Tratatul privind Uniunea Europeană

ASPECTE-CHEIE

Aspecte principale ale Tratatului de la Maastricht

• o Uniune Europeană formată din trei „piloni”:
  • Comunitățile Europene existente – Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) și
  • două domenii noi de cooperare cu luarea deciziilor la nivel interguvernamental în locul „metodei comunitare”:
    • politica externă și de securitate comună (PESC) și
    • cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (justiție și afaceri interne);
• instituții mai legitime din punct de vedere democratic:
  • creșterea influenței Parlamentului European în ceea ce privește luarea deciziilor;
  • extinderea aplicării procedurilor de cooperare și de aprobare;
  • introducerea procedurii de codecizie (denumită în prezent procedura legislativă ordinară);
  • recunoașterea rolului partidelor politice europene;
  • alinierea mandatului Comisiei Europene la cel al Parlamentului (cinci ani);
  • extinderea aplicării votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului;
  • crearea Comitetului Regiunilor, format din reprezentanți ai autorităților regionale, cu rol consultativ;
• lansarea uniunii economice și monetare (UEM) pentru a finaliza piața unică;
• dezvoltarea dimensiunii sociale a CE, Protocolul social anexat la Tratat conferind Comunității competențe extinse în domeniul social;
• înființarea de politici ale Comunității în șase domenii noi: rețelele transeuropene (TEN); politica industrială; protecția consumatorilor; educația și formarea profesională; tineretul; și cultura;
• stabilirea principiului subsidiarității și a principiului proporționalității, pentru a asigura faptul că deciziile se iau la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean și că se limitează la ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor;
• introducerea conceptului de cetățenie a UE în plus față de cetățenia națională.

Modificări aduse tratatului

Tratatul de la Maastricht a fost modificat ulterior de următoarele tratate:

• Tratatul de la Amsterdam (1997) a extins competențele UE prin instituirea unei politici comunitare a ocupării forței de muncă, prin transferarea către comunități a unora dintre domeniile care făceau anterior obiectul cooperării interguvernamentale în domeniul justiției și al afacerilor interne, prin introducerea unor măsuri menite să apropie UE de cetățenii săi și prin crearea posibilității unei cooperări mai strânse între anumite țări ale UE (cooperare consolidată). De asemenea, acesta a extins procedura de codecizie și votul cu majoritate calificată și a simplificat și renumerotat articolele din tratate.
• Tratatul de la Nisa (2001) a abordat, în esență, problemele instituționale legate de extindere care nu au fost rezolvate în 1997: componența Comisiei, ponderea voturilor în cadrul Consiliului și extinderea domeniilor votului cu majoritate calificată. Acesta a simplificat normele privind utilizarea procedurii de cooperare consolidată și a eficientizat sistemul judiciar;
• Tratatul de la Lisabona (2007) a adus reforme ample. Acesta a pus capăt Comunității Europene – Tratatul de instituire a Comunității Europene fiind redenumit „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”. De asemenea, acesta a abolit fosta arhitectură a UE cu trei piloni și a redistribuit competențele între UE și țările UE. În plus, s-au revizuit modul în care funcționează instituțiile europene și procesul decizional, în vederea adaptării la o UE extinsă, formată din 28 de state membre. Mai multe politici interne și externe ale UE au fost reformate și ele, iar instituțiilor li s-a acordat posibilitatea de a acționa în noi domenii de politică. S-a consolidat în continuare dimensiunea democratică a UE;
• TUE a fost modificat după 1992 prin diferitele tratate de aderare, care au mărit, treptat, numărul țărilor UE de la 12 la 28.