HOTĂRÂREA CURȚII

18 decembrie 1997(*)

„Directiva 91/156/CEE – Termen de transpunere – Efecte – Noțiunea de deșeu”

În cauza C‑129/96,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 177 din Tratatul CE de Conseil d’État din Belgia, în cadrul litigiilor aflate pe rolul acestei instanțe între

Inter‑Environnement Wallonie ASBL

și

Région wallonne,

privind interpretarea articolelor 5 și 189 din Tratatul CEE și a articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deșeurile (JO L 194, p. 39), astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE a Consiliului din 18 martie 1991 (JO L 78, p. 32),

CURTEA,

compusă din domnul G. C. Rodríguez Iglesias, președinte, domnii C. Gulmann, H. Ragnemalm și R. Schintgen, președinți de cameră, domnii G. F. Mancini, J. C. Moitinho de Almeida, P. J. G. Kapteyn, J. L. Murray, D. A. O. Edward, J.‑P. Puissochet, G. Hirsch, P. Jann și L. Sevón (raportor), judecători,

avocat general: domnul F. G. Jacobs,

grefier: domnul H. von Holstein, grefier adjunct,

luând în considerare observațiile scrise prezentate:

–        pentru Inter‑Environnement Wallonie ASBL, de Jacques Sambon, avocat în cadrul Baroului din Bruxelles;

–        pentru guvernul belgian, de domnul Jan Devadder, consilier general în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Comerțului Exterior și Cooperării pentru Dezvoltare, în calitate de agent;

–        pentru guvernul german, de domnii Ernst Röder, Ministerialrat în cadrul Ministerului Federal al Economiei, și Bernd Kloke, Oberregierungsrat în cadrul aceluiași minister, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul francez, de domnii Jean‑François Dobelle, director adjunct la Direcția juridică a Ministerului Afacerilor Externe, și Romain Nadal, secretar adjunct al afacerilor externe în cadrul aceluiași minister, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul Țărilor de Jos, de domnul Adriaan Bos, consilier juridic în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în calitate de agent;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de domnul John E. Collins, Assistant Treasury Solicitor, în calitate de agent, asistat de domnul Derrick Wyatt, QC;

–        pentru Comisia Comunităților Europene, de doamna Maria Condou Durande, membră a Serviciului juridic, în calitate de agent,

având în vedere raportul de ședință,

după ascultarea observațiilor orale ale Inter‑Environnement Wallonie ASBL, reprezentată de Jacques Sambon, ale guvernului francez, reprezentat de domnii Jean‑François Dobelle și Romain Nadal, ale guvernului Țărilor de Jos, reprezentat de domnul Johannes Steven van den Oosterkamp, consilier juridic adjunct în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în calitate de agent, ale guvernului Regatului Unit, reprezentat de domnul Derrick Wyatt, QC, și ale Comisiei, reprezentată de doamna Maria Condou Durande, în ședința din 5 februarie 1997,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 24 aprilie 1997,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin hotărârea din 29 martie 1996, primită de Curte la 23 aprilie 1996, Conseil d’État din Belgia a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CE, două întrebări preliminare privind interpretarea articolelor 5 și 189 din Tratatul CEE și a articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deșeurile (JO L 194, p. 39), astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE a Consiliului din 18 martie 1991 (JO L 78, p. 32).

2        Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unei acțiuni în anulare intentate de asociația fără scop lucrativ Inter‑Environnement Wallonie (denumită în continuare „Inter‑Environnement Wallonie”) împotriva hotărârii executivului regional valon din 9 aprilie 1992 privind deșeurile toxice sau periculoase (denumită în continuare „hotărârea executivului regional valon”).

 Reglementarea comunitară

3        Directiva 75/442 are ca scop armonizarea legislațiilor naționale în ceea ce privește eliminarea deșeurilor. Ea a fost modificată prin Directiva 91/156.

4        Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156, definește noțiunea „deșeu” la articolul 1 litera (a) după cum urmează:

„În sensul prezentei directive:

(a)      «deșeu» înseamnă orice substanță sau obiect inclus în categoriile prevăzute de anexa I, de care deținătorul acestora se debarasează sau intenționează sau este obligat să se debaraseze.

Comisia, hotărând în conformitate cu procedura stabilită la articolul 18, va elabora, până la 1 aprilie 1993, o listă a deșeurilor incluse în categoriile cuprinse în anexa I. Această listă va fi reanalizată periodic și, după caz, va fi revizuită prin aceeași procedură.”

5        Lista menționată de această din urmă dispoziție a fost adoptată prin Decizia 94/3/CE a Comisiei din 20 decembrie 1993 de stabilire a unei liste de deșeuri în temeiul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442 (JO 1994, L 5, p. 15). La punctul 3 al notei preliminare aferente acestei liste se indică, pe de o parte, că aceasta nu este exhaustivă și, pe de altă parte, că faptul că o materie figurează în această listă nu produce efecte decât în cazul în care materia respectivă corespunde definiției deșeurilor.

6        Articolul 9 alineatul (1) și articolul 10 din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, prevăd că orice unitate sau întreprindere care realizează operațiunile specificate de anexa II A sau de anexa II B trebuie să obțină o autorizație de la autoritatea competentă. Anexa II A prezintă operațiunile de eliminare, în timp ce anexa II B enumeră operațiunile ce au ca scop o posibilă recuperare a deșeurilor.

7        Articolul 11 din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, prevede o excepție de la această obligație de autorizare:

„(1)      Fără a aduce atingere Directivei 78/319/CEE a Consiliului din 20 martie 1978 privind deșeurile toxice și periculoase [JO L 84, p. 43], astfel cum a fost modificată ultima oară prin Actul de aderare a Spaniei și a Portugaliei, pot fi exceptate de la îndeplinirea cerințelor de autorizare prevăzute la articolul 9 sau articolul 10:

(a)      unitățile sau întreprinderile care realizează pe cont propriu eliminarea propriilor deșeuri la locul de producție

și

(b)      unitățile sau întreprinderile care realizează recuperarea deșeurilor.

Această derogare se poate aplica numai în cazul în care:

–        autoritățile competente au adoptat norme generale pentru fiecare tip de activitate, stabilind tipurile și cantitățile de deșeuri și condițiile în care activitatea respectivă poate fi exceptată de la îndeplinirea cerințelor de autorizare

și

–        tipurile sau cantitățile de deșeuri și metodele de eliminare sau de recuperare sunt de asemenea natură încât condițiile prevăzute la articolul 4 să fie îndeplinite.

(2)      Unitățile și întreprinderile menționate la alineatul (1) trebuie să se înregistreze la autoritățile competente.

[…]”

8        Articolul 4 din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că deșeurile se recuperează sau se elimină fără a periclita sănătatea umană și fără a utiliza procese sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu, în special:

–        fără riscuri pentru apă, aer sau sol sau pentru animale ori plante;

–        fără a cauza neplăceri prin zgomot sau mirosuri;

–        fără a afecta în mod negativ regiunile rurale sau zonele de interes special.

[...]”

9        În conformitate cu articolul 2 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 91/156, statele membre au avut obligația de a adopta actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 aprilie 1993 și de a informa de îndată Comisia cu privire la aceasta. În al doilea paragraf al alineatului menționat anterior se precizează: „Atunci când statele membre adoptă aceste dispoziții, ele conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.”

10      Articolul 1 alineatul (3) din Directiva 91/689/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1991 privind deșeurile periculoase (JO L 377, p. 20, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 91) face trimitere la definiția deșeurilor prevăzută de Directiva 75/442 și formulează la articolul 1 alineatul (4) definiția deșeurilor periculoase.

11      Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 91/689 prevede:

„(1)      Derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (1) litera (a) din Directiva 75/442/CEE de la cererea de permis pentru unitățile și întreprinderile care realizează propria eliminare de deșeuri nu se va aplica la deșeuri periculoase reglementate de prezenta directivă.

(2)      În temeiul articolului 11 alineatul (1) litera (b) din Directiva 75/442/CEE, un stat membru poate deroga de la articolul 10 din prezenta directivă pentru unități sau întreprinderi care valorifică deșeurile reglementate de prezenta directivă:

–        în cazul în care statul membru adoptă norme generale care cuprind tipul și cantitatea de deșeuri și care stabilesc condițiile specifice (valori limită pentru conținutul de substanțe periculoase în deșeuri, valori limită ale emisiilor, tipul de activitate) și alte cerințe necesare pentru realizarea diferitelor forme de valorificare și

–        în cazul în care tipurile sau cantitățile de deșeuri și metodele de valorificare sunt astfel încât condițiile stabilite la articolul 4 al Directivei 75/442/CEE sunt respectate.”

12      Articolul 11 din Directiva 91/689 a abrogat Directiva 78/319/CEE a Consiliului din 20 martie 1978 privind deșeurile toxice și periculoase (JO L 84, p. 43), începând cu 12 decembrie 1993. Articolul 1 din Directiva 94/31/CE a Consiliului din 27 iunie 1994 de modificare a Directivei 91/689 (JO L 168, p. 28) a amânat totuși pentru data de 27 iunie 1995 abrogarea Directivei 78/319.

 Reglementarea națională

13      Decretul Consiliului Regional valon din 5 iulie 1985 privind deșeurile, astfel cum a fost modificat prin Decretul din 25 iulie 1991 (denumit în continuare „decretul”), definește deșeurile la articolul 3 punctul 1 după cum urmează:

„1. deșeuri: orice substanțe sau obiecte care aparțin categoriilor prevăzute în anexa I și de care deținătorul se debarasează sau de care are intenția sau obligația să se debaraseze”.

14      Hotărârea executivului regional valon prevede la articolul 5 alineatul 1:

„Sunt supuse autorizării punerea în funcțiune sau exploatarea unei instalații speciale de grupare, pretratare, eliminare sau recuperare a deșeurilor toxice sau periculoase care nu este integrată într‑un proces de producție industrială [...]”

15      În preambul, hotărârea executivului regional valon face trimitere în special la decret, la Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, și la Directivele 78/319 și 91/689. Articolul 86 din hotărârea executivului regional valon stabilește intrarea în vigoare a acesteia la data publicării în Moniteur belge. Publicarea a avut loc la 23 iunie 1992.

 Situația de fapt din litigiul principal

16      Prin cererea introductivă depusă la 21 august 1992, Inter‑Environnement Wallonie a solicitat Conseil d’État din Belgia, în principal, să anuleze dispozițiile hotărârii executivului regional valon în ansamblul lor și, în subsidiar, anumite dispoziții ale acesteia.

17      În cuprinsul hotărârii de trimitere, Conseil d’État s‑a pronunțat deja cu privire la cinci dintre cele șase motive invocate de Inter‑Environnement Wallonie și a anulat unele dintre dispozițiile hotărârii executivului regional valon.

18      În cadrul motivului nesoluționat, Inter‑Environnement Wallonie susține că articolul 5 alineatul 1 din hotărârea executivului regional valon încalcă printre altele articolul 11 din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, și articolul 3 din Directiva 91/689 în măsura în care exclude din regimul de autorizare operațiunile de punere în funcțiune și de exploatare ale unei instalații speciale de grupare, pretratare, eliminare sau recuperare a deșeurilor toxice sau periculoase atunci când această instalație este „integrată într‑un proces de producție industrială”.

19      În cadrul primului aspect al acestui motiv, Inter‑Environnement Wallonie arată că articolul 11 din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, coroborat cu articolul 3 din Directiva 91/689 permite derogarea de la obligativitatea autorizării pentru întreprinderile care asigură recuperarea deșeurilor doar în condițiile stabilite de aceste dispoziții și doar în cazul în care aceste întreprinderi sunt înregistrate la autoritățile competente.

20      În acest sens, Conseil d’État consideră că dispozițiile articolului 5 alineatul 1 din hotărârea executivului regional valon sunt într‑adevăr contrare dispozițiilor articolului 11 din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, coroborat cu articolul 3 din Directiva 91/689.

21      Constatând că hotărârea executivului regional valon a fost adoptată într‑un moment în care termenul prevăzut de directivă pentru transpunerea sa nu expirase încă, acesta se întreabă în ce măsură un stat membru poate, în această perioadă, să adopte acte contrare directivei. Conseil d’État adaugă, de asemenea, că răspunsul negativ dat la această întrebare de către Inter‑Environnement Wallonie contrazice regula conform căreia legalitatea unui act se apreciază la momentul adoptării sale.

22      În cadrul celui de al doilea aspect al motivului, Inter‑Environnement Wallonie arată că excluderea prevăzută la articolul 5 alineatul 1 din hotărârea executivului regional valon este contrară decretului care, în opinia sa, nu prevede nicio derogare pentru operațiunile care se integrează într‑un proces industrial.

23      În această privință, Conseil d’État constată că articolul 3 punctul 1 din decret și anexa la care acesta face trimitere se doresc a fi o transpunere fidelă a Directivei 75/442, cu modificările ulterioare. Or, deși rezultă din jurisprudența Curții că reprezintă deșeuri acele substanțe și obiecte de care deținătorul se debarasează sau are obligația să se debaraseze fără a intenționa să excludă astfel o eventuală reutilizare economică a lor de către alte persoane, nu se poate stabili dacă o substanță sau un obiect menționat la articolul 1 din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, care sunt integrate direct sau indirect într‑un proces de producție industrială reprezintă un deșeu în sensul articolului 1 litera (a) din această directivă.

24      În aceste condiții, Conseil d’État a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolele 5 și 189 din Tratatul CEE se opun adoptării de către statele membre a unei dispoziții contrare Directivei 75/442/CEE din 15 iulie 1975 privind deșeurile, astfel cum a fost modificată de Directiva 91/156/CEE din 18 martie 1991, în interiorul termenului acordat pentru transpunerea acesteia?

Aceleași dispoziții din tratat se opun adoptării de către statele membre și intrării în vigoare a unei norme care se prezintă drept o transpunere a directivei menționate, dar ale cărei dispoziții par contrare cerințelor acestei directive?

2)      O substanță menționată în anexa I la Directiva 91/156/CEE a Consiliului din 18 martie 1991 de modificare a Directivei 75/442/CEE privind deșeurile, care este integrată, direct sau indirect, într‑un proces de producție industrială, reprezintă un deșeu în sensul articolului 1 litera (a) din această directivă?”

 Cu privire la a doua întrebare

25      Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie examinată în primul rând, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă simplul fapt al integrării unei substanțe, direct sau indirect, într‑un proces de producție industrială o exclude din noțiunea „deșeu” în sensul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare.

26      În primul rând, din modul de redactare a articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, rezultă că domeniul de aplicare al noțiunii „deșeu” depinde de semnificația termenului „a se debarasa”.

27      În continuare, din dispozițiile Directivei 75/442, cu modificările ulterioare, în special din articolele 4 și 8-12, precum și din anexele II A și II B, reiese că acest termen include în același timp eliminarea și recuperarea unei substanțe sau a unui obiect.

28      Astfel cum a evidențiat avocatul general la punctele 58-61 din concluzii, lista categoriilor de deșeuri care figurează în anexa I la Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, și operațiunile de eliminare și de recuperare enumerate în anexele II A și II B la aceeași directivă indică faptul că noțiunea „deșeu” nu exclude, în principiu, niciun tip de reziduuri, de subproduse industriale sau de alte substanțe care rezultă din procesul de producție. Această constatare este, de altfel, confirmată de lista deșeurilor stabilită de Comisie prin Decizia 94/3.

29      În această privință, ar trebui precizat în primul rând că, după cum rezultă în special din articolele 9-11 din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, directiva se aplică nu numai eliminării și recuperării deșeurilor de către întreprinderi specializate în acest domeniu, ci și eliminării și recuperării deșeurilor de către întreprinderea care le‑a produs, în spațiul în care acestea au fost produse.

30      În al doilea rând, deși, în conformitate cu articolul 4 din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, deșeurile trebuie recuperate sau eliminate fără a periclita sănătatea umană și fără a utiliza procedee sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu, nicio dispoziție din directivă nu lasă să se înțeleagă că aceasta nu privește și operațiunile de eliminare sau de recuperare care fac parte dintr‑un proces de producție industrială, în cazul în care acestea nu reprezintă un pericol pentru sănătatea umană sau pentru mediu.

31      În sfârșit, trebuie amintit că Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că noțiunea „deșeu”, în sensul articolului 1 din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, nu trebuie înțeleasă ca excluzând substanțele și obiectele susceptibile de reutilizare economică (Hotărârea din 28 martie 1990, Zanetti și alții, C‑359/88, Rec., p. I‑1509, punctele 12 și 13, Hotărârea din 10 mai 1995, Comisia/Germania, C‑422/92, Rec., p. I‑1097, punctele 22 și 23, și Hotărârea din 25 iunie 1997, Tombesi și alții, C‑304/94, C‑330/94, C‑342/94 și C‑224/95, Rec., p. I‑3561, punctele 47 și 48).

32      Din ansamblul acestor considerații rezultă că pot constitui deșeuri, în sensul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare, substanțe care intră într‑un proces de producție.

33      Această concluzie nu aduce atingere distincției care trebuie operată, după cum au subliniat pe bună dreptate guvernele belgian, german, olandez și al Regatului Unit, între recuperarea deșeurilor în sensul Directivei 75/442, cu modificările ulterioare, și tratarea industrială obișnuită a produselor care nu reprezintă deșeuri, oricare ar fi, pe de altă parte, dificultatea acestei distincții.

34      Trebuie, în consecință, să se răspundă la cea de a doua întrebare adresată că simplul fapt al integrării unei substanțe, direct sau indirect, într‑un proces de producție industrială nu o exclude din noțiunea „deșeu” în sensul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442, cu modificările ulterioare.

 Cu privire la prima întrebare

35      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 5 și 189 din Tratatul CEE se opun adoptării în interiorul termenului de transpunere, de către statele membre, a unor măsuri contrare Directivei 91/156.

36      Potrivit Inter‑Environnement Wallonie, din supremația dreptului comunitar și din articolul 5 din tratat rezultă că, chiar în cazul în care un stat membru decide să transpună o directivă comunitară înaintea expirării termenului stabilit prin directivă, această transpunere trebuie să fie conformă cu directiva. Alegând să transpună Directiva 91/156 la 9 aprilie 1992, regiunea valonă ar fi trebuit, în consecință, să se conformeze acestei directive.

37      Comisia se raliază acestei poziții și susține că articolele 5 și 189 din tratat se opun adoptării de către statele membre a unei dispoziții contrare Directivei 91/156 în interiorul termenului de transpunere. Comisia consideră, în această privință, irelevant aspectul dacă o anumită măsură vizează în mod specific transpunerea acestei directive.

38      Guvernele belgian, francez și al Regatului Unit consideră în schimb că, până la expirarea termenului de transpunere a unei directive, statele membre au libertatea de a adopta norme care nu sunt conforme cu directiva în cauză. Guvernul Regatului Unit adaugă totuși că articolele 5 și 189 din tratat se opun adoptării de către un stat membru a unor măsuri care ar face imposibilă sau extrem de dificilă transpunerea corectă a directivei.

39      Guvernul olandez consideră că adoptarea unei directive implică faptul ca statele membre să nu mai poată întreprinde nimic din ceea ce ar putea să îngreuneze atingerea rezultatului prevăzut. Totuși, el apreciază că nu se poate considera că un stat membru a încălcat dispozițiile articolului 5 și 189 din tratat în cazul în care, precum în speță, nu este cert că dispozițiile sale naționale contravin directivei în cauză.

40      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că obligația unui stat membru de a adopta toate măsurile necesare pentru atingerea rezultatului prevăzut de o directivă este o obligație imperativă impusă prin articolul 189 al treilea paragraf din tratat și prin directiva însăși (Hotărârea din 1 februarie 1977, Verbond van Nederlandse Ondernemingen, 51/76, Rec., p. 113, punctul 22, Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, Rec., p. 723, punctul 48, și Hotărârea din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld și alții, C‑72/95, Rec., p. I‑5403, punctul 55). Această obligație de a adopta toate măsurile generale sau speciale se impune tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților judiciare, în cadrul competențelor acestora (Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing, C‑106/89, Rec., p. I‑4135, punctul 8, și Hotărârea Kraaijeveld și alții, citată anterior, punctul 55).

41      În continuare, ar trebui subliniat faptul că, în sensul articolului 191 al doilea paragraf din Tratatul CEE, aplicabil la momentul producerii faptelor din acțiunea principală, „[d]irectivele și deciziile sunt notificate destinatarilor lor și intră în vigoare prin această notificare.”. Din această dispoziție rezultă că o directivă produce efecte juridice în privința statului membru destinatar din momentul notificării sale.

42      În speță și conform unei practici curente, Directiva 91/156 stabilește ea însăși un termen la expirarea căruia actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma acesteia trebuie să fi intrat în vigoare în statele membre.

43      Întrucât prin acest termen se urmărește în special să se acorde statelor membre timpul necesar adoptării măsurilor de transpunere, acestor state nu li se poate reproșa că nu au transpus directiva în ordinea juridică națională înainte de expirarea termenului acordat.

44      Cu toate acestea, statelor membre le revine obligația de a adopta, în interiorul termenului de transpunere, măsurile necesare prin care să se asigure atingerea rezultatului prevăzut de directivă până la expirarea acestui termen.

45      În această privință, deși statele membre nu au obligația de a adopta aceste măsuri înaintea expirării termenului de transpunere, din aplicarea articolului 5 al doilea paragraf coroborat cu articolul 189 al treilea paragraf din tratat și cu dispozițiile directivei înseși rezultă că, în interiorul acestui termen, statele membre trebuie să se abțină să adopte dispoziții care ar putea compromite grav rezultatul prevăzut de directivă.

46      Este de competența instanței naționale să aprecieze dacă această situație se regăsește în cazul dispozițiilor naționale a căror legalitate este însărcinată să o examineze.

47      În cadrul acestei aprecieri, instanța națională trebuie să examineze în special dacă dispozițiile în cauză se prezintă drept o transpunere completă a directivei, precum și să analizeze efectele concrete ale aplicării acestor dispoziții neconforme directivei și durata lor în timp.

48      De exemplu, dacă dispozițiile în cauză se prezintă drept o transpunere definitivă și completă a directivei, neconformitatea lor cu directiva ar putea lăsa să se prezume faptul că rezultatul prevăzut de aceasta nu va fi atins în termenele acordate, în cazul în care nu este posibilă o modificare în timp util a acestor dispoziții.

49      Invers, instanța națională ar putea să ia în considerare facultatea unui stat membru de a adopta dispoziții provizorii sau de a pune în aplicare directiva în etape. În astfel de ipoteze, neconformitatea unor dispoziții tranzitorii de drept național cu directiva sau netranspunerea anumitor dispoziții din directivă nu ar compromite în mod necesar rezultatul prevăzut de aceasta.

50      În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 5 al doilea paragraf și articolul 189 al treilea paragraf din Tratatul CEE, precum și Directiva 91/156 impun ca, în termenul de transpunere stabilit de directivă pentru punerea sa în aplicare, statul membru destinatar al acesteia să se abțină de la adoptarea unor dispoziții de natură să compromită grav atingerea rezultatului prevăzut de această directivă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

51      Cheltuielile efectuate de către guvernele belgian, german, francez, olandez și al Regatului Unit, precum și de către Comisia Comunităților Europene, care au prezentat observații Curții, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunțându‑se cu privire la întrebările adresate de Conseil d’État din Belgia prin Hotărârea din 29 martie 1996, declară:

1)      Simplul fapt al integrării unei substanțe, direct sau indirect, într‑un proces de producție industrială nu o exclude din noțiunea „deșeu” în sensul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deșeurile, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE a Consiliului din 18 martie 1991.

2)      Articolul 5 al doilea paragraf și articolul 189 al treilea paragraf din Tratatul CEE, precum și Directiva 91/156 impun ca, în termenul de transpunere stabilit de directivă pentru punerea sa în aplicare, statul membru destinatar al acesteia să se abțină de la adoptarea unor dispoziții de natură să compromită grav atingerea rezultatului prevăzut de această directivă.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 18 decembrie 1997.

** Limba de procedură: franceza.