat de asemenea în lumina ordonanței Curții. Cu privire la acest aspect, rezumatul conținutului Hotărârii din15 iulie 2015 pe care Tribunalul l‑a expus la punctele 95 și 100 din hotărârea atacată și care servește drept bază pentru analiza sa este precis și conform cu interpretarea Curții, astfel cum reiese din ordonanța acesteia ( 39 ).

51.

Astfel, amintim că, în susținerea acțiunii formulate împotriva deciziei în litigiu care a condus la pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, recurentele au invocat nouă motive, dintre care doar al șaselea și al nouălea sunt relevante pentru prezentul recurs. Pe de o parte, al șaselea motiv se întemeia în special pe o încălcare a principiului proporționalității, în măsura în care, în decizia atacată, Comisia nu ținuse seama de absența capacității lor de plată. Pe de altă parte, al nouălea motiv se întemeia pe aprecierea eronată a capacității lor de plată în scrisoarea din 14 februarie 2011, a cărei anulare a fost de asemenea solicitată de recurente.

52.

Prin Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul, admițând aceste două motive, a anulat decizia în litigiu, în măsura în care prin aceasta se aplica o amendă recurentelor, precum și scrisoarea din 14 februarie 2011, pentru motivul că Comisia săvârșise erori atunci când apreciase capacitatea lor de plată, în sensul punctului 35 din Orientările din 2006. Mai precis, în cadrul controlului legalității deciziei în litigiu, Tribunalul a considerat, la punctele 285-332 din Hotărârea din 15 iulie 2015, că Comisia săvârșise erori în aprecierea capacității de plată a recurentelor și că aceste erori erau de natură, pe de o parte, să determine anularea deciziei în litigiu în măsura în care, prin aceasta, recurentelor li se aplica o amendă, precum și a scrisorii din 14 februarie 2011 și, pe de altă parte, să justifice exercitarea de către Tribunal a competenței sale de fond ( 40 ).

53.

În exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul a considerat totuși că recurentele nu erau îndreptățite să pretindă acordarea unei reduceri a amenzii pentru motivul absenței capacității lor de plată și, prin urmare, a stabilit amenda la un cuantum identic cu cel care le‑a fost aplicat în decizia în litigiu. Mai precis, la punctele 333-358 din Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul, aplicând el însuși Orientările din 2006, a considerat, pe baza elementelor invocate de recurente cu privire la situația lor financiară, astfel cum evoluase după adoptarea deciziei în litigiu, că acestea din urmă nu erau îndreptățite să susțină că trebuia să le fie acordată o reducere a amenzii ca urmare a absenței capacității lor de plată, pentru motive analoge celor avute în vedere la punctul 35 din Orientările din 2006 menționate, și că, prin urmare, recurentele trebuiau să fie obligate la plata unei amenzi într‑un cuantum identic cu cel aplicat în decizia în litigiu ( 41 ).

54.

În această privință, apreciem că este important să subliniem că, deși Tribunalul s‑a limitat să admită motivele de anulare referitoare la aprecierea capacității de plată a recurentelor, în schimb, toate motivele referitoare la legalitatea încălcării și la cuantumul amenzii aplicate în consecință au fost respinse. Cu alte cuvinte, Tribunalul nu a detectat niciun motiv pentru a considera inadecvat cuantumul amenzilor aplicate recurentelor, astfel cum rezulta din articolul 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu ( 42 ), pe baza primelor patru motive ale acțiunii, a căror examinare nu a revelat nicio eroare de natură să determine nelegalitatea deciziei în litigiu. Tot pentru acest motiv, Tribunalul a stabilit o amendă având un cuantum identic cu cel al amenzii pe care Comisia o aplicase anterior recurentelor prin decizia în litigiu. Pe de altă parte, se amintește că aplicarea punctului 35 din Orientările din 2006 constituie ultimul element luat în considerare la stabilirea cuantumului amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor de concurență ( 43 ).

55.

În ceea ce privește dispozitivul Hotărârii din 15 iulie 2015, este adevărat că, la punctul 2 din acesta, Tribunalul, pe de o parte, a anulat articolul 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu, care impunea o amendă recurentelor, și, pe de altă parte, a stabilit cuantumurile amenzii, care corespundeau celor din decizia în litigiu, la punctele 4-6 din acest dispozitiv. Totuși, a considera că această alegere ar revela o intenție a Tribunalului de a stabili o amendă nouă, distinctă din punct de vedere juridic de cea stabilită de Comisie, ar presupune în mod greșit un exces de formalism și s‑ar opune, în opinia noastră, normei fundamentale, rezultate dintr‑o jurisprudență constantă, potrivit căreia dispozitivul unei hotărâri trebuie interpretat în lumina motivelor pe baza cărora a fost pronunțat și care constituie temeiul necesar al hotărârii ( 44 ). Pe de altă parte, sunt numeroase exemple în care Tribunalul a anulat dispozitivul unei decizii a Comisiei referitor la amendă, stabilind ulterior noul cuantum în exercitarea competenței sale de fond ( 45 ). Într‑adevăr, astfel cum arată Comisia, în anumite cazuri, precum în Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul anulează mai întâi articolul din decizia Comisiei care stabilește amenda și ulterior determină din nou amenda în dispozitivul acestei hotărâri ( 46 ). În alte cazuri, Tribunalul se limitează să modifice amenda fără a anula articolul respectiv din decizia Comisiei ( 47 ). Deși această lipsă de coerență în practica Tribunalului nu este oportună și poate constitui, pe plan pur formal, o sursă de confuzie, în realitate, din moment ce competența de fond, în conformitate cu jurisprudența rezultată din Hotărârea CB, „se referă și se limitează la amenda aplicată inițial de Comisie” ( 48 ), ea nu ar avea în principiu incidență în ceea ce privește consecințele juridice ( 49 ).

56.

Având în vedere cele ce precedă, apreciem că premisa argumentației recurentelor dezvoltate în cadrul primului motiv, potrivit căreia, prin Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul ar fi impus o amendă nouă, distinctă din punct de vedere juridic de cea impusă de Comisie în decizia în litigiu, nu reiese din motivarea acestei hotărâri și este fundamental eronată.

57.

Această concluzie este suficientă, în opinia noastră, pentru a respinge întreaga argumentație a recurentelor ca nefondată, fără a fi necesară o examinare mai aprofundată a diferitelor critici din cadrul primului motiv.

58.

Totuși, în cazul în care Curtea consideră necesar să se examineze diferitele argumente invocate de recurente, cu titlu subsidiar și din motive de exhaustivitate, propunem respingerea acestora pe baza analizei care urmează.

59.

În primul rând, recurentele arată că, la punctul 98 din hotărârea atacată, Tribunalul a formulat constatarea eronată potrivit căreia „amenda pe care o stabilește instanța Uniunii nu constituie o amendă nouă, distinctă din punct de vedere juridic de cea impusă de Comisie (a se vedea în acest sens [Hotărârea CB], punctele 58 și 60”. Această constatare ar fi eronată întrucât nu ar oferi un răspuns la întrebarea în ce constă efectul reformator și substitutiv al Hotărârii din 15 iulie 2015 în privința amenzii anulate prin decizia în litigiu.

60.

În susținerea argumentului lor, recurentele arată că Tribunalul a făcut trimitere în mod eronat la punctele 58 și 60 din Hotărârea CB, întrucât aceasta din urmă se distinge de Hotărârea din 15 iulie 2015. Astfel, spre deosebire de Hotărârea CB, în Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul, pe de o parte, ar fi procedat la obligarea la plata „amenzii judiciare” pe baza unor „fapte noi” și, pe de altă parte, ar fi anulat mai întâi amenda aplicată în totalitate încă de la început (reducere ex tunc) înainte de a stabili „amenda judiciară” și, prin urmare, nu ar fi ales să confirme sau doar să reducă (retroactiv) și amenda aplicată în temeiul deciziei inițiale a Comisiei.

61.

În opinia noastră, aceste argumente nu pot fi admise.

62.

Astfel, primo, așa cum s‑a constatat la punctele 52-56 din prezentele concluzii, în Hotărârea din 15 iulie 2015, instanța Uniunii nu a aplicat o amendă în locul amenzii impuse de Comisie, ceea ce, de altfel, nu era în măsură să facă, ci doar a „modificat” amenda stabilită inițial în decizia în litigiu. Cu alte cuvinte, există o identitate de fapt și de drept între amenda aplicată de Comisie în decizia în litigiu și cea stabilită în Hotărârea din 15 iulie 2015 în urma controlului exercitat de Tribunal.

63.

Secundo, amintim că, la punctele 58-60 din Hotărârea CB, Tribunalul a statuat că competența de fond conferită instanței Uniunii în materie de aplicare a normelor de concurență „se referă și se limitează la amenda aplicată inițial de Comisie” (punctul 58), că această instanță „nu are competența de a aplica o amendă”, ci poate „numai să se pronunțe cu privire la amenzile stabilite printr‑o decizie a Comisiei” (punctul 59) și că, prin urmare, el nu este competent „să înlocuiască amenda aplicată de Comisie cu o amendă nouă, distinctă din punct de vedere juridic de aceasta” (punctul 60). Or, considerăm că aceste afirmații de ordin general, care au fost formulate de Tribunal în anul 1995, deși nu au fost niciodată confirmate de Curte, sunt valabile și în prezent ( 50 ).

64.

Tertio, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia, în Hotărârea CB, Tribunalul ar fi confirmat partea din amendă în discuție după ce a reevaluat aceleași fapte precum cele aflate la originea deciziei în litigiu, în timp ce, în Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul ar fi decis să confirme aceeași amendă întemeindu‑se și pe o examinare a unor fapte noi, diferențierea efectuată de recurente este lipsită de relevanță din punct de vedere juridic. Într‑adevăr, astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, instanța de fond trebuie, în principiu și sub rezerva examinării elementelor care îi sunt prezentate de părți, să țină seama de situația de drept și de fapt care prevalează la data la care se pronunță atunci când consideră că se justifică exercitarea competenței sale de reformare ( 51 ). A fortiori, acest lucru înseamnă că instanța de fond poate lua în considerare nu numai elemente anterioare care nu figurează în actul atacat ( 52 ), ci și, dacă este cazul și cu titlu excepțional, elemente ulterioare adoptării deciziei. Astfel cum a statuat Curtea la punctul 43 din ordonanța Curții, pentru a completa exercitarea controlului său de legalitate, instanța Uniunii este autorizată să țină seama de toate circumstanțele de fapt pe care le consideră pertinente, indiferent dacă acestea sunt anterioare sau ulterioare deciziei atacate ( 53 ). Cu atât mai mult, situația se regăsește atunci când, precum în prezenta cauză, exercitarea competenței de fond privește examinarea capacității de plată a întreprinderii în cauză. Într‑adevăr, astfel cum a arătat Curtea, în cazul în care instanța Uniunii nu ar putea aprecia această capacitate ținând seama de situația de fapt care prevalează în momentul în care se pronunță, ar putea fi obligată să refuze sau să acorde o reducere sau o anulare a amenzii datorate sau nedatorate de natură să cauzeze sau să provoace acestei întreprinderi un dezavantaj sau un avantaj concurențial nejustificat ( 54 ). Pe de altă parte, amintim că controlul absenței capacității de plată, în sensul punctului 35 din Orientările din 2006, implică analiza unui „anumit context social și economic” la momentul aplicării unei amenzi pentru a aprecia dacă aceasta „ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică” a întreprinderii în cauză. Prin urmare, un astfel de control este, prin natura și prin obiectul său, prospectiv și poate necesita, în mod excepțional, luarea în considerare a elementelor ulterioare deciziei prin care se aplică amenda.

65.

În al doilea rând, recurentele susțin că motivarea hotărârii atacate ar fi contradictorie în ceea ce privește efectul substitutiv al Hotărârii din 15 iulie 2015. Mai precis, la punctul 99 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, „[a]tunci când instanța Uniunii substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și reduce cuantumul amenzii în cadrul exercitării competenței sale de fond, aceasta înlocuiește, în cadrul deciziei Comisiei, cuantumul stabilit inițial în decizia respectivă cu cel care rezultă din propria apreciere”. Potrivit recurentelor, deși această considerație putea părea un punct de plecare corect, Tribunalul ar fi trebuit totuși să tragă următoarele concluzii: (i) în Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul a substituit în întregime aprecierea Comisiei cu propria apreciere, (ii) pe baza acestei aprecieri, el a redus cuantumul amenzii anulate în cadrul competenței sale de fond prin anularea și prin compensarea explicită a plăților deja efectuate și (iii) Tribunalul a înlocuit amenda anulată cu amenda judiciară astfel modificată. Or, în loc să tragă aceste concluzii, Tribunalul a considerat, la punctul 99 menționat din hotărârea atacată, că „[s]e consideră, așadar, că decizia Comisiei, ca urmare a efectului substitutiv al hotărârii pronunțate de instanța Uniunii, a fost întotdeauna cea care rezultă din aprecierea acesteia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea [CB], punctele 60-65 și 85-87)”.

66.

În această privință, trebuie să se constate că, deși prin Hotărârea din 15 iulie 2015 Tribunalul a anulat, într‑o primă etapă, decizia în litigiu cu privire la înțelegere în măsura în care prin aceasta se stabilea cuantumul amenzii aplicate recurentelor și a stabilit, într‑o a doua etapă, cuantumul amenzii la același nivel, în exercitarea competenței sale de fond, pentru motivele indicate la punctele 53 și 54 din prezentele concluzii și astfel cum a statuat Curtea la punctele 38 și 40 din ordonanța sa, la care face trimitere punctul 101 din hotărârea atacată, nu a existat o modificare radicală și nici o „novație” a amenzii cu această ocazie.

67.

În al treilea rând, recurentele susțin că modificarea amenzii împiedică exigibilitatea retroactivă a acesteia de la 4 ianuarie 2011. Ele contestă, așadar, afirmația Tribunalului care figurează la punctul 102 din hotărârea atacată, potrivit căreia, „[î]n speță, Comisia a considerat în mod întemeiat că, întrucât amenda stabilită de Tribunal nu era o amendă nouă, aceasta era exigibilă începând de la 4 ianuarie 2011”. În opinia lor, eliminarea completă și dispariția amenzii ar fi împiedicat exigibilitatea retroactivă a acesteia, amânarea exigibilității amenzii judiciare reieșind fără echivoc din cuprinsul punctelor 302 și 356 din Hotărârea din 15 iulie 2015. Astfel, în perioada cuprinsă între decizia Comisiei și pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, Comisia nu ar fi avut un drept de creanță corespunzător.

68.

Prin intermediul acestui argument, recurentele se limitează să întocmească o argumentație care se dovedește însă de asemenea inoperantă, întrucât se întemeiază pe o interpretare eronată a Hotărârii din 15 iulie 2015. Prin urmare, recurentele susțin în mod eronat că, în speță, efectul substitutiv al amenzii stabilite de Tribunal prin hotărârea atacată ar avea un efect ex nunc și că Tribunalul și‑ar fi depășit astfel competența de fond în materie de sancțiuni. În această privință, este suficient să se amintească faptul că, în ordonanța sa, Curtea a constatat că amenda aplicată de Tribunal nu era o amendă nouă ( 55 ). Pe de altă parte, astfel cum s‑a subliniat la punctele 53 și 54 din prezentele concluzii, Tribunalul nu a considerat inadecvat cuantumul amenzilor aplicate recurentelor, așa cum rezulta din articolul 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu pe baza primelor patru motive ale acțiunii, a căror examinare nu a revelat nicio eroare de natură să determine nelegalitatea deciziei în litigiu, ceea ce a justificat impunerea unei amenzi cu un cuantum identic cu cel al amenzii pe care Comisia a aplicat‑o anterior recurentelor prin decizia în litigiu.

69.

În al patrulea rând, recurentele arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de interpretare a Hotărârii Trioplast Industrier/Comisia (punctele 15 și 56-62) atunci când face trimitere la aceasta din urmă, la punctul 105 din hotărârea atacată, în susținerea concluziei potrivit căreia „un efect substitutiv analog celui menționat la punctul 99 de mai sus a fost deja recunoscut în prezența unui dispozitiv în care Tribunalul a anulat mai întâi cuantumul în limita căruia o societate‑mamă era obligată în solidar la plata unei amenzi aplicate de Comisie pentru a stabili ulterior, din nou, acest cuantum în exercitarea competenței sale de fond”. În opinia lor, această jurisprudență nu ar fi relevantă și ar demonstra că nu a existat nicio hotărâre cu valoare de precedent recunoscut de instanțele Uniunii prin care momentul de la care încep să curgă retroactiv dobânzile să fi fost deja precizat definitiv în cazul coroborării unei anulări și a unui dispozitiv de obligare la plată.

70.

Cu toate acestea, asemenea Comisiei și în lumina jurisprudenței citate la punctul 55 din prezentele concluzii, apreciem că Hotărârea Trioplast este relevantă în ceea ce privește începutul curgerii dobânzilor. Astfel, în această hotărâre, în mod analog celui în care a procedat în speță, Tribunalul a anulat mai întâi în dispozitivul hotărârii cuantumul amenzii la plata căreia o societate‑mamă era obligată în solidar, înainte de a‑l stabili din nou în exercitarea competenței sale de fond. Prin urmare, amenda aplicată inițial de Comisie era în mod clar înlocuită ex tunc. Întrucât împrejurările cauzei Trioplast sunt, așadar, pe deplin comparabile cu cele din prezenta cauză, această a patra critică poate fi de asemenea respinsă.

71.

În al cincilea rând, recurentele susțin că Tribunalul a apreciat în mod eronat noua capacitate de plată a recurentelor stabilită în anul 2015 și consecințele acesteia asupra cuantumului „amenzii judiciare”. Mai precis, la punctul 107 din hotărârea atacată, Tribunalul afirmă că, „în cadrul controlului său de legalitate, Tribunalul s‑a limitat să constate că Comisia a săvârșit erori atunci când a apreciat capacitatea de plată a reclamantelor, fără a indica însă că nu le putea fi impusă nicio amendă în anii 2010 și 2011”, adăugând în același timp, la punctul 109 din hotărârea atacată, că „existența unei anumite capacități de plată a reclamantelor în anii 2010 și 2011 a fost constatată de Tribunal în Hotărârea din 15 iulie 2015, contrar celor pretinse de acestea”. Potrivit recurentelor, nimic nu indică faptul că, în Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul ar fi decis, având în vedere o anumită capacitate de plată, să mențină decizia sa inițială privind amenda și să confirme astfel cuantumul inadecvat al amenzii anulate.

72.

Totuși, contrar celor pretinse de recurente, arătăm că, la punctele 108 și 109 din hotărârea atacată, Tribunalul a explicat doar, ca răspuns la unul dintre argumentele invocate de recurente și făcând trimitere la punctul 346 din Hotărârea din 15 iulie 2015, că în această hotărâre a constatat că, pe baza planului de plată provizorie stabilit în ordonanța privind măsurile provizorii, recurentele fuseseră deja în măsură să plătească o sumă de peste 15000000 de euro începând din anul 2011, ceea ce a permis să se constate existența unei „anumite capacități de plată” a recurentelor în cursul anilor 2010 și 2011.

73.

În al șaselea rând, recurentele critică explicația furnizată de Tribunal la punctul 125 din hotărârea atacată, potrivit căreia „obligarea Comisiei la plata a jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de reclamante […] se explică prin anularea articolului 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu”. Potrivit recurentelor, dispozitivul privind cheltuielile de judecată adoptat „subliniază decizia favorabilă din punct de vedere material a Tribunalului în ceea ce privește amenda modificată substanțial în [favoarea lor] prin Hotărârea din 15 iulie 2015”.

74.

Or, trebuie să se constate că acest argument se întemeiază pe premisa eronată a unei legături între o pretinsă modificare reușită a amenzii anulate aplicate inițial și stabilirea cheltuielilor de judecată și, ca urmare a acestui fapt, trebuie respins ca inoperant.

75.

În al șaptelea și ultimul rând, recurentele contestă concluzia care figurează la punctul 127 din hotărârea atacată, potrivit căreia „obligația de a plăti dobânzi de întârziere [ab initio] nu constituie o sancțiune, care se adaugă amenzii aplicate inițial de Comisie, ce ar constitui un obstacol în calea dreptului la acțiune”.

76.

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că obligația de a plăti dobânzi de întârziere în caz de neplată a unei amenzi în termen este o consecință directă a forței executorii a actelor Comisiei care impun o obligație pecuniară, astfel cum este definită la articolul 299 TFUE. Executarea silită a acestor acte poate fi suspendată numai în temeiul unei decizii a Curții. Obligația de a plăti dobânzi de întârziere urmărește astfel să garanteze eficacitatea amenzilor aplicate de Comisie în domeniul dreptului concurenței și să stimuleze destinatarii acestora să le plătească în termenele stabilite. Obligația de a plăti dobânzi de întârziere ab initio nu constituie, așadar, o sancțiune care se adaugă la amenda aplicată inițial de Comisie.

77.

Pe de altă parte, prin Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul nici nu a anulat dispozițiile referitoare la dobânzile de întârziere cuprinse în decizia privind înțelegerea, nici nu a stabilit un nou termen de plată sau o nouă rată a dobânzilor de întârziere. Dimpotrivă, în Ordonanța din 17 mai 2018, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia ( 56 ), Tribunalul a confirmat în mod expres că Hotărârea din 15 iulie 2015 nu are nicio incidență asupra chestiunii dobânzilor de întârziere. Prin urmare, recurentele nu pot să susțină în mod valabil că nu era datorată nicio dobândă de întârziere începând de la adoptarea deciziei Comisiei.

78.

Având în vedere considerațiile care precedă și în măsura în care prezentele concluzii vizează numai primul motiv, propunem Curții să respingă acest motiv ca nefondat.