COMUNICAREA COMISIEI

Orientări privind interpretarea și aplicarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

(Text cu relevanță pentru SEE)

(2019/C 323/04)

CUPRINS

INTRODUCERE

5

1.

OBIECTIVELE ȘI DOMENIUL DE APLICARE AL DCA

7

1.1.

Obiectivele DCA

8

1.2.

Domeniul de aplicare al DCA

10

1.2.1.

Noțiunile „vânzător sau furnizor”, „consumator” și „contracte încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator”

10

1.2.2.

Clauze contractuale care nu s-au negociat individual [articolul 3 alineatele (1) și (2) din DCA]

13

1.2.3.

Excluderea clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii [articolul 1 alineatul (2) din DCA]

14

1.2.4.

Interacțiunea cu alte reglementări ale UE

15

1.2.5.

Aplicarea DCA în cazul comercianților stabiliți în țări terțe

17

2.

RELAȚIA CU DREPTUL INTERN, INCLUSIV ARMONIZAREA MINIMĂ

17

2.1.

Armonizarea minimă și extinderea domeniului de aplicare (articolele 8 și 8a din DCA), inclusiv rolul instanțelor supreme naționale

18

2.2.

Alte dispoziții de drept intern

19

3.

TESTUL GENERAL PENTRU APRECIEREA CARACTERULUI ABUZIV ȘI CERINȚELE DE TRANSPARENȚĂ

20

3.1.

Generalități privind caracterul abuziv și transparența

20

3.2.

Clauze contractuale care privesc obiectul principal al contractului sau prețul și remunerația [articolul 4 alineatul (2) din DCA]

23

3.2.1.

Clauze contractuale care privesc definirea obiectului principal al contractului

23

3.2.2.

Clauze contractuale care privesc prețul și remunerația

24

3.3.

Cerințe în materie de transparență

25

3.3.1.

Cerințe de transparență în temeiul DCA

25

3.3.2.

Cerințe de transparență care decurg din alte acte ale UE

28

3.4.

Aprecierea caracterului abuziv în temeiul articolului 3 și al articolului 4 alineatul (1) din DCA

29

3.4.1.

Cadrul aprecierii în temeiul articolului 3 alineatul (1) și al articolului 4 alineatul (1)

29

3.4.2.

Relevanța actelor cu putere de lege și semnificația dezechilibrului

31

3.4.3.

Sancțiuni sau consecințe ale neexecutării de către consumator a obligațiilor sale contractuale

32

3.4.4.

Eventualul caracter abuziv al prețului sau al remunerației

33

3.4.5.

Circumstanțele care însoțesc încheierea contractului

33

3.4.6.

Relevanța lipsei de transparență pentru caracterul abuziv al clauzelor contractuale

34

3.4.7.

Rolul anexei menționate la articolul 3 alineatul (3) din DCA

35

4.

CARACTERUL NEOBLIGATORIU AL CLAUZELOR CONTRACTUALE ABUZIVE [ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN DCA]

37

4.1.

Caracterul și rolul articolului 6 alineatul (1) din DCA în ceea ce privește protecția împotriva clauzelor contractuale abuzive

37

4.2.

Efectul juridic al faptului că o clauză „nu creează obligații pentru consumator”

38

4.3.

Consecințele caracterului abuziv al clauzelor contractuale pentru drepturile și obligațiile părților

39

4.3.1.

Principiu: înlăturarea clauzelor contractuale abuzive și interzicerea modificării acestora

39

4.3.2.

Excepție: acoperirea lacunelor din contract pentru a evita nulitatea acestuia

41

4.3.3.

Aplicarea dispozițiilor cu caracter supletiv în alte cazuri

43

4.3.4.

Aplicarea posibilă a unor clauze contractuale abuzive în pofida caracterului abuziv al acestora?

43

4.4.

Restituirea beneficiilor obținute prin clauze contractuale abuzive

43

5.

CĂI DE ATAC ȘI GARANȚII PROCEDURALE PREVĂZUTE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) ȘI LA ARTICOLUL 7 ALINEATUL (1) DIN DCA

44

5.1.

Semnificația articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din DCA și a principiilor echivalenței și efectivității în general

44

5.2.

Principiul examinării ex officio a clauzelor contractuale abuzive

48

5.2.1.

Legătura cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 7 alineatul (1)

48

5.2.2.

Relația cu principiile de procedură civilă

48

5.2.3.

Controlul ex officio și pasivitatea totală a consumatorului

49

5.3.

Obligații care decurg din principiul echivalenței

49

5.3.1.

Controlul ex officio al clauzelor contractuale abuzive

49

5.3.2.

Alte obligații bazate pe principiul echivalenței

50

5.4.

Aprecierea ex officio și eficiența căilor de atac

50

5.4.1.

Testul aplicabil

50

5.4.2.

Factori relevanți pentru eficiența căilor de atac

52

5.5.

Ce implică controlul ex officio?

58

5.5.1.

Obligații fundamentale

58

5.5.2.

Aspecte care trebuie examinate

58

5.5.3.

Disponibilitatea elementelor de drept și de fapt necesare

59

5.5.4.

Concluziile care trebuie stabilite pe baza aprecierii eventualului caracter abuziv

61

5.6.

Implicațiile controlului ex officio și ale principiilor efectivității și echivalenței pentru normele de procedură naționale

61

5.7.

Controlul ex officio al clauzelor contractuale abuzive și proceduri extrajudiciare

62

6.

ACȚIUNI ÎN ÎNCETARE ÎN INTERESUL COLECTIV AL CONSUMATORILOR [ARTICOLUL 7 ALINEATELE (2) ȘI (3) DIN DCA]

63

ANEXA I – Jurisprudența Curții menționată în prezenta comunicare

65

ANEXA II – Prezentarea generală a notificărilor în temeiul articolului 8a din DCA

90

INTRODUCERE

Directiva 93/13/CEE a Consiliului (1) este o directivă bazată pe principii. Aceasta protejează consumatorii împotriva clauzelor abuzive din toate tipurile de contracte încheiate între întreprinderi și consumatori. Prin urmare, este un instrument esențial pentru asigurarea echității pe piața internă.

De la adoptarea sa în urmă cu 26 de ani, DCA a fost interpretată prin numeroase hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „Curtea”), în special prin hotărâri preliminare, în care Curtea a dezvoltat în continuare multe dintre principiile generale prevăzute de DCA. Interpretarea Curții nu se rezumă la criteriile controlului de fond al clauzelor contractuale și la consecințele care ar putea rezulta din caracterul abuziv al acestora, ci are și implicații asupra normelor naționale de procedură, în măsura în care aceste norme sunt relevante pentru protecția eficace împotriva clauzelor contractuale abuzive.

Verificarea adecvării legislației în materie de protecție a consumatorilor și de comercializare din 2017 (2) a inclus o evaluare cuprinzătoare a DCA. În urma acesteia s-a constatat că abordarea bazată pe principii a DCA este eficace și contribuie la un nivel înalt de protecție a consumatorilor. Cu toate acestea, evaluarea a identificat, de asemenea, o anumită lipsă de claritate în ceea ce privește interpretarea directivei în cauză și a aplicării acesteia în ceea ce privește, de exemplu: (i) domeniul de aplicare al exceptărilor pentru clauzele privind prețul și obiectul principal al contractului; (ii) consecințele juridice ale caracterului neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive; și (iii) obligația instanțelor naționale de a-și asuma un rol activ în aplicarea DCA în cazuri individuale. Prin urmare, raportul privind verificarea adecvării a recomandat abordarea acestor probleme prin orientări specifice ale Comisiei.

În acest context, propunerea Comisiei din 11 aprilie 2018 (3) de modificare a diferitelor directive privind protecția consumatorilor este limitată, în ceea ce privește DCA, la propunerea introducerii unei dispoziții privind sancțiunile. În același timp, Comunicarea Comisiei intitulată „Noile avantaje pentru consumatori” din 11 aprilie 2018 (4) a anunțat că Comisia va adopta orientări privind DCA în 2019 pentru a clarifica problemele care au apărut în aplicarea directivei.

Scopul principal al prezentei comunicări de orientare (denumită în continuare „prezenta comunicare”) este de a prezenta, într-un mod structurat, interpretarea furnizată de Curte cu privire la noțiunile și dispozițiile esențiale din DCA, în lumina cauzelor specifice cu care au fost sesizate instanțele statelor membre. Astfel, Comisia ar dori să crească gradul de conștientizare cu privire la această jurisprudență în rândul tuturor părților interesate, cum ar fi consumatorii, întreprinderile, autoritățile statelor membre, inclusiv instanțele naționale, și practicienii din domeniul dreptului, în întreaga UE și, prin urmare, să faciliteze aplicarea sa concretă.

Deși DCA a atins un nivel înalt de protecție a consumatorilor și de armonizare a conceptelor-cheie din domeniul protecției împotriva clauzelor contractuale abuzive pe piața internă, în statele membre există particularități pe care participanții pe piață și practicienii din domeniul dreptului vor trebui să le ia, de asemenea, în considerare. Aceste particularități pot viza un domeniu de aplicare mai larg al normelor naționale care transpun DCA sau pot consta în norme mai detaliate sau mai stricte privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Printre exemple se numără o „listă neagră” de clauze contractuale care sunt considerate ca fiind abuzive în orice situație, listele de clauze contractuale prezumate ca fiind abuzive, examinarea inclusiv a clauzelor contractuale care au fost negociate individual, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale care definesc obiectul principal al contractului sau a caracterului adecvat al prețului sau al remunerației, chiar și în cazul în care aceste clauze sunt transparente. Pot exista, de asemenea, cerințe mai puțin exigente pentru a considera că o clauză contractuală este abuzivă în temeiul dispoziției generale privind caracterul abuziv, de exemplu atunci când transpunerea în dreptul intern nu impune ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie semnificativ sau ca dezechilibrul să fie în contradicție cu cerința de bună-credință. Astfel de norme sunt posibile, în principiu, în temeiul dispoziției privind armonizarea minimă prevăzută la articolul 8 din DCA (5). Anexa II la prezenta comunicare conține o prezentare generală a notificărilor trimise de statele membre în temeiul articolului 8a din DCA (6), care reflectă abaterile de la DCA.

Prezenta comunicare se bazează pe standardul minim prevăzut de DCA și nu poate oferi o imagine completă a aplicării DCA în fiecare stat membru UE în parte sau a hotărârilor instanțelor naționale și a deciziilor altor organisme competente în ceea ce privește examinarea unor clauze contractuale specifice. Pe lângă diferitele surse de informare disponibile în statele membre, în baza de date privind protecția consumatorilor, accesibilă în cadrul portalului e-justiție (7), se găsesc informații privind dispozițiile naționale care transpun DCA și privind jurisprudența și literatura juridică.

Dacă nu se fac alte precizări, articolele menționate în prezenta comunicare sunt articole din DCA. În cazul în care se utilizează termenul „clauză contractuală” sau „clauză”, acesta se referă la „o clauză contractuală care nu s-a negociat individual”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din DCA. În cazul în care citatele din textul DCA sau din hotărârile Curții sunt evidențiate grafic, respectiva evidențiere a fost adăugată de Comisie.

Secțiunea 1 din prezenta comunicare prezintă obiectivele și domeniul de aplicare al DCA, în timp ce secțiunea 2 se referă în special la principiul armonizării minime și la relația cu dreptul intern în general. Secțiunea 3 analizează aprecierea transparenței și a caracterului abuziv sau echitabil al clauzelor contractuale în conformitate cu articolele 3, 4 și 5. Secțiunea 4 explică implicațiile caracterului abuziv al clauzelor contractuale pentru drepturile și obligațiile părților în conformitate cu articolul 6 alineatul (1). Secțiunea 5 prezintă în detaliu cerințele procedurale de examinare a clauzelor contractuale, inclusiv obligația instanțelor naționale de a-și asuma un rol activ în această examinare. În sfârșit, secțiunea 6 analizează unele particularități ale acțiunilor în încetare.

Principiile elaborate de Curte în ceea ce privește garanțiile procedurale din cadrul DCA, inclusiv principiul controlului ex officio, se aplică mutatis mutandis altor dispoziții ale legislației UE privind protecția consumatorilor (8). De asemenea, prezenta comunicare ia în considerare anumite hotărâri referitoare la alte directive privind protecția consumatorilor, în măsura în care acestea sunt relevante și în ceea ce privește DCA.

Deși hotărârile preliminare sunt adresate instanței de trimitere și instanțelor naționale în general, care au obligația de a le aplica în mod direct, acestea privesc toate autoritățile naționale a căror activitate implică abordarea clauzelor contractuale abuzive, inclusiv autoritățile administrative care asigură respectarea dispozițiilor DCA și ministerele responsabile cu propunerea de acte legislative. Este de competența statelor membre să examineze în ce măsură normele și practicile lor respectă DCA, astfel cum a fost interpretată de Curte, și, dacă este cazul, modul în care se poate îmbunătăți conformarea în vederea protejării eficace a consumatorilor împotriva clauzelor contractuale abuzive.

Prezenta comunicare se adresează statelor membre UE și Islandei, Liechtensteinului și Norvegiei în calitate de semnatare ale Acordului privind Spațiul Economic European (9) (SEE). Prin urmare, trimiterile la UE, la Uniune sau la piața unică ar trebui să fie înțelese ca trimiteri la SEE sau la piața SEE. Prezenta comunicare este concepută exclusiv ca document de orientare, textele actelor legislative ale UE fiind singurele cu putere de lege. Orice interpretare cu caracter de autoritate a legislației trebuie să decurgă din textul Directivei 93/13/CEE și direct din deciziile Curții (10) care au fost pronunțate până în prezent și care vor fi pronunțate în viitor. Prezenta comunicare ține seama de hotărârile Curții publicate până la 31 mai 2019 și nu poate aduce atingere evoluțiilor viitoare ale jurisprudenței Curții. Punctele de vedere exprimate în prezenta comunicare nu pot aduce atingere poziției pe care Comisia Europeană ar putea să o adopte în fața Curții. Informațiile cuprinse în prezenta comunicare au caracter general și nu se adresează niciunei persoane sau entități în mod specific. Nici Comisia Europeană, nici orice persoană care acționează în numele Comisiei Europene nu este responsabilă de modul în care ar putea fi utilizate informațiile următoare.

1.   OBIECTIVELE ȘI DOMENIUL DE APLICARE AL DCA

Articolul 1 (1) Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator. (2) Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului. Articolul 2 În sensul prezentei directive: (a) „clauzele abuzive” înseamnă clauzele contractuale definite la articolul 3; (b) „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale; (c) „vânzător sau furnizor” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată. Articolul 3 alineatele (1) și (2) (1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. (2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune. Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune. În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei. Al șaselea considerent întrucât, pentru a facilita instituirea pieței interne și pentru a proteja cetățeanul, în rolul său de consumator, la achiziționarea de bunuri și servicii în temeiul unor contracte care sunt reglementate de legislația unui alt stat membru decât statul său membru, este esențial să se elimine clauzele abuzive în aceste contracte; Al nouălea considerent întrucât, în conformitate cu principiul prevăzut sub titlul „Protejarea intereselor economice ale consumatorilor”, astfel cum este enunțat în programele în cauză: „persoanele care achiziționează bunuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către vânzător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor de adeziune și împotriva excluderii abuzive a unor drepturi esențiale din contracte”; Al zecelea considerent întrucât se poate obține o protecție mai eficace a consumatorului prin adoptarea unor norme de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive; întrucât aceste norme ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între vânzători sau furnizori și consumatori; întrucât, prin urmare, trebuie excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive, inter alia, contractele de muncă, contractele privind drepturile de succesiune, contractele privind drepturi care intră sub incidența Codului familiei și contractele privind înființarea sau organizarea companiilor sau acordurile de parteneriat; Al unsprezecelea considerent întrucât consumatorul trebuie să beneficieze de aceeași protecție în temeiul contractelor încheiate verbal și în scris, indiferent, în al doilea caz, dacă clauzele contractuale sunt cuprinse într-unul sau mai multe documente; Al treisprezecelea considerent […] întrucât, în această privință, formularea „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri;

1.1.   Obiectivele DCA

DCA urmărește apropierea legislațiilor naționale în vederea creșterii nivelului de protecție a consumatorilor împotriva clauzelor abuzive, care nu sunt negociate individual, din contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.

Prin urmare, DCA are un dublu obiectiv, urmărind:

—	să asigure o protecție eficace a consumatorilor – care, în general, se află în poziție de inferioritate față de vânzător sau furnizor – împotriva clauzelor contractuale abuzive care sunt utilizate de vânzători sau furnizori și care nu au fost negociate individual; și

—	să contribuie la realizarea pieței interne prin armonizarea minimă a normelor naționale care urmăresc această protecție.

Curtea (11) a subliniat rolul DCA în legătură cu obiectivele generale ale UE atunci când a afirmat următoarele:

„[…] [t]rebuie arătat în plus că, potrivit jurisprudenței Curții, această directivă, în ansamblul său, constituie, potrivit articolului 3 alineatul (1) litera (t) CE, o măsură indispensabilă pentru aducerea la îndeplinire a misiunilor încredințate Comunității Europene și, în particular, pentru creșterea nivelului și a calității vieții în ansamblul acesteia din urmă […] (12).”

În această privință, Curtea a calificat în mod repetat protecția prevăzută de DCA ca fiind de „interes public” (13). În conformitate cu articolul 114 din Tratatul privind funcționarea UE (TFUE) (14), temeiul juridic al DCA, precum și cu articolul 169 din TFUE și articolul 38 din Carta drepturilor fundamentale a UE (15), DCA prevede un nivel înalt de protecție a consumatorilor.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții (16), sistemul de protecție instituit de Directiva 93/13/CEE se bazează pe

„[…] [ideea] […] că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora […].”

Prin urmare, DCA vizează abordarea situațiilor de inegalitate a părților în ceea ce privește clauzele contractuale, inegalitate care poate fi generată de o asimetrie a informației sau a competențelor tehnice (17) ori de puterea de negociere (18) în ceea ce privește clauzele contractuale.

În special, prin caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive în sensul articolului 6 alineatul (1), DCA urmărește să creeze un echilibru real (19) între părțile la contract, eliminând dezechilibrul creat de clauzele contractuale abuzive (20), pentru a compensa situația de inferioritate a consumatorilor (21).

Mai mult, DCA urmărește să descurajeze vânzătorii sau furnizorii de la a utiliza clauze abuzive în viitor (22). Comisia reamintește că, în raportul său din 2000 (23) privind punerea în aplicare a DCA, a subliniat efectele nocive ale utilizării clauzelor contractuale abuzive asupra ordinii juridice și economice a UE în ansamblul său și a subliniat importanța DCA dincolo de protecția consumatorilor individuali direct afectați de clauzele contractuale abuzive.

1.2.   Domeniul de aplicare al DCA

1.2.1.   Noțiunile „vânzător sau furnizor”, „consumator” și „contracte încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator”

Astfel cum se prevede la articolul 1 alineatul (1) din DCA, DCA se aplică „[contractelor] încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator”.

Pentru ca un contract să intre sub incidența DCA, este necesar să se stabilească faptul că o parte la contract este un vânzător sau furnizor, astfel cum este definit la articolul 2 litera (c), iar cealaltă parte este un consumator (24), în sensul articolului 2 litera (b). Acest lucru nu aduce atingere faptului că statele membre pot, a priori, să extindă domeniul de aplicare al normelor naționale care transpun DCA și la alte contracte, aplicând această directivă, de exemplu, și contractelor încheiate între doi vânzători sau furnizori sau între doi consumatori.

1.2.1.1.   Definițiile termenilor „vânzător sau furnizor” și „consumator”

În timp ce, în conformitate cu articolul 2 litera (b), consumatorii trebuie să fie persoane fizice, la articolul 2 litera (c) se stabilește că un vânzător sau furnizor poate fi o persoană fizică sau juridică.

Pentru a stabili dacă o anumită persoană este un vânzător sau furnizor sau un consumator, este important să se analizeze echilibrul de putere dintre părți în ceea ce privește contractul în cauză. Factorii tipici sunt asimetria informațiilor, a cunoștințelor și a expertizei sau a puterii de negociere. Noțiunile de „vânzător sau furnizor” și de „consumator” sunt concepte funcționale bazate pe rolurile părților în ceea ce privește contractul în cauză. În același timp, noțiunea de „consumator” este obiectivă și reflectă situația de inferioritate în care se află de obicei cealaltă parte la contract decât vânzătorul sau furnizorul, ceea ce înseamnă că cunoștințele și experiența superioare ale unui anumit consumator nu descalifică această persoană din calitatea de „consumator” în sensul DCA (25).

Curtea a explicat această abordare funcțională după cum urmează (26):

„53 Prin urmare, Directiva 93/13 definește contractele cărora li se aplică în funcție de calitatea contractanților, după cum aceștia acționează sau nu acționează în scopuri legate de activitatea lor profesională […] (27).” „55 Rezultă de aici că noțiunea «profesionist» [vânzător sau furnizor], în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 93/13, este o noțiune funcțională, care presupune aprecierea faptului dacă raportul contractual se înscrie în cadrul activităților desfășurate de o persoană cu titlu profesional […] (28).”

Pentru a stabili dacă o persoană fizică care desfășoară o activitate profesională este un vânzător sau furnizor ori un consumator, este important să se stabilească dacă contractul în cauză are sau nu ca obiect o astfel de activitate.

În pofida anumitor variațiuni ale termenului „vânzător sau furnizor” în diferitele versiuni lingvistice (29) ale articolului 2 litera (c) din DCA, această noțiune trebuie interpretată uniform (30) și în lumina obiectivelor directivei (31). Aceasta înseamnă că terminologia mai strictă utilizată în anumite versiuni lingvistice ale DCA și în normele naționale de transpunere nu poate restrânge tipurile de contracte reglementate de DCA și, prin urmare, domeniul protecției garantate de aceasta (32). În fapt, noțiunea de „vânzător sau furnizor” de la articolul 2 litera (c) va trebui interpretată în același mod ca și termenul „comerciant” din alte directive privind protecția consumatorilor, iar jurisprudența referitoare la termenii „comerciant” și „consumator” utilizați în alte directive este, în principiu, relevantă și pentru DCA (33).

Curtea (34) a precizat că definiția „vânzătorului sau furnizorului” de la articolul 2 litera (c) trebuie interpretată în sens larg:

„47 Potrivit articolului 2 litera (c) din Directiva 93/13, noțiunea «profesionist» [vânzător sau furnizor] este definită ca vizând orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată. 48 Din însuși textul acestei dispoziții rezultă că legiuitorul Uniunii a înțeles să consacre o accepțiune largă a noțiunii «profesionist» [vânzător sau furnizor][…] (35).”

Prin urmare, orice persoană fizică sau juridică este un vânzător sau furnizor atunci când contractul se referă la activitatea sa profesională, inclusiv în cazul în care activitatea este de natură publică sau în interes public (36) ori are statut de drept public (37). Organizațiile sau organismele care urmăresc o sarcină de interes public sau scopuri caritabile sau de asigurare a eticii vor fi calificate drept vânzători sau furnizori în ceea ce privește contractele având ca obiect vânzarea de produse sau de servicii de orice fel către consumatori. În acest sens, este irelevant faptul că o activitate este desfășurată „cu scop lucrativ” sau nu. Potrivit Curții (38),

„rezultă că articolul 2 litera (c) din Directiva 93/13 nu exclude din domeniul său de aplicare nici entitățile care îndeplinesc o misiune de interes general, nici pe cele care au un statut de drept public […] (39). În plus, […] în măsura în care misiunile cu caracter public și de interes general sunt adesea efectuate fără scop lucrativ, faptul că un organism este sau nu este cu scop lucrativ este irelevant pentru definiția noțiunii «profesionist» [vânzător sau furnizor] în sensul acestei dispoziții.”

Aceasta înseamnă, de exemplu, că și contractele privind serviciile de sănătate și de îngrijire intră, în principiu, în domeniul de aplicare al noțiunii în cauză, indiferent de natura juridică a furnizorului.

Curtea a precizat, de asemenea, că, pentru ca o persoană să fie considerată „vânzător sau furnizor”, nu este necesar ca un contract să reflecte activitatea principală a acestei persoane, putând să aibă ca obiect o activitate complementară sau accesorie (40). Prin urmare, un împrumut oferit de o societate angajaților săi (41) sau un împrumut acordat unui student de către o instituție de învățământ (42) poate intra în domeniul de aplicare al noțiunii în cauză.

Pe scurt, calificarea unei persoane drept „vânzător sau furnizor” sau drept „consumator” trebuie să fie evaluată de la caz la caz, în funcție de contractul specific în cauză, ținând seama de natura și scopul contractului în cauză și de faptul că DCA urmărește protecția consumatorilor în calitatea acestora de parte contractuală aflată în general într-o poziție de inferioritate.

Aceasta înseamnă, de asemenea, că o persoană fizică dată poate fi „vânzător sau furnizor” în raport cu anumite contracte, de exemplu un avocat în legătură cu un contract de prestare de servicii juridice (43), respectiv „consumator” în legătură cu alte contracte, de exemplu un împrumut contractat în scopuri private (44). În acest sens, Curtea (45) a stabilit următoarele:

Într-un asemenea caz, chiar dacă s-ar considera că un avocat dispune de un nivel ridicat de competențe tehnice […] (46), aceasta nu ar permite să se prezume că nu este o parte defavorizată în raport cu un vânzător sau furnizor. […] situația de inferioritate a consumatorului față de vânzător sau furnizor pe care urmărește să o remedieze sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 privește atât nivelul de informare al consumatorului, cât și puterea sa de negociere în prezența unor condiții redactate în prealabil de vânzător sau furnizor și asupra conținutului cărora acest consumator nu poate exercita o influență.

În plus, o persoană fizică care acționează, în temeiul unui contract accesoriu, ca garant al unui contract încheiat între două entități comerciale trebuie considerată consumator atunci când persoana respectivă acționează în scopuri care nu intră în cadrul activității sale profesionale și nu are un raport de natură funcțională cu societatea împrumutată. Raportul de natură funcțională poate consta, de exemplu, în funcția de administrator al societății respective sau în deținerea unei participații care nu este neglijabilă la capitalul social al acesteia (47).

1.2.1.2.   Contracte încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator

Odată ce există un vânzător sau furnizor, pe de o parte, și un consumator, pe de altă parte, contractul este considerat ca intrând în domeniul de aplicare al DCA, astfel cum se arată la al zecelea considerent a doua teză. Al zecelea considerent clarifică faptul că DCA se aplică tuturor contractelor încheiate între vânzători sau furnizori și consumatori.

Aceasta implică faptul că DCA se aplică tuturor contractelor având ca obiect achiziționarea de bunuri și prestarea de servicii, iar Curtea a precizat că DCA este aplicabilă „în toate sectoarele de activitate economică” (48).

Al zecelea considerent explică în continuare că „trebuie excluse” din domeniul de aplicare al DCA, inter alia, contractele de muncă, contractele privind drepturile de succesiune, contractele privind drepturi care intră sub incidența Codului familiei și contractele privind înființarea sau organizarea companiilor sau acordurile de parteneriat (49). Fiind limitări ale domeniului de aplicare al directivei, aceste exemple (50) vor trebui interpretate în mod strict (51).

DCA nu impune furnizarea unei contraprestații bănești pentru un produs sau serviciu ca cerință pentru stabilirea calității de consumator. Curtea nu a considerat necesar să existe o contraprestație bănească. De exemplu, Curtea (52) a stabilit că persoanele fizice care oferă o garanție pentru un împrumut contractat de o altă parte pot fi protejate în temeiul DCA chiar dacă contractul de fideiusiune nu prevede nicio contraprestație bănească pentru un serviciu specific. Prin urmare, și contractele dintre consumatori și furnizorii de servicii de platformă de comunicare socială trebuie să fie considerate ca intrând în domeniul de aplicare al DCA, indiferent dacă consumatorii trebuie să plătească anumite sume de bani sau dacă contraprestațiile pentru servicii constau în conținut generat de consumatori și creare de profiluri (53).

În cazul în care un contract accesoriu, de exemplu un contract de fideiusiune, este încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, acest contract intră în domeniul de aplicare al DCA, chiar dacă contractul principal, de exemplu un contract de împrumut, este încheiat între două societăți comerciale și, prin urmare, nu intră în acest domeniu de aplicare (54).

Curtea s-a pronunțat într-un număr limitat de cauze specifice în care instanțele naționale au avut îndoieli cu privire la clasificarea unui anumit contract și a clarificat că următoarele tipuri de contracte intră în domeniul de aplicare al DCA:

—	contracte de închiriere de locuințe încheiate între un particular care acționează în scop privat, pe de o parte, și un comerciant specializat în domeniul imobiliar, pe de altă parte (55);

—	contracte de prestare a unor servicii juridice (56);

—	un contract de credit ipotecar încheiat de un avocat în scopuri private (57);

—	un contract încheiat de o instituție de învățământ liberă, prin care aceasta acordă facilități de plată a unor sume datorate de una dintre studentele sale cu titlu de taxe de înscriere și de cheltuieli legate de o călătorie de studii (58);

—

un contract de garanție imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică și o instituție de credit în vederea garantării obligațiilor pe care o societate comercială le-a contractat față de instituția respectivă în temeiul unui contract de credit în cazul în care garantul a acționat în scopuri care nu intră în cadrul activității sale profesionale și nu are un raport de natură funcțională cu societatea menționată (59);

—	un credit imobiliar acordat de un angajator salariatului său și soțului/soției acestuia în scopuri private (60).

1.2.2.   Clauze contractuale care nu s-au negociat individual [articolul 3 alineatele (1) și (2) din DCA] (61)

În temeiul articolului 2 litera (a) coroborat cu articolul 3 alineatul (1), numai clauzele contractuale care nu s-au negociat individual intră în domeniul de aplicare al DCA. Articolul 3 alineatul (2) conține anumite prezumții și dispoziții cu privire la sarcina probei necesară pentru a stabili dacă o anumită clauză contractuală s-a negociat individual sau nu. Împreună cu al nouălea și al unsprezecelea considerent, articolul 3 alineatul (2) oferă, de asemenea, exemple privind tipul de clauze contractuale care intră în domeniul de aplicare al noțiunii. De obicei, dar nu în mod exclusiv, clauzele contractuale „standard” (62), „standardizate” (63) sau „de adeziune” (64), incluse adesea în așa-numitele „termene și condiții”, intră în domeniul de aplicare al noțiunii.

Nu sunt decisive forma în care sunt stabilite clauzele, de exemplu dacă sunt tipărite, publicate online sau offline, dacă sunt scrise sau verbale (65), modul în care a fost încheiat contractul, de exemplu în cadru privat sau sub forma unui act notarial, partea contractului în care sunt incluse clauzele sau faptul că acestea sunt stabilite în unul sau mai multe documente. Ceea ce este important este faptul că aceste clauze contribuie la definirea drepturilor și obligațiilor părților și că nu au avut loc negocieri individuale cu privire la clauza (clauzele) în cauză.

Instanțelor naționalele revine obligația de a stabili, pe baza faptelor din speță, dacă au avut loc negocieri individuale cu privire la o anumită clauză contractuală. În conformitate cu articolul 3 alineatul (2) primul paragraf, în cazul în care o clauză contractuală a fost redactată „în prealabil”, de exemplu în cazul unui „contract de adeziune”, clauza respectivă „se consideră întotdeauna [ca fiind] o clauză [care] nu s-a negociat individual”. Articolul 3 alineatul (2) al treilea paragraf prevede că, în cazul în care un vânzător sau furnizor consideră că s-a negociat individual „o clauză standard”, sarcina probei îi revine vânzătorului sau furnizorului în cauză. În conformitate cu articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf, în cazul în care anumite aspecte ale unei clauze sau o clauză specifică s-au negociat individual, acest lucru nu înseamnă că celelalte clauze contractuale s-au negociat individual. Semnătura consumatorului la sfârșitul contractului sau pentru a confirma clauze individuale nu indică cu certitudine faptul că clauzele contractuale s-au negociat individual.

Curtea ar putea oferi orientări suplimentare cu privire la acest criteriu și la noțiunea de „negociere” (66).

Atunci când prezenta comunicare folosește termenii „clauze contractuale abuzive” sau „clauze contractuale”, aceștia se referă la „clauze contractuale care nu s-au negociat individual”, chiar dacă nu se repetă cuvintele „care nu s-au negociat individual”. Acest lucru nu aduce atingere faptului că, în anumite state membre, protecția garantată de DCA se aplică și clauzelor contractuale negociate individual (67).

1.2.3.   Excluderea clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii [articolul 1 alineatul (2) din DCA]

În conformitate cu articolul 1 alineatul (2), dispozițiile DCA nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Uniunea sunt părți. Curtea (68) a subliniat că, cu titlu de excepție de la protecția preconizată a consumatorilor împotriva clauzelor contractuale abuzive, articolul 1 alineatul (2) trebuie interpretat în mod strict:

„[…] o instanță națională trebuie să țină seama de faptul că, având în vedere în special obiectivul directivei respective, mai precis protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de profesioniști cu aceștia din urmă, excepția instituită la articolul 1 alineatul (2) din aceeași directivă este de strictă interpretare […] (69).”

Pentru a exclude examinarea în temeiul DCA, trebuie să se determine că o clauză contractuală reflectă un act cu putere de lege sau o normă administrativă obligatorie.

În sensul articolului 1 alineatul (2) și în conformitate cu al treisprezecelea considerent, o dispoziție este obligatorie dacă:

—	se aplică părților contractante independent de alegerea acestora;

—	dar și în cazul în care are caracter supletiv și, prin urmare, este aplicabilă din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit al părților contractante (70).

În aceste cauze, excluderea din domeniul de aplicare al DCA este justificată de faptul că

„[…], în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte (71).”

Aceasta se aplică, în principiu, și în cazul în care o dispoziție obligatorie este adoptată ulterior încheierii contractului și impune un acord care înlocuiește o clauză contractuală abuzivă (72).

În același timp, excepția prevăzută la articolul 1 alineatul (2) trebuie să se limiteze strict la problema reglementată de respectivele norme obligatorii (73). În plus, normele obligatorii de drept intern care se aplică anumitor grupuri de clienți nu constituie norme obligatorii în sensul articolului 1 alineatul (2) din DCA în măsura în care o clauză contractuală le face aplicabile și altor clienți (74).

Curtea (75) a precizat că excepția de la articolul 1 alineatul (2) nu se aplică atunci când normele naționale oferă părților opțiuni diferite, de exemplu, de stabilire a instanței competente.

Curtea ar putea oferi orientări suplimentare cu privire la articolul 1 alineatul (2) în hotărârile pe care le va pronunța în urma a trei cereri de decizie preliminară în cauze aflate pe rolul său la data adoptării prezentei comunicări (76).

În plus, articolul 1 alineatul (2) din DCA exclude din domeniul de aplicare al DCA dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Uniunea sunt părți, evidențiind în mod specific convențiile internaționale în domeniul transportului (77).

1.2.4.   Interacțiunea cu alte reglementări ale UE

DCA se aplică contractelor încheiate între vânzători sau furnizori și consumatori în toate sectoarele de activitate economică (78). Prin urmare, un contract dat poate fi reglementat și de alte dispoziții din dreptul UE, inclusiv de alte norme privind protecția consumatorilor, în funcție de tipul de contract în cauză. Alte norme relevante, care se pot aplica în paralel, ar putea fi normele orizontale referitoare la informațiile precontractuale și dreptul de retragere prevăzute de Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor (79) sau normele referitoare la practicile comerciale neloiale din Directiva 2005/29/CE (80). În mod similar, în plus față de DCA, se pot aplica norme referitoare la tipuri specifice de contracte, de exemplu cele prevăzute de: Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori (81), Directiva 2008/122/CE (82) privind protecția consumatorilor în ceea ce privește anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, precum și la contractele de revânzare și de schimb, Directiva 2014/17/UE (83) privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale, Directiva (UE) 2015/2302 (84) privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate și Directiva (UE) 2018/1972 (85) de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice, Regulamentul (CE) nr. 1008/2008 (86) privind serviciile aeriene, Directiva 2009/72/CE (87) privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE sau Directiva 2009/73/CE (88) privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE (89). Situațiilor care implică clauze contractuale abuzive li se pot aplica, în plus, norme în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, de exemplu cu privire la legea aplicabilă (90) și la competența judiciară (91), și norme procedurale, cum ar fi cele aplicabile cererilor cu valoare redusă (92) sau somației europene de plată (93).

Unele acte legislative sectoriale clarifică în mod explicit faptul că nu aduc atingere DCA. Printre exemple se numără Directiva 2009/72/CE (94), Directiva 2009/73/CE (95), Directiva 2014/17/UE (96) și Directiva (UE) 2018/1972 (97).

În temeiul articolului 1 alineatul (2) din DCA, care este analizat în secțiunea 1.2.3, clauzele contractuale care reflectă dispoziții obligatorii, inclusiv cele prevăzute de legislația sectorială sau dispozițiile convențiilor internaționale, sunt excluse din domeniul de aplicare al DCA.

Altfel, în cazul în care reglementarea sectorială a fost adoptată după adoptarea DCA, trebuie să se considere că aceasta poate exclude aplicarea DCA doar dacă prevede acest lucru în mod explicit (98). Întrucât, de obicei, nu se întâmplă astfel (99), DCA se va aplica, în general, pe lângă normele sectoriale specifice.

În cazul în care se aplică și alte dispoziții ale UE pe lângă DCA, se va prefera, în general, o interpretare care să păstreze, în măsura posibilului, efectul util al DCA și al unei eventuale dispoziții contradictorii. De exemplu, normele de procedură nu ar trebui să submineze efectivitatea protecției împotriva clauzelor contractuale abuzive garantată de DCA.

Este posibil să fie necesară și luarea în considerare a altor dispoziții ale UE atunci când se apreciază transparența și caracterul abuziv al clauzelor contractuale în temeiul DCA. De exemplu, faptul că un vânzător sau furnizor a recurs la practici comerciale neloiale în sensul Directivei 2005/29/CE (100) reprezintă un element pe care se poate baza aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale individuale (101). În același timp, o asemenea constatare nu are efecte directe în ceea ce privește evaluarea, în raport cu articolul 6 alineatul (1) din DCA, a validității contractului (102).

Relația dintre normele sectoriale și DCA, în special în ceea ce privește cerințele referitoare la transparență/informațiile precontractuale (103) sau la conținutul obligatoriu al contractelor (104), este analizată mai jos, în secțiunea 3.3.2.

1.2.5.   Aplicarea DCA în cazul comercianților stabiliți în țări terțe

În principiu, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (105) (Roma I) stabilește dacă DCA este aplicabilă unui contract încheiat între un consumator domiciliat într-un stat membru al UE și un comerciant sau un profesionist din afara UE și din afara SEE (106).

Articolul 6 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Roma I prevede următoarele:

(1) Fără a aduce atingere articolelor 5 și 7, contractul încheiat de o persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca străin de activitatea profesională a acestuia („consumatorul”) cu o altă persoană, care acționează în exercitarea activității sale profesionale („profesionistul”) este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită consumatorul, cu condiția ca profesionistul: (a) să își desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul; sau (b) prin orice mijloace, să-și direcționeze activitățile către țara în cauză sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză, și ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective. (2) Fără a aduce atingere alineatului (1), părțile pot alege legea aplicabilă unui contract care îndeplinește cerințele prevăzute la alineatul (1), în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu alineatul (1).

Prin urmare, ori de câte ori un profesionist (adică un comerciant sau un „vânzător sau furnizor”) dintr-o țară terță desfășoară o activitate într-un stat membru sau își direcționează activitățile către consumatori care își au reședința obișnuită într-un stat membru, acești consumatori beneficiază de protecția garantată de DCA și de normele de protecție a consumatorului din statul membru respectiv. Acest lucru se aplică chiar și în cazul în care părțile aleg legea țării terțe ca lege aplicabilă. Cu toate acestea, articolul 5 din Regulamentul Roma I conține norme speciale pentru contractele de transport.

În plus, articolul 6 alineatul (2) din DCA prevede următoarele:

Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că consumatorul nu își pierde protecția acordată prin această directivă datorită alegerii legislației unui stat nemembru ca legislație aplicabilă contractului, în cazul în care acesta din urmă are o strânsă legătură cu teritoriul statelor membre.

Această dispoziție poate acorda protecție suplimentară consumatorului, deoarece se aplică în toate cazurile în care este aleasă legislația unei țări terțe, dar există o legătură strânsă cu un stat membru. Condițiile aplicării sale sunt, așadar, mai extinse decât cele prevăzute la articolul 6 din Regulamentul Roma I.

În plus, Curtea a statuat (107) că, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din DCA, o clauză contractuală potrivit căreia legea statului membru în care se află sediul vânzătorului sau furnizorului reglementează contractul cu un consumator este abuzivă dacă nu precizează în mod neechivoc că consumatorii beneficiază, de asemenea, în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Regulamentul Roma I, de protecția asigurată de dispozițiile obligatorii în materie de protecție a consumatorului aplicabile în țara în care își au reședința obișnuită. În lipsa acestei precizări, clauza în cauză poate induce în eroare consumatorul, dându-i impresia greșită că doar legea aleasă se aplică contractului. Aceeași logică trebuie aplicată atunci când legea unui stat terț este aleasă pe baza unei clauze contractuale în sensul articolului 3 alineatul (1) din DCA (108).

2.   RELAȚIA CU DREPTUL INTERN, INCLUSIV ARMONIZAREA MINIMĂ

Articolul 8 din DCA Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție. Articolul 8a din DCA (109) (1) În cazul în care un stat membru adoptă dispoziții în conformitate cu articolul 8, acesta informează Comisia în legătură cu aceasta, precum și în legătură cu orice modificare ulterioară, în special în cazul în care respectivele dispoziții: — extind testarea caracterului abuziv la clauzele contractuale negociate individual sau la caracterul adecvat al prețului sau remunerației; sau — conțin liste de termeni contractuali care vor fi considerați neechitabili. (2) Comisia se asigură că informațiile menționate la alineatul (1) sunt ușor accesibile consumatorilor și comercianților, printre altele pe un site internet dedicat. (3) Comisia transmite celorlalte state membre și Parlamentului European informațiile menționate la alineatul (1). Comisia consultă părțile interesate cu privire la informațiile respective. Al șaptesprezecelea considerent întrucât, în sensul prezentei directive, lista clauzelor anexată poate avea doar o valoare orientativă și, datorită caracterului minimal al prezentei directive, domeniul de aplicare al acestor clauze poate fi extins sau restrâns de către statele membre în cadrul legislației lor interne;

DCA și dreptul intern interacționează în diferite moduri. Există:

—	dispoziții care transpun DCA în dreptul intern, inclusiv dispoziții care extind domeniul de aplicare sau prevăd cerințe mai stricte; și

—	dispoziții de drept intern, de natură materială sau procedurală, care abordează aspecte suplimentare, dar care trebuie luate în considerare atunci când instanțele judecătorești trebuie să se pronunțe asupra cauzelor care implică clauze contractuale abuzive.

2.1.   Armonizarea minimă și extinderea domeniului de aplicare (articolele 8 și 8a din DCA), inclusiv rolul instanțelor supreme naționale

În temeiul articolului 8, statele membre pot asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor decât cel prevăzut de DCA (110). Articolul 8a din DCA (111) obligă statele membre să notifice normele naționale care conțin standarde mai stricte sau extind domeniul de aplicare al normelor naționale de transpunere a DCA (112).

De exemplu, statele membre pot aplica normele naționale care transpun DCA și clauzelor contractuale negociate individual (113) sau relațiilor între întreprinderi ori tranzacțiilor între consumatori (114).

Statele membre pot, de asemenea, să facă normele în cauză mai stricte, în special prin aplicarea unui prag mai puțin exigent la evaluarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Statele membre pot, de exemplu, să adopte o „listă neagră” a clauzelor contractuale care sunt considerate abuzive în orice situație, fără a necesita o evaluare de la caz la caz în cadrul testului general privind caracterul abuziv prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din DCA și/sau diverse tipuri de „liste gri” (115). În secțiunea 3.4.7 se oferă informații suplimentare privind anexa la DCA.

Dreptul intern poate prevedea, de asemenea, că lipsa de transparență poate conduce direct la nulitatea clauzelor contractuale, fără a fi necesară aplicarea testului privind caracterul abuziv în temeiul articolului 3 alineatul (1) (116).

Curtea a clarificat (117), de asemenea, că, având în vedere articolul 8, statele membre nu au obligația de a impune, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) (118), ca definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului și al remunerației să poată fi apreciate numai dacă clauzele relevante nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Curtea a confirmat (119) că jurisprudența instanțelor supreme naționale nu intră sub incidența măsurilor naționale mai stricte în temeiul articolului 8. Cu toate acestea, în cazul în care instanțele supreme naționale elaborează anumite criterii de apreciere a caracterului abuziv al clauzelor contractuale, pe care instanțele de grad inferior trebuie să le respecte de facto dacă nu doresc să li se anuleze hotărârile sau care pot avea chiar un caracter obligatoriu formal pentru aceste instanțe de grad inferior, acest lucru este, în principiu, compatibil cu DCA. Cu toate acestea, criteriile utilizate de instanțele supreme naționale trebuie să respecte jurisprudența Curții și nu trebuie să împiedice instanța competentă să ofere consumatorilor o cale de atac eficientă pentru a-și proteja drepturile sau să adreseze o întrebare preliminară Curții (120).

2.2.   Alte dispoziții de drept intern

Printre alte norme naționale care se pot aplica în cazurile care implică clauze contractuale abuzive se numără dispozițiile generale ale dreptului contractelor, în special cele privind încheierea și valabilitatea contractelor, precum și normele de procedură pentru acțiunile introduse în fața instanțelor naționale. Astfel de chestiuni nu sunt reglementate în mod specific de DCA, dar pot avea un impact semnificativ asupra aplicării acesteia.

De exemplu, deși se aplică examinării clauzelor contractuale individuale incluse într-un contract de tip întreprindere-consumator, DCA nu reglementează propriu-zis valabilitatea contractelor în ansamblu. Cu toate acestea, este posibil ca, în conformitate cu dreptul național al contractelor, caracterul abuziv al uneia sau mai multor clauze contractuale să conducă la nulitatea contractului în ansamblul său, de exemplu atunci când contractul nu poate fi executat fără prevederile privind obligațiile esențiale ale părților. Această posibilitate este prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din DCA și este analizată în secțiunea 4.

În plus, există norme de drept intern care pot prevedea nulitatea contractului în ansamblul său, de exemplu în cazul în care acesta încalcă o interdicție legală, prevede rate excesive ale dobânzilor (practici de cămătărie) sau contravine în alt mod bunelor moravuri. Mai mult, în conformitate cu dreptul intern, consumatorii pot să evite contractele a căror încheiere se bazează pe un comportament fraudulos sau agresiv al vânzătorului sau furnizorului, care poate corespunde unor practici comerciale înșelătoare, agresive sau inechitabile în alt mod în sensul Directivei 2005/29/CE (121).

Dacă aceste cazuri coincid cu prezența unor clauze contractuale abuzive, în mod normal DCA nu va aduce atingere normelor naționale în cauză, cu condiția ca aceste norme să nu submineze eficacitatea DCA, în special a articolului 6 alineatul (1) (122). Curtea (123) a subliniat că, în principiu, normele privind nulitatea contractelor trebuie luate în considerare în conformitate cu logica lor proprie (124) și că, în cazul în care coincid cu clauzele contractuale abuzive, respectivele norme sunt acceptabile în temeiul articolului 8 din DCA în măsura în care conduc la rezultate mai favorabile pentru consumatori decât protecția minimă impusă de DCA (125).

Trebuie subliniat că, în cadrul domeniului său de aplicare, dreptul UE are prioritate față de dreptul intern și că autoritățile naționale, inclusiv instanțele judecătorești, au obligația de a interpreta dreptul intern, în măsura posibilului, în conformitate cu dreptul UE, pentru a asigura eficacitatea acestuia. Potrivit Curții (126),

„[…] trebuie să se amintească […] că o instanță națională sesizată cu un litigiu exclusiv între particulari este obligată, atunci când aplică dispozițiile de drept intern, să ia în considerare totalitatea normelor dreptului național și să le interpreteze, în măsura posibilului, în lumina textului, precum și a finalității directivei aplicabile în materie, în vederea identificării unei soluții conforme cu obiectivul urmărit de aceasta […] (127).”

În cazul în care dreptul intern, incluzând normele de procedură, nu poate fi interpretat în conformitate cu dreptul UE, instanțele naționale trebuie să înlăture aceste reglementări și să se bazeze direct pe dreptul Uniunii (128). Curtea (129) a confirmat că instanțele naționale au obligația de a asigura efectul deplin al DCA, refuzând să aplice, dacă este necesar, din oficiu, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară. Prin urmare, nu este necesar ca instanțele să solicite sau să aștepte anularea unei astfel de dispoziții prin mijloace legislative sau prin alte mijloace constituționale. Aici se includ cazurile în care dreptul intern nu prevede examinarea ex officio a clauzelor contractuale abuzive sau chiar o împiedică, deși această examinare este impusă de DCA (130), sau în cazul în care dreptul intern încalcă în alt mod DCA sau principiile echivalenței sau efectivității (131).

În același timp, statele membre au obligația de a modifica normele care nu respectă DCA, inclusiv în cazurile în care există o incertitudine cu privire la interpretarea acestora (132).

3.   TESTUL GENERAL PENTRU APRECIEREA CARACTERULUI ABUZIV ȘI CERINȚELE DE TRANSPARENȚĂ

3.1.   Generalități privind caracterul abuziv și transparența

Articolul 3 alineatele (1) și (3) (1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. […] (3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. Articolul 4 (1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. (2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Articolul 5 În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2). Al șaisprezecelea considerent […] întrucât, la aprecierea bunei-credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună-credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama; Al douăzecilea considerent întrucât contractele ar trebui redactate într-un limbaj clar și inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele și, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator; Punctul 1 litera (i) din anexa la DCA, menționată la articolul 3 alineatul (3) 1. Clauzele care au ca obiect sau ca efect: […] (i) angajarea irevocabilă a consumatorului prin clauze cu care acesta nu a putut să se familiarizeze înainte de încheierea contractului; (j) autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract;

Articolul 3 alineatul (1) conține testul general pe baza căruia trebuie să se aprecieze caracterul abuziv al clauzelor contractuale utilizate de vânzători sau furnizori. Acest test general trebuie să se reflecte în normele statelor membre și trebuie să fie aplicat de autoritățile acestora, de la caz la caz, atunci când examinează clauzele individuale.

Pe lângă testul general prevăzut la articolul 3 alineatul (1), articolul 3 alineatul (3) face trimitere la o anexă care conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor contractuale care pot fi considerate abuzive (133).

Mai mult, DCA conține cerințe de transparență pentru vânzătorii sau furnizorii care nu utilizează clauze contractuale negociate individual. Acestea sunt exprimate în normele potrivit cărora clauzele contractuale trebuie să fie (redactate) într-un limbaj clar și inteligibil [articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din DCA] și în cerința potrivit căreia consumatorii trebuie să aibă posibilitatea de a se familiariza cu clauzele contractuale înainte de încheierea contractului (punctul 1 litera (i) din anexă și al douăzecilea considerent).

În conformitate cu DCA, cerințele de transparență au trei funcții:

— Potrivit articolului 5 a doua teză, clauzele contractuale care nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil trebuie interpretate în favoarea consumatorului (134). — În conformitate cu articolul 4 alineatul (2), obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului și al remunerației stabilite în contract fac obiectul unei aprecieri în temeiul articolului 3 alineatul (1) numai în măsura în care aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil (135). — Neîndeplinirea cerințelor de transparență poate constitui un element al aprecierii caracterului abuziv al unei anumite clauze contractuale (136) și poate chiar să indice caracterul abuziv (137).

Curtea a furnizat orientări atât în ceea ce privește cerințele de transparență care trebuie îndeplinite de vânzători sau furnizori, cât și criteriile pentru testul general de apreciere a caracterului abuziv. În secțiunea 3.3 sunt prezentate mai multe detalii privind transparența, în timp ce secțiunea 3.4 oferă mai multe informații despre testul general pentru aprecierea caracterului abuziv.

În același timp, Curtea a subliniat în repetate rânduri (138) că, deși rolul său este de a oferi orientări cu privire la interpretarea transparenței și a caracterului abuziv, este de competența autorităților naționale, în special a instanțelor naționale, să aprecieze transparența și caracterul abuziv al anumitor clauze contractuale în lumina circumstanțelor specifice ale fiecărei spețe. Curtea (139) a exprimat acest lucru după cum urmează:

„42 Deși este cert că la punctul 22 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, citată anterior, Curtea, exercitându-și competența conferită de articolul 234 CE (140), a interpretat criteriile generale utilizate de legiuitorul comunitar pentru a defini noțiunea de clauză abuzivă, aceasta nu poate totuși să se pronunțe cu privire la aplicarea acestor criterii generale în cazul unei clauze particulare, care trebuie analizată în funcție de împrejurările proprii ale cauzei în speță (a se vedea Hotărârea Freiburger Kommunalbauten, citată anterior, punctul 22). 43 Revine instanței de trimitere să aprecieze, în lumina considerațiilor precedente, dacă o clauză contractuală poate fi calificată drept abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) din directivă.”

Este de competența instanței naționale să stabilească dacă, având în vedere circumstanțele particulare ale speței, o clauză îndeplinește cerințele de bună-credință, de echilibru și de transparență.

Același lucru este valabil și în ceea ce privește examinarea aspectului dacă o clauză contractuală intră sub incidența noțiunii „obiectul principal al contractului” sau privește „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației […] în sensul articolului 4 alineatul (2) din [DCA]” (141).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea (142) s-a abținut, în general, să ofere o apreciere finală a caracterului abuziv al unei clauze contractuale specifice, lăsând această apreciere în sarcina instanței de trimitere naționale. Cu toate acestea, Curtea a furnizat totuși, în anumite cazuri, orientări destul de clare cu privire la caracterul abuziv al unei anumite clauze contractuale (143).

Instanțele naționale pot elabora criterii mai specifice pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, cu condiția ca acestea să respecte metodologia stabilită de Curte (144). În măsura în care, în scopul asigurării unei interpretări uniforme a legislației, instanțele supreme naționale adoptă decizii cu caracter obligatoriu privind modalitățile de punere în aplicare a DCA, aceste decizii nu pot împiedica instanțele individuale să asigure efectul deplin al directivei respective și să ofere consumatorilor o cale de atac eficientă, nici să solicite Curții o decizie preliminară (145).

Prezenta comunicare nu poate acoperi întreaga jurisprudență, foarte bogată, referitoare la aprecierea tipurilor specifice de clauze contractuale în statele membre.

3.2.   Clauze contractuale care privesc obiectul principal al contractului sau prețul și remunerația [articolul 4 alineatul (2) din DCA]

Clauzele contractuale care privesc obiectul principal al contractului sau prețul și remunerația intră în domeniul de aplicare al DCA (146). Particularitatea acestor clauze contractuale este aceea că, în conformitate cu standardul minim prevăzut de articolul 4 alineatul (2) din DCA (147), aprecierea caracterului abuziv al respectivelor clauze în temeiul articolului 3 alineatul (1) este exclusă (148) sau limitată (149) dacă clauzele sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil sau, cu alte cuvinte, dacă îndeplinesc cerințele de transparență prevăzute de DCA.

întrucât articolul 4 alineatul (2) din DCA prevede o excepție de la aplicarea testului privind caracterul abuziv prevăzut la articolul 3 alineatul (1), acestei dispoziții trebuie să i se dea o interpretare strictă (150). De asemenea, articolul 4 alineatul (2) trebuie să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare uniformă, care să țină seama de scopul DCA (151). Este de competența instanțelor naționale să stabilească, în cazuri individuale, dacă o anumită clauză contractuală (a) vizează definirea obiectului principal al contractului sau dacă examinarea caracterului său abuziv ar implica o apreciere a caracterului adecvat al prețului și al remunerației (152) și (b) dacă astfel de clauze contractuale sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil (153).

3.2.1.   Clauze contractuale care privesc definirea obiectului principal al contractului

Curtea a precizat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din DCA, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează (154). Dimpotrivă, clauzele care au un caracter pur accesoriu nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului” (155). Pentru a stabili dacă o clauză se circumscrie noțiunii „obiectul principal al contractului”, trebuie luate în considerare natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul juridic și factual al acestuia (156).

Într-o speță având ca obiect un contract de credit încheiat într-o monedă străină (157), Curtea a exprimat aceste aspecte după cum urmează:

„37 În speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză […] inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii «obiectul principal al contractului», în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. 38 […] faptul că un credit trebuie să fie rambursat într-o anumită monedă nu privește, în principiu, o modalitate accesorie de plată, ci natura însăși a obligației debitorului, constituind astfel un element esențial al unui contract de împrumut.”

În această privință, Curtea (158) a subliniat diferența dintre clauzele contractuale potrivit cărora împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat și clauzele contractuale potrivit cărora un împrumut contractat într-o monedă străină trebuie restituit în moneda națională în funcție de cursul de schimb practicată de instituția bancară (159). Curtea a considerat (160) că o clauză contractuală inserată într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină, potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat, stabilește o prestație esențială care caracterizează acest contract. Prin urmare, respectiva clauză se referă la „obiectul principal al contractului” în sensul articolului 4 alineatul (2). Nu prezintă relevanță, în acest context, dacă suma împrumutată este pusă la dispoziția consumatorului în moneda locală, iar nu în moneda stipulată în contract (161). În schimb, Curtea a considerat că o clauză care definește mecanismul de conversie valutară are caracter accesoriu (162).

3.2.2.   Clauze contractuale care privesc prețul și remunerația

Clauzele referitoare la preț și remunerație, cu alte cuvinte la obligațiile financiare ale consumatorului, fac, în principiu, obiectul testului privind caracterul abuziv prevăzut la articolul 3 alineatul (1). Cu toate acestea, potrivit articolului 4 alineatul (2) (163), testul privind caracterul abuziv poate include o apreciere a caracterului adecvat al prețului și al remunerației sau, astfel cum se menționează la al nouăsprezecelea considerent, a „raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate” doar în cazul în care clauzele relevante nu sunt transparente. În schimb, caracterul abuziv al altor aspecte legate de preț sau de remunerație, cum ar fi posibilitatea sau mecanismul de modificare unilaterală a prețului, trebuie apreciat chiar dacă clauzele relevante sunt pe deplin transparente.

Curtea (164) a descris limitarea aprecierii unor astfel de clauze contractuale în legătură cu un contract de împrumut după cum urmează:

„Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor.”

Curtea (165) a precizat, de asemenea, că clauzele contractuale referitoare la modificările de preț fac în totalitate obiectul testului privind caracterul abuziv prevăzut la articolul 3 alineatul (1):

„[…] Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului.”

Acest aspect este coerent cu faptul că anexa la DCA stabilește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească în mod obișnuit clauzele care privesc modificări de preț pentru a nu fi considerate abuzive (166).

În plus, Curtea consideră că faptul că un anumit comision ar fi trebuit să fie inclus în calcularea costului total al unui credit de consum în temeiul Directivei 2008/48/CE nu constituie un indiciu potrivit căruia clauza contractuală care stabilește costul în cauză ar intra sub incidența articolului 4 alineatul (2) din DCA (167).

În sfârșit, Curtea a clarificat că trebuie exclus caracterul adecvat al prețului sau al remunerației din aprecierea caracterului abuziv doar dacă clauzele relevante prevăd o remunerație efectivă în schimbul unui produs sau serviciu furnizat (168). Pe baza acestor considerații, Curtea (169) a stabilit următoarele:

„[…] această excludere nu se poate aplica unor clauze care […] se limitează să stabilească, în vederea calculării ratelor, cursul de schimb al monedei străine în care este încheiat contractul de împrumut, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător cu ocazia calculului menționat, și care nu cuprind, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.”

3.3.   Cerințe în materie de transparență

3.3.1.   Cerințe de transparență în temeiul DCA

Cerințele de transparență prevăzute de DCA se aplică tuturor tipurilor de clauze contractuale [care nu s-au negociat individual (170)] care intră în domeniul de aplicare al DCA (171).

Curtea a interpretat în sens larg cerința prevăzută la articolul 4 alineatul (2) și la articolul 5 potrivit căreia clauzele contractuale trebuie să fie redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În acest sens, Curtea a luat în considerare, de asemenea, faptul că, potrivit punctului 1 litera (e) din anexa la DCA, împrejurarea că consumatorii nu au putut să se familiarizeze cu o clauză contractuală (172) constituie un indiciu al caracterului abuziv al acesteia.

Deși Curtea nu a abordat în mod specific numeroși factori dintre cei menționați mai jos, în opinia Comisiei, următorii factori vor fi relevanți pentru a aprecia dacă o clauză contractuală dată este clară și inteligibilă în sensul DCA:

—

dacă consumatorul a avut posibilitatea reală de a se familiariza cu o clauză contractuală înainte de încheierea contractului; această cerință include întrebarea dacă consumatorul a avut acces la clauza (clauzele) contractuală (contractuale) și a avut posibilitatea de a o (le) citi; atunci când clauza contractuală face trimitere la o anexă sau la un alt document, consumatorul trebuie să aibă acces și la aceste documente;

—

inteligibilitatea clauzelor individuale, pe baza clarității formulării acestora și a specificității terminologiei utilizate, precum și, dacă este cazul, prin coroborare cu alte clauze contractuale (173). În acest sens, trebuie luată în considerare poziția sau perspectiva consumatorilor cărora li se adresează clauzele relevante (174); acest aspect va include și întrebarea dacă consumatorii cărora li se adresează clauzele relevante sunt suficient de familiarizați cu limbajul în care sunt redactate clauzele;

—

modul în care sunt prezentate clauzele contractuale. Acesta ar putea include aspecte precum: — claritatea prezentării vizuale, inclusiv dimensiunea corpului de literă; — dacă un contract este structurat logic și dacă se acordă ponderea cuvenită prevederilor importante, fără ca acestea să fie ascunse printre altele; — dacă clauzele sunt incluse într-un contract sau într-un context în care se poate aștepta în mod rezonabil să fie prezente, inclusiv în coroborare cu alte clauze contractuale etc.

De exemplu, clauzele contractuale al căror impact poate fi înțeles numai atunci când sunt citite împreună nu ar trebui să fie prezentate în așa fel încât impactul lor colectiv să fie ascuns, de exemplu prin plasarea lor în părți diferite ale contractului (175).

Curtea a desprins din articolul 4 alineatul (2) și din articolul 5, făcând uneori trimitere și la al douăzecilea considerent și la anexa la DCA, în special punctul 1 literele (i) și (j), standarde de transparență, inclusiv cerințe privind informarea, care depășesc aspectele menționate mai sus. În acest sens, Curtea utilizează, de asemenea, termenul „cerințe de transparență materială” (176). Potrivit Curții, pentru ca o clauză contractuală să fie transparentă, nu este suficient ca aceasta să aibă un caracter inteligibil pe plan formal și gramatical, ci este necesar ca consumatorii să fie în măsură să evalueze consecințele economice ale clauzei sau contractului în cauză (177):

„44 În ceea ce privește cerința privind transparența clauzelor contractuale, astfel cum rezultă aceasta din articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, Curtea a subliniat că această cerință, amintită și la articolul 5 din această directivă, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de directiva menționată se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de profesionist, această cerință privind redactarea clară și inteligibilă a clauzelor contractuale și, prin urmare, privind transparența, impusă de aceeași directivă, trebuie înțeleasă în mod extensiv […] (178).” „45 Prin urmare, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și, dacă este cazul, relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește […] (179).”

Această interpretare largă a transparenței implică faptul că vânzătorii și furnizorii trebuie să furnizeze consumatorilor informații clare cu privire la condițiile contractuale și la implicațiile/consecințele acestora înainte de încheierea contractului. Curtea a subliniat în repetate rânduri importanța acestor informații pentru ca consumatorii să poată înțelege întinderea drepturilor și a obligațiilor care le revin în temeiul contractului, înainte ca acestea să devină executorii în ceea ce îi privește. Curtea (180) a declarat că,

„[…] potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către profesionist […] (181).”

Curtea a detaliat ulterior cerințele, în special în ceea ce privește clauzele contractuale care sunt esențiale pentru întinderea obligațiilor pe care acceptă să și le asume consumatorii, de exemplu clauzele contractuale relevante pentru stabilirea plăților pe care trebuie să le efectueze consumatorii în temeiul unui contract de credit. Unele dintre aceste hotărâri privesc în special contractele de credit ipotecar (încheiate) într-o monedă străină sau indexate în funcție de monede străine. Curtea a rezumat standardul care trebuie așteptat din partea vânzătorilor și furnizorilor după cum urmează (182):

„[…] revine instanței naționale, atunci când ține seama de toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului, obligația să verifice că, în cauza respectivă, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său. Joacă un rol decisiv în această apreciere, pe de o parte, aspectul dacă clauzele sunt redactate în mod clar și inteligibil astfel încât să îi permită unui consumator mediu, și anume un consumator normal informat și suficient de atent și de avizat, să evalueze un astfel de cost și, pe de altă parte, împrejurarea legată de lipsa menționării în contractul de credit a informațiilor considerate, având în vedere natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, drept esențiale […] (183).”

Curtea a aplicat aceste standarde, de exemplu, funcționării mecanismelor de conversie monetară aplicabile creditelor ipotecare indexate în funcție de monede străine (184) și dobânzilor și comisioanelor datorate, inclusiv adaptării acestora, în temeiul unui contract de credit de consum (185). În plus, Curtea a aplicat aceste standarde de transparență faptului că, în ceea ce privește creditele contractate în monede străine, consumatorii suportă riscul deprecierii monedei în care își încasează venitul (186). O astfel de depreciere poate afecta într-adevăr capacitatea acestora de a restitui împrumutul. În astfel de cazuri, Curtea impune vânzătorului sau furnizorului să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină și impune instanțelor naționale obligația de a verifica faptul că vânzătorul sau furnizorul a comunicat consumatorului orice informație relevantă care să îi permită să își evalueze obligațiile financiare (187). De asemenea, va fi relevant dacă vânzătorul sau furnizorul a acordat atenția cuvenită unor astfel de informații importante.

Curtea a mai precizat că, atunci când apreciază respectarea cerințelor de transparență, instanțele naționale trebuie să verifice dacă consumatorii au primit informațiile necesare (188) și trebuie să ia în considerare, de asemenea, publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut (189).

În cazul în care natura clauzei contractuale impune vânzătorilor sau furnizorilor să ofere anumite informații sau explicații înainte de încheierea contractului, acestora trebuie să le revină, de asemenea, sarcina de a dovedi că au furnizat consumatorilor informațiile necesare pentru a putea susține că clauzele relevante sunt clare și inteligibile (190).

Deși hotărârile privind transparența se referă adesea la clauzele contractuale care definesc obiectul principal al contractului ori remunerația sau la clauzele contractuale care sunt strâns legate de aspectele esențiale ale contractului, cerințele de transparență prevăzute la articolul 5 nu se limitează la tipul de clauze menționat la articolul 4 alineatul (2) din DCA. Transparența, inclusiv previzibilitatea, constituie un aspect important, inclusiv în ceea ce privește modificările unilaterale ale contractului, în special schimbările de preț, de exemplu, din contractele de credit sau din contractele de furnizare pe termen lung (191).

Deși toate clauzele contractuale trebuie să fie redactate într-un limbaj clar și inteligibil, este probabil ca întinderea obligațiilor de informare precontractuală ale vânzătorilor sau furnizorilor care decurg din DCA să depindă și de importanța clauzei contractuale pentru tranzacția în cauză și pentru impactul economic al acesteia.

Curții (192) i s-a solicitat să ofere orientări cu privire la criteriile de transparență pentru includerea într-un contract de credit ipotecar a unui indice al ratei dobânzii aplicabile stabilit de o bancă națională.

3.3.2.   Cerințe de transparență care decurg din alte acte ale UE

Diverse acte legislative ale UE reglementează în detaliu informațiile precontractuale pe care comercianții trebuie să le furnizeze consumatorilor în general sau în ceea ce privește tipuri specifice de contracte. Printre acestea se numără Directiva privind practicile comerciale neloiale (193), Directiva privind drepturile consumatorilor (194), Directiva privind creditul de consum (195), Directiva privind creditul ipotecar (196), Directiva privind pachetele de servicii de călătorie (197), Codul european al comunicațiilor electronice (198), Regulamentul (CE) nr. 1008/2008 privind serviciile aeriene (199) și Directivele 2009/72/CE (200) și 2009/73/CE (201) privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și a gazelor naturale. Aceste acte pot să reglementeze, de asemenea, conținutul obligatoriu al contractelor relevante (202) și să conțină norme privind admisibilitatea modificărilor contractuale și transparența acestora (203).

DCA nu aduce atingere acestor dispoziții și consecințelor nerespectării acestora, astfel cum sunt prevăzute în aceste instrumente specifice (204).

În măsura în care se aplică cerințe specifice de informare precontractuală și contractuală, acestea vor trebui, de asemenea, să fie luate în considerare în contextul cerințelor de transparență prevăzute de DCA, de la caz la caz și având în vedere scopul și domeniul de aplicare al acestor instrumente.

Astfel, de exemplu, în ceea ce privește legislația UE în domeniul creditelor de consum (205), Curtea a subliniat că este important ca debitorii să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligației lor (206) și, prin urmare, să se prezinte costul global al creditului sub forma unei formule matematice unice (207). Prin urmare, faptul că nu se indică dobânda anuală efectivă (DAE), în conformitate cu normele UE privind creditele de consum (208), constituie un „element decisiv” în aprecierea aspectului dacă clauza contractuală referitoare la costul global al creditului este redactată într-un limbaj clar și inteligibil. Acest lucru este valabil și în cazul în care nu sunt furnizate informațiile necesare privind modul de calcul al DAE (209). Cerința menționată trebuie să se aplice și în cazul în care DAE indicată este eronată sau înșelătoare. Dacă informațiile privind costul global al creditului a căror furnizare este impusă de normele UE privind creditele de consum nu sunt furnizate sau sunt înșelătoare, se va aprecia, prin urmare, că clauzele relevante nu sunt clare și inteligibile.

În ceea ce privește contractele de credit ipotecar pentru consumatori, toate hotărârile pronunțate de Curte până în prezent au vizat contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare (210) a Directivei 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale. Din acest motiv, Curtea nu s-a pronunțat încă cu privire la relația dintre cerințele specifice de informare prevăzute de Directiva 2014/17/UE și cerințele de transparență din cadrul DCA. Directiva 2014/17/UE impune standarde ridicate de transparență, solicitând furnizarea unor informații generale clare și inteligibile cu privire la contractele de credit, care trebuie să fie puse la dispoziția consumatorilor prin intermediul fișei europene de informații standardizate (FEIS) și prin calcularea dobânzii anuale efective (DAE). În ceea ce privește împrumuturile în monedă străină, articolul 23 alineatul (6) din Directiva 2014/17/UE impune creditorilor și intermediarilor să aducă la cunoștința consumatorului, în FEIS și în contractul de credit, aranjamentele pe care consumatorul le are la dispoziție pentru a-și limita expunerea la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului. În cazul în care în contractul de credit nu există dispoziții în vederea limitării riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul la o fluctuație de sub 20 %, FEIS include un exemplu ilustrativ al impactului pe care îl are o fluctuație valutară de 20 %.

Curtea a aplicat (211) în mod complementar cerințele de transparență care decurg din DCA și din Directiva 2003/55/CE (212) privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale.

Respectarea de către un vânzător sau furnizor a cerințelor sectoriale constituie un element important în aprecierea respectării cerințelor de transparență din cadrul DCA. Cu toate acestea, având în vedere aplicabilitatea DCA în paralel cu legislația sectorială, respectarea acestor instrumente nu indică în mod automat respectarea tuturor cerințelor de transparență din cadrul DCA. În plus, faptul că un anumit act nu conține cerințe specifice privind informarea nu exclude obligațiile de informare din cadrul DCA privind clauzele contractuale pe care vânzătorii sau furnizorii le adaugă din proprie inițiativă.

3.4.   Aprecierea caracterului abuziv în temeiul articolului 3 și al articolului 4 alineatul (1) din DCA

3.4.1.   Cadrul aprecierii în temeiul articolului 3 alineatul (1) și al articolului 4 alineatul (1)

Clauzele contractuale trebuie să fie considerate abuzive în temeiul articolului 3 alineatul (1) dacă,

—	în contradicție cu cerința de bună-credință;

—	provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Deși Curții nu i s-a solicitat până în prezent să explice relația dintre cele două criterii, textul articolului 3 alineatul (1) și al celui de al șaisprezecelea considerent sugerează că lipsa bunei-credințe este legată de dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților prevăzute de o clauză contractuală. Al șaisprezecelea considerent abordează puterea de negociere a părților și explică faptul că cerința de „bună-credință” se referă la întrebarea dacă un vânzător sau furnizor acționează în mod corect și echitabil față de consumator și ține seama de interesele legitime ale acestuia. În această privință, Curtea (213) consideră că este deosebit de important să se examineze dacă vânzătorul sau furnizorul se poate aștepta în mod rezonabil ca consumatorul să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale:

„În ceea ce privește împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicție cu cerința de bună-credință”, este important să se constate că, având în vedere al șaisprezecelea considerent al Directivei 93/13, instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale […] (214).”

Aceasta confirmă că, în sensul articolului 3 alineatul (1), noțiunea de bună-credință este un concept obiectiv legat de problema dacă, având în vedere conținutul său, clauza contractuală în cauză este compatibilă cu practici de piață corecte și echitabile, care iau în considerare interesele legitime ale consumatorului într-o măsură suficientă. Prin urmare, acest aspect este strâns legat (215) de (dez)echilibrul în materie de drepturi și obligații ale părților.

Evaluarea unui dezechilibru semnificativ necesită o examinare a modului în care o clauză contractuală influențează drepturile și obligațiile părților. În măsura în care există norme cu caracter supletiv de la care clauza contractuală se abate, acestea vor constitui principalul etalon pentru evaluarea existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților (216). În cazul în care nu există acte cu putere de lege relevante, un dezechilibru semnificativ va trebui evaluat în lumina altor puncte de referință, cum ar fi practicile de piață corecte și echitabile, sau printr-o comparație între drepturile și obligațiile părților prevăzute de o anumită clauză, ținând seama de natura contractului și de alte clauze contractuale aferente.

În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) (217), caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luând în considerare:

—	natura bunurilor sau a serviciilor care fac obiectul contractului;

—	toate celelalte clauze ale contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde; și

—	toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului.

Statele membre se pot abate de la acest test general privind caracterul abuziv numai în favoarea consumatorilor, adică numai dacă transpunerea la nivel național facilitează concluzia că o clauză contractuală este abuzivă (218).

Lista orientativă a clauzelor contractuale din anexa (219) la DCA constituie un element esențial pe care se poate întemeia aprecierea cu privire la caracterul abuziv al unei clauze date în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) (220). În schimb, în cazul în care o anumită clauză contractuală este inclusă într-o „listă neagră” națională, nu este necesar să se efectueze o apreciere de la caz la caz pe baza criteriilor prevăzute la articolul 3 alineatul (1). Se aplică o logică similară atunci când un stat membru adoptă o listă de clauze contractuale care sunt prezumate a fi abuzive.

3.4.2.   Relevanța actelor cu putere de lege și semnificația dezechilibrului

Atunci când apreciază dacă o clauză contractuală „provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului”, instanțele naționale trebuie să efectueze, în primul rând, o comparație între clauza contractuală relevantă și orice norme de drept intern care s-ar aplica în lipsa clauzei respective (221), cu alte cuvinte niște norme cu caracter supletiv. Astfel de modele de reglementare se regăsesc în special în dreptul intern al contractelor, de exemplu în normele care stabilesc consecințele neîndeplinirii anumitor obligații contractuale de către una dintre părți. Acestea pot include condițiile în care se pot impune penalități, cum ar fi dobânzile penalizatoare, sau dispoziții privind rata dobânzii legale (222).

O astfel de analiză comparativă va permite instanței naționale să aprecieze dacă și în ce măsură clauza contractuală plasează consumatorul într-o situație juridică mai puțin favorabilă decât s-ar afla acesta în temeiul dreptului contractelor aplicabil în absența clauzei respective. Clauza contractuală poate face ca situația juridică a consumatorilor să fie mai puțin favorabilă, de exemplu, în cazul în care restrânge drepturile de care consumatorii ar beneficia în absența clauzei respective, sau poate introduce o piedică în exercitarea acestor drepturi. De asemenea, clauza în cauză poate impune consumatorului o obligație suplimentară care nu este prevăzută de normele naționale relevante (223).

Dezechilibrul în materie de drepturi și obligații în detrimentul consumatorului este semnificativ în cazul în care există o [atingere] suficient de [gravă adusă] situației juridice în care este plasat acest consumator […] în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile (224). Acest lucru nu înseamnă neapărat că o clauză contractuală trebuie să aibă o incidență economică semnificativă în raport cu valoarea operațiunii (225). Prin urmare, de exemplu, o clauză contractuală care impune consumatorului plata unei taxe în cazul în care, potrivit legislației naționale aplicabile, această taxă îi incumbă vânzătorului sau furnizorului, poate crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, indiferent de sumele pe care consumatorul va trebui să le plătească în cele din urmă în temeiul clauzei contractuale în cauză (226).

Efectul unei clauze contractuale depinde, de asemenea, de consecințele acesteia în cadrul sistemului juridic național aplicabil contractului, ceea ce înseamnă că este posibil să fie necesară luarea în considerare și a altor dispoziții legale, inclusiv a normelor de procedură (227). În acest context, dificultatea consumatorului de a preveni utilizarea în continuare a tipului de clauză contractuală în cauză poate fi, de asemenea, relevantă (228).

Curtea a descris aprecierea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților după cum urmează (229):

„21 În această privință, Curtea a decis că, pentru a ști dacă o clauză creează, în detrimentul consumatorului, un «dezechilibru semnificativ» între drepturile și obligațiile părților care decurg dintr-un contract, trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți în acest sens. Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare […] (230). 22 Rezultă astfel că chestiunea dacă un astfel de dezechilibru semnificativ există nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. 23 Dimpotrivă, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale. 24 În această privință, Curtea a amintit că, potrivit articolului 4 alineatul (1) din directivă, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându-se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor care fac obiectul contractului în cauză și raportându-se la toate circumstanțele care însoțesc încheierea sa și la toate celelalte clauze ale contractului […] (231). Din această perspectivă, rezultă că trebuie apreciate și consecințele pe care clauza menționată le poate avea în cadrul dreptului aplicabil unui astfel de contract, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic național […] (232).”

În cazul în care aranjamentele contractuale încalcă un act cu putere de lege din dreptul contractelor intern sau al UE de la care părțile nu se pot abate prin intermediul unui contract, respectivele clauze contractuale sunt, în general, invalidate deja în mod direct de dispozițiile în cauză. Clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și care se abat de la astfel de dispoziții sunt susceptibile de a încălca și articolul 3 alineatul (1) din DCA.

3.4.3.   Sancțiuni sau consecințe ale neexecutării de către consumator a obligațiilor sale contractuale

Pentru a nu provoca un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, consecințele neexecutării de către acesta a obligațiilor sale contractuale sau sancțiunile aferente trebuie să fie justificate în raport cu importanța obligației consumatorului și cu gravitatea neexecutării acesteia (233). Cu alte cuvinte, acestea trebuie să fie proporționale (234). Această apreciere trebuie să includă întrebarea dacă clauza contractuală derogă de la dispozițiile legale care ar fi aplicate în lipsa unei clauze contractuale în acest sens și, în cazul în care clauza conduce la o anumită procedură, mijloacele procedurale pe care le are la dispoziție consumatorul (235).

Curtea (236) a prezentat după cum urmează criteriile relevante în ceea ce privește așa-numitele clauze de „exigibilitate anticipată” sau de rambursare anticipată din contractele de credit ipotecar care permit creditorului să inițieze procedura de executare silită a unui bun ipotecat:

„[…] articolul 3 alineatele (1) și (3) din Directiva 93/13, precum și punctul 1 literele (e) și (g) și punctul 2 litera (a) din anexa la aceasta trebuie interpretate în sensul că, pentru a aprecia caracterul abuziv al unei clauze de exigibilitate anticipată a unui credit ipotecar, […] prezintă printre altele o importanță esențială: — problema dacă posibilitatea vânzătorului sau a furnizorului de a rezilia unilateral contractul depinde de neexecutarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în cauză; — problema dacă această posibilitate este prevăzută pentru situațiile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata și cu suma împrumutului; — problema dacă posibilitatea respectivă derogă de la normele aplicabile în lipsa unui acord între părți, în așa fel încât să facă mai dificile pentru consumator, având în vedere mijloacele procedurale de care dispune, accesul la justiție și exercitarea dreptului la apărare; și — problema dacă dreptul național prevede mijloace adecvate și eficiente care să permită consumatorului căruia i s-a opus o asemenea clauză să remedieze efectele rezilierii unilaterale a contractului de împrumut. Revine instanței de trimitere sarcina de a efectua această apreciere, în funcție de toate împrejurările proprii litigiului cu care este sesizată.”

În ceea ce privește dobânzile penalizatoare, Curtea (237) a explicat acest test după cum urmează:

„[…] în ceea ce privește clauza referitoare la stabilirea unor dobânzi de întârziere, trebuie amintit că, în lumina punctului 1 litera (e) din anexa la directivă coroborat cu dispozițiile articolului 3 alineatul (1) și ale articolului 4 alineatul (1) din directivă, instanța de trimitere va trebui să verifice în special, […] pe de o parte, normele naționale care sunt aplicabile între părți, în ipoteza în care nu a fost convenit niciun acord în acest sens în contractul în cauză sau în diferite contracte de acest tip încheiate cu consumatorii, și, pe de altă parte, nivelul ratei dobânzii de întârziere stabilit, prin raportare la rata dobânzii legale, pentru a verifica dacă el este de natură să garanteze realizarea obiectivelor pe care le urmărește în statul membru vizat și nu depășește ceea ce este necesar pentru a le atinge.”

În ceea ce privește proporționalitatea (238) și, prin urmare, caracterul abuziv al sancțiunilor prevăzute în clauzele contractuale, Curtea a precizat (239), de asemenea, că trebuie analizat efectul cumulativ al tuturor clauzelor având ca obiect penalități, care figurează în contractul respectiv, indiferent dacă creditorul urmărește efectiv respectarea în întregime a fiecăreia dintre ele.

Chiar dacă numai efectul cumulativ al sancțiunilor face ca acestea să fie disproporționate, toate clauzele contractuale în cauză trebuie să fie considerate ca fiind abuzive (240), indiferent dacă au fost aplicate sau nu (241).

3.4.4.   Eventualul caracter abuziv al prețului sau al remunerației

Astfel cum s-a menționat anterior (242), potrivit standardului minim prevăzut de DCA, caracterul adecvat al prețului sau al remunerației trebuie apreciat în temeiul articolului 3 alineatul (1) numai dacă clauzele contractuale care stabilesc prețul sau remunerația aplicabilă nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În vederea aprecierii acestor aspecte în temeiul articolului 3 alineatul (1), în măsura în care legislația națională relevantă nu conține norme cu caracter supletiv, va trebui să se ia în considerare, de exemplu, atunci când se compară o contraprestație datorată de consumator cu valoarea unui anumit produs sau serviciu, practicile de piață predominante la momentul încheierii contractului (243). De exemplu, în ceea ce privește eventualul caracter abuziv al unei rate obișnuite a dobânzii stabilite într-un contract de împrumut, Curtea a statuat (244) că,

din moment ce instanța de trimitere consideră că o clauză contractuală referitoare la modul de calcul al dobânzilor obișnuite […] nu este exprimată în mod clar și inteligibil în sensul articolului 4 alineatul (2) din directiva menționată, revine acesteia sarcina de a examina dacă clauza respectivă este abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva respectivă. În cadrul acestei examinări, revine în special instanței menționate sarcina de a compara modul de calcul al ratei dobânzilor obișnuite prevăzut de această clauză și cuantumul efectiv al acestei rate care rezultă de aici cu modalitățile de calcul utilizate în mod obișnuit și cu rata dobânzii legale, precum și cu ratele dobânzii practicate pe piață la data încheierii contractului în discuție în litigiul principal pentru un împrumut cu un cuantum și cu o durată echivalente cu cele ale contractului de împrumut în cauză[.]

Ținând cont și de „cerința de bună-credință” prevăzută la articolul 3 alineatul (1), Comisia consideră că pentru această apreciere pot fi luate în considerare numai practicile de piață corecte și echitabile.

3.4.5.   Circumstanțele care însoțesc încheierea contractului

Potrivit articolului 4 alineatul (1), caracterul abuziv al unei clauze contractuale, adică dezechilibrul semnificativ față de cerințele de bună-credință, trebuie apreciat ținând seama de natura contractului, de alte clauze contractuale și de alte contracte conexe, precum și de „toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului”. Acest aspect nu include circumstanțele care se manifestă în timpul executării contractului. Cu toate acestea, circumstanțele care însoțesc încheierea contractului trebuie să includă toate circumstanțele cunoscute sau care puteau să fie cunoscute, în mod rezonabil, vânzătorului sau furnizorului și care ar putea afecta executarea viitoare a contractului (245).

Un exemplu de astfel de circumstanțe este riscul de variații ale cursului de schimb valutar inerent contractării unui împrumut într-o monedă străină, care se poate materializa numai în timpul executării contractului. În astfel de cazuri, le revine instanțelor naționale să evalueze, în lumina cunoștințelor și expertizei creditorului, dacă expunerea consumatorului la riscul ratei de schimb valutar este în conformitate cu cerințele de bună-credință, adică constituie o practică corectă și echitabilă, respectiv dacă provoacă un dezechilibru semnificativ în sensul articolului 3 alineatul (1) (246).

În cazul modificării sau al înlocuirii clauzelor contractuale, este logic să se țină seama, atunci când se examinează noile clauze contractuale, de circumstanțele predominante la momentul modificării sau al înlocuirii (247).

Dezechilibrul semnificativ trebuie luat în considerare în ceea ce privește conținutul unei clauze contractuale și indiferent de modul în care a fost pusă în practică aceasta (248). De exemplu, dacă o clauză contractuală permite unui vânzător sau furnizor să solicite rambursarea integrală imediată a creditului în cazul în care consumatorul nu reușește să plătească un anumit număr de rate lunare, caracterul abuziv trebuie să fie apreciat în funcție de numărul de rate lunare neplătite prevăzut de contract. Aprecierea nu se poate baza pe numărul de rate lunare pe care consumatorul nu le-a plătit înainte ca vânzătorul sau furnizorul să invoce clauza respectivă (249).

3.4.6.   Relevanța lipsei de transparență pentru caracterul abuziv al clauzelor contractuale

Lipsa de transparență nu conduce în mod automat la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale date în temeiul articolului 3 alineatul (1) din DCA (250). Acest lucru înseamnă că, după ce s-a stabilit că o clauză contractuală care intră sub incidența articolului 4 alineatul (2) (251)„nu este redactată într-un limbaj clar și inteligibil”, caracterul abuziv al acesteia trebuie să fie apreciat totuși în funcție de criteriile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) (252). Dimpotrivă, lipsa de transparență nu constituie un element indispensabil pentru aprecierea caracterului abuziv în temeiul articolului 3 alineatul (1) (253), astfel încât și clauzele contractuale care sunt perfect transparente pot fi abuzive în sensul articolului 3 alineatul (1) prin conținutul lor dezechilibrat (254).

Cu toate acestea, în măsura în care clauzele contractuale nu sunt clare și inteligibile, adică în cazul în care vânzătorii sau furnizorii nu respectă cerințele de transparență, această circumstanță poate contribui la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul articolului 3 alineatul (1) sau poate chiar să indice caracterul abuziv. Punctul 1 litera (i) din anexă, în general, și punctul 1 litera (j) din anexă în ceea ce privește, în special, modificările unilaterale ale clauzelor contractuale confirmă faptul că lipsa transparenței poate fi decisivă pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Mai multe hotărâri consideră lipsa de transparență un element (important) al aprecierii, cel puțin, a caracterului abuziv al anumitor tipuri de clauze contractuale (255) sau menționează lipsa de transparență și caracterul abuziv al clauzelor contractuale ca pe două aspecte care merg mână în mână (256).

Curtea a subliniat importanța transparenței pentru caracterul echitabil al clauzelor contractuale, de exemplu, în ceea ce privește clauzele care permit vânzătorului sau furnizorului să modifice tarifele care trebuie plătite de consumatori în temeiul contractelor pe termen lung (257), clauzele care stabilesc obligațiile esențiale ale consumatorului în temeiul contractelor de împrumut (258) sau clauzele referitoare la alegerea legislației aplicabile (259).

Curtea a arătat în mod explicit că, în ceea ce privește o clauză referitoare la alegerea legislației care nu recunoaște faptul că, în temeiul Regulamentului Roma I, consumatorii au posibilitatea de a se prevala întotdeauna de normele mai favorabile ale statului lor membru de reședință (260), această omitere a informațiilor sau caracterul înșelător al clauzei poate fi un indiciu privind caracterul abuziv al acesteia. După ce a reamintit criteriul dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Curtea (261) a declarat că,

„[î]n special, caracterul abuziv al unei asemenea clauze poate rezulta dintr-o formulare care nu îndeplinește cerința unei redactări clare și ușor de înțeles prevăzute la articolul 5 din Directiva 93/13 […].”

Se poate concluziona astfel că, în funcție de conținutul clauzei contractuale în cauză și în lumina impactului lipsei de transparență, eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale poate fi strâns legat de lipsa de transparență a acesteia sau lipsa de transparență a unei clauze contractuale poate chiar să indice caracterul abuziv al acesteia. Această din urmă posibilitate poate apărea, de exemplu, în cazul în care consumatorii nu sunt în măsură să înțeleagă consecințele unei clauze sau sunt induși în eroare.

Într-adevăr, atunci când consumatorii sunt plasați într-o poziție dezavantajoasă din cauza unor clauze contractuale care nu sunt clare, sunt ascunse sau înșelătoare sau în care nu se oferă explicațiile necesare pentru a înțelege implicațiile lor, este puțin probabil ca vânzătorul sau furnizorul să acționeze în mod corect și echitabil față de consumator și să ia în considerare interesele legitime ale acestuia.

3.4.7.   Rolul anexei menționate la articolul 3 alineatul (3) din DCA

Astfel cum se menționează la articolul 3 alineatul (3) din DCA, lista din anexa la DCA conține „doar” o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. Curtea a subliniat acest lucru în repetate rânduri (262). Caracterul neexhaustiv al anexei și principiul armonizării minime prevăzut la articolul 8 din DCA înseamnă că legislația națională poate extinde lista sau poate utiliza formulări care să conducă la standarde mai stricte (263).

Având în vedere că lista este doar orientativă, clauzele conținute în aceasta nu ar trebui să fie considerate abuzive în mod automat. Aceasta înseamnă că, în pofida includerii lor în listă, caracterul lor abuziv trebuie să fie totuși apreciat în lumina criteriilor generale definite la articolul 3 alineatul (1) și la articolul 4 din DCA (264). Curtea a precizat că clauzele enumerate în anexă nu trebuie neapărat să fie considerate abuzive și, invers, clauzele care nu figurează în listă pot fi totuși considerate ca fiind abuzive (265). Cu toate acestea, anexa este un element important pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Potrivit Curții,

„[c]hiar dacă caracterul abuziv al unei clauze în litigiu nu poate fi stabilit în mod automat numai pe baza conținutului anexei în cauză, acesta din urmă constituie totuși un element esențial pe care se poate întemeia aprecierea instanței competente cu privire la caracterul abuziv al acestei clauze (266).”

Atunci când un stat membru (267) adoptă o „listă neagră” cu clauze care sunt considerate a fi abuzive în orice situație (268), clauzele contractuale care figurează în aceste liste nu vor trebui să fie examinate în temeiul dispozițiilor naționale care transpun articolul 3 alineatul (1).

În caz contrar, autoritățile naționale trebuie să examineze clauza în conformitate cu articolul 3 alineatul (1), utilizând anexa ca instrument orientativ pentru ceea ce constituie, în mod obișnuit, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, în contradicție cu cerința de bună-credință.

În jurisprudența sa, Curtea a făcut trimitere la următoarele puncte din anexă:

—	punctul 1 litera (e) (269): Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’. Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz (270); Hotărârea Curții în cauzele conexate C-94/17 și C-96/16, Banco Santander Escobedo Cortés, în ceea ce privește dobânzile penalizatoare;

—	punctul 1 litera (e): Hotărârea Curții în cauza C-377/14, Radlinger Radlingerová, în ceea ce privește efectul cumulativ al sancțiunilor contractuale;

—	literele (i), (j) și (l) coroborate cu punctul 2 literele (b) și (d): Hotărârile Curții în cauzele C-92/11, RWE Vertrieb, C-472/10, Invitel (271), C-348/14, Bucura (272), în ceea ce privește clauzele referitoare la variațiile de preț;

—

punctul 1 literele (j) și (l) coroborate cu punctul 2 literele (b) și (d): — Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai (273), în ceea ce privește mecanismul de conversie valutară pentru un credit ipotecar încheiat într-o monedă străină; — Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei (274), în ceea ce privește modificările unilaterale ale ratei dobânzii;

—

punctul 1 litera (q) (275): — Hotărârile Curții în cauzele C-240/98, Océano Grupo Editorial, C-137/08, VB Penzügyi Lízing, C-243/08, Pannon GSM; în acestea se precizează că clauzele de jurisdicție care îl obligă pe consumator să se supună competenței exclusive a unei instanțe care poate fi îndepărtată de domiciliul său, fapt susceptibil să facă dificilă prezentarea sa în instanță, sunt, în principiu, reglementate de punctul 1 litera (q) (276); Hotărârea Curții în cauza C-266/18, Aqua Med, privește dispozițiile legale cu privire la jurisdicție; — Hotărârea Curții în cauza C-240/08, Asturcom Telecommunicaciones; Ordonanța Curții în cauza C-342/13, Katalin Sebestyén, în ceea ce privește clauzele arbitrale; — Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctul 75, în ceea ce privește clauzele privind executarea silită din cadrul contractelor de împrumut și aprecierea acestor clauze în raport cu căile juridice de atac disponibile.

Unul dintre meritele anexei este faptul că poate ajuta la găsirea unei baze comune atunci când statele membre își coordonează acțiunile de asigurare a respectării normelor în ceea ce privește clauzele contractuale abuzive. Anexa la DCA și diferitele tipuri de anexe din transpunerile naționale clarifică, de asemenea, pentru vânzători sau furnizori ce fel de clauze contractuale sunt problematice și pot ajuta organismele de punere în aplicare să asigure respectarea DCA într-o manieră formală sau informală.

4.   CARACTERUL NEOBLIGATORIU AL CLAUZELOR CONTRACTUALE ABUZIVE [ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN DCA]

Articolul 6 (1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. (2) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că consumatorul nu își pierde protecția acordată prin această directivă datorită alegerii legislației unui stat nemembru ca legislație aplicabilă contractului, în cazul în care acesta din urmă are o strânsă legătură cu teritoriul statelor membre. Al douăzeci și unulea considerent întrucât statele membre ar trebui să se asigure că nu se includ clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau furnizor și că, în cazul în care, cu toate acestea, se includ astfel de clauze, acestea nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să creeze obligații pentru părți prin acele clauze, în cazul în care poate continua să existe fără dispozițiile abuzive;

4.1.   Caracterul și rolul articolului 6 alineatul (1) din DCA în ceea ce privește protecția împotriva clauzelor contractuale abuzive

Curtea (277) subliniază în mod regulat rolul central îndeplinit de articolul 6 alineatul (1) în sistemul de protecție a consumatorilor în cadrul DCA, care

„[…] se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare […] (278).”

Caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive în temeiul articolului 6 alineatul (1) este o normă imperativă prin care DCA urmărește să abordeze această inegalitate și să creeze un echilibru real (279) între părți în cadrul contractului. Potrivit Curții (280):

„[…] articolul 6 alineatul (1) din directivă, potrivit căruia clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator, constituie o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți […].”

Având în vedere că protecția consumatorilor împotriva clauzelor contractuale abuzive în temeiul DCA este o chestiune de interes public , Curtea (281) a afirmat în repetate rânduri că articolul 6 alineatul (1) este o normă echivalentă cu normele de ordine publică prevăzute de dreptul intern al statelor membre:

„Curtea a hotărât de altfel că, dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care directiva o asigură consumatorilor, articolul 6 din aceasta trebuie considerat ca fiind o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică […]. Este necesar să se considere că această calificare se extinde la toate dispozițiile directivei care sunt indispensabile realizării obiectivului pe care îl urmărește articolul 6 menționat.”

Caracterul obligatoriu sau imperativ al articolului 6 alineatul (1) implică faptul că această dispoziție este obligatorie pentru toate părțile și autoritățile și nu este permis, în principiu, să existe abateri de la aceasta. Articolul 6 alineatul (2) din DCA confirmă acest lucru precizând că consumatorii nu își pot pierde drepturile prevăzute de DCA chiar dacă contractul este reglementat de legislația altei țări decât un stat membru, printr-un acord privind alegerea legii aplicabile (282).

De asemenea, caracterul imperativ al articolului 6 alineatul (1) implică faptul că, în principiu, consumatorii nu pot renunța la această protecție, nici prin contract (283), nici prin declarație unilaterală, direct sau indirect. Acest lucru se aplică, desigur, înainte de soluționarea oricărui litigiu având ca obiect o plângere specifică legată de caracterul abuziv al clauzelor contractuale (284).

Implicațiile de fond ale articolului 6 alineatul (1) sunt prezentate în subsecțiunile 4.2, 4.3 și 4.4. Garanțiile procedurale care decurg din articolul 6 alineatul (1) sunt discutate în secțiunea 5. Consecințele de fond care rezultă din caracterul abuziv al clauzelor contractuale se aplică independent de procedurile judiciare și indiferent dacă problema caracterului abuziv al clauzelor contractuale este ridicată de consumator sau, ex officio, de către o instanță.

4.2.   Efectul juridic al faptului că o clauză „nu creează obligații pentru consumator”

Noțiunea de clauze contractuale abuzive care nu creează obligații pentru consumatori poate fi transpusă în diferite concepte juridice la nivel național, atât timp cât se obține protecția impusă de DCA. Cu toate acestea, nulitatea clauzelor contractuale abuzive pare să asigure în cel mai eficient mod protecția propusă. Curtea (285) a subliniat că

„[…] articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul. Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective.”

Caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive decurge direct din DCA și nu necesită nicio declarație prealabilă privind caracterul abuziv sau nulitatea unei clauze contractuale din partea unei instanțe sau a altui organism autorizat. Astfel de declarații oferă totuși securitate juridică cu privire la caracterul (ne)abuziv al unei anumite clauze contractuale, în special în cazurile în care există opinii diferite cu privire la respectivul caracter (ne)abuziv.

Prin urmare, caracterul neobligatoriu nu poate depinde de aspectul dacă sau de momentul în care un consumator a invocat caracterul abuziv al unei clauze contractuale date sau i-a contestat valabilitatea, astfel cum a confirmat Curtea (286), stabilind că

„[…] articolul 6 alineatul (1) din directivă trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.”

Aceasta implică și faptul că, în principiu, niciun termen de prescripție nu poate împiedica consumatorii să solicite unui vânzător sau furnizor să elimine o anumită clauză abuzivă din contract, să ceară unei instanțe naționale să declare nulă o clauză contractuală sau să se opună unor pretenții emise de vânzători sau furnizori în temeiul unor clauze contractuale abuzive (287). Același lucru este valabil și în ceea ce privește competența instanțelor naționale de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Curtea (288) a statuat că

[…] protecția conferită consumatorilor de directiva menționată se opune unei dispoziții naționale în temeiul căreia – într-o acțiune introdusă de vânzător sau de furnizor împotriva consumatorului în baza unui contract încheiat între aceștia –, la expirarea unui termen stabilit, instanța națională nu poate invoca, din oficiu sau la cererea consumatorului, caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

În cazul în care, în legătură cu un litigiu individual sau cu o acțiune colectivă, instanța națională constată că o anumită clauză este abuzivă, această constatare sau declarație se aplică ex tunc. Aceasta înseamnă că declarația sau constatarea în cauză trebuie să aibă efect din momentul încheierii contractului sau al introducerii clauzei respective în contract, și nu ex nunc în raport cu pronunțarea hotărârii (289).

4.3.   Consecințele caracterului abuziv al clauzelor contractuale pentru drepturile și obligațiile părților

Prezenta secțiune analizează principiul potrivit căruia clauzele contractuale abuzive trebuie să fie înlăturate și nu pot fi modificate (subsecțiunea 4.3.1) și circumstanțele specifice în care se pot completa lacunele rămase în contract prin eliminarea unei clauze abuzive (subsecțiunea 4.3.2).

4.3.1.   Principiu: înlăturarea clauzelor contractuale abuzive și interzicerea modificării acestora

Potrivit articolului 6 alineatul (1), chiar dacă clauzele contractuale abuzive nu creează obligații pentru consumatori, restul contractului continuă să angajeze părțile „în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”. Curtea (290) a subliniat în mod repetat că,

„[…] în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, instanța națională sesizată cu o clauză contractuală abuzivă are numai obligația de a înlătura aplicarea acesteia pentru ca ea să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acestei clauze. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei menționate, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic […] (291).”

Aceasta înseamnă, de exemplu, în ceea ce privește clauzele abuzive referitoare la penalități, că instanțele naționale nu pot reduce la un nivel acceptabil suma datorată în temeiul unei clauze contractuale, ci trebuie să anuleze pe deplin clauza respectivă (292).

Modificarea clauzelor contractuale abuzive ar însemna, de fapt, că clauzele respective ar rămâne parțial obligatorii și că vânzătorii sau furnizorii ar beneficia într-o oarecare măsură de folosirea unor astfel de clauze. O astfel de situație ar submina eficacitatea articolului 6 alineatul (1) din DCA și ar elimina efectul descurajator pe care îl urmărește articolul 6 alineatul (1) din DCA prin faptul că consideră clauzele contractuale abuzive ca neavând caracter obligatoriu (293). De asemenea, eliminarea acestui efect descurajator ar fi incompatibilă cu obiectivul de combatere a utilizării în continuare a clauzelor contractuale abuzive reflectat la articolul 7 alineatul (1) din DCA (294).

Urmând aceeași logică, nici eliminarea parțială a unei clauze contractuale abuzive nu este admisibilă, deoarece, în general, ar fi echivalentă cu modificarea unei clauze contractuale, afectând substanța acesteia (295).

Acest lucru poate fi diferit numai în cazul în care o aparentă „clauză contractuală” este, în realitate, compusă din clauze contractuale diferite în sensul articolului 3 alineatul (1). Acesta poate fi cazul, în special, atunci când o clauză contractuală conține două (sau mai multe) prevederi care pot fi separate una de cealaltă astfel încât una dintre ele să fie eliminată, în timp ce restul prevederilor rămân clare și inteligibile și pot fi apreciate în funcție de fondul propriu.

Până în prezent, Curtea a emis doar câteva orientări cu privire la criteriile necesare pentru a determina ce anume constituie o clauză contractuală propriu-zisă. Curtea face, de exemplu, distincție între clauzele contractuale care stabilesc obligația fundamentală a consumatorului de a restitui un împrumut într-o anumită monedă și clauzele care instituie mecanismul de conversie valutară (296), care sunt, astfel, prin definiție, clauze contractuale separate. Același lucru se aplică clauzelor care stabilesc prețul care trebuie plătit de consumator și un mecanism de modificare a prețurilor în cadrul relațiilor contractuale pe termen lung (297).

Curtea (298) a făcut, de asemenea, distincția între o clauză care stabilește rata obișnuită a dobânzii care trebuie plătită pentru un împrumut ipotecar și o clauză privind dobânda penalizatoare, chiar dacă aceasta din urmă este definită ca o majorare a dobânzii obișnuite. După ce a stabilit că dobânda obișnuită și dobânda penalizatoare au funcții foarte diferite, Curtea a explicat că

„[…] aceste considerații se aplică indiferent de modul în care sunt redactate clauza contractuală care stabilește rata dobânzilor moratorii și cea care fixează rata dobânzilor obișnuite. În special, acestea sunt valabile nu numai în cazul în care rata dobânzilor moratorii este definită independent de rata dobânzilor obișnuite, într-o clauză distinctă, ci și în cazul în care rata dobânzilor moratorii este stabilită sub forma unei majorări a ratei dobânzilor obișnuite cu un anumit număr de puncte procentuale. În acest din urmă caz, întrucât clauza abuzivă constă în această majorare, Directiva 93/13 impune numai ca această majorare să fie anulată.”

În ceea ce privește eliminarea parțială, Curtea nu a precizat până în prezent dacă „doctrina creionului albastru” (blue pencile doctrine), aplicată, de exemplu, de Curtea Supremă a Germaniei, este compatibilă cu DCA (299). Potrivit acestei doctrine, se face o distincție între modificarea inadmisibilă (300) a unei clauze contractuale și eliminarea permisă a unei prevederi abuzive dintr-o clauză contractuală în cazul în care conținutul rămas al clauzei se poate aplica fără vreo altă intervenție ulterioară. Cu toate acestea, Curtea a statuat că, în ceea ce privește o clauză dintr-un contract de credit ipotecar care permitea băncii să solicite restituirea integrală a împrumutului după ce consumatorul nu plătise o singură rată lunară, obligația de restituire anticipată nu poate fi separată de condiția care prevede o (singură) rată lunară neplătită fără a modifica substanța clauzei respective. Prin urmare, în această speță, clauza nu putea fi divizată.

În concluzie:

—	aspectul important pentru separabilitatea clauzelor contractuale este conținutul sau funcția prevederilor specifice, iar nu modul în care sunt prezentate acestea într-un anumit contract; și

—	eliminarea parțială nu este posibilă atunci când două părți ale unei clauze contractuale sunt legate în așa fel încât îndepărtarea unei părți ar afecta substanța părții rămase din clauza contractuală.

În această privință, nu este exclus ca un singur paragraf/punct dintr-un contract să conțină mai multe clauze contractuale în sensul articolului 3 alineatul (1) din DCA. Este posibilă și reciproca, și anume ca două paragrafe/puncte sau chiar dispoziții din documente diferite să formeze o singură clauză contractuală în virtutea conținutului lor.

Principiul potrivit căruia instanțele naționale nu pot modifica clauzele contractuale abuzive se aplică indiferent dacă aprecierea caracterului abuziv se face în urma sesizării de către consumator sau ex officio.

Acest principiu nu afectează totuși dreptul părților de a modifica sau de a înlocui o clauză contractuală abuzivă cu una echitabilă, în limitele libertății lor contractuale. În cazul în care noua clauză este o clauză contractuală în sensul articolului 3 alineatul (1) din DCA, aceasta trebuie să fie examinată în funcție de fondul propriu, în temeiul articolelor 3, 4 și 5 din DCA. În același timp, modificarea sau înlocuirea unei clauze contractuale abuzive nu poate, în principiu, să elimine drepturile consumatorului care decurg din caracterul neobligatoriu al clauzei modificate/înlocuite, cum ar fi dreptul de a solicita restituirea plăților (301). Este posibil ca Curtea să ofere mai multe clarificări cu privire la aceste chestiuni în legătură cu așa-numitele acorduri de novație (302).

Principiul potrivit căruia clauzele contractuale abuzive trebuie pur și simplu să fie eliminate din contract, în timp ce restul contractului continuă să angajeze părțile, nu prezintă dificultăți în cazurile în care contractul poate fi executat fără clauza (clauzele) contractuală (contractuale) abuzivă (abuzive) în cauză. De exemplu, această situație se poate regăsi în cazul sancțiunilor contractuale precum dobânzile penalizatoare (303), al clauzelor care limitează răspunderea comerciantului pentru executarea necorespunzătoare a contractului, clauzele privind alegerea legii aplicabile ori privind jurisdicția sau arbitrajul. Cazurile în care situația este mai complicată sunt analizate în secțiunea 4.3.2.

4.3.2.   Excepție: acoperirea lacunelor din contract pentru a evita nulitatea acestuia

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din DCA, restul contractului va continua să se aplice numai dacă contractul „poate continua să existe fără clauzele abuzive”.

Aspectul dacă continuitatea contractului este posibilă fără clauza abuzivă trebuie să fie apreciat prin intermediul unei evaluări juridice în conformitate cu dreptul intern aplicabil (304). Aceasta implică o analiză de la caz la caz pentru a stabili dacă contractul poate fi executat, din punct de vedere juridic sau tehnic, fără clauza contractuală abuzivă. Prin urmare, evaluarea nu se poate baza pe considerente pur economice. Examinarea aspectului dacă contractul poate continua să existe trebuie să fie obiectivă, adică să nu se bazeze pe interesele unei singure părți (305). Aceasta va implica faptul că nu ar trebui să aibă importanță dacă vânzătorul sau furnizorul nu ar fi încheiat contractul fără clauza abuzivă sau dacă eliminarea clauzei face ca contractul să fie mai puțin atractiv din punct de vedere economic.

Un contract nu poate fi executat, adică nu „poate continua să existe” dacă se elimină o clauză care definește obiectul principal al contractului sau o clauză esențială pentru calcularea remunerației care trebuie plătită de consumator (306). Acest principiu se aplică, de exemplu, în cazul desemnării monedei în care trebuie efectuate plățile (307) sau în cazul unei clauze care stabilește cursul de schimb pentru calculul ratelor de restituire a unui împrumut contractat într-o monedă străină (308).

În același timp, trebuie să se țină seama de faptul că articolul 6 alineatul (1) vizează restabilirea echilibrului dintre părți prin eliminarea clauzelor abuzive din contract, dar menținând, în principiu, valabilitatea contractului în ansamblul său, iar nu anulând toate contractele care conțin clauze abuzive (309). Cu toate acestea, un stat membru poate să prevadă că un contract care conține clauze abuzive poate fi declarat nul în ansamblul său în cazul în care acest lucru asigură o protecție mai bună a consumatorului (310).

Nulitatea contractului poate avea consecințe negative pentru consumator, de exemplu obligația de a restitui imediat întregul împrumut în locul ratelor convenite, ceea ce ar fi în contradicție cu protecția prevăzută de DCA. Prin urmare, Curtea (311) a recunoscut că, în mod excepțional, în anumite condiții, instanțele naționale pot înlocui o clauză contractuală abuzivă cu o dispoziție de drept intern cu caracter supletiv pentru a evita nulitatea contractului. Într-o speță în care aplicarea unei dispoziții cu caracter supletiv a evitat nulitatea unui contract de împrumut indexat în funcție de monede străine declanșată de caracterul abuziv al mecanismului de conversie valutară, Curtea a statuat după cum urmează:

„80 Cu toate acestea, nu rezultă de aici că, într-o situație precum cea din litigiul principal, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 s-ar opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. 81 Dimpotrivă, faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziție, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conține clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 și să fie obligatoriu pentru părți, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13.”

În plus, Curtea a explicat că „consecințele deosebit de prejudiciabile” ale anulării contractului pentru consumator ar putea periclita efectul descurajator preconizat al eliminării clauzei contractuale abuzive (312).

Prin urmare, potrivit jurisprudenței acumulate până în prezent (313), înainte de a înlocui clauzele contractuale abuzive cu „dispoziții de drept intern cu caracter supletiv”, instanțele naționale trebuie să evalueze dacă

—	în mod obiectiv, în cazul în care nu s-ar adopta aceste norme, eliminarea unei clauze contractuale abuzive ar conduce la nulitatea contractului în ansamblu;

—	și dacă acest lucru are consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator (314), în lumina tuturor dispozițiilor relevante din legislația națională, inclusiv a normelor de procedură (315).

DCA nu definește termenul „dispoziție de drept intern cu caracter supletiv” și nici nu îl folosește. Într-un alt context, DCA menționează „normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri”. Această cvasi-definiție reflectă ceea ce se înțelege în general ca fiind funcția dispozițiilor cu caracter supletiv și, atunci când se utilizează acest termen în legătură cu articolul 6 alineatul (1), Curtea face într-adevăr referire la considerentul 13 din DCA (316).

Curtea poate dezvolta în continuare interpretarea noțiunii „dispoziții de drept intern cu caracter supletiv”. Aceasta poate clarifica, de exemplu, dacă noțiunea se referă exclusiv la dispoziții care reglementează în mod specific drepturile și obligațiile părților la un contract sau dacă pot cuprinde și dispoziții generale de drept al contractelor (317). În cazul în care astfel de dispoziții generale permit adaptarea creativă a contractului, se pune întrebarea dacă acest fapt este, în realitate, echivalent cu o „modificare” inadmisibilă a clauzei (clauzelor) contractuale relevante (318).

Curtea (319) a arătat că, în circumstanțe specifice, dispozițiile legislative care servesc drept model sau referință pentru clauzele contractuale, dar care nu sunt dispoziții tehnice cu caracter supletiv, pot fi utilizate pentru a înlocui o clauză contractuală abuzivă cu scopul de a preveni nulitatea contractului.

Este posibil ca Curtea să clarifice, de asemenea, dacă, în circumstanțe foarte specifice, se pot admite alte forme de completare a lacunelor lăsate de o clauză contractuală abuzivă (320).

Atunci când evaluează consecințele deosebit de prejudiciabile pentru consumatori, instanțele naționale trebuie să ia în considerare interesele consumatorului în momentul în care se ridică problema respectivă în fața instanței naționale (321). În cazurile în care menținerea contractului este imposibilă din punct de vedere juridic ca urmare a eliminării unei clauze contractuale abuzive și dacă menținerea contractului ar fi contrară intereselor consumatorului, Curtea a precizat că instanțele naționale nu pot menține valabilitatea contractului (322). Prin urmare, în astfel de cazuri, dreptul național nu poate împiedica consumatorii să se prevaleze de nulitatea contractului în temeiul articolului 6 alineatul (1) din DCA (323).

Până în prezent, Curtea nu a statuat în mod explicit (324) dacă instanța națională trebuie să stabilească interesul consumatorului în ceea ce privește nulitatea contractului exclusiv pe baza unor criterii obiective sau, mai degrabă, în funcție de preferința exprimată de consumator în cadrul procedurii. Cu toate acestea, există argumente convingătoare pentru respectarea preferinței consumatorului, întrucât acesta poate chiar să insiste, în cadrul procedurilor judiciare, în favoarea aplicării unei clauze abuzive (325).

4.3.3.   Aplicarea dispozițiilor cu caracter supletiv în alte cazuri

Până în prezent, Curtea nu a statuat în mod specific dacă se pot aplica dispoziții de drept intern cu caracter supletiv în cazul în care eliminarea unei clauze contractuale nu conduce la nulitatea contractului, cum ar fi clauzele referitoare la penalități, dar acest lucru nu implică o „modificare” a clauzei abuzive de către instanța națională. Curtea (326) a statuat că abordarea unei instanțe supreme naționale care nu a aplicat nicio dobândă penalizatoare prevăzută de lege după eliminarea unei clauze abuzive referitoare la penalitățile de întârziere dintr-un contract era compatibilă cu DCA. Curtea nu a declarat totuși că acest rezultat este impus de DCA. Cu toate acestea, jurisprudența menționată la punctul 4.3.2 poate sugera că recurgerea la dispoziții cu caracter supletiv este posibilă numai în cazul în care contractul ar fi altfel nul.

4.3.4.   Aplicarea posibilă a unor clauze contractuale abuzive în pofida caracterului abuziv al acestora? (327)

Curtea (328) a statuat că, în cazurile în care contractul poate continua să existe fără o clauză abuzivă (329) și după ce instanța a informat consumatorul cu privire la caracterul abuziv și neobligatoriu al unei clauze contractuale abuzive, consumatorul poate decide să nu se prevaleze de această protecție, astfel încât clauza contractuală în cauză se aplică în continuare.

4.4.   Restituirea beneficiilor obținute prin clauze contractuale abuzive

O altă consecință a caracterului neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive este că, în cazul în care consumatorii au efectuat plăți pe baza unor clauze contractuale abuzive, aceștia trebuie să aibă dreptul la restituirea acestor plăți (330):

„62 Din cele arătate rezultă că obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume. 63 Astfel, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din această directivă intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii.”

Doar dispozițiile referitoare la securitatea juridică, în special autoritatea de lucru judecat și termenele de prescripție rezonabile, pot limita un astfel de efect restitutoriu (331). În același timp, statele membre, inclusiv legiuitorii și instanțele naționale, nu pot limita în timp efectul constatării că o clauză contractuală este abuzivă (332) și, prin urmare, exclud, de exemplu, cererile de restituire pentru perioada anterioară constatării respective (333):

„Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE […] trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, al unei clauze conținute într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator doar la sumele plătite în mod nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunțării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv.”

În această privință, Curtea a reamintit că este de competența sa exclusivă, având în vedere cerința fundamentală a unei aplicări generale și uniforme a dreptului Uniunii, să decidă asupra limitelor de timp care trebuie impuse interpretării pe care o stabilește în privința unei norme de drept al UE (334). În general, interpretarea dată de Curte unei norme de drept al Uniunii trebuie să fie aplicată de instanțele naționale și raporturilor juridice născute și constituite înainte de pronunțarea hotărârii Curții, deoarece interpretarea acesteia stabilește modul în care norma relevantă trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării sale în vigoare (335). Prin urmare, Curtea poate limita efectul în timp al hotărârilor sale „numai în mod excepțional”, în conformitate cu principiul general al securității juridice, dacă se îndeplinesc următoarele două condiții cumulative: (i) participanții la piață în cauză au acționat cu bună-credință; și (ii) există riscul unor dificultăți grave datorate aplicării „retroactive” a jurisprudenței Curții (336).

5.   CĂI DE ATAC ȘI GARANȚII PROCEDURALE PREVĂZUTE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) ȘI LA ARTICOLUL 7 ALINEATUL (1) DIN DCA

5.1.   Semnificația articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din DCA și a principiilor echivalenței și efectivității în general

Articolul 6 1. Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. […] Articolul 7 1. Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori. […] Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. […]

Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) sunt dispozițiile din DCA care stabilesc modul în care consumatorii trebuie să fie protejați împotriva clauzelor contractuale abuzive și se completează reciproc (337).

Implicațiile caracterului neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților sunt prezentate în secțiunea 4 de mai sus. Această secțiune analizează implicațiile articolului 6 alineatul (1) – coroborat cu articolul 7 alineatul (1) și cu principiile echivalenței și efectivității – asupra normelor de procedură și a competențelor și obligațiilor instanțelor naționale.

Articolul 7 alineatul (1) din DCA reflectă, în special în ceea ce privește clauzele contractuale abuzive, dreptul general la o cale de atac eficientă împotriva încălcării drepturilor și libertăților garantate de dreptul Uniunii, consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE (338).

Deși articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) nu conțin norme de procedură specifice, obiectivele acestora pot fi îndeplinite numai dacă normele de procedură naționale contribuie la realizarea lor și nu ridică obstacole nejustificate în calea consumatorilor care doresc să se prevaleze de protecția acordată de DCA.

În lipsa armonizării normelor de procedură într-un instrument al dreptului UE, Curtea a subliniat autonomia procedurală a statelor membre (339), dar și responsabilitatea acestora de a asigura protecția eficientă a drepturilor care decurg din legislația UE (340). Curtea a stabilit că, în măsura în care normele de procedură ale statelor membre afectează aplicarea drepturilor prevăzute de legislația UE, aceste norme trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității (341). Curtea a făcut trimitere la aceste principii ca la o expresie a obligației generale a statelor membre de a asigura protecția jurisdicțională a drepturilor unei persoane în temeiul dreptului UE (342).

Echivalența înseamnă că normele procedurale de protejare a drepturilor care decurg din dreptul UE nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile protecției unor drepturi similare în temeiul dreptului intern (343) sau aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (344).

Efectivitatea implică faptul că normele naționale de procedură nu trebuie să facă, teoretic sau practic (345), imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite cetățenilor, inclusiv consumatorilor, de dreptul Uniunii (346).

Curtea a descris semnificația echivalenței și a efectivității după cum urmează (347):

„În lipsa unei reglementări comunitare în materie, revine ordinii juridice din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor ca urmare a efectului direct al dreptului comunitar. Totuși, aceste modalități nu pot fi mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern și nu pot face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară […].”

Curtea a dezvoltat aceste principii în continuare, și în ceea ce privește dreptul consumatorilor și, în special, DCA, derivând din ele o serie de cerințe procedurale specifice, pentru a garanta protecția efectivă a consumatorilor împotriva clauzelor contractuale abuzive și în realitatea procedurilor judiciare.

În funcție de împrejurările speței și de întrebările adresate de instanțele de trimitere, Curtea a întemeiat aceste cerințe pe următoarele elemente:

—	efectivitatea (348) caracterului neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive în sensul articolului 6 alineatul (1) din DCA;

—	cerința privind existența unor mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor contractuale abuzive, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din DCA (349);

—	dreptul fundamental la o cale de atac eficientă, în conformitate cu articolul 47 din Cartă (350);

—	precum și, în funcție de legislația națională aplicabilă, principiul echivalenței (351).

Articolul 7 alineatul (1), uneori coroborat cu articolul 47 din Cartă, respectiv efectivitatea sunt menționate de Curte în mod aproape interschimbabil în calitatea lor de sursă juridică de garanții legate de efectivitatea protecției procedurale împotriva clauzelor contractuale abuzive (352).

Cerințele procedurale se referă la căile de atac și la drepturile procesuale pe care le au la dispoziție consumatorii, pe de o parte, și la obligațiile instanțelor naționale, pe de altă parte. În esență, acestea includ principiul potrivit căruia

—	consumatorii trebuie să dispună de căi de atac eficiente prin care să invoce caracterul abuziv al clauzelor contractuale relevante; și

—	instanțele naționale au obligația de a evalua din proprie inițiativă caracterul abuziv al clauzelor contractuale (ex officio).

Curtea a dezvoltat în continuare aceste garanții procedurale în lumina tipurilor specifice de proceduri și de situații procedurale, de exemplu: acțiuni civile obișnuite (353), acțiuni de recurs (354), cauze judecate în lipsă (355), acțiuni în anularea unei hotărâri arbitrale (356), executarea unui hotărâri arbitrale (357), acțiuni în încetare (358), diverse tipuri de proceduri de somație de plată (359), proceduri de executare silită a unui bun ipotecat (360), licitații voluntare (361) și proceduri de insolvență (362). De asemenea, Curții i s-a solicitat să analizeze relația dintre Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 (363) de creare a unei proceduri europene de somație de plată și garanțiile procedurale oferite de DCA (364).

Deși cele mai multe decizii preliminare aveau ca obiect spețe în care consumatorii se aflau în situația de pârât sau de debitor (365), Curtea a aplicat aceste principii și în proceduri în care consumatorul a solicitat declararea nulității unei clauze contractuale.

Deși la evaluarea compatibilității dispozițiilor specifice cu DCA trebuie luate în considerare contextul și particularitățile fiecărui tip de procedură, standardele și testele elaborate de Curte se aplică tuturor tipurilor de proceduri .

Curtea a subliniat în repetate rânduri (366) că procedurile care oferă creditorilor posibilitatea unei executări mai rapide a creanțelor pe baza altor titluri decât hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul procedurilor de fond și care nu implică controale de fond de către instanțele naționale sau implică doar controale de fond limitate nu trebuie să priveze consumatorii de dreptul la o protecție adecvată împotriva clauzelor contractuale abuzive. Aceasta înseamnă că tipul specific de procedură ales de un vânzător sau furnizor sau care se aplică în alt mod nu poate reduce garanțiile procedurale fundamentale impuse de DCA în favoarea consumatorilor. Potrivit Curții (367),

„[…] specificitatea procedurilor nu poate constitui un element de natură să afecteze protecția juridică de care trebuie să beneficieze consumatorii în temeiul dispozițiilor Directivei 93/13 […].”

În același timp, este necesar, în ceea ce privește principiul efectivității (368), să se examineze normele naționale de procedură în contextul adecvat și în ansamblul lor. Curtea (369) a exprimat acest lucru după cum urmează:

„43 […] în ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a amintit în repetate rânduri că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale […] 44 Din această perspectivă, trebuie să se ia eventual în considerare principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii […].”

Aceasta înseamnă că trebuie să se țină seama de protecția împotriva clauzelor contractuale abuzive pe care o prevăd normele naționale pentru diferite etape ale procedurii, de exemplu în etapa anterioară emiterii unei somații de plată și în etapa de executare sau de opoziție (370) sau în legătură cu căile de atac împotriva executării silite a bunurilor ipotecate în temeiul unui act notarial (371).

Instanțele naționale sunt obligate să aplice aceste garanții procedurale și atunci când dispozițiile naționale le-ar împiedica, în mod obișnuit, să facă acest lucru și trebuie să ignore jurisprudența instanțelor supreme naționale în măsura în care aceasta este incompatibilă cu DCA, astfel cum a fost interpretată de Curte (372).

Cazurilor care implică clauze contractuale abuzive li se aplică toate garanțiile procedurale care decurg din legislația UE, chiar dacă nu sunt menționate în mod explicit în prezenta comunicare. Printre acestea se numără drepturile procesuale menționate la articolul 47 din Cartă, inclusiv dreptul la un proces echitabil (373) și principiul egalității armelor în proces (374). Principiul protecției jurisdicționale efective a consumatorilor nu permite, în sine, consumatorilor dreptul la un al doilea grad de jurisdicție (375) pentru examinarea clauzelor contractuale. Cu toate acestea, un astfel de drept se poate întemeia pe articolul 7 alineatul (1) din DCA, coroborat cu principiul egalității armelor în proces, garantat în temeiul articolului 47 din Cartă, în cazul în care, în cadrul aceleiași proceduri, vânzătorii sau furnizorii au dreptul să atace o decizie referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale (376).

5.2.   Principiul examinării ex officio a clauzelor contractuale abuzive (377)

5.2.1.   Legătura cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 7 alineatul (1)

Pentru a compensa situația de inferioritate structurală a consumatorilor, care ar putea să nu fie conștienți de drepturile lor și care, prin urmare, nu ar putea să invoce caracterul abuziv al clauzelor contractuale, instanțele naționale, în calitate de instanță neutră, joacă un rol activ în procedurile care implică clauze contractuale abuzive. De la hotărârea din 4 iunie 2009 (378), Curtea a statuat în mod consecvent că instanțele naționale au obligația de a examina clauzele contractuale abuzive din proprie inițiativă (ex officio), cu alte cuvinte chiar și în cazul în care caracterul abuziv al clauzelor contractuale nu este invocat de consumator:

„1. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. 2. Instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această obligație revine instanței naționale inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială.”

Curtea a confirmat în repetate rânduri această cerință (379):

„[…] Curtea a considerat deja de mai multe ori că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, suplinind în acest fel dezechilibrul existent între consumator și profesionist, din moment ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop […] (380).”

Controlul ex officio urmărește să obțină, în cazuri individuale, rezultatul prevăzut la articolul 6 alineatul (1) și contribuie la obiectivul articolului 7, deoarece ar putea să descurajeze utilizarea clauzelor contractuale abuzive în general (381). Obligația de control ex officio se aplică a fortiori în cazul în care un consumator, în esență, contestă valabilitatea sau caracterul echitabil al contractului, fără a face însă trimitere în mod specific la dispozițiile legale referitoare la clauzele contractuale abuzive (382).

5.2.2.   Relația cu principiile de procedură civilă

În statele membre, principiul director în procedurile civile (383) este principiul disponibilității părților (sau al autonomiei părților). Aceasta implică, de regulă, că rămâne la latitudinea exclusivă a părților să definească obiectul și sfera de aplicare a procedurii, astfel încât instanța să nu poată da câștig de cauză unei pretenții neintroduse (ultra petita) sau să acorde mai mult decât s-a solicitat (extra petita). Se acceptă, de asemenea, pe scară largă faptul că este în primul rând responsabilitatea părților să prezinte faptele invocate pentru a-și justifica cererile, precum și probele necesare. În general, fiecărei părți îi revine sarcina probei pentru faptele care îi sprijină declarațiile, cu excepția cazului în care există dispoziții specifice care să modifice sau să atenueze sarcina probei în ceea ce privește anumite chestiuni.

În general, este recunoscut faptul că, deși părțile sunt cele care trebuie să prezinte faptele, este de competența instanței să efectueze calificările juridice necesare (384), lucru exprimat de principiile da mihi factum dabo tibi jus și iura novit curia. De asemenea, este normal ca instanțele să ia în considerare anumite norme imperative, numite adesea chestiuni de ordine publică, din proprie inițiativă, cu alte cuvinte fără a fi necesar ca părțile să le solicite acest lucru.

În acest cadru general, există diferențe între statele membre în ceea ce privește măsura în care instanțele judecătorești pot sau sunt obligate să își asume un rol mai activ în procedură (385), inclusiv o acțiune mai consistentă de interogatoriu sau de cercetare, de exemplu prin adresarea de întrebări, prin transmiterea de recomandări și de feedback, dar și în ceea ce privește obținerea de probe.

Controlul ex officio al caracterului abuziv al clauzelor contractuale constituie, în esență, consecința procedurală a faptului că natura abuzivă a clauzelor contractuale și caracterul neobligatoriu al acestora sunt norme imperative de ordine publică aplicabile ex jure și constituind, ca atare, aspecte juridice care nu depind de invocarea lor de către oricare dintre părți. Prin urmare, controlul ex officio al clauzelor contractuale abuzive nu este în contradicție cu principiile fundamentale ale procedurilor civile, cum ar fi disponibilitatea părților. Cu toate acestea, dispozițiile naționale specifice pot face dificil sau imposibil controlul ex officio. Pentru mai multe detalii despre astfel de cazuri, a se vedea secțiunile 5.4, 5.5 și 5.6.

5.2.3.   Controlul ex officio și pasivitatea totală a consumatorului

În general, se așteaptă ca consumatorii să utilizeze căile de atac disponibile și să nu rămână complet pasivi pentru a beneficia de protecție în temeiul DCA. Curtea a recunoscut că principiul efectivității nu poate fi extins până la a impune unei instanțe naționale să compenseze pe deplin inerția totală a consumatorului (386) în cazuri în care acesta poate să utilizeze căi de atac eficiente în condiții rezonabile (387). În consecință, simplul fapt că un consumator poate fi nevoit să intenteze o procedură jurisdicțională și să utilizeze căile de atac pentru a obține protecție împotriva clauzelor contractuale abuzive nu poate fi considerat a fi, în mod automat, contrar principiului efectivității (388). În același timp, jurisprudența Curții implică faptul că instanțele naționale trebuie să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale, chiar și atunci când consumatorii au rămas complet pasivi, în cazul în care o astfel de intervenție este impusă de principiul echivalenței, astfel cum se explică în secțiunea 5.3, sau de articolul 7 alineatul (1) sau de principiul eficacității, astfel cum se descrie în secțiunea 5.4.

5.3.   Obligații care decurg din principiul echivalenței

5.3.1.   Controlul ex officio al clauzelor contractuale abuzive

În temeiul principiului echivalenței (389), instanțele naționale sunt obligate să ia în considerare, din oficiu, aplicarea unor norme de drept al Uniunii cu forță juridică obligatorie în toate cazurile în care dreptul intern le impune (sau, cel puțin, le conferă competența sau latitudinea) să invoce din oficiu motive de drept pe baza unor norme interne cu caracter obligatoriu. Astfel cum s-a menționat mai sus, caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive stabilit la articolul 6 alineatul (1) și toate dispozițiile DCA esențiale pentru atingerea acestui obiectiv trebuie tratate ca fiind echivalente cu considerentele de ordine publică recunoscute în temeiul legislației statelor membre. Acest statut se va aplica tuturor dispozițiilor DCA relevante atunci când se apreciază caracterul abuziv al unei clauze contractuale și se formulează concluziile acestei constatări.

Curtea (390) a explicat acest lucru după cum urmează:

„44 […] dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care directiva o asigură consumatorilor, articolul 6 din aceasta trebuie considerat ca fiind o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică […]. Este necesar să se considere că această calificare se extinde la toate dispozițiile directivei care sunt indispensabile realizării obiectivului pe care îl urmărește articolul 6 menționat. 45 Rezultă că, atunci când instanța națională are competența, potrivit normelor de procedură interne, să examineze din oficiu validitatea unui act juridic în raport cu normele naționale de ordine publică, […] aceasta trebuie de asemenea să își exercite respectiva competență pentru a aprecia din oficiu, în raport cu criteriile stabilite în directivă, caracterul eventual abuziv al unei clauze contractuale care intră în domeniul de aplicare al directivei. 46 Trebuie amintit că o astfel de obligație revine de asemenea instanței naționale atunci când dispune, în cadrul sistemului jurisdicțional intern, de o simplă posibilitate de apreciere din oficiu a faptului că o astfel de clauză este contrară normelor interne de ordine publică […].”

Prin urmare, instanțele naționale trebuie să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale relevante ori de câte ori legislația națională le impune această obligație sau le oferă posibilitatea de a verifica ex officio respectarea oricăror considerente de ordine publică menționate în dispozițiile naționale relevante, inclusiv, de exemplu, interdicțiile prevăzute de lege, bunele moravuri (391) sau ordinea publică în general (392). În acest sens, Curtea (393) a statuat, de exemplu, că,

„[…] într-o situație […] în care instanța sesizată cu executarea unei hotărâri arbitrale poate pune capăt, chiar din oficiu, aplicării acestei hotărâri arbitrale în situația în care aceasta din urmă impune părții în cauză o prestație imposibilă din punct de vedere material, interzisă de lege sau contrară bunelor moravuri, această instanță este astfel obligată, din momentul în care dispune de elementele privind situația de drept și de fapt necesare în acest scop, să aprecieze, chiar din oficiu, în cadrul procedurii de executare, caracterul abuziv al penalității (394) prevăzute de un contract de credit [sau de o clauză arbitrală] (395).”

Obligația de control ex officio, bazată pe principiul echivalenței, se aplică tuturor tipurilor de proceduri și tuturor etapelor acestora, inclusiv cauzelor judecate în lipsă (396), acțiunilor de recurs (397) sau procedurilor de executare (398), ori de câte ori dreptul intern conferă instanțelor naționale competența de a examina respectarea normelor de ordine publică.

„Prin urmare, instanțele naționale sunt obligate să aplice mutatis mutandis dispozițiile naționale relevante privind controlul ex officio pentru a aprecia din proprie inițiativă caracterul abuziv al clauzelor contractuale (399). Spre deosebire de principiul efectivității, această obligație este independentă de orice altă evaluare a aspectului dacă, în lipsa unui astfel de control ex officio, există sau nu există o protecție efectivă împotriva clauzelor contractuale abuzive.”

5.3.2.   Alte obligații bazate pe principiul echivalenței

Principiul echivalenței se aplică, de asemenea, și altor norme procedurale. De exemplu, Curtea (400) a statuat că normele aplicabile intervenției asociațiilor de consumatori în legătură cu contestarea unei ordonanțe de plată pe baza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, care sunt mai puțin favorabile decât normele aplicabile litigiilor care intră sub incidența exclusivă a dreptului intern, ar încălca principiul echivalenței.

Același lucru trebuie să se aplice oricăror termene limită, dreptului de a fi ascultat, condițiilor pentru măsuri provizorii, dreptului de a formula obiecții sau de a contesta, precum și tuturor celorlalte modalități procedurale.

5.4.   Aprecierea ex officio și eficiența căilor de atac

5.4.1.   Testul aplicabil

Potrivit articolului 7 alineatul (1) din DCA sau principiului efectivității (401), legislația națională trebuie să prevadă căi de atac care să permită consumatorilor să invoce caracterul abuziv al clauzelor contractuale, iar aceste căi de atac trebuie să fie eficiente. Acest lucru implică faptul că consumatorii trebuie să poată introduce astfel de căi de atac în condiții rezonabile, ceea ce înseamnă că nu trebuie să existe cerințe sau limitări care să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea, pentru ei, a protecției necesare. Mai mult, consumatorii pot fi împiedicați să utilizeze căi juridice de atac nu doar prin obstacole procedurale, ci și din cauza cunoștințelor sau informațiilor limitate pe care le dețin.

Prin urmare, pentru a stabili dacă există căi de atac eficiente, Curtea (402) aplică testul general pentru a stabili dacă există un risc semnificativ ca consumatorii să nu beneficieze de o protecție efectivă

—	fie pentru că, din cauza a diverse cerințe sau limitări procedurale specifice, introducerea căilor de atac disponibile devine excesiv de dificilă (sau chiar practic imposibilă);

—	fie pentru că , în mod alternativ, consumatorii nu dețin cunoștințele necesare despre drepturile lor sau nu primesc informațiile necesare pentru a utiliza căile de atac în mod eficient.

Acest test se reflectă în mai multe hotărâri, de exemplu în cele având ca obiect ordonanțe de plată (403):

În această privință, trebuie amintit că există un risc care nu este neglijabil ca consumatorii implicați să nu formuleze opoziția necesară fie din cauza termenului deosebit de scurt prevăzut pentru aceasta, fie deoarece aceștia pot fi descurajați să se apere având în vedere costurile pe care le-ar presupune o acțiune în justiție în raport cu cuantumul creanței contestate, fie pentru că nu își cunosc drepturile sau nu sesizează exact conținutul acestora sau ca urmare a conținutului limitat al cererii de ordonanță de plată formulate de profesioniști și, așadar, ca urmare a caracterului incomplet al informațiilor de care dispun […].

Astfel cum se explică în secțiunea 5.1, este necesar, în ceea ce privește eficiența, să se examineze normele de procedură relevante în ansamblul lor, ținând seama de diferitele etape ale procedurii (404). Factorii relevanți pentru aprecierea eficienței sunt analizați în secțiunea 5.4.2 de mai jos.

În cazul în care există un risc semnificativ ca consumatorii să nu poată contesta o ordonanță de plată, Curtea a stabilit că instanțele naționale trebuie să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale, în orice etapă a procedurii, dar în orice caz înainte de inițierea procedurilor de executare silită împotriva unui consumator (405). Potrivit Curții (406),

„[a]stfel, o protecție efectivă a drepturilor conferite consumatorilor de [Directiva 93/13] nu poate fi garantată decât cu condiția ca sistemul procedural național să permită, în cadrul procedurii ordonanței de plată sau în cel al procedurii de executare a ordonanței de plată, un control din oficiu al naturii potențial abuzive a clauzelor cuprinse în contractul în cauză […].”

Aceasta înseamnă că,

—	în cazul în care există un risc semnificativ ca consumatorul să nu poată utiliza căile de atac împotriva unei somații de plată, instanța este obligată să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al clauzelor contractuale relevante înainte de emiterea somației de plată (407).

Pe de altă parte,

—	în cazul în care controlul ex officio nu a avut loc înainte de emiterea ordonanței, acesta trebuie efectuat, în ultimă instanță, în etapa de executare (408).

În mod similar,

—

dacă controalele efectuate într-o etapă anterioară a procedurii nu au acoperit toate clauzele contractuale relevante, instanțele naționale sunt obligate să examineze alte clauze contractuale relevante, inclusiv din oficiu, chiar dacă controalele anterioare s-au încheiat printr-o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat în temeiul normelor naționale de procedură (409).

Curtea (410) a precizat, de asemenea, că faptul că caracterul abuziv al clauzelor contractuale este apreciat, înainte de emiterea unei ordonanțe de plată, de un funcționar al instanței care nu are statutul de magistrat nu oferă protecția necesară. Aceasta înseamnă că, în cazul în care există un risc semnificativ ca un consumator să nu prezinte obiecții, judecătorul trebuie să evalueze totuși caracterul abuziv al clauzelor contractuale, dacă este necesar din proprie inițiativă și, cel mai târziu, în etapa de executare.

În ceea ce privește, în mod specific, executarea ipotecară, Curtea (411) a considerat că este acceptabil, în principiu, ca procedura de executare să poată fi inițiată pe baza unui act notarial fără să se fi efectuat în prealabil un control jurisdicțional ex officio al clauzelor contractuale abuzive. Totuși, acest lucru este compatibil cu DCA numai în măsura în care consumatorii pot lua măsuri legale împotriva unei astfel de executări în condiții rezonabile – inclusiv disponibilitatea măsurilor provizorii – și dacă controlul ex officio al caracterului abuziv al clauzelor contractuale este garantat în cadrul procedurii de fond ulterioare.

Prin urmare, executarea ipotecară pe baza unui act notarial nu este compatibilă cu DCA dacă consumatorii nu dispun de căi eficiente de atac sau dacă există un risc semnificativ ca consumatorii să nu utilizeze aceste căi de atac. Se consideră că nu există căi eficiente de atac, de exemplu, în cazul în care consumatorii nu pot contesta executarea ipotecară în temeiul caracterului abuziv al clauzelor contractuale în cadrul procedurii de executare, iar în cadrul procedurii de fond în care poate fi apreciat caracterul abuziv al clauzelor contractuale, nu pot obține suspendarea procedurii de executare menționate (412).

Logica acestor principii trebuie să se aplice mutatis mutandis tuturor tipurilor de proceduri (413).

5.4.2.   Factori relevanți pentru eficiența căilor de atac

Atunci când se evaluează eficiența căilor de atac, trebuie luate în considerare particularitățile procedurii în cauză. În plus, impactul pe care anumite dificultăți îl pot avea asupra capacității consumatorilor de a introduce căi de atac sau efectul pe care cunoștințele și informațiile limitate îl pot avea în acest sens ar trebui să țină seama de perspectiva consumatorilor mai vulnerabili. Acești consumatori pot fi deosebit de reticenți în a folosi căile de atac disponibile, chiar și atunci când clauzele contractuale folosite împotriva lor sunt, în mod evident, incorecte (414).

Următorii factori sunt alternativi. Aceasta înseamnă că lipsa de eficiență a căii de atac poate fi determinată fie de o singură cerință, de exemplu taxe judiciare ridicate sau discriminatorii (415), fie de o combinație de cerințe diferite, de exemplu un termen-limită scurt combinat cu necesitatea de a apela la serviciile unui avocat (416) sau necesitatea de a prezenta observații detaliate (417). Cu toate că majoritatea aspectelor menționate mai jos se referă la dreptul procedural, este lipsit de importanță, în acest context, dacă un anumit factor este calificat drept aspect de drept procedural sau substanțial (418) în statul membru în cauză. Lista de mai jos nu este exhaustivă, dar prezintă cele mai uzuale exemple care rezultă din jurisprudența Curții.

Norme privind competența judiciară

Curtea a afirmat că dreptul la o cale de atac eficientă se aplică atât normelor privind competența judiciară, cât și normelor de procedură (419). În timp ce Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (420) conține norme de protecție pentru consumatori în legătură cu procedurile transfrontaliere (421), s-ar putea să nu existe o protecție similară în temeiul normelor naționale privind competența judiciară în cauzele interne. Normele privind competența judiciară, care obligă, direct sau indirect (422), consumatorii să își prezinte cazurile sau apărarea în instanțe aflate la o oarecare distanță de locul lor de reședință pot descuraja consumatorii de la utilizarea căilor de atac, în special în măsura în care prezența fizică este necesară în cadrul procedurii în cauză (423). În acest caz, instanțele naționale trebuie să verifice dacă distanța până la sediul instanței generează costuri de deplasare prea ridicate pentru consumator, de natură să îl descurajeze să se înfățișeze în procedura introdusă împotriva sa (424).

Cu toate acestea, faptul că o anumită cauză trebuie să fie audiată nu de instanța locală, ci de o instanță de grad superior, care se află la distanță mai mare și poate solicita taxe judiciare mai ridicate, nu implică în mod automat o încălcare a articolului 7 alineatul (1) din DCA (425). În plus, organizațiile de consumatori care introduc proceduri colective nu se află în aceeași poziție cu consumatorii individuali în ceea ce privește normele privind competența judiciară (426).

Termene

Potrivit unei jurisprudențe constante, stabilirea unor termene „rezonabile” de introducere a acțiunilor în vederea asigurării securității juridice este compatibilă cu dreptul comunitar (427). Termenele rezonabile nu sunt, în sine, susceptibile de a face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul UE (428).

Termenele scurte pot fi problematice în sine din cauza timpului redus pe care îl au la dispoziție consumatorii pentru a-și analiza opțiunile, analiză ce poate implica adesea o evaluare juridică, inclusiv necesitatea de a solicita consiliere juridică. Până în prezent, Curtea a examinat durata termenelor de la caz la caz și, în principal, împreună cu alte circumstanțe, astfel încât nu există o scală absolută pentru a stabili care termene sunt rezonabile și care nu sunt.

Astfel, Curtea a considerat că termenul de două luni de la notificarea unei hotărâri arbitrale prevăzut pentru contestarea acesteia era rezonabil (429). În schimb, a considerat (430) că termenul de 20 de zile prevăzut pentru formularea opoziției față de o somație de plată era „deosebit de scurt”, dar a luat în considerare și obligația ca consumatorul să fie reprezentat de un avocat și taxele aferente, acestea putând descuraja consumatorii să își apere interesele.

În ceea ce privește executarea extrajudiciară a unui drept de garanție (431), Curtea a luat în considerare faptul că o vânzare la licitație poate fi contestată în termen de 30 de zile după notificarea executării garanției și că consumatorii au avut la dispoziție un termen de trei luni de la adjudecare pentru a exercita calea de atac. În plus, au fost disponibile măsuri provizorii pentru suspendarea sau încetarea executării în cursul evaluării de fond. Pe acest temei, Curtea a concluzionat că reglementarea în cauză nu a făcut excesiv de dificil pentru consumatori să se prevaleze de protecția garantată de DCA.

În ceea ce privește o dispoziție tranzitorie pentru un nou drept de a obiecta față de o executare ipotecară în temeiul caracterului abuziv al clauzelor contractuale (432), Curtea (433) a considerat că termenul de patru săptămâni pentru formularea opoziției în legătură cu procedura pendinte era, în principiu, rezonabil și proporțional (434). Cu toate acestea, Curtea a considerat că faptul că consumatorii vizați au fost informați cu privire la acest drept numai prin intermediul jurnalului oficial al statului membru, iar nu personal, de către instanța relevantă (435), a creat un risc semnificativ ca termenul să expire fără ca consumatorii să își poată exercita drepturile, ceea ce a încălcat principiul efectivității și, prin urmare, DCA (436).

Curtea a calificat un termen de două săptămâni prevăzut pentru formularea opoziției față de o ordonanță de plată întemeiată pe un bilet la ordin ca fiind un „termen scurt” (437). A considerat că această perioadă este deosebit de problematică în condițiile în care pârâtul trebuie să își organizeze apărarea în decursul celor două săptămâni, prezentând toate obiecțiile, precum și faptele și elementele de probă.

Curtea (438) a considerat, de asemenea, că o perioadă de 15 zile, combinată cu cerința de motivare a opoziției împotriva ordonanței de plată, poate descuraja consumatorul să utilizeze această cale de atac.

Comunicare

Faptul că o măsură sau o decizie care poate fi contestată este comunicată consumatorului înainte de data de la care începe să curgă termenul oferă cel puțin o garanție minimă că consumatorul este informat cu privire la existența măsurii sau a deciziei relevante (439). Standardul necesar de comunicare poate fi, de asemenea, relevant atunci când se evaluează riscul ca consumatorii să nu poată folosi căile de atac disponibile, împreună cu informațiile furnizate consumatorilor cu ocazia comunicării documentului.

Taxe judiciare și obligația de a apela la serviciile unui avocat

Taxele judiciare și costurile consilierii și reprezentării juridice pot constitui, de asemenea, ca atare, un factor susceptibil să descurajeze consumatorii să utilizeze căi de atac. Sunt importante nu doar cuantumul acestor taxe, ci și, de exemplu, raportul dintre acesta și valoarea cererii sau caracterul discriminatoriu al taxelor în cauză. Trebuie luate în considerare onorariile avocaților în cazul în care consumatorii sunt obligați în mod oficial să fie reprezentați de un avocat sau dacă există, cel puțin în practică, necesitatea de a apela la serviciile unui avocat.

Trebuie luate în considerare și mecanismele care vizează compensarea eventualelor dificultăți financiare ale consumatorului precum obținerea asistenței judiciare (440), care ar putea cel puțin să atenueze impactul taxelor.

Curtea (441) a considerat că obligația ca consumatorul să fie reprezentat de un avocat în spețele care depășesc valoarea de 900 EUR plus taxele aferente constituie un factor care poate descuraja consumatorii să se apere în instanță.

Curtea (442) a constatat că o normă în temeiul căreia pârâtul trebuie să achite trei sferturi din taxele judiciare în cazul în care formulează opoziție la o ordonanță de plată este, ca atare, în măsură să descurajeze consumatorul să formuleze opoziție.

Necesitatea de a justifica utilizarea căii de atac

Obligația de a formula observații substanțiale cu privire la elementele de drept și de fapt ale cauzei, inclusiv elemente de probă, atunci când se introduce o cale de atac, este de natură să descurajeze consumatorii să introducă o cale de atac, în special dacă au un termen scurt la dispoziție în acest sens (443). Același lucru este valabil atunci când consumatorii trebuie să prezinte motivele recurgerii la calea de atac pentru a contesta o ordonanță de plată în termen de 15 zile (444).

Chiar dacă nu există nicio obligație formală de a apela la serviciile unui avocat, necesitatea de a justifica recurgerea la calea de atac poate crea necesitatea de a apela la un avocat, ceea ce, având în vedere timpul necesar și costurile aferente, astfel cum s-a descris mai sus, poate constitui un factor suplimentar care descurajează consumatorii să utilizeze calea de atac.

Disponibilitatea măsurilor provizorii

Curtea (445) a subliniat în repetate rânduri importanța disponibilității măsurilor provizorii, în special cu scopul de a împiedica sau de a suspenda procedura de executare împotriva unui consumator în timp ce instanța apreciază caracterul abuziv al clauzelor contractuale relevante. Fără măsuri provizorii, există riscul ca protecția împotriva clauzelor contractuale abuzive să se aplice prea târziu și, astfel, să nu fie eficientă. Măsurile provizorii sunt deosebit de importante în cazul executării silite a locuinței consumatorului (446), în cazurile care implică evicțiuni, dar sunt relevante și pentru alte măsuri de executare. Curtea (447) a rezumat situația juridică după cum urmează:

„44 […] Curtea a reținut de asemenea că reglementarea unui stat membru nu era conformă cu Directiva 93/13 în cazul în care, deși nu prevedea, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, motive de contestație întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul titlului executoriu, această reglementare nu permitea instanței sesizate cu procedura de fond, competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze, să adopte măsuri provizorii de suspendare a procedurii de executare menționate […] (448). 45 În sfârșit, Curtea a statuat că este contrară Directivei 93/13 o reglementare națională care nu permite instanței de executare, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, nici să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului, caracterul abuziv al unei clauze care este cuprinsă în contractul din care rezultă datoria solicitată și pe care se întemeiază titlul executoriu, nici să adopte măsuri provizorii, printre care în special suspendarea executării, atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacități a deciziei finale a instanței sesizate cu procedura pe fond corespunzătoare, competentă să verifice caracterul abuziv al acestei clauze […] (449).”

Măsurile provizorii pot fi esențiale nu doar pentru a suspenda procedura de executare împotriva consumatorilor, ci și în cazurile în care consumatorii introduc acțiuni în instanță pentru a solicita declararea nulității anumitor clauze contractuale (450).

Articolul 7 alineatul (1) poate, de asemenea, să impună ca instanțele naționale să aibă posibilitatea de a acorda din oficiu măsuri provizorii atunci când

—	acordarea unei astfel de măsuri este necesară pentru a asigura eficiența deplină a unei hotărâri ulterioare care implică clauze contractuale abuzive;

—	și în cazul în care există un risc semnificativ ca consumatorii să nu solicite măsuri provizorii (451).

În sfârșit, nu doar lipsa completă a măsurilor provizorii poate încălca eficiența căilor de atac, ci și faptul că este dificil pentru consumatori să obțină măsuri provizorii din cauza, de exemplu, a termenelor scurte, a declarațiilor care trebuie depuse ori a garanțiilor sau elementelor de probă care trebuie prezentate.

Lipsa cunoștințelor și a informațiilor

De multe ori, consumatorii nu își cunosc drepturile, nu sesizează exact întinderea acestora sau pot avea dificultăți în evaluarea situației juridice din cauză că li s-au furnizat informații limitate, de exemplu, într-o somație de plată pe care o pot contesta (452). Lipsa cunoștințelor sau informațiile limitate pot crea riscul ca consumatorii să nu utilizeze căile de atac disponibile (453). Curtea a confirmat (454) că informațiile furnizate consumatorilor în decizia care poate fi atacată sau în legătură cu aceasta sunt vitale. Se vor include informații cu privire la faptul că actul respectiv poate fi contestat, motivele pentru care poate fi contestat și în ce formă, precum și termenul-limită aplicabil. Mai mult, informațiile limitate cu privire la fondul cererii pot crea dificultăți pentru consumatori în ceea ce privește evaluarea șanselor de succes ale contestării anumitor acte, cum ar fi ordonanțele de plată. De asemenea, nu este imposibil ca, în funcție de conținutul lor, informațiile furnizate consumatorilor să îi descurajeze pe aceștia să utilizeze căile de atac disponibile.

Până în prezent (455), Curtea a emis doar câteva orientări cu privire la modul în care poate fi stabilită existența unui risc semnificativ ca consumatorii să nu poată introduce căi de atac din cauza lipsei de cunoștințe sau de informații. În orice caz, examinarea acestui risc va trebui să țină seama de situația tipică a consumatorilor, inclusiv a consumatorilor vulnerabili, în cadrul tipului de procedură în cauză.

Autoritatea de lucru judecat și termenele de prescripție – generalități

La fel ca termenele-limită, termenele de prescripție și normele privind caracterul definitiv al hotărârilor judecătorești sau ale altor organisme (autoritatea de lucru judecat, res judicata) sunt legate de principiul securității juridice. Deși atât termenele de prescripție, cât și autoritatea de lucru judecat constituie obstacole juridice în calea introducerii de acțiuni, autoritatea de lucru judecat poate avea ca efect și faptul că o instanță este împiedicată să (re)examineze anumite aspecte de drept substanțial, inclusiv în etapa de recurs sau de executare, la cererea unei părți sau din proprie inițiativă.

În pofida faptului că autoritatea de lucru judecat și termenele de prescripție pot, în anumite circumstanțe, să fie în contradicție cu „justiția de fond”, Curtea a recunoscut valoarea securității juridice în ordinea juridică a Uniunii și a statelor membre. Pe acest temei, Curtea (456) a confirmat faptul că eficacitatea dreptului consumatorilor nu impune, în principiu, înlăturarea normelor interne privind autoritatea de lucru judecat și termenele – inclusiv termenele de prescripție – rezonabile:

„68 […] este adevărat că Curtea a recunoscut deja că protecția consumatorului nu prezintă un caracter absolut. În special, aceasta a statuat în sensul că dreptul Uniunii nu impune unei instanțe naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă, printre altele, autoritate de lucru judecat unei decizii, chiar dacă acest lucru ar permite remedierea unei încălcări a unei dispoziții, indiferent de natura acesteia, conținute în Directiva 93/13 […] (457). 69 De asemenea, Curtea a hotărât deja că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor sub sancțiunea decăderii în vederea asigurării securității juridice este compatibilă cu dreptul Uniunii […] (458). 70 Cu toate acestea, trebuie să se facă distincția între aplicarea unei modalități procedurale, precum un termen de prescripție rezonabil, și o limitare în timp a efectelor unei interpretări a unei norme de drept al Uniunii […].”

—    Autoritatea de lucru judecat (res judicata)

Având în vedere aceste constatări ale Curții, principiul res judicata va avea în general întâietate în cauzele care s-au încheiat printr-o hotărâre judecătorească definitivă care nu mai poate fi contestată. Acest lucru se aplică chiar dacă decizia respectivă a încălcat DCA și/sau în cazul în care s-a schimbat jurisprudența referitoare la examinarea unui anumit tip de clauză contractuală.

Cu toate acestea, este în continuare necesar să se examineze dacă norma specifică de res judicata în cauză limitează în mod disproporționat sau excesiv căile de atac sau împiedică aprecierea ex officio a caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Astfel cum se explică în secțiunea 5.4.1, o normă națională privind autoritatea de lucru judecat nu va fi compatibilă cu principiul efectivității în cazul în care împiedică controlul ex officio al clauzelor contractuale înainte ca o cerere să fie executată împotriva unui consumator atât timp cât nu există căi de atac eficiente sau există un risc semnificativ ca consumatorii să nu utilizeze căile de atac disponibile (459). De asemenea, Curtea (460) a statuat că, în cazul în care o instanță a examinat numai anumite clauze contractuale relevante, autoritatea de lucru judecat nu poate împiedica aprecierea clauzelor contractuale suplimentare într-o etapă ulterioară, fie la cererea consumatorului, fie din propria inițiativă a instanței:

„Astfel, în ipoteza în care, cu ocazia unei examinări anterioare a unui contract în litigiu care a condus la adoptarea unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, instanța națională s-a limitat să examineze din oficiu, în raport cu Directiva 93/13, o singură clauză sau anumite clauze din contractul respectiv, această directivă impune unei instanțe naționale, […] sesizată în mod legal de consumator prin intermediul unei contestații incidentale, să aprecieze, la cererea părților sau din oficiu, din moment ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, caracterul eventual abuziv al celorlalte clauze din contractul menționat. Astfel, în lipsa unui asemenea control, protecția consumatorului s-ar dovedi incompletă și insuficientă și nu ar constitui un mijloc nici adecvat, nici eficient pentru a preveni utilizarea acestui tip de clauze în continuare, contrar prevederilor articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 […] (461).”

În plus, astfel cum s-a discutat în secțiunea 5.3.1, instanțele ar putea fi obligate să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale în temeiul principiului echivalenței (462) atunci când normele naționale de procedură conferă instanțelor competența de a examina aspecte de ordine publică în pofida faptului că este aplicabilă autoritatea de lucru judecat.

—    Termene de prescripție

Astfel cum s-a menționat mai sus, Curtea (463) consideră, în principiu, că termenele de prescripție rezonabile sunt acceptabile în vederea asigurării securității juridice, de exemplu, în ceea ce privește cererile de rambursare a sumelor plătite în mod nejustificat în aplicarea unor clauze contractuale abuzive. Până în prezent, Curtea nu a decis ce perioadă ar constitui un termen de prescripție rezonabil în acest sens și nu s-a pronunțat asupra momentului de la care curge respectivul termen. Cu toate acestea, Curții i s-a solicitat să ofere orientări cu privire la acest din urmă aspect (464).

Trebuie să se facă distincția între termenele de prescripție prevăzute de lege și limitarea în timp a efectelor unei hotărâri judecătorești referitoare la caracterul abuziv al unei clauze contractuale și a consecințelor aferente (465), cum ar fi dreptul consumatorilor la rambursare (466), o astfel de limitare în timp fiind inadmisibilă (467).

În orice caz, astfel cum se menționează în secțiunea 4.2, caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive nu poate, în sine, să facă obiectul termenelor de prescripție. Aceasta implică faptul că consumatorii se pot prevala întotdeauna de această protecție atunci când se confruntă cu cereri ale vânzătorilor sau furnizorilor bazate pe clauze contractuale abuzive, fie invocând ei înșiși caracterul abuziv, fie prin control ex officio, fără ca această posibilitate de invocare să se prescrie (468). Același lucru trebuie să se aplice și cererilor de declarare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale în cadrul procedurilor individuale sau al acțiunilor în încetare, în sensul articolului 7 alineatul (2) din DCA.

5.5.   Ce implică controlul ex officio?

5.5.1.   Obligații fundamentale

Controlul ex officio necesită o intervenție proactivă din partea instanțelor naționale, independent de elementele prezentate de părți (469), atât în ceea ce privește

—	examinarea aspectului dacă o clauză contractuală relevantă este abuzivă și, prin urmare, nu creează obligații; cât și

—	consecințele care decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție pentru a se asigura faptul că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator.

Instanțele naționale pot să aplice clauze abuzive numai dacă, în mod excepțional, un consumator care a fost informat cu privire la drepturile sale se opune neaplicării clauzelor contractuale abuzive respective (470). Curtea a statuat că

„[i]nstanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. […]. (471) Astfel, eficacitatea deplină a protecției prevăzute de directiva menționată impune ca instanța națională care a constatat din oficiu caracterul abuziv al unei clauze să poată să stabilească toate consecințele acestei constatări, fără a aștepta ca consumatorul, informat cu privire la drepturile sale, să prezinte o declarație prin care să solicite anularea clauzei respective [… (472)] (473).”

Obligația de control ex officio poate, de asemenea, să implice necesitatea ca instanțele să dispună din oficiu măsuri provizorii atunci când acest lucru este necesar pentru eficiența căii de atac și există un risc semnificativ ca consumatorii să nu poată solicita măsuri provizorii (474).

În plus, instanțele sunt obligate să informeze părțile cu privire la rezultatul examinării ex officio a unei clauze contractuale și la concluziile care trebuie stabilite, pentru ca părțile să poată fi audiate cu privire la acest aspect (475).

5.5.2.   Aspecte care trebuie examinate

Obligația instanțelor naționale de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale impune examinarea de către acestea a tuturor condițiilor necesare pentru a constata că o clauză este abuzivă (476), inclusiv, în măsura în care etapele individuale sunt necesare în temeiul transpunerii naționale relevante, următoarele aspecte:

—

dacă clauzele contractuale intră în domeniul de aplicare al directivei (477), care impune următoarele: — existența unui contract între un vânzător sau furnizor și un consumator (478); — clauza în discuție nu s-a negociat individual (479); — clauza în discuție nu reflectă norme obligatorii în sensul articolului 1 alineatul (2);

—	dacă clauza contractuală intră sau nu intră sub incidența articolului 4 alineatul (2) și, în caz afirmativ, dacă îndeplinește cerințele de transparență;

—

dacă clauza contractuală este abuzivă, și anume dacă, în contradicție cu cerința de bună-credință, aceasta provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, inclusiv o posibilă lipsă de transparență a clauzelor relevante sau, după caz, dacă corespunde uneia dintre clauzele incluse într-o listă neagră sau gri.

5.5.3.   Disponibilitatea elementelor de drept și de fapt necesare

Principalul element pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale este contractul, cu toate clauzele pe care le conține. Totuși, astfel cum s-a explicat mai sus, înainte de a aprecia caracterul abuziv al unei clauze, trebuie luate în considerare alte elemente, de exemplu: dacă o parte este consumator, dacă o clauză a fost negociată individual sau dacă un vânzător sau furnizor a comunicat consumatorului informațiile necesare înainte de încheierea contractului.

O eventuală problemă poate fi faptul că, într-un caz dat, instanța națională s-ar putea să nu dispună de toate elementele de fapt și de drept necesare pentru a se pronunța asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Curtea recunoaște acest lucru prin utilizarea, în numeroase hotărâri, a unor formulări precum „în cazul în care [instanța națională] dispune de elementele de drept și de fapt necesare” (480).

În același timp, Curtea a clarificat faptul că controlul ex officio implică o abordare proactivă în scopul obținerii accesului la elementele necesare pentru examinarea clauzelor contractuale (481), de exemplu atunci când a utilizat formularea „să dispună măsuri de cercetare judecătorească” în legătură cu examinarea condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din DCA (482):

„[…] Curtea a stabilit că această instanță trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator intră în domeniul de aplicare al directivei și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze […] (483).”

Curtea (484) a subliniat, de asemenea, că instanțele naționale trebuie să obțină clarificările necesare pentru a stabili dacă o parte este consumator, în cazul în care există cel puțin anumite indicii că situația ar sta astfel:

„Principiul efectivității impune […] ca instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al directivei menționate să aibă obligația, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop sau poate să dispună de acestea în urma unei simple cereri de lămuriri, să verifice dacă cumpărătorul poate fi calificat drept consumator, chiar în cazul în care acesta din urmă nu a revendicat în mod expres calitatea respectivă.”

Prin urmare, dacă există indicii că contractul relevant poate fi un contract de consum, instanța națională are obligația de a examina acest aspect chiar dacă părțile nu l-au invocat. O astfel de abordare proactivă pare, într-adevăr, să fie impusă de caracterul obligatoriu al articolului 6 alineatul (1).

De asemenea, dacă există indicii că o revendicare se poate baza pe clauze contractuale care nu s-au negociat individual, dar nu sunt direct disponibile toate elementele necesare pentru a finaliza examinarea în cauză, instanțele naționale trebuie să abordeze acest aspect împreună cu părțile pentru a obține clarificările și elementele de probă necesare (485). În cazul în care vânzătorii sau furnizorii sunt obligați să furnizeze consumatorilor informații specifice, instanțele trebuie să verifice dacă consumatorii au primit informațiile necesare (486).

În măsura în care normele speciale de procedură – de exemplu, cele aplicabile în procedurile de ordonanță de plată sau de executare – nu permit instanțelor să efectueze o apreciere substanțială, în pofida disponibilității acestor elemente (487), sau nu le acordă acces la aceste elemente (488), inclusiv la contractul pe care se întemeiază revendicarea, aceste restricții procedurale nu pot înlătura obligația de a asigura controlul ex officio.

Această interpretare este susținută de următoarele considerații:

—	Formularea utilizată de Curte și contextul diferitelor hotărâri sugerează că Curtea recunoaște faptul că, în practică, nu va fi posibil ca o instanță națională să efectueze aprecierea necesară fără a avea acces la elementele menționate (489).

—

În majoritatea cazurilor, Curtea a luat în considerare faptul că instanța de trimitere avea acces la elementele necesare. În plus, în mai multe dintre aceste hotărâri, Curtea a folosit formularea „ chiar dacă/deși  (490) dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop […]”, indicând un raționament a fortiori, spre deosebire de o condiție legală.

—	Dacă normele de procedură naționale ar putea împiedica controlul ex officio prin simplul refuz al accesului instanțelor la elementele necesare, acest lucru ar aduce atingere dreptului la o cale de atac eficientă.

—	În cazul în care controlul ex officio este necesar în temeiul principiului echivalenței, un astfel de control ar putea fi împiedicat în practică atunci când normele de procedură naționale nu permit accesul instanțelor la elementele necesare.

Curtea (491) a confirmat această interpretare atunci când, după ce a stabilit existența unui risc semnificativ ca consumatorii să nu poată formula opoziție împotriva unei ordonanțe de plată (492), a declarat că emiterea unei somații de plată fără examinarea prealabilă ex officio a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este incompatibilă cu articolul 7 alineatul (1) din DCA. Curtea a ajuns la această concluzie deși era la curent cu faptul că, potrivit normelor de procedură relevante, instanțele naționale nu aveau, în mod normal, acces la elementele de drept și de fapt necesare pentru examinarea în cauză (493) și, fără să menționeze accesul la aceste elemente ca pe o condiție necesară constatării sale (494), a statuat că

„[…] articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei proceduri care permite emiterea unei ordonanțe de plată, în cazul în care instanța sesizată cu o cerere de emitere a ordonanței de plată nu dispune de competența de a efectua o examinare a caracterului eventual abuziv al clauzelor contractului vizat, având în vedere că modalitățile de exercitare a dreptului de a formula opoziție la o astfel de ordonanță nu permit să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă.”

Prin urmare, în cazurile în care DCA impune controlul ex officio, trebuie să se prevadă obligația instanțelor naționale de a obține elementele necesare pentru aprecierea ex officio prin interpretarea normelor naționale în conformitate cu dreptul UE sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin înlăturarea normelor naționale contradictorii.

5.5.4.   Concluziile care trebuie stabilite pe baza aprecierii eventualului caracter abuziv

La sfârșitul evaluării, instanțele naționale trebuie să stabilească consecințele care decurg din caracterul abuziv al clauzelor contractuale relevante și faptul că acestea nu creează obligații, în conformitate cu principiile enunțate în secțiunea 4. În funcție de cererea formulată, de tipul procedurii și de natura clauzei contractuale, aceasta ar putea conduce, de exemplu, la respingerea sau restrângerea unei revendicări formulate împotriva unui consumator care se bazează integral sau parțial pe clauze contractuale abuzive, la încetarea sau limitarea executării sau la declararea nulității.

Astfel cum s-a arătat mai sus, înainte ca o instanță națională să decidă neaplicarea unei clauze contractuale pe care a examinat-o din oficiu și pe care o consideră a fi abuzivă, respectiva instanță trebuie să audieze ambele părți cu privire la această chestiune (495).

În plus, consumatorii pot decide să nu se prevaleze de această protecție în cadrul procedurilor judiciare, după ce au fost informați cu privire la caracterul abuziv și neobligatoriu al clauzelor contractuale în cauză, situație în care instanța competentă va trebui să aplice clauza contractuală abuzivă (496). Având în vedere caracterul obligatoriu al articolului 6 alineatul (1) din DCA, această declarație ar trebui să fie valabilă numai în cazul în care instanța se convinge de faptul că consumatorul a înțeles pe deplin situația juridică și că declarația acestuia nu se datorează unor concepții greșite sau presiunilor exercitate de alte părți.

5.6.   Implicațiile controlului ex officio și ale principiilor efectivității și echivalenței pentru normele de procedură naționale

În cazul în care legislația UE impune controlul ex officio al eventualului caracter abuziv al clauzelor contractuale, instanțele naționale trebuie să asigure efectuarea acestui control prin interpretarea și aplicarea, pe cât posibil, a dreptului intern în conformitate cu dreptul UE (497). Dacă acest lucru nu este posibil și normele de procedură naționale nu respectă principiul efectivității și/sau nu garantează o cale de atac eficientă, instanțele naționale trebuie să înlăture aceste norme naționale, pentru a putea efectua controalele ex officio prevăzute de legislația UE (498).

În plus, principiile controlului ex officio și efectivității pot impune statelor membre să efectueze anumite adaptări sau corecții în legislația lor, în măsura în care normele naționale de procedură și de fond sunt în contradicție cu aceste principii, astfel cum se descrie în subsecțiunile de mai sus. Prin urmare, statele membre sunt invitate să examineze toate dispozițiile naționale care ar putea contraveni garanțiilor impuse de DCA, astfel cum au fost interpretate de Curte.

În cazul în care controlul ex officio este impus de principiul echivalenței (499), instanțele naționale sunt obligate să aplice mutatis mutandis dispozițiile naționale relevante pentru a aprecia din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Totuși, dacă aceste dispoziții nu vizează în mod explicit acțiuni întemeiate pe legislația UE, există riscul ca instanțele naționale să nu reușească să efectueze acest control bazându-se exclusiv pe respectivele dispoziții naționale. Prin urmare, este posibil să fie necesare adaptări legislative și în ceea ce privește conformitatea cu principiul echivalenței.

În sfârșit, Curtea (500) a precizat că o decizie a unei instanțe de ultim grad care nu își îndeplinește obligația de a aprecia din oficiu eventualul caracter abuziv al clauzelor contractuale poate constitui o încălcare suficient de gravă a dreptului UE încât să declanșeze răspunderea statului membru pentru prejudiciile cauzate consumatorilor.

5.7.   Controlul ex officio al clauzelor contractuale abuzive și proceduri extrajudiciare

Jurisprudența Curții referitoare la garanțiile procedurale care rezultă din DCA este adresată exclusiv „instanțelor”, în sensul articolului 267 din TFUE. Curtea a considerat că instanțele de arbitraj nu pot face trimiteri preliminare (501).

În ceea ce privește DCA, Curtea (502) a statuat că jurisprudența sa privind obligația instanțelor naționale de a efectua controlul ex officio nu se extinde la împrejurarea în care un notar aplică formula executorie pe un act autentic. Cu toate acestea, aprecierea procedurii în ansamblu poate lua în considerare rolul notarilor, în conformitate cu legislația națională relevantă, în împrejurarea în care aceștia întocmesc astfel de documente (503). În același timp, garanțiile din faza prejudiciară nu pot înlocui accesul la o evaluare judiciară completă de către o instanță (504).

Cu toate acestea, Curtea a precizat că, în cadrul procedurilor de arbitraj inițiate de comercianți împotriva consumatorilor, în măsura în care acestea sunt admisibile în temeiul dreptului intern aplicabil, trebuie să existe un control jurisdicțional eficace al hotărârilor arbitrale pronunțate în acțiunile de recurs și în procedurile de executare (505). Pe baza principiilor echivalenței și efectivității (506), aceasta poate implica obligația instanțelor de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale relevante, inclusiv a clauzelor contractuale care permit vânzătorului sau furnizorului să recurgă la arbitraj, dacă este necesar în etapa de executare. Normele naționale referitoare la astfel de proceduri, care periclitează aplicarea principiului protecției jurisdicționale efective împotriva clauzelor contractuale abuzive, trebuie considerate ca fiind contrare DCA (507). Clauzele contractuale pe baza cărora comercianții pot impune proceduri de arbitraj împotriva consumatorilor sunt susceptibile de a fi abuzive în cazul în care exclud sau obstrucționează dreptul consumatorului de a introduce acțiuni în justiție sau de a exercita o cale de atac (508), inclusiv în cazul în care împiedică controlul jurisdicțional eficace al clauzelor contractuale abuzive.

În ceea ce privește procedurile de soluționare a litigiilor inițiate de consumatori, Directiva 2013/11/UE privind soluționarea alternativă a litigiilor (SAL) în materie de consum (509) conține garanții importante, inter alia, în ceea ce privește acordurile încheiate între un consumator și un comerciant de a prezenta reclamații unei entități SAL, precum și echitatea și legalitatea procedurilor în fața entităților SAL recunoscute. În cadrul domeniului de aplicare al Directivei 2013/11/UE, un acord între un consumator și un comerciant de a prezenta reclamații unei entități SAL nu este obligatoriu pentru consumator înainte de apariția litigiului și dacă are drept efect privarea consumatorului de dreptul său de a introduce o acțiune în instanță în vederea soluționării litigiului. Acest lucru se aplică a fortiori în cazul în care un astfel de acord este cuprins într-o clauză contractuală care nu s-a negociat individual.

6.   ACȚIUNI ÎN ÎNCETARE ÎN INTERESUL COLECTIV AL CONSUMATORILOR [ARTICOLUL 7 ALINEATELE (2) ȘI (3) DIN DCA]

Articolul 7 (1) Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori. (2) Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare. (3) Cu respectarea legislației interne, acțiunile menționate la alineatul (2) pot fi îndreptate, separat sau în ansamblu, împotriva unui număr de vânzători sau furnizori din același sector economic sau împotriva asociațiilor acestora care utilizează sau recomandă utilizarea acelorași clauze contractuale generale sau a unor clauze similare.

Articolul 7 alineatele (2) și (3) din DCA completează Directiva 2009/22/CE privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor (510), în special în legătură cu acțiunile în încetare în interesul colectiv al consumatorilor, care urmăresc să împiedice utilizarea în continuare a clauzelor contractuale abuzive de către vânzători sau furnizori individuali sau grupuri ale acestora. Potrivit articolului 7 alineatul (1), și acțiunile în încetare trebuie să fie adecvate și eficace (511). Având în vedere scopul de descurajare al acestor acțiuni, precum și independența lor față de orice litigiu specific, persoanele sau organizațiile autorizate, cum ar fi asociațiile de consumatori, pot introduce acțiuni în încetare chiar dacă clauzele relevante nu au fost încă utilizate în contracte specifice (512). În schimb, Curtea a statuat că articolul 7 alineatele (1) și (2) și articolul 47 din Cartă nu obligă statele membre să permită unei organizații a consumatorilor să intervină în sprijinul consumatorilor individuali în procedurile având ca obiect executarea unor clauze contractuale potențial abuzive (513), cu excepția cazului în care acest lucru este impus de principiul echivalenței (514).

Principiile echivalenței și efectivității și controlul ex officio, precum și articolul 47 din Cartă se aplică în egală măsură și în cazul acțiunilor în încetare în interesul colectiv al consumatorilor, deși trebuie să se țină seama de caracterul deosebit al acestora.

În special, articolul 6 alineatul (1) coroborat cu articolul 7 alineatele (1) și (2) impune ca clauzele contractuale declarate abuzive în cadrul unei acțiuni în încetare să nu fie obligatorii nici pentru consumatorii care sunt parte la acțiunea în încetare, nici pentru cei care au încheiat cu același vânzător sau furnizor un contract căruia i se aplică aceleași clauze (515). O clauză declarată abuzivă în cadrul unei astfel de proceduri va fi considerată abuzivă, de asemenea, în toate contractele care vor fi încheiate în viitor între comerciantul în cauză și consumatori (516). Instanțele naționale care se pronunță asupra cauzelor individuale sunt obligate să ia în considerare acest efect al acțiunilor în încetare ca pe o parte a sarcinilor lor ex officio și nu pot considera clauza relevantă ca fiind echitabilă și validă.

Curtea a recunoscut, de asemenea, în principiu, posibilitatea de a spori protecția împotriva clauzelor contractuale abuzive în temeiul articolului 8 prin crearea unui registru național al clauzelor contractuale al căror caracter abuziv a fost constatat în hotărâri definitive ale instanțelor, pe baza cărora o autoritate de executare poate penaliza și alți vânzători sau furnizori care utilizează clauze echivalente. Cu toate acestea, având în vedere articolul 47 din Cartă, acești vânzători sau furnizori trebuie să dispună de o cale de atac eficientă împotriva deciziei de declarare a clauzelor ca fiind echivalente cu cele abuzive și împotriva deciziei de stabilire a cuantumului amenzii (517).

În pofida avantajelor clare ale acțiunilor colective în temeiul articolului 7 alineatul (2), astfel de acțiuni nu trebuie să aducă atingere dreptului consumatorilor care introduc acțiuni individuale paralele care urmăresc declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale de a se disocia de acțiunea colectivă având ca obiect clauze similare utilizate în contracte de același tip. Astfel cum a explicat Curtea (518), acțiunile individuale și colective în temeiul DCA sunt complementare și au obiective și efecte juridice diferite. O acțiune colectivă care urmărește pronunțarea unui ordin de încetare vizează controlul general și abstract al caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în timp ce o acțiune individuală presupune controlul concret al clauzei contractuale în lumina împrejurărilor specifice ale speței (519). În consecință, acțiunile colective nu pot avea decât un impact procedural limitat asupra acțiunilor individuale, justificat în special de buna administrare a justiției și de nevoia de a evita pronunțarea unor hotărâri judecătorești incompatibile. Astfel, articolul 7 se opune unei norme naționale care impune unei instanțe să suspende automat o acțiune individuală introdusă de un consumator până la pronunțarea unei hotărâri definitive într-o acțiune colectivă paralelă introdusă de o asociație (520).

În acest context, trebuie să fie disponibile măsuri provizorii în cadrul acțiunii individuale, atât la cererea consumatorului, cât și din inițiativa proprie a instanței, atât timp cât este necesar, până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cadrul unei acțiuni colective în curs (521). Acest lucru este relevant în special atunci când sunt necesare măsuri provizorii pentru a asigura efectivitatea deplină a hotărârii pronunțate în acțiunea individuală.

În ceea ce privește normele privind competența judiciară, Curtea a recunoscut că o normă națională în temeiul căreia acțiunile în încetare introduse de asociațiile de protecție a consumatorilor trebuie să fie introduse în fața instanțelor de la sediul sau de la domiciliul pârâtului, cu alte cuvinte al vânzătorului sau furnizorului, nu încalcă principiul efectivității (522). Curtea a considerat că asociațiile de consumatori nu se află în aceeași situație de inferioritate ca și consumatorii individuali atunci când solicită pronunțarea unor ordine judecătorești de încetare împotriva vânzătorilor sau furnizorilor și a făcut trimitere la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2009/22/CE (523).

Curtea a statuat ulterior că normele Uniunii privind competența judiciară prevăd că o acțiune în încetare introdusă de o asociație de protecție a consumatorilor în scopul de a împiedica un comerciant să utilizeze anumite clauze considerate abuzive în contractele încheiate cu persoane particulare ține de materia delictuală sau cvasidelictuală în sensul Convenției de la Bruxelles (524). Această interpretare este valabilă și pentru Regulamentul Bruxelles I (525). Aceasta implică faptul că competența judiciară poate fi conferită unei instanțe de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă; acest din urmă termen trebuie înțeles în sens larg în ceea ce privește protecția consumatorilor, ca referindu-se nu doar la situațiile în care o persoană a suferit ea însăși prejudicii, ci și, în special, la subminarea stabilității juridice prin utilizarea unor clauze abuzive (526). Legea aplicabilă unei astfel de acțiuni trebuie stabilită în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma II (527), în timp ce legea aplicabilă examinării unei anumite clauze contractuale trebuie stabilită întotdeauna în temeiul Regulamentului Roma I (528), indiferent dacă această apreciere este efectuată în cadrul unei acțiuni individuale sau colective (529).

---

(1)  Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, 21.4.1993, p. 29) (denumită în continuare „DCA”); modificată prin Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului (JO L 304, 22.11.2011, p. 64).

(2)  Raportul final din 23 mai 2017, SWD(2017) 208 final.

(3)  Propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, a Directivei 98/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului, a Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește o mai bună asigurare a respectării normelor UE de protecție a consumatorilor și modernizarea acestor norme, COM(2018) 185 final. La momentul adoptării prezentei comunicări, Consiliul și Parlamentul European au convenit, în principiu, asupra introducerii în DCA a unui articol nou, 8b, referitor la sancțiuni.

(4)  COM(2018) 183 final.

(5)  Secțiunea 2.1.

(6)  Aceste informații sunt disponibile, de asemenea, pe site-ul web al Direcției Generale Justiție și Consumatori: https://archiefotc01.archiefweb.eu/archives/archiefweb/20171125145225/http://ec.europa.eu/consumers/consumer_rights/rights-contracts/directive/notifications/index_en.htm#HR

(7)  https://e-justice.europa.eu/content_text_of_the_directive-628-en.do#partDisplayArea

(8)  Cel puțin în ceea ce privește dreptul contractelor pentru consumatori. A se vedea Hotărârea Curții în cauza C-377/14, Radlinger Radlingerová, punctele 60-74, în special punctul 62, cu trimiteri la alte hotărâri: în ceea ce privește Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO L 372, 21.12.1985, p. 31), Hotărârea Curții în cauza C-227/08, Martín Martín, punctul 29; în ceea ce privește Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe (JO L 171, 7.7.1999, p. 12), Hotărârea Curții în cauza C-32/12, Duarte Hueros, punctul 39. În ceea ce privește Directiva 1999/44/CE, a se vedea, de asemenea, Hotărârea Curții în cauza C-497/13, Froukje Faber, punctele 42-48. În ceea ce privește Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum (JO L 42, 12.2.1987, p. 48), înlocuită prin Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO L 133, 22.5.2008, p. 66), a se vedea Hotărârea Curții în cauza C-429/05, Rampion, punctul 69 și dispozitivul, și Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’, punctul 76.

(9)  JO L 1, 3.1.1994, p. 3.

(10)  În general hotărâri și, uneori, ordonanțe.

(11)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, punctul 51.

(12)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-168/05, Mostaza Claro, punctul 37.

(13)  Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM, punctul 31; Hotărârea Curții în cauza C-168/05, Mostaza Claro, punctul 3; Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctul 78.

(14)  La data adoptării articolului 100a din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene.

(15)  Denumită în continuare „Carta”.

(16)  Citatul de mai jos este preluat din Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote, punctul 54. La sfârșitul acestui punct, Curtea face trimitere la hotărârile pronunțate în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 31, și în cauza C-110/14, Costea, punctul 18 și jurisprudența citată. Se pot găsi afirmații similare în multe alte decizii, de exemplu în Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sánchez Morcillo, punctul 22.

(17)  Acest aspect este abordat în special în Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote, punctul 59.

(18)  Acest aspect este subliniat în special în Hotărârea Curții în cauza C-110/14, Costea, punctul 27.

(19)  De exemplu. Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 41; Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sánchez Morcillo și Abril García, punctul 23; Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctele 53 și 55.

(20)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortés, punctul 69.

(21)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sánchez Morcillo și Abril García, punctul 22 și jurisprudența citată.

(22)  Concluziile avocatului general Pitruzella prezentate în cauza C-260/18, Dziubak, punctul 53.

(23)  Raportul Comisiei referitor la punerea în aplicare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, 27 aprilie 2000, COM(2000) 248 final, p. 13.

(24)  De asemenea, este posibil ca mai mulți vânzători sau furnizori și/sau mai mulți consumatori să fie părți la contract.

(25)  Hotărârea Curții în cauza C-590/17, Pouvin Dijoux, punctele 25-28, cu trimiteri la Hotărârea Curții în cauza C-110/14, Costea, punctul 21, în ceea ce privește noțiunea „consumator”; Ordonanța Curții în cauza C-74/15, Tarcău, punctul 27; Ordonanța Curții în cauza C-534/15, Dumitraș, punctul 36; Ordonanța Curții în cauza C-535/16, Bachman, punctul 36.

(26)  De exemplu, în Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote, punctele 53 și 55, citate aici.

(27)  Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 30; și Hotărârea Curții în cauza C-110/14, Costea, punctul 17 și jurisprudența citată.

(28)  Trimitere, prin analogie, la Ordonanța Curții din 27 aprilie 2017 în cauza C-535/16, Bachman, punctul 36 și jurisprudența citată.

(29)  Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 25.

(30)  Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 26.

(31)  Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 31.

(32)  Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctele 27-30; Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote, punctele 40-42.

(33)  A se vedea, de exemplu, trimiterea de la punctul 51 din Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote, la Hotărârea Curții în cauza C-59/12, Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs, referitoare la Directiva 2005/29/CE Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (JO L 149, 11.6.2005, p. 22).

(34)  Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote, punctele 47 și 48.

(35)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 28 și jurisprudența citată.

(36)  Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote, punctele 49-51.

(37)  Hotărârea Curții în cauza C-59/12, Zentrale zur Bekämpfung des Unlauteren Wettbewerbs, punctul 32.

(38)  Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote, punctul 51.

(39)  Trimitere, prin analogie, la Hotărârea Curții în cauza C-59/12, Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs, punctul 32.

(40)  Hotărârea Curții în cauza C-590/17, Pouvin Dijoux, punctul 37, Hotărârea Curții în cauza C-147/6, Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen, punctele 57 și 58.

(41)  Hotărârea Curții în cauza C-590/17, Pouvin Dijoux.

(42)  Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote.

(43)  Hotărârea Curții în cauza C-537/13, Šiba.

(44)  Hotărârea Curții în cauza C-110/14, Costea.

(45)  Hotărârea Curții în cauza C-110/14, Costea, punctul 27.

(46)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-537/13, Šiba, punctul 23.

(47)  Ordonanțele Curții în cauzele C-74/15, Dumitru Tarcău, și C-534/15, Dumitraș, punctele 34-40.

(48)  Hotărârea Curții în cauza C-290/16, Air Berlin, punctul 44.

(49)  Curtea ar putea oferi clarificări suplimentare cu privire la această categorie de contracte în hotărârea pe care o va pronunța în cauza C-272/18 Verein für Konsumenteninformation/TVP Treuhand- und Verwaltungsgesellschaft für Publikumsfonds mbH & Co KG (pe rol la 31 mai 2019), în ceea ce privește contractele de fiducie încheiate între un asociat administrator și alți comanditari într-o societate în comandită în temeiul legislației germane.

(50)  Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 56 din concluziile prezentate în cauza C-590/17, Pouvin Dijoux, al zecelea considerent „furnizează într-adevăr exemple ilustrative de tipuri de tranzacții juridice care ies din domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (1) coroborat cu articolul 2 litera (b) și cu articolul 2 litera (c) din directivă”.

(51)  A se vedea, în ceea ce privește contractele de muncă, Hotărârea Curții în cauza C-590/17, Pouvin Dijoux, punctul 32.

(52)  Ordonanțele Curții în cauzele C-74/15, Dumitru Tarcău, și C-534/15, Dumitraș.

(53)  Acest lucru este confirmat de poziția comună a autorităților naționale din rețeaua de autorități însărcinate cu aplicarea legislației instituită de Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului („Regulamentul privind cooperarea în materie de protecție a consumatorului”) (JO L 364, 9.12.2004, p. 1) în ceea ce privește protecția consumatorilor în rețelele sociale, disponibilă la adresa http://europa.eu/rapid/press-release_IP-17-631_ro.htm (noiembrie 2016). A se vedea, de asemenea, noțiunea de remunerație în sensul considerentului 16 din Directiva (UE) 2018/1972 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice (JO L 321, 17.12.2018, p. 36).

(54)  Ordonanțele Curții în cauzele C-74/15, Dumitru Tarcău, punctul 26, și C-534/15, Dumitraș, punctul 31.

(55)  Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctele 32-34.

(56)  Hotărârea Curții în cauza C-537/13, Šiba, punctele 23 și 24.

(57)  Hotărârea Curții în cauza C-110/14, Costea.

(58)  Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote.

(59)  Ordonanțele Curții în cauzele C-74/15, Dumitru Tarcău, și C-534/15, Dumitraș.

(60)  Hotărârea Curții în cauza C-590/17, Pouvin Dijoux. Curtea a stabilit că noțiunea „consumator” prevăzută de articolul 2 litera (b) din directivă include salariatul unei întreprinderi și soțul său, care încheie cu această întreprindere un contract de credit rezervat, cu titlu principal, membrilor personalului întreprinderii respective, destinat să finanțeze achiziționarea unui bun imobil în scopuri private. Noțiunea „vânzător sau furnizor” prevăzută de articolul 2 litera (c) din directivă include o astfel de întreprindere atunci când aceasta încheie un astfel de contract de credit în cadrul activității sale profesionale, chiar dacă acordarea de credite nu constituie activitatea sa principală.

(61)  În unele state membre (a se vedea anexa 2), clauzele contractuale care s-au negociat individual fac, de asemenea, obiectul normelor privind clauzele contractuale abuzive.

(62)  Articolul 3 alineatul (2).

(63)  Al nouălea considerent.

(64)  Articolul 3 alineatul (2); Hotărârea Curții în cauza C-191/15, Verein für Konsumenteninformation/Amazon, punctul 63.

(65)  Al unsprezecelea considerent.

(66)  Cauza C-452/18, Ibercaja Banco (pe rol la 31 mai 2019).

(67)  A se vedea notificările relevante trimise de statele membre în temeiul articolului 8a, astfel cum sunt prezentate în anexa II.

(68)  Citatul este preluat din Hotărârea Curții în cauza C-51/17, OTP Bank/Ilyés și Kiss, punctul 54. Aceeași constatare se găsește, de exemplu, în Hotărârile Curții în cauzele C-186/16, Andriciuc, punctul 31, și C-34/13, Kušionová, punctul 77.

(69)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc și alții, punctul 31 și jurisprudența citată.

(70)  Hotărârea Curții în cauza C-266/18, Aqua Med, punctul 33, Ordonanța Curții în cauza C-446/17, Woonhaven Antwerpen, punctul 25, Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 29, Hotărârea Curții în cauza C-280/13, Barclays Bank, punctele 31 și 42, Hotărârea Curții în cauza C-34/13, Kušionová, punctul 77, și Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb, punctul 26.

(71)  Hotărârile Curții în cauzele C-51/17, OTP Bank/Ilyés și Kiss, punctul 53, C-92/11, RWE Vertrieb, punctul 28. A se vedea, de asemenea, al treisprezecelea considerent din DCA.

(72)  Hotărârea Curții în cauza C-51/17, OTP Bank/Ilyés și Kiss, punctele 62-64. Cu toate acestea, o astfel de dispoziție nu poate priva consumatorii de drepturile care le revin în temeiul faptului că contractul este nul din cauza caracterului abuziv al unei clauze contractuale. A se vedea secțiunea 4.3.2.1 și Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctele 51-55.

(73)  În Hotărârea pronunțată în cauza C-51/17, OTP Bank/Ilyés și Kiss, Curtea a stabilit că o clauză contractuală standard referitoare la riscul de schimb valutar dintr-un contract de împrumut ipotecar încheiat în monedă străină nu este exclusă din domeniul de aplicare al DCA chiar dacă dreptul intern conține dispoziții obligatorii privind mecanismul de conversie valutară.

(74)  Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb, punctul 1 din dispozitiv: „Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că această directivă se aplică clauzelor din condițiile generale inserate în contracte încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator, care preiau o normă din dreptul național aplicabilă altei categorii de contracte și care nu sunt supuse reglementării naționale în cauză.”.

(75)  Hotărârea Curții în cauza C-266/18, Aqua Med, punctele 35-38.

(76)  Cauzele C-125/18, Gómez del Moral, C-779/18, Mikrokasa, și C-81/19, Banca Transilvania, pe rol la 31 mai 2019.

(77)  Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional (Convenția de la Montreal), încheiată la Montreal, la 28 mai 1999.

Convenția privind transporturile internaționale feroviare (COTIF) din 9 mai 1980, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la Vilnius din 3 iunie 1999.

Convenția de la Atena din 1974 privind transportul pe mare al pasagerilor și al bagajelor lor, astfel cum a fost modificată prin Protocolul din 2002 (Convenția de la Atena).

(78)  Hotărârea Curții în cauza C-290/16, Air Berlin, punctul 44.

(79)  Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO L 304, 22.11.2011, p. 64).

(80)  JO L 149, 11.6.2005, p. 22.

(81)  Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO L 133, 22.5.2008, p. 66).

(82)  Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecția consumatorilor în ceea ce privește anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, precum și la contractele de revânzare și de schimb (JO L 33, 3.2.2009, p. 10).

(83)  Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (JO L 60, 28.2.2014, p. 34).

(84)  Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 90/314/CEE a Consiliului (JO L 326, 11.12.2015, p. 1).

(85)  JO L 321, 17.12.2018, p. 36. Considerentul 260 prevede că utilizatorii finali ar trebui să fie informați, printre altele, cu privire la orice nivel de calitate a serviciului oferit, la condițiile aferente promoțiilor și încetării contractelor, la planurile tarifare aplicabile și la tarifele pentru serviciile care fac obiectul unor condiții tarifare speciale.

(86)  Regulamentul (CE) nr. 1008/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 septembrie 2008 privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene în Comunitate (JO L 293, 31.10.2008, p. 3).

(87)  Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE (JO L 211, 14.8.2009, p. 55).

(88)  Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE (JO L 211, 14.8.2009, p. 94).

(89)  Relația dintre DCA și Directiva 2003/55/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 98/30/CE (JO L 176, 15.7.2003, p. 57) a fost analizată în Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb, în cadrul căreia Curtea a aplicat ambele instrumente în mod complementar.

(90)  Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO L 177, 4.7.2008, p. 6).

(91)  Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 351, 20.12.2012, p. 1).

(92)  Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă (JO L 199, 31.7.2007, p. 1).

(93)  Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată (JO L 399, 30.12.2006, p. 1). Relația dintre acest regulament și Directiva privind practicile comerciale neloiale este analizată în Hotărârea Curții care va fi pronunțată în cauzele conexate C-453/18 și 494/18, Bondora (pe rol la 31 mai 2019).

(94)  Partea introductivă a punctului 1 din anexa la Directiva 2009/72/CE (JO L 211, 14.8.2009, p. 55) are următorul cuprins: „Fără a aduce atingere normelor comunitare privind protecția consumatorilor, în special […] Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, măsurile prevăzute la articolul 3 au scopul de a garanta clienților: […]”.

(95)  Partea introductivă a punctului 1 din anexa la Directiva 2009/73/CE (JO L 211, 14.8.2009, p. 94) are următorul cuprins: „Fără a aduce atingere normelor comunitare privind protecția consumatorilor, în special […] Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, măsurile prevăzute la articolul 3 au scopul de a garanta clienților: […]”.

(96)  Considerentul 50 din Directiva 2014/17/UE (JO L 60, 28.2.2014, p. 34) conține următorul text: „[…] Dispozițiile prezentei directive în ceea ce privește produsele și serviciile auxiliare (de exemplu, privind costul deschiderii și menținerii unui cont bancar) nu ar trebui să aducă atingere […] Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii […]”.

(97)  Considerentul 258 din Directiva (UE) 2018/1972 (JO L 321, 17.12.2018, p. 36) conține următorul text: „În afara prezentei directive, tranzacțiilor efectuate de consumatori care au legătură cu rețele și servicii de comunicații electronice li se aplică și cerințele referitoare la contracte din dreptul în vigoare al Uniunii în materie de protecție a consumatorilor, în special Directiva 93/13/CEE a Consiliului […]”. Sunt prevăzute dispoziții similare la considerentul 30 din Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor legate de rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directiva privind serviciul universal) (JO L 108, 24.4.2002, p. 51).

(98)  Hotărârea Curții în cauza C-290/16, Air Berlin, punctele 45 și 46.

(99)  În Hotărârea Curții în cauza C-290/16, Air Berlin, punctul 2 din dispozitiv și punctele 45-52, Curtea a considerat că normele privind libertatea de stabilire a tarifelor prevăzute la articolul 22 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1008/2008 (JO L 293, 31.10.2008, p. 3) privind serviciile aeriene nu exclude aplicarea DCA în ceea ce privește condițiile contractuale referitoare la stabilirea tarifelor.

(100)  JO L 149, 11.6.2005, p. 22.

(101)  Hotărârea Curții în cauza C-453/10, Pereničová și Perenič, punctul 2 penultima teză din dispozitiv: „Constatarea caracterului neloial al unei asemenea practici comerciale reprezintă un element printre altele pe care instanța competentă poate să își întemeieze aprecierea, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, în privința caracterului abuziv al clauzelor contractului referitoare la costul împrumutului acordat consumatorului”.

(102)  Hotărârea Curții în cauza C-453/10, Pereničová și Perenič, punctul 2 ultima teză din dispozitiv.

(103)  De exemplu, articolele 5 și 6 din Directiva 2008/48/CE privind creditul de consum sau articolul 5 din Directiva (UE) 2015/2302.

(104)  A se vedea, de exemplu, articolul 10 din Directiva 2008/48/CE privind creditul de consum (JO L 133, 22.5.2008, p. 66) – se adaugă dispoziții – și articolul 7 din Directiva (UE) 2015/2302 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate (JO L 326, 11.12.2015, p. 1).

(105)  JO L 177, 4.7.2008, p. 6.

(106)  „Comerciant” este termenul utilizat în numeroase directive ale UE privind protecția consumatorilor („vânzător sau furnizor” în cadrul DCA), în timp ce Regulamentul Roma I folosește termenul „profesionist”.

(107)  Hotărârea Curții în cauza C-191/15, Verein für Konsumenteninformation/Amazon, în special punctul 2 din dispozitiv.

(108)  A se vedea poziția comună a autorităților naționale din rețeaua CPC în ceea ce privește protecția consumatorilor în rețelele sociale (noiembrie 2016), http://europa.eu/rapid/press-release_IP-17-631_ro.htm

(109)  Articolul 8a a fost adăugat prin articolul 32 din Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor (JO L 304, 22.11.2011, p. 64).

(110)  Acest lucru este confirmat, de exemplu, la punctul 55 din Hotărârea Curții în cauza C-191/15, Verein für Konsumenteninformation/Amazon: „[…] În această privință, trebuie remarcat că nivelul de protecție a consumatorilor variază încă de la un stat la altul, conform articolului 8 din Directiva 93/13, astfel încât aprecierea unei clauze poate varia în funcție de dreptul aplicabil, toate elementele fiind, pe de altă parte, identice.” Curtea a confirmat, de asemenea, acest aspect în Hotărârea pronunțată în cauza C-453/10, Pereničová și Perenič.

(111)  Introdus prin articolul 32 din Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor (JO L 304, 22.11.2011, p. 64).

(112)  Normele naționale notificate se găsesc în anexa II și la următoarea adresă web:

https://ec.europa.eu/info/notifications-under-article-8a-directive-93-13-eec_en

(113)  Posibilitate menționată în mod explicit la articolul 8a alineatul (1) prima liniuță.

(114)  Cele două posibilități din urmă nu sunt menționate în mod explicit la articolul 8a.

(115)  La punctul 61 din Hotărârea pronunțată în cauza C-143/13, Matei și Matei, Curtea a confirmat că redactarea unei „liste negre” a unor clauze care trebuie considerate ca fiind abuzive reprezintă una dintre măsurile mai stricte pe care statele membre pot să le adopte sau să le mențină, în domeniul reglementat de DCA, pentru a asigura un nivel maxim de protecție a consumatorului, compatibil cu dreptul UE.

(116)  A se vedea, de asemenea, secțiunea 4, unde se descrie relația dintre transparență și caracterul abuziv.

(117)  Hotărârea Curții în cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, punctele 41-44.

(118)  Rolul articolului 4 alineatul (2) este explicat în secțiunea 3.1.

(119)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortés, punctul 69.

(120)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortés, punctele 62-71; Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctele 60-64.

(121)  JO L 149, 11.6.2005, p. 22.

(122)  Articolul 6 alineatul (1) este analizat în detaliu în secțiunea 4 și, în ceea ce privește implicațiile sale procedurale, în secțiunea 5.

(123)  De exemplu, în Hotărârea pronunțată în cauza C-453/10, Pereničová și Perenič.

(124)  A se vedea Hotărârea Curții în cauza C-453/10, Pereničová și Perenič, punctele 46 și 47 in fine:

„46	Prin urmare, constatarea caracterului neloial al unei practici comerciale nu are efecte directe în ceea ce privește problema dacă contractul este valid în raport cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13.

47

[…] Constatarea caracterului neloial al unei asemenea practici comerciale reprezintă un element printre altele pe care instanța competentă poate să își întemeieze aprecierea, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, în privința caracterului abuziv al clauzelor contractului referitoare la costul împrumutului acordat consumatorului. Cu toate acestea, o asemenea constatare nu are efecte directe în ceea ce privește aprecierea, în raport cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, a validității contractului de credit încheiat.”

(125)  Hotărârea Curții în cauza C-453/10, Pereničová și Perenič, punctul 35: „Prin urmare, Directiva 93/13 nu se opune ca un stat membru să prevadă, cu respectarea dreptului Uniunii, o reglementare națională care permite să se declare nulitatea întregului contract încheiat între un comerciant și un consumator și care conține una sau mai multe clauze abuzive atunci când se dovedește că aceasta asigură o protecție mai bună a consumatorului.”

(126)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauzele conexate C-482/13, C-484/13, C-485/13 și C-487/13, Unicaja Banco, punctul 38.

(127)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctul 64.

(128)  Hotărârea Curții în cauza C-106/77, Simmenthal, punctele 21-26. Principiile stabilite în cauza Simmenthal au fost confirmate, de exemplu, în Hotărârea Curții în cauza C-689/13, PFE, punctele 40 și 41:

„40

Instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar ca această instanță să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a respectivei dispoziții pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional […]” (trimitere la Hotărârea Curții în cauza 106/77, Simmenthal, punctele 21 și 24, și la Hotărârea Curții în cauza C-112/13, A, punctul 36).

„41

Astfel, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice dispoziție dintr-o ordine juridică națională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară ce ar avea ca efect diminuarea eficienței dreptului Uniunii prin faptul de a nega instanței competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor Uniunii […]” (trimitere la Hotărârea Curții în cauza 106/77, Simmenthal, punctul 22, și la Hotărârea Curții în cauza C-112/13, A, punctul 37).

(129)  Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctul 61.

(130)  Acest lucru este sugerat în Hotărârea Curții în cauza C-168/15, Milena Tomášová, în care Curtea a statuat că, în anumite condiții, statele membre au obligația de a despăgubi consumatorii pentru prejudiciile cauzate printr-o decizie a unei instanțe de ultim grad care nu a examinat clauzele contractuale relevante din oficiu, deși avea această obligație în temeiul DCA, chiar dacă în dreptul intern nu exista nicio normă explicită în acest sens. Hotărârile pronunțate în cauzele C-618/10, Banco Español de Crédito, C-49/14, Finanmadrid, și C-176/17, Profi Credit Polska, și Ordonanța pronunțată în cauza C-632/17, PKO, sunt exemple de decizii în care Curtea a constatat că instanțele naționale aveau obligația de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale, chiar dacă dreptul intern nu prevedea o astfel de apreciere. Chestiunea aprecierii ex officio a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este analizată detaliat în secțiunea 5.

(131)  Relația dintre DCA și normele naționale de procedură este analizată în mod specific în secțiunea 5 de mai jos.

(132)  În hotărârea pronunțată în cauza C-144/99, Comisia/Țările de Jos, punctul 21, Curtea a subliniat imperativul securității juridice în ceea ce privește transpunerea DCA.

(133)  În Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei, punctul 60, Curtea face trimitere la anexă folosind termenul „listă gri”. Cu toate acestea, pot exista anumite variații de înțelegere a termenului „listă gri” în cadrul transpunerii DCA de către statele membre: acesta poate desemna o simplă listă orientativă, precum cea din anexa la DCA, dar și o prezumție juridică potrivit căreia clauzele enumerate sunt abuzive.

(134)  Cu toate acestea, articolul 5 a treia teză se abate de la acest principiu în ceea ce privește procedurile colective care urmăresc să împiedice utilizarea permanentă a unei clauze contractuale (a se vedea, de asemenea, Hotărârea Curții în cauza C-70/03, Comisia/Spania, punctul 16).

(135)  Cu toate acestea, în cazul în care statele membre au optat să nu transpună această cerință, autoritățile naționale pot aprecia eventualul caracter abuziv al obiectului principal al contractului sau al prețului ori al remunerației chiar dacă clauzele contractuale relevante sunt prezentate într-un limbaj clar și inteligibil. A se vedea Hotărârea Curții în cauza C-484/08, Caja de Ahorros Monte de Piedad de Madrid, punctele 40-44.

(136)  Hotărârea Curții în cauza C-472/10, Invitel, punctul 1 din dispozitiv și punctele 30 și 31; Hotărârea Curții în cauza C-226/12, Constructora Principado, punctul 27.

(137)  Hotărârea Curții în cauza C-191/15, Verein für Konsumenteninformation/Amazon, punctul 2 din dispozitiv și punctele 65-71.

(138)  Începând cu Hotărârea pronunțată în cauza C-237/02, Freiburger Kommunalbauten.

(139)  Citatul este preluat din Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM, punctele 42 și 43. Se pot găsi afirmații similare, de exemplu, în hotărârile Curții în cauzele: C-421/14, Banco Primus, punctul 57, C-415/11, Aziz, punctul 66 și jurisprudența citată, C-226/12, Constructora Principado, punctul 20, C-472/10, Invitel, punctul 22 și C-237/02, Freiburger Kommunalbauten, punctele 23-25 și dispozitivul.

(140)  Corespunde articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

(141)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctele 32 și 33.

(142)  După pronunțarea Hotărârii în cauza C-240/98, Océano Grupo Editorial, punctul 2 din dispozitiv.

(143)  Hotărârea Curții în cauza C-191/15, Verein für Konsumenteninformation/Amazon, punctul 71 și punctul 2 din dispozitiv; Hotărârea Curții în cauzele conexate C-240/98-C-244/98, Océano Grupo Editorial, punctele 21-24.

(144)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortés.

(145)  Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctele 57-64, și Hotărârea Curții în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortés.

(146)  A se vedea, de exemplu, Hotărârile Curții în cauzele C-348/14, Bucura, punctul 50, și C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, punctul 32, și Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’, punctul 72.

(147)  În cazul în care statele membre nu au transpus în dreptul intern această limitare prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din DCA (a se vedea anexa II la prezenta comunicare), caracterul abuziv al respectivelor clauze, inclusiv caracterul adecvat al prețului, poate fi apreciat indiferent de lipsa transparenței. În Hotărârea pronunțată în cauza C-484/08, Caja de Ahorros Monte de Piedad, Curtea a confirmat că o astfel de transpunere națională intră în domeniul de aplicare al articolului 8. La punctul 1 din dispozitiv, Curtea a precizat: „Articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului […] trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale […] care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.”

(148)  În ceea ce privește obiectul principal al contractului.

(149)  Excluderea unei aprecieri a caracterului adecvat al prețului sau al remunerației.

(150)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 34; Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctul 42, și Hotărârea Curții în cauza C-96/14, Van Hove, punctul 31. Curții i s-a solicitat să furnizeze o interpretare detaliată în această privință în cauza C-84/19, Credit Profi Polska (pe rol la 31 mai 2019).

(151)  Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei, punctul 50.

(152)  Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei, punctul 53.

(153)  Hotărârea Curții în cauza C-51/17, OTP Bank și OTP Faktoring, punctul 68, Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctul 49.

(154)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 35; Hotărârea Curții în cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, punctul 34; Hotărârea Curții în cauza C-96/14, Van Hove, punctul 33.

(155)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 36; Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctul 50; și Hotărârea Curții în cauza C-96/14, Van Hove, punctul 33.

(156)  Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctele 50 și 51.

(157)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctele 37 și 38.

(158)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctele 39-41.

(159)  Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai.

(160)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 41, și Ordonanța Curții în cauza C-119/17, Lupean, punctul 17.

(161)  Ordonanța Curții în cauza C-119/17, Lupean, punctele 18-21.

(162)  Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai.

(163)  Dreptul intern poate oferi instanțelor posibilitatea de a aprecia caracterul adecvat al prețului chiar și atunci când clauzele relevante sunt clare și inteligibile (a se vedea anexa II la prezenta comunicare).

(164)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei, punctul 56.

(165)  Hotărârea Curții în cauza C-472/10, Invitel, punctul 23.

(166)  În Hotărârea pronunțată în cauza C-472/10, Invitel, la punctul 24, Curtea a declarat următoarele: „În ceea ce privește o clauză contractuală care prevede o modificare a costului total al serviciului care trebuie furnizat consumatorului, este necesar să se sublinieze că, în raport cu punctul 1 literele (j) și (l) și cu punctul 2 literele (b) și (d) din anexa la directivă, trebuie în special să fie indicată metoda în conformitate cu care variază respectivul cost sau motivul acestei variații, consumatorul având dreptul să pună capăt contractului.”

(167)  Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei, în special punctul 47. În plus, faptul că un comision nu corespunde unei prestații efective înseamnă că nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv (punctul 70).

(168)  Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctele 57 și 58.

(169)  Constatările din Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctul 58, confirmate, de exemplu, în Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei, punctul 70.

(170)  Cu excepția cazului în care transpunerea națională se aplică și clauzelor contractuale care s-au negociat individual (a se vedea anexa 2 la prezenta comunicare).

(171)  Ordonanța Curții în cauza C-119/17, Lupean, punctul 23, și Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 43 și jurisprudența citată.

(172)  De asemenea, al douăzecilea considerent menționează că „consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele”.

(173)  Hotărârea Curții în cauza C-96/14, Van Hove, punctul 50.

(174)  Hotărârea Curții în cauza C-96/14, Van Hove, punctul 48.

(175)  Concluziile avocatului general Hogan prezentate la 15 mai 2019 în cauza C-621/17, Kiss, punctul 41.

(176)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctele 48 și 49.

(177)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctele 44 și 45, citate aici. Se pot găsi afirmații similare, de exemplu, în Hotărârile Curții în cauzele C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctele 71 și 72, C-191/15, Verein für Konsumentenforschung/Amazon, punctul 68, și C-96/14, Van Hove, punctul 40 și alte trimiteri.

(178)  Trimiteri la Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctele 71 și 72, și la Hotărârea Curții în cauza C-348/14, Bucura, punctul 52.

(179)  Trimiteri la Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctul 75, și la Hotărârea Curții în cauza C-96/14, Van Hove, punctul 50.

(180)  De exemplu, în Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 48, citat aici.

(181)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb, punctul 44, și la Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctul 50.

(182)  De exemplu, în Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 47, citat aici. Se pot găsi aceleași afirmații în Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei, punctul 74.

(183)  Trimiteri la Hotărârea Curții în cauza C-348/14, Bucura, punctul 66.

(184)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctele 73 și 74.

(185)  Hotărârea Curții în cauza C-348/14, Bucura, punctele 45-66.

(186)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctele 49-51.

(187)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 50.

(188)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 43, și Ordonanța Curții în cauza C-119/17, Lupean, punctul 23.

(189)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 46; Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei, punctul 75; Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctul 74.

(190)  Curtea nu s-a pronunțat încă asupra acestei chestiuni în legătură cu DCA, însă i s-a solicitat să furnizeze o interpretare în cauza C-829/18, Crédit Logement (pe rol la 31 mai 2019). Un element de luat în considerare este faptul că este dificil pentru consumatori să dovedească lipsa unor astfel de informații. Mai mult, directivele UE care prevăd obligații specifice privind informarea precontractuală confirmă faptul că această obligație revine comerciantului: de exemplu, articolele 5 și 6 din Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor (JO L 304, 22.11.2011, p. 64), articolele 5 și 6 din Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori (JO L 133, 22.5.2008, p. 66), articolul 14 din Directiva 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale (JO L 60, 28.2.2014, p. 34) sau articolul 5 din Directiva (UE) 2015/2302 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate (JO L 326, 11.12.2015, p. 1). Unele dintre aceste directive au codificat, de asemenea, principiul potrivit căruia sarcina probei în această privință îi revine comerciantului: de exemplu, articolul 6 alineatul (9) din Directiva 2011/83/UE și articolul 8 din Directiva (UE) 2015/2302.

(191)  Hotărârea Curții în cauza C-472/10, Invitel; Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb; Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei.

(192)  Cauza C-125/18, Gómez del Moral (pe rol la 31 mai 2019).

(193)  Directiva 2005/29/CE (JO L 149, 11.6.2005, p. 22).

(194)  Directiva 2011/83/UE (JO L 304, 22.11.2011, p. 64).

(195)  Directiva 2008/48/CE (JO L 133, 22.5.2008, p. 66).

(196)  Directiva 2014/17/UE (JO L 60, 28.2.2014, p. 34).

(197)  Directiva (UE) 2015/2302 (JO L 326, 11.12.2015, p. 1).

(198)  Directiva (UE) 2018/1972 (JO L 321, 17.12.2018, p. 36).

(199)  JO L 293, 31.10.2008, p. 3. Potrivit acestui regulament, tarifele/prețurile serviciilor aeriene disponibile publicului larg includ condițiile aplicabile. Prețul final este indicat în orice moment și cuprinde tariful/prețul aplicabil, precum și toate tarifele, impunerile, tarifele suplimentare și alte comisioane aplicabile, care nu pot fi evitate și sunt previzibile în momentul publicării. În plus, trebuie să se precizeze cel puțin tariful/prețul, impunerile, taxele de aeroport și alte taxe, tarife suplimentare sau comisioane, cum ar fi cele legate de securitate sau de combustibil.

(200)  JO L 211, 14.8.2009, p. 55.

(201)  JO L 211, 14.8.2009, p. 94.

(202)  De exemplu, articolul 7 din Directiva (UE) 2015/2302 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate (JO L 326, 11.12.2015, p. 1); articolul 10 din Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori (JO L 133, 22.5.2008, p. 66); articolul 21 și anexa II din Directiva 2002/22/CE (JO L 108, 24.4.2002, p. 51); articolele 14 și 15 din Regulamentul (UE) nr. 531/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iunie 2012 privind roamingul în rețelele publice de comunicații mobile în interiorul Uniunii (JO L 172, 30.6.2012, p. 10); articolul 4 din Regulamentul (UE) 2015/2120 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2015 de stabilire a unor măsuri privind accesul la internetul deschis și de modificare a Directivei 2002/22/CE privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații și a Regulamentului (UE) nr. 531/2012 privind roamingul în rețelele publice de comunicații mobile în interiorul Uniunii (JO L 310, 26.11.2015, p. 1); articolele 102 și 103 din Directiva (UE) 2018/1972 (JO L 321, 17.12.2018, p. 36) și anexele la aceasta menționate în respectivele dispoziții; anexa I punctul 1 litera (a) la Directiva 2009/72/CE (JO L 211, 14.8.2009, p. 55) și anexa I punctul 1 litera (a) la Directiva 2009/73/CE (JO L 211, 14.8.2009, p. 94).

(203)  De exemplu, articolele 10 și 11 din Directiva (UE) 2015/2302 (JO L 326, 11.12.2015, p. 1), articolul 11 din Directiva 2008/48/CE (JO L 133, 22.5.2008, p. 66), anexa I punctul 1 litera (b) la Directiva 2009/72/CE (JO L 211, 14.8.2009, p. 55) și anexa I punctul 1 litera (b) la Directiva 2009/73/CE (JO L 211, 14.8.2009, p. 94) conțin norme privind admisibilitatea modificărilor contractuale și transparența acestora.

(204)  A se vedea, de exemplu, cauza C-76/10, Pohotovost’, care, pe lângă examinarea clauzelor contractuale abuzive, a vizat lipsa furnizării de informații privind dobânda anuală efectivă (DAE) din cadrul unui contract de credit de consum și sancțiunile care trebuiau aplicate în speță. A se vedea, în special, punctele 74-76. A se vedea, de asemenea, cauza C-143/13, Matei și Matei.

(205)  Acum Directiva 2008/48/CE (JO L 133, 22.5.2008, p. 66), anterior Directiva 87/102/CEE (JO L 42, 12.2.1987, p. 48).

(206)  Hotărârile Curții în cauzele C-448/17, EOS KSI Slovensko, punctul 63, și C-348/14, Bucura, punctul 57.

(207)  Hotărârea Curții în cauza C-448/17, EOS KSI Slovensko, în special punctul 3 din dispozitiv, precum și punctele 63-68, care reiterează constatările din Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’, în special punctele 68-77.

(208)  Condiție impusă acum prin Directiva 2008/48/CE (JO L 133, 22.5.2008, p. 66). La data judecării cauzelor C-448/17, EOS KSI Slovensko, și C-76/10, Pohotovost’, Directiva 87/102/CEE (JO L 42, 12.2.1987, p. 48) era încă aplicabilă contractelor de credit de consum relevante.

(209)  Hotărârea Curții în cauza C-448/17, EOS KSI Slovensko, punctul 66 și punctul 3 din dispozitiv. Curtea a considerat că furnizarea doar a unei formule matematice pentru calculul DAE, fără informațiile necesare pentru a calcula acest indicator, este echivalentă cu lipsa indicării DAE.

(210)  În conformitate cu articolul 43 din Directiva 2014/17/UE (JO L 60, 28.2.2014, p. 34), această directivă nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016.

(211)  Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb. A se vedea, în special, punctul 2 din dispozitiv: „Articolele 3 și 5 din Directiva 93/13 coroborate cu articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2003/55/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 98/30/CE trebuie interpretate în sensul că, în scopul de a aprecia dacă o clauză contractuală standard, prin care o întreprindere de distribuție își rezervă dreptul să modifice costurile furnizării gazelor naturale, respectă sau nu respectă cerințele de bună-credință, de echilibru și de transparență impuse prin aceste dispoziții, prezintă printre altele, o importanță esențială:

—

aspectul dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri. Lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare; și

—	aspectul dacă facultatea de reziliere conferită consumatorului poate, în condițiile concrete, să fie realmente exercitată. […]”

(212)  În cauzele conexate C-359/11 și C-400/11, Schulz și Egbringhoff, Curtea s-a pronunțat cu privire la cerințele de transparență care ajustează contractele de furnizare a energiei electrice și a gazelor naturale care intră sub incidența obligației generale de aprovizionare. Curtea a statuat că o reglementare națională care stabilește conținutul acestui tip de contracte de consum și permite ajustarea prețului respectivului serviciu, dar care nu garantează că clienții sunt informați în mod corespunzător, înainte de intrarea în vigoare a ajustării, cu privire la motivele și condițiile prealabile ale ajustării, precum și la domeniul de aplicare al acesteia, încalcă dispozițiile privind transparența din Directiva 2003/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică și de abrogare a Directivei 96/92/CE (JO L 176, 15.7.2003, p. 37) și din Directiva 2003/55/CE (JO L 176, 15.7.2003, p. 57), înlocuite de Directiva 2009/72/CE (JO L 211, 14.8.2009, p. 55), respectiv de Directiva 2009/73/CE (JO L 211, 14.8.2009, p. 94). Întrucât conținutul contractelor în cauză era stabilit prin dispoziții obligatorii ale dreptului german, DCA nu era aplicabilă.

(213)  Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 60. A se vedea, de asemenea, Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 57.

(214)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctul 69.

(215)  În concluziile prezentate la 21 martie 2019 în cauza C-34/18, Ottília Lovasné Tóth, punctele 56-62, avocatul general Hogan sugerează chiar că lipsa bunei-credințe nu constituie o condiție independentă pentru a constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, deși unele declarații ale Curții (de exemplu, în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 56 – „[…] revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, […] în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13” – nu susțin neapărat această poziție.

(216)  A se vedea secțiunea 3.4.2.

(217)  Curtea a reamintit instanțelor naționale această dispoziție în mai multe hotărâri, de exemplu în cauza C-226/12, Constructora Principado, a doua liniuță a dispozitivului și punctul 30; cauza C-415/11, Aziz, punctul 71; Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM, punctul 39; Hotărârea Curții în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, punctul 42; Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 61; Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 53. Punctul 61 prima teză din Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, are următorul conținut: „În plus, potrivit articolului 4 alineatul (1) din directiva menționată, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându-se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea acestuia”.

(218)  De exemplu, atunci când transpunerea națională a articolului 3 alineatul (1) nu impune lipsa bunei-credințe sau faptul că dezechilibrul trebuie să fie „semnificativ”. A se vedea, de asemenea, secțiunea 2.1 privind armonizarea minimă.

(219)  A se vedea, de asemenea, secțiunea 3.4.7, referitoare la rolul anexei.

(220)  Cauza C-472/10, Invitel, punctele 25 și 26. Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM, punctele 37 și 38; Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’, punctele 56 și 58; Hotărârea Curții în cauza C-478/99, Comisia/Suedia, punctul 22. Secțiunea 3.4.7.

(221)  Cauza C-415/11, Aziz, punctul 68; Hotărârea Curții în cauza C-226/12, Constructora Principado, punctul 21; Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 59; Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 59.

(222)  Acest aspect este menționat, de exemplu, în Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctul 74.

(223)  Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 59; cauza C-415/11, Aziz, punctul 68; Hotărârea Curții în cauza C-226/12, Constructora Principado, punctul 23.

(224)  Hotărârea Curții în cauza C-226/12, Constructora Principado, punctul 23 și prima liniuță din dispozitiv.

(225)  Hotărârea Curții în cauza C-226/12, Constructora Principado, punctul 22 și prima liniuță din dispozitiv.

(226)  Hotărârea Curții în cauza C-226/12, Constructora Principado, punctul 26.

(227)  Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 61, a doua teză: „[…] trebuie apreciate și consecințele pe care clauza menționată le poate avea în cadrul dreptului aplicabil contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic național”. A se vedea, de asemenea, Hotărârile Curții în cauzele C-415/11, Aziz, punctul 71 și jurisprudența citată și C-237/02, Freiburger Kommunalbauten, punctul 21, și Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’, punctul 59.

(228)  Hotărârile Curții în cauzele C-421/14, Banco Primus, punctul 3 prima liniuță din dispozitiv și punctul 59, și C-415/11, Aziz, punctele 68 și 73.

(229)  Hotărârea Curții în cauza C-226/12, Constructora Principado, punctele 21-24.

(230)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctul 68.

(231)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-472/11, Banif Plus Bank, punctul 40.

(232)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctul 71.

(233)  De exemplu, Hotărârile Curții în cauzele C-415/11, Aziz, punctul 73, și C-421/14, Banco Primus, punctul 66.

(234)  Acest lucru se reflectă, de asemenea, în punctul 1 litera (e) din anexa la DCA: „solicitarea de la orice consumator care nu și-a îndeplinit obligația să plătească o sumă disproporționat de mare drept compensație;”.

(235)  Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctele 73 și 74; Ordonanța Curții în cauzele conexate C-537/12 și C-116/13, Banco Popular Español Banco de Valencia, punctele 70 și 71. În ceea ce privește conformitatea normelor de procedură cu DCA, a se vedea secțiunea 6.

(236)  Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 66, și Ordonanța Curții în cauzele conexate C-537/12 și C-116/13, Banco Popular Español Banco de Valencia, punctul 71, pe baza Hotărârii Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctele 73 și 75.

(237)  Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctul 74.

(238)  Punctul 1 litera (e) din anexa la DCA.

(239)  Hotărârea Curții în cauza C-377/14, Radlinger Radlingerová, punctul 101.

(240)  Hotărârea Curții în cauza C-377/14, Radlinger Radlingerová, punctul 101.

(241)  A se vedea, de asemenea, secțiunea 4.3.3 și Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 4 din dispozitiv și punctul 73. O cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare (cauza C-750/18, A, B/C, pe rol la 31 mai 2019), în care Curții i s-a solicitat să ofere orientări cu privire la aspectul dacă efectul cumulativ se poate limita la sancțiunile legate de aceeași neexecutare a obligațiilor contractuale, a fost retrasă.

(242)  Secțiunile 3.1 și 3.2.2. Hotărârea Curții în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortés.

(243)  Inclusiv, de exemplu, cazul în care fluctuațiile valutare pot conduce la un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților prin plasarea unei sarcini mai mari asupra consumatorului: Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctele 52-58.

(244)  Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 67 a doua liniuță.

(245)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 54.

(246)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctele 55 și 56.

(247)  Curții i s-a solicitat să furnizeze o interpretare detaliată în cauza C-452/18, Ibercaja Banco (pe rol la 31 mai 2019), referitoare la o novație a unui contract de împrumut.

(248)  Ordonanța Curții în cauza C-602/13, BBVA, punctul 50.

(249)  Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 4 din dispozitiv și punctul 73.

(250)  Deși, potrivit principiului armonizării minime, legislația națională ar putea să prevadă că lipsa de transparență poate avea această consecință imediată. A se vedea secțiunea 2 pentru mai multe detalii despre relația dintre DCA și legislația națională și articolul 307 alineatul (1) din Codul civil german (BGB).

(251)  A se vedea secțiunea 3.2.1.

(252)  Acest lucru este confirmat implicit sau explicit în mai multe hotărâri, de exemplu în cele pronunțate în cauzele C-421/14, Banco Primus, punctele 62-67, în special la punctul 64 și la punctul 67 a doua liniuță, în ordonanța pronunțată în cauza C-119/17, Lupean, punctele 22-31 sau în hotărârea pronunțată în cauza C-118/17, Dunai, punctul 49.

(253)  Lipsa transparenței nu este menționată ca o condiție la articolul 3 alineatul (1). Acest aspect este diferit numai pentru clauzele contractuale care definesc obiectul principal al contractului sau a căror evaluare ar necesita o examinare a caracterului adecvat al prețului sau al remunerației.

(254)  Aspect confirmat în Ordonanța Curții în cauza C-342/13, Katalin Sebestyén, punctul 34: „Cu toate acestea și chiar dacă se admite că informațiile generale furnizate consumatorului înainte de încheierea unui contract îndeplinesc cerințele de claritate și de transparență care rezultă din articolul 5 din directiva menționată, această împrejurare nu poate permite, în sine, excluderea caracterului abuziv al unei clauze […]”.

(255)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-472/10, Invitel, punctul 28 și finalul punctului 1 din dispozitiv: „Este de competența instanței de trimitere […] să aprecieze, în raport cu articolul 3 alineatele (1) și (3) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, caracterul abuziv al unei clauze care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii prin care un vânzător sau un furnizor prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare. În cadrul acestei aprecieri, instanța menționată va trebui să verifice în special dacă, în lumina tuturor clauzelor care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii din care face parte clauza în litigiu, precum și a legislației naționale care prevede drepturile și obligațiile care s-ar putea adăuga celor prevăzute de condițiile generale în cauză, sunt specificate într-un limbaj clar și inteligibil metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații și, după caz, dacă consumatorii au dreptul să pună capăt contractului.”

Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb, punctul 2 din dispozitiv: „Articolele 3 și 5 din Directiva 93/13 coroborate cu articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2003/55/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 98/30/CE trebuie interpretate în sensul că, în scopul de a aprecia dacă o clauză contractuală standard, prin care o întreprindere de distribuție își rezervă dreptul să modifice costurile furnizării gazelor naturale, respectă sau nu respectă cerințele de bună-credință, de echilibru și de transparență impuse prin aceste dispoziții, prezintă printre altele, o importanță esențială:

—	aspectul dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri. […]; și

—	aspectul dacă facultatea de reziliere conferită consumatorului poate, în condițiile concrete, să fie realmente exercitată.

Revine instanței de trimitere obligația de a efectua aprecierea menționată în funcție de toate împrejurările specifice fiecărei spețe, inclusiv în funcție de ansamblul clauzelor care figurează în condițiile generale ale contractelor de consum din care face parte clauza în litigiu.”

(256)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-191/15, Verein für Konsumenteninformation/Amazon, punctul 65: „Instanța națională este cea căreia îi revine sarcina să determine dacă, având în vedere împrejurările proprii speței, o clauză îndeplinește criteriile bunei-credințe, echilibrului și transparenței.” A se vedea, de asemenea, Hotărârea Curții în cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, punctul 50, și Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctul 40.

Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb, punctul 47: „O clauză standard care permite o astfel de adaptare unilaterală trebuie, cu toate acestea, să respecte cerințele de bună-credință, de echilibru și de transparență impuse prin directivele menționate.”

(257)  Hotărârea Curții în cauza C-472/10, Invitel, punctele 21-31; Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb, punctele 40-55.

(258)  Hotărârile Curții în cauzele C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, C-348/14, Bucura, și C-186/16, Andriciuc, și Ordonanța Curții în cauza C-119/17, Lupean, punctele 22-31.

(259)  Hotărârea Curții în cauza C-191/15, Verein für Konsumenteninformation/Amazon.

(260)  Articolul 6 din Regulamentul Roma I.

(261)  Hotărârea Curții în cauza C-191/15, Verein für Konsumenteninformation/Amazon, punctul 68, din care se citează aici un fragment. Punctul 67 anterior are următorul conținut: „În aceste condiții, […] o clauză redactată în prealabil privind alegerea legii aplicabile care desemnează legea statului membru în care se află sediul profesionistului nu este abuzivă decât în măsura în care prezintă anumite particularități, proprii textului sau contextului său, care generează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.”

(262)  Hotărârea Curții în cauza C-472/10, Invitel, punctul 25; Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM, punctele 37 și 38; Hotărârea Curții în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, punctul 42; și Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’, punctele 56 și 58.

(263)  Hotărârea Curții în cauza C-478/99, Comisia/Suedia, punctul 11.

(264)  Hotărârea Curții în cauza C-478/99, Comisia/Suedia, punctul 11.

(265)  Hotărârea Curții în cauza C-237/02, Freiburger Kommunalbauten, punctul 2; Hotărârea Curții în cauza C-478/99, Comisia/Suedia, punctul 20. În Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei, punctul 60, Curtea a numit anexa o „listă gri”. Cu toate acestea, este posibil ca în unele legislații naționale să existe „liste gri” în sensul că există o prezumție juridică (ce poate fi respinsă) că anumite tipuri de clauze contractuale sunt abuzive.

(266)  Hotărârea Curții în cauza C-472/10, Invitel, prima parte a punctului 26.

(267)  A se vedea anexa II la prezenta comunicare.

(268)  Hotărârea Curții în cauza C-143/13, Matei și Matei, punctul 61.

(269)  Clauzele care „[solicită] de la orice consumator care nu și-a îndeplinit obligația să plătească o sumă disproporționat de mare drept compensație”.

(270)  Punctul 74.

(271)  Punctele 21-31.

(272)  Punctul 60.

(273)  A se vedea, în special, punctul 73.

(274)  În special punctele 59 și 74. Punctul 74 are următorul conținut: „Rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește […]”.

(275)  

(276)  Hotărârile Curții în cauzele C-240/98, Océano Grupo Editorial, dispozitivul și punctele 22-24, C-137/08, VB Penzügyi Lízing, punctele 54-56, C-243/08, Pannon GSM, punctul 41.

(277)  De exemplu, în Hotărârea pronunțată în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 40, citat aici.

(278)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sánchez Morcillo și Abril García, punctul 22 și jurisprudența citată.

(279)  Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 41, Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sánchez Morcillo și Abril García, punctul 23, și Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctele 53 și 55.

(280)  Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 38, cu trimiteri la Hotărârile Curții în cauzele C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 40, și C-472/11, Banif Plus Bank, punctul 20.

(281)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Naranjo Gutierrez, punctul 54; Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 44, citat aici. La acest punct, Curtea face trimitere la două decizii anterioare: Hotărârea pronunțată în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, punctul 52, și Ordonanța pronunțată în cauza C-76/10, Pohotovost’, punctul 50.

(282)  A se vedea secțiunea 1.2.5 referitoare la comercianții stabiliți în țări terțe.

(283)  Fie prin clauze negociate individual, fie prin clauze contractuale în sensul articolului 3 alineatul (1) din DCA.

(284)  Cu toate acestea, Curtea a clarificat că, în cadrul procedurilor judiciare, după ce au fost informați cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, consumatorii pot decide să nu se prevaleze de această protecție (a se vedea secțiunile 4.3.3, 5.5.1 și 5.5.5). În cauza C-452/18, Ibercaja (pe rol la 31 mai 2019), Curții i s-a solicitat să examineze clauzele contractuale cuprinse într-un acord de novație potrivit cărora un consumator a renunțat la dreptul de a solicita restituiri pe baza unor clauze contractuale care este posibil să fi fost abuzive în legătură cu o „tranzacție” în ceea ce privește consecințele unei clauze contractuale abuzive și să ofere orientări suplimentare cu privire la acest principiu.

(285)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutierrez Naranjo, punctul 61.

(286)  Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM, punctul 28 citat aici.

(287)  Faptul că consumatorilor li se vor aplica, în general, termene limită pentru utilizarea căilor de atac în procedurile în curs sau că acestora li se pot aplica termene de prescripție rezonabile atunci când solicită restituirea plăților efectuate în temeiul unor clauze contractuale abuzive este o chestiune diferită (a se vedea Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutierrez Naranjo, punctele 69-70).

(288)  Hotărârea Curții în cauza C-473/00, Cofidis, punctul 38. Obligația instanțelor naționale de a aprecia din proprie inițiativă (ex officio) caracterul abuziv al clauzelor contractuale este analizată în secțiunea 5.

(289)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo, dispozitivul și punctele 73-75.

(290)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortés, punctul 73. În cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, Curtea a stabilit principiile fundamentale privind consecințele care trebuie deduse din caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive. Acestea au fost confirmate în numeroase hotărâri ale Curții, de exemplu: Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai; Hotărârea Curții în cauzele conexate C-482/13, C-484/13, C-485/13 și C-487/13, Unicaja Banco y Caixabank; Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 71 și Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctele 57-61.

(291)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 71 și jurisprudența citată.

(292)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 59: „[…] articolul 6 alineatul (1) din directivă nu poate fi interpretat în sensul că permite unei instanțe naționale, în cazul în care constată caracterul abuziv al unei clauze penale dintr-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, să reducă cuantumul penalităților în sarcina consumatorului în loc să excludă pe deplin aplicarea clauzei în discuție […].”

(293)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctele 60 și 62.

(294)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 58: „Curtea a arătat de altfel că, în plus, această interpretare este confirmată de obiectivele și de economia generală a directivei. În această privință, ea a amintit că, date fiind natura și importanța interesului public pe care se bazează protecția asigurată consumatorilor, directiva impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din aceasta, să prevadă mijloace adecvate și eficace «pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori». Or, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din directivă, deoarece ar reduce efectul descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul (Hotărârea Banco Español de Crédito, punctele 66-69).”

(295)  Curtea a confirmat acest lucru în Hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, punctul 55: „În speță, simpla eliminare a motivului de scadență care determină caracterul abuziv al clauzelor în discuție în litigiile principale ar fi echivalentă, în fond, cu modificarea conținutului acestor clauze afectând substanța acestora. Prin urmare, menținerea în parte a respectivelor clauze nu poate fi admisă întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere efectului disuasiv amintit la punctul anterior din prezenta hotărâre.”

(296)  Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, și Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, în ceea ce privește articolul 4 alineatul (2).

(297)  Hotărârea Curții în cauza C-472/11, Invitel, și Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb.

(298)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortés, în special punctele 76 și 77.

(299)  În Hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, Curtea nu a comentat în mod direct această chestiune, deși, în cauza C-70/17, Curtea Supremă a Spaniei menționase în mod specific această doctrină.

(300)  Numită și „geltungserhaltende Reduktion” în doctrina și jurisprudența germană.

(301)  Secțiunea 5.4.

(302)  Cauza C-452/18, Ibercaja (pe rol la 31 mai 2019).

(303)  Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito; Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse; Hotărârea Curții în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortés etc.

(304)  În hotărârile pronunțate în cauzele C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 65, și C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 57, CJUE a statuat că „[c]ontractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic […]”.

(305)  Hotărârea Curții în cauza C-453/10, Pereničová și Perenič, punctul 32, și Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctul 51.

(306)  Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctul 52.

(307)  Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctele 35 și 37.

(308)  Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai.

(309)  Hotărârea Curții în cauza C-453/10, Pereničová și Perenič, punctul 31, Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctul 51, Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctul 82 și Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 40.

(310)  Hotărârea Curții în cauza C-453/10, Pereničová și Perenič, punctul 35.

(311)  Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctele 80 și 81.

(312)  Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctul 83.

(313)  Curtea a confirmat principiile stabilite în hotărârile pronunțate în următoarele cauze: cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctul 85, cauzele conexate C-482/13, C-484/13, C-485/13 și C-487/13, Unicaja Banco y Caixabank, punctul 33, cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortés, punctul 74, și cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, punctele 56-63.

(314)  Curtea a subliniat condiția ca consecințele să fie „deosebit de prejudiciabile” pentru consumatori, astfel încât aceștia ar fi „penalizați” prin manifestarea lor, în hotărârile Curții în următoarele cauze: cauza C-118/17, Dunai, punctul 54, cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander și Escobedo Cortés, punctul 74, cauza C-51/17, OTP Bank și OTP Faktoring, punctul 61, sau ca menținerea contractului să fie „contrară intereselor” consumatorului (Hotărârea Dunai, punctul 55).

(315)  Hotărârea în cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, punctele 61 și 62.

(316)  Hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, punctele 80-81; Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb, punctul 26; Hotărârea Curții în cauza C-280/13, Barclays Bank, punctele 31 și 42; Ordonanța Curții în cauza C-7/16, Banco Popular Español și PL Salvador, punctul 21; Ordonanța Curții în cauza C-446/17, Woonhaven Antwerpen BV CVBA/Berkani și Hajji, punctul 25.

(317)  Cauza C-260/18, Dziubak (pe rol la 31 mai 2019). Această cauză privește, printre alte întrebări, consecințele care ar putea rezulta din eventuala nulitate a unei clauze contractuale care stabilește mecanismul de conversie valutară pentru un împrumut încheiat într-o monedă străină.

(318)  În concluziile prezentate la 14 mai 2019 în cauza C-260/18, Dziubak, avocatul general Pitruzzella consideră că noțiunea de dispoziție cu caracter supletiv trebuie interpretată în mod strict, în sensul că se aplică numai dispozițiilor care pot înlocui ca atare clauza contractuală abuzivă, fără a necesita „creativitate” din partea instanței, întrucât această „creativitate” ar corespunde, în opinia sa, unei modificări a clauzelor contractuale abuzive (punctele 77-79).

(319)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, punctul 59.

(320)  Cauza C-126/18, Gómez del Moral Guasch (pe rol la 31 mai 2019), care implică posibila nulitate a trimiterii, într-un contract de credit ipotecar, la un indice al ratei aplicabile a dobânzii. Dacă respectiva clauză contractuală este abuzivă, nu există niciun acord cu privire la rata aplicabilă a dobânzii.

(321)  Concluziile avocatului general Pitruzzella prezentate la 14 mai 2019 în cauza C-260/18, Dziubak, punctul 60. Trebuie să se facă distincție între această verificare și aprecierea caracterului abuziv al clauzei contractuale în temeiul articolului 3 alineatul (1), care ia în considerare circumstanțele care însoțesc încheierea contractului.

(322)  Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctul 55.

(323)  Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctele 51-55.

(324)  În Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctele 53-55, interesul consumatorului în ceea ce privește nulitatea contractului a părut să coincidă cu solicitarea consumatorului. În concluziile prezentate la 14 mai 2019 în cauza C-260/18, Dziubak, punctul 67, avocatul general Pitruzzella consideră că preferința consumatorului este decisivă. În Hotărârea Curții în cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporación Bancaria, punctele 61 și 62, Curtea menționează o apreciere care trebuie efectuată de instanța națională, în lumina dreptului intern aplicabil, dar nu exclude posibilitatea ca instanța națională să solicite consumatorului să își exprime preferința în acest sens.

(325)  A se vedea secțiunea 4.3.3 de mai jos.

(326)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-94/17 și C-96/16, Banco Santander Escobedo Cortés.

(327)  A se vedea punctele 5.5.1 și 5.5.5 de mai jos.

(328)  Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM. A se vedea confirmarea ulterioară, de exemplu în Hotărârea Curții în cauza C-472/11, Banif Plus Bank, punctele 27 și 35, și în Hotărârea Curții în cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, punctul 63.

(329)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, punctul 63.

(330)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctele 62 și 63, citate aici. Ordonanța Curții în cauza C-483/16 Sziber, punctul 53.

(331)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctele 67-69.

(332)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutierrez Naranjo, punctele 70-71. Curtea distinge în mod clar această limitare în timp de termenele de prescripție rezonabile aplicabile introducerii de acțiuni prevăzute de dreptul național.

(333)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții. Pasajul citat se găsește în dispozitiv.

(334)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutierrez Naranjo, punctul 70, cu trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-309/85, Barra și alții, punctul 13.

(335)  Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb, punctul 58, cu trimiteri la jurisprudența anterioară.

(336)  Hotărârea Curții în cauza C-92/11, RWE Vertrieb, punctul 59, cu trimiteri la jurisprudența anterioară.

(337)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctele 53-56.

(338)  Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctul 59. Curtea a explicat, de asemenea, că principiul protecției jurisdicționale efective constituie un principiu general al dreptului UE care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre și care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană a drepturilor omului, fiind de altfel confirmat la articolul 47 din Cartă și în Hotărârea Curții în cauzele conexate C-317/08, C-318/08, C319/08 și C-320/08, Alassini, punctul 61.

(339)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid, punctul 40; Hotărârea Curții în cauzele conexate C-240/98-C-244/98, Océano Grupo Editorial; Hotărârea Curții în cauza C-168/05, Mostaza Claro; Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones. Recent, Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito; Hotărârea Curții în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing și Hotărârea Curții în cauza C-453/10, Pereničová și Perenič.

(340)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-317/08, C-318/08, C-319/08 și C-320/08, Alassini, punctul 61.

(341)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-430/93 și C-431/93, Van Schijndel; Hotărârea Curții în cauza C-432/05, Unibet (Londra) Ltd. și Unibet (International) Ltd.; Hotărârea Curții în cauza C-126/97, Eco-Swiss China Time Ltd; Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid, punctul 40.

(342)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-317/08, C-318/08, C-319/08 și C-320/08, Alassini, punctul 49.

(343)  Hotărârea Curții în cauza C-377/14, Radlinger și Radlingerová, punctul 48; Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid, punctul 40; Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sánchez Morcillo și Abril García, punctul 31 și jurisprudența citată.

(344)  Hotărârea Curții în cauza C-567/13, Nóra Baczó, punctele 42-47.

(345)  Ambii termeni se găsesc în jurisprudența Curții.

(346)  Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid, punctul 40; Hotărârea Curții în cauza C-196/14, Sánchez Morcillo și Abril García, punctul 31 și jurisprudența citată.

(347)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-430/93 și C-431/93, Van Schijndel, punctul 17.

(348)  Curtea aplică efectivitatea protecției în temeiul DCA ca standard pentru evaluarea constrângerilor procedurale, precum și ca pe o cerință pozitivă care stă la baza, în special, a controlului ex officio, de exemplu în Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctul 44; Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid, punctul 4. A se vedea, de asemenea, Hotărârea Curții în cauza C-497/13, Froukje Faber, punctele 42-47 referitoare la Directiva 1999/44/CE privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe (JO L 171, 7.7.1999, p. 12).

(349)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska.

(350)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska.

(351)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’, și Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse.

(352)  De exemplu, în Hotărârea pronunțată în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, Curtea face trimitere la articolul 7 alineatul (1), în timp ce în Hotărârea pronunțată în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, se bazează pe efectivitate.

(353)  Hotărârile Curții în cauzele C-32/12, Duarte Hueros, și C-497/13, Froukje Faber, ambele referitoare la Directiva 1999/44/CE (JO L 171, 7.7.1999, p. 12).

(354)  Hotărârile Curții în cauzele C-488/11, Asbeek Brusse, și C-397/11, Erika Jőrös.

(355)  Când pârâtul nu s-a înfățișat în instanță; Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote, punctele 24-37.

(356)  Hotărârea Curții în cauza C-168/05, Mostaza Claro.

(357)  Hotărârea Curții în cauza C-168/05, Mostaza Clara, Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’, și Hotărârea Curții în cauza C-168/15, Tomášová.

(358)  Hotărârea Curții în cauza C-472/10, Invitel.

(359)  Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM, Hotărârea Curții în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito și Hotărârea Curții în cauza C-49/14 Finanmadrid; Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska; Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO.

(360)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Mohammed Aziz; Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sanchez Morcillo; Hotărârea Curții în cauza C-32/14, ERSTE Bank Hungary; Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus etc.

(361)  Hotărârea Curții în cauza C-34/13, Kušionová.

(362)  Hotărârea Curții în cauza C-377/14, Radlinger Radlingerová.

(363)  JO L 399, 30.12.2006, p. 1.

(364)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-453/18 și C-494/18, Bondora (pe rol la 31 mai 2019).

(365)  Inclusiv cazuri în care aceștia au fost nevoiți să introducă o cale de atac împotriva executării solicitate de un vânzător sau furnizor.

(366)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 55; Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz; Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’ și Hotărârea Curții în cauza C-77/14, Radlinger Radlingerová, punctul 50.

(367)  Hotărârea Curții în cauza C-77/14, Radlinger Radlingerová, punctul 50. Curtea face trimitere la hotărârea anterioară pronunțată în cauza C-34/13, Kušionová, punctele 52 și 53, precum și la jurisprudența citată acolo.

(368)  Sau articolul 7 alineatul (1) din DCA.

(369)  Pasajele citate sunt preluate din Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid, punctele 43 și 44. Aceeași formulare sau o formulare similară poate fi găsită, de exemplu, în Hotărârile Curții în cauzele C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 49, și C-415/11, Mohammed Aziz, punctul 5, în Ordonanța Curții în cauza C-8/14, BBVA, punctul 26, și în Hotărârea Curții în cauza C-377/14, Radlinger Radlingerová, punctele 50, 54 și 55.

(370)  Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid; Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska; Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO, și Hotărârea Curții în cauza C-448/17, EOS KSI Slovensko.

(371)  Hotărârile Curții în cauzele C-415/11, Aziz, și C-32/14, ERSTE Bank Hungary.

(372)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctul 74, cu trimitere la jurisprudența anterioară. A se vedea, de asemenea, Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctul 64.

(373)  Hotărârea Curții în cauza C-119/15, Biuro prodróży „Partner”.

(374)  Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sanchez Morcillo, punctele 44-51.

(375)  Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sanchez Morcillo, punctul 36.

(376)  Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sanchez Morcillo, punctele 44-51.

(377)  Implicațiile mai detaliate ale principiului ex officio sunt prezentate în subsecțiunile de mai jos.

(378)  Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM, dispozitiv. Potrivit jurisprudenței anterioare, începând cu Hotărârea Curții în cauzele conexate C-240/98-C-244/98, Océano Grupo Editorial, și cu confirmare în numeroase hotărâri ulterioare, Curtea a statuat că instanțele naționale trebuie să aibă competența de a examina din proprie inițiativă clauzele contractuale abuzive. Această evoluție a jurisprudenței Curții este explicată în Hotărârea pronunțată în cauza C-168/15, Milena Tomášová, punctele 28-31.

(379)  De exemplu, în Hotărârea pronunțată în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 43, citat aici.

(380)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctul 46 și jurisprudența citată, și la Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctul 58.

(381)  Hotărârea Curții în cauza C-168/05, Mostaza Claro, punctele 27 și 28; Hotărârea Curții în cauza C-473/00, Cofidis, punctul 32; Hotărârea Curții în cauza C-240/98, Océano Grupo Editorial, punctul 28.

(382)  Hotărârea Curții în cauza C-397/11, Erika Jőrös, punctele 30, 35 și 36.

(383)  O privire de ansamblu asupra principiilor directoare din statele membre, inclusiv implicațiile pentru consumatori, poate fi găsită în capitolul 3 al studiului de evaluare a legislațiilor și practicilor procedurale naționale în ceea ce privește impactul acestora asupra liberei circulații a hotărârilor judecătorești și asupra echivalenței și efectivității protecției procedurale a consumatorilor în temeiul legislației UE privind protecția consumatorilor, JUST/2014/RCON/PR/CIVI/0082 – Componenta 2, Protecția procedurală a consumatorilor.

(384)  A se vedea și Hotărârea Curții în cauza C-497/13, Froukje Faber, punctul 38.

(385)  Rolul mai activ al judecătorilor poate, de asemenea, să depindă de factori precum aspectul dacă o parte este identificată ca fiind în situație de inferioritate, de exemplu un consumator, sau dacă o parte beneficiază de reprezentare, în special din partea unui avocat.

(386)  Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, punctul 47. A se vedea, de asemenea, Hotărârea Curții în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, punctul 56; Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctul 47; Hotărârea Curții în cauza C-472/11, Banif Plus Bank, punctul 24.

(387)  Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, punctele 41-46. În speță, consumatoarea nu participase niciodată la procedura de arbitraj inițiată împotriva sa de către comerciant, nici nu introdusese vreo acțiune în anularea hotărârii arbitrale în termen de două luni. Cu toate acestea, Curtea a considerat, în respectiva speță, că instanțele naționale aveau obligația de a aprecia conformitatea hotărârii arbitrale cu DCA pe baza principiului echivalenței.

(388)  Hotărârea Curții în cauza C-32/14, ERSTE Bank Hungary, punctul 63.

(389)  Obligațiile ex officio, bazate pe principiul echivalenței, sunt explicate, de exemplu, în Hotărârea Curții în cauzele conexate C-430/93 și C-431/93, van Schijndel și van Veen, punctele 13 și 14, cu trimitere la jurisprudența anterioară:

„13

În cazul în care, potrivit dreptului intern, instanțele trebuie să invoce din oficiu, pe baza unor norme interne cu forță juridică obligatorie, motive de drept care nu au fost invocate de părți, o astfel de obligație există și în ceea ce privește normele cu forță juridică obligatorie ale [UE] (a se vedea, în special, Hotărârea Curții în cauza C-33/76, Rewe/Landwirtschaftskammer für das Saarland, punctul 5).

14

Se adoptă aceeași poziție în cazul în care dreptul intern conferă instanțelor posibilitatea discreționară de a aplica din oficiu norme de drept cu caracter obligatoriu. Într-adevăr, potrivit principiului cooperării prevăzut de articolul 5 din Tratat, instanțelor naționale le revine sarcina de a asigura protecția juridică de care beneficiază persoanele în virtutea efectului direct al dispozițiilor de drept comunitar (a se vedea, în special, Hotărârea Curții în cauza C-213/89, Factortame și alții, punctul 19).”

(390)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctele 44-46, citate aici. În această hotărâre, Curtea a făcut, de asemenea, trimitere la hotărârea pronunțată în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, punctele 52 și 54, și la ordonanța pronunțată în cauza C-76/10, Pohotovost’, punctul 5.

(391)  Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’.

(392)  Hotărârea Curții în cauza C-147/16, Karel de Grote.

(393)  Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’.

(394)  A se vedea, în special, punctul 53 din ordonanță.

(395)  A se vedea, în special, punctul 51 din ordonanță.

(396)  Hotărârea Curții în Cauza C-147/16, Karel de Grote, punctele 24-37.

(397)  Hotărârea Curții în cauza C-397/11, Erika Jőrös, punctele 30, 35, 36 și 38; Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 45.

(398)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’, și Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid.

(399)  În ceea ce privește problema posibilelor adaptări legislative, a se vedea secțiunea 5.6.

(400)  Hotărârea Curții în cauza C-448/17, EOS KSI Slovensko, punctul 1 din dispozitiv.

(401)  Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO, punctul 43, și Hotărârea Curții în cauza C-567/13, Nóra Baczó, punctele 52 și 59, sunt exemple care demonstrează că dreptul la o cale de atac eficientă în temeiul articolului 7 alineatul (1) din DCA și al articolului 47 din Cartă trebuie să fie evaluate pe baza acelorași criterii ca și principiul efectivității.

(402)  Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, în special punctele 52-54; Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctele 61-72.

(403)  Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctul 69. Printre alte trimiteri se numără cele la Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid, punctul 52, Ordonanța Curții în cauza C-122/14, Aktiv Kapital Portfolio, punctul 37, și Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 54.

(404)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid, punctele 43 și 44, cu trimitere, inter alia, la Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 49, și la Hotărârea Curții în cauza C-413/12, Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, punctul 34, precum și Ordonanța Curții în cauza C-470/12, Pohotovost’, punctul 51.

(405)  Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctele 44, 61-64 și 71; Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid, punctele 45 și 46; Ordonanța Curții în cauza C-122/14, Aktiv Kapital Portfolio, punctul 30; Hotărârea Curții în cauza C-448/17, EOS KSI Slovensko, punctele 45, 46 și 49; și Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO, punctul 49. Toate aceste cauze au avut ca obiect proceduri de somații de plată și sunt bazate pe Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito.

(406)  Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctul 44.

(407)  Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 57, Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctul 44, și Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO, punctul 49.

(408)  Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid. În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general Szpunar a făcut referire la examinarea ex officio în etapa de executare ca fiind o soluție de „ultimă instanță”.

(409)  Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 2 din dispozitiv și punctul 52. Cu toate că această cauză are ca obiect executarea ipotecară, aceeași logică trebuie să se aplice și altor tipuri de proceduri. Evaluarea normelor privind autoritatea de lucru judecat în temeiul principiilor efectivității, inclusiv în ceea ce privește controlul ex officio, este analizată în mod specific la punctul 5.4.2, unde se citează, printre altele, punctul 52 din Hotărârea Banco Primus.

(410)  Hotărârea Curții în cauza C-448/17, EOS KSI Slovensko, în special punctele 49-54.

(411)  Hotărârea Curții în cauza C-32/14, ERSTE Bank Hungary, punctul 65 și dispozitiv.

(412)  Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctul 1 din dispozitiv și punctele 43-64.

(413)  Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 55; Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz; Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’, și Hotărârea Curții în cauza C-77/14, Radlinger Radlingerová, punctul 50.

(414)  De exemplu, Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’, și Hotărârea Curții în cauza C-168/15, Milena Tomášová.

(415)  Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctele 67 și 68.

(416)  Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 52.

(417)  De exemplu, cazul în care consumatorul trebuie să depună imediat plângerea împotriva actului contestat – o hotărâre judecătorească, de pildă – și să prezinte fapte și probe (Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctele 65 și 66).

(418)  Acest aspect este discutabil, de exemplu, în ceea ce privește termenele de prescripție.

(419)  Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO, punctul 45.

(420)  JO L 351, 20.12.2012, p. 1; acest regulament a abrogat Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (JO L 12, 16.1.2001, p. 1).

(421)  Potrivit articolului 17 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (JO L 351, 20.12.2012, p. 1), aceste norme nu se aplică în cazul contractelor de transport altele decât cele care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare. În plus, articolele 19 și 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 permit părților la un contract derogarea, în anumite cazuri, de la normele privind competența judiciară. Curții i s-a solicitat să furnizeze o interpretare în această privință în cauza C-629/18, EN, FM, GL/Ryanair (pe rol la 31 mai 2019).

(422)  De exemplu, oferind unui vânzător sau furnizor posibilitatea de a da în judecată un consumator în fața unei alte instanțe decât cea de la locul de reședință al acestuia.

(423)  În hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-240/98-C-244/98, Océano Grupo Editorial, punctul 21, Curtea a considerat că astfel de aranjamente privind competența judiciară din cadrul unor clauze contractuale care nu s-au negociat îndeplinesc toate criteriile pentru a fi calificate drept abuzive în sensul DCA.

(424)  Hotărârea Curții în cauza C-266/18, Aqua Med, punctul 54, și Hotărârea Curții în cauza C-567/13, Baczó și Vizsnyiczai, punctele 49-59.

(425)  Hotărârea Curții în cauza C-567/13, Baczó și Vizsnyiczai, punctele 52-59.

(426)  Hotărârea Curții în cauza C-413/12, Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León.

(427)  Hotărârea Curții în cauza C-33/76, Rewe-Zentralfinanz și Rewe-Zentral, punctul 5; Hotărârea Curții în cauza C-261/95, Palmisani, punctul 28; Hotărârea Curții în cauza C-2/06, Kempter, punctul 58 și Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, punctul 41.

(428)  Hotărârea Curții în cauza C-255/00, Grundig Italiana, punctul 34 și Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, punctul 41.

(429)  Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, punctele 44-46.

(430)  Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, în special punctele 52-54.

(431)  Hotărârea Curții în cauza C-34/13, Kusionová, în special punctul 55.

(432)  Introdusă în urma pronunțării Hotărârii Curții în cauza C-415/11, Aziz.

(433)  Ordonanța Curții în cauza C-8/14, BBVA.

(434)  Ordonanța Curții în cauza C-8/14, BBVA, punctele 30 și 31.

(435)  Ordonanța Curții în cauza C-8/14, BBVA, punctele 33-42 și dispozitiv. Termenul a început să curgă din ziua următoare publicării noii legi în Jurnalul Oficial.

(436)  Hotărârea Curții în cauza C-8/14, BBVA, punctele 40 și 41.

(437)  Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, în special punctele 65, 66 și 70. Această cauză se referea la o procedură având ca obiect o ordonanță de plată întemeiată pe un bilet la ordin. A se vedea, de asemenea, Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO, în ceea ce privește procedurile generale având ca obiect somații de plată.

(438)  Hotărârea Curții în cauza C-448/17, EOS KSI Slovensko, în special punctele 51-53.

(439)  Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, punctul 45, privea notificarea unei hotărâri arbitrale.

(440)  Hotărârea Curții în cauza C-567/13, Nóra Baczó, punctul 55.

(441)  Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctele 52-54.

(442)  Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, în special punctele 67 și 68.

(443)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, și Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO.

(444)  Hotărârea Curții în cauza C-448/17, EOS KSI Slovensko.

(445)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz; Hotărârea Curții în cauza C-34/13, Kušionová; Hotărârea Curții în cauza C-280/13, Barclays Bank, și Hotărârea Curții în cauza C-32/14, ERSTE Bank Hungary. Curtea a făcut constatări generale privind necesitatea ca instanțele naționale să poată adopta măsuri provizorii pentru a asigura eficiența deplină a hotărârilor judecătorești referitoare la protecția drepturilor conferite de legislația UE în hotărârile pronunțate în cauzele C-213/89, Factortame și alții, punctul 21, C-226/99, Siples, punctul 19, și C-432/05, Unibet, punctul 67.

(446)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-34/13, Kušionová, punctele 63-66, cu trimiteri suplimentare, inter alia, la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a UE, care prevede dreptul la locuință.

(447)  Hotărârea Curții în cauza C-32/14, ERSTE Bank Hungary, punctele 44 și 45.

(448)  Trimiteri la hotărârile Curții în cauzele C-415/11, Aziz, punctul 64, și C-280/13, Barclays Bank, punctul 36.

(449)  Ordonanța Curții în cauzele conexate C-537/12 și C-116/13, Banco Popular Español și Banco de Valencia, punctul 60; Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sánchez Morcillo și Abril García, punctul 28.

(450)  Ordonanța Curții în cauzele conexate C-568/14-C-570/14, Ismael Fernández Oliva. Această cauză se referea la posibilitatea de a obține măsuri provizorii cu privire la unele proceduri individuale în timp ce era pe rol o procedură colectivă.

(451)  Curtea a stabilit această cerință în legătură cu cererile de rambursare întemeiate pe caracterul abuziv al clauzelor contractuale și cu procedurile colective paralele care au condus la suspendarea acțiunii individuale. Ordonanța Curții în cauzele conexate C-568/14-C-570/14, Ismael Fernández Oliva, punctele 32-37. Riscul semnificativ s-a bazat pe faptul că, având în vedere comportamentul și complexitatea procedurii naționale, era posibil ca consumatorii să nu își cunoască drepturile sau să nu fi apreciat corect întinderea acestora. Întrucât reflectă un principiu general, această cerință pare să se aplice și în alte situații procedurale.

(452)  Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 54.

(453)  Acest lucru rezultă deja din formula prin care Curtea definește prezența unui risc semnificativ și, în plus, din faptul că necunoașterea sau incapacitatea de a sesiza întinderea drepturilor consumatorului sau a drepturilor procedurale poate justifica, în sine, intervenția ex officio. Curtea a confirmat acest aspect în ordonanța pronunțată în cauzele conexate C-568/14-C-570/14, Ismael Fernández Oliva, punctul 33, când a statuat că, „[…] ținând seama de modul de desfășurare și de complexitățile procedurii naționale în discuție în litigiile principale […], există un risc care nu poate fi neglijat ca consumatorul în cauză să nu formuleze o asemenea cerere, iar aceasta deși condițiile de fond impuse de dreptul intern pentru dispunerea unor măsuri provizorii sunt eventual îndeplinite, întrucât acesta nu are cunoștință sau nu percepe întinderea drepturilor sale.”

(454)  Ordonanța Curții în cauza C-8/14, BBVA, punctele 36-40.

(455)  Curtea a examinat o situație destul de specifică în cauza C-8/14, BBVA, punctele 33-42.

(456)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctele 68-70.

(457)  Ordonanța Curții în cauzele conexate C-537/12 și C-116/13, Banco Popular Español și Banco de Valencia, punctul 60, și Hotărârea Curții în cauza C-169/14, Sánchez Morcillo și Abril Garcia, punctul 28.

(458)  Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, punctul 41.

(459)  Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctele 44, 61-64 și 71; Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid, punctele 45 și 46; Ordonanța Curții în cauza C-122/14, Aktiv Kapital Portfolio, punctul 30; Hotărârea Curții în cauza C-448/17, EOS KSI Slovensko, punctele 45, 46 și 49; și Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO, punctul 49. Toate aceste cauze au avut ca obiect proceduri de somații de plată și sunt bazate pe Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito.

(460)  Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 52, citat aici. În această speță, prima examinare fusese efectuată ex officio, dar norma ar trebui să fie aceeași dacă prima examinare are loc la cererea consumatorului.

(461)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-415/11, Aziz, punctul 60.

(462)  Hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, punctul 47 in fine, cu trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, punctul 53; Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’.

(463)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctul 69. În această speță, dreptul spaniol nu prevedea totuși un termen de prescripție pentru astfel de cereri.

(464)  Hotărârile Curții în cauzele C-698/18, SC Raiffeisen Bank SA, și C-699/18, BRD Groupe Société Générale SA (pe rol la 31 mai 2019).

(465)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctul 75.

(466)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutierrez Naranjo, punctul 70, cu trimiteri la hotărâri anterioare din alte domenii legislative.

(467)  A se vedea secțiunea 4.4, unde figurează un citat din dispozitivul Hotărârii Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo.

(468)  Hotărârea Curții în cauza C-473/00, Cofidis, punctul 38.

(469)  Hotărârea Curții în cauza C-497/13, Froukje Faber, punctul 1 din dispozitiv și punctele 46-48; Hotărârea Curții în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, punctul 3 din dispozitiv și punctele 45-51; Hotărârea Curții în cauza C-397/11, Erika Jőrös.

(470)  Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 49; Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 63; Hotărârea Curții în cauza C-472/11, Banif Plus Bank, punctul 27. A se vedea, de asemenea, secțiunile 5.5.1 și 5.5.5.

(471)  Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM, punctul 2 din dispozitiv.

(472)  Trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-397/11, Erika Jőrös, punctul 42.

(473)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutierrez Naranjo, punctul 59.

(474)  A se vedea Ordonanța Curții în cauzele conexate C-568/14-C-570/14, Ismael Fernández Oliva.

(475)  Acest lucru este important atât în ceea ce privește consumatorii, cât și vânzătorii și furnizorii, astfel cum rezultă, de exemplu, din hotărârile Curții în cauzele C-243/08, Pannon GSM, C-472/11, Banif Plus Bank, punctele 29-35, C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 52, și C-119/15, Biuro podróży „Partner”, punctele 22-47. A se vedea, de asemenea, secțiunea 5.5.4.

(476)  Hotărârea Curții în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, punctul 49 și următoarele.

În ceea ce privește criteriile de fond care trebuie luate în considerare, a se vedea secțiunea 3.

(477)  Hotărârea Curții în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, punctele 49-51. Pentru aspecte legate de domeniul de aplicare al DCA, a se vedea secțiunea 1.2.

(478)  Hotărârea Curții în cauza C-497/13, Froukje Faber, punctul 1 din dispozitiv și punctele 46-48. Această hotărâre se referă la Directiva 1999/44/CE (JO L 171, 7.7.1999, p. 12), dar se aplică mutatis mutandis DCA. În plus, pentru a stabili dacă clauzele în discuție intră în domeniul de aplicare al DCA, instanțele trebuie, în mod inevitabil, să investigheze dacă există un contract între un vânzător sau furnizor și un consumator.

(479)  Hotărârea Curții în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, punctele 49-51. Instanțele trebuie să țină seama de faptul că articolul 3 alineatul (2) din DCA conține o normă specifică privind sarcina probei cu privire la întrebarea dacă o clauză contractuală redactată în prealabil a fost sau nu a fost negociată individual.

(480)  De exemplu, Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctul 42: „În acest context, trebuie, în primul rând, să se sublinieze că, deși, potrivit unei jurisprudențe constante, instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, suplinind în acest fel dezechilibrul existent între consumator și profesionist, acest lucru se realizează cu condiția să dispună de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop.” La punctul citat, Curtea face trimitere la hotărârea pronunțată în cauza C-377/14, Radlinger și Radlingerová, punctul 52 și jurisprudența citată, și la hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutiérrez Naranjo și alții, punctul 58.

(481)  Hotărârea Curții în cauza C-497/13, Froukje Faber, punctul 1 din dispozitiv și punctele 46-48, și Hotărârea Curții în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, punctul 3 din dispozitiv și punctele 45-51.

(482)  Curtea a folosit această formulare în hotărârea pronunțată în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, punctul 56, și a confirmat-o în hotărârea pronunțată în cauza C-472/11, punctul 24, citat aici.

(483)  Trimiteri la Hotărârea Curții în cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, punctul 56, și la Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 44.

(484)  Hotărârea Curții în cauza C-497/13, Froukje Faber, în special punctele 44 și 46. Citatul este preluat de la punctul 46. Deși speța menționată privește Directiva 1999/44/CE (JO L 171, 7.7.1999, p. 12), aceasta abordează un aspect orizontal al dreptului contractual al consumatorilor și se aplică mutatis mutandis calității de consumator în sensul DCA.

(485)  În acest sens, trebuie să țină seama de dispozițiile privind sarcina probei de la articolul 3 alineatul (2) din DCA. A se vedea secțiunea 1.2.2.1. În cazul în care, într-un anumit stat membru, clauzele contractuale negociate individual fac, de asemenea, obiectul dispozițiilor care transpun DCA, această examinare nu este, desigur, necesară.

(486)  Secțiunea 3.3.1, Hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, punctul 43, și Ordonanța Curții în cauza C-119/17, Lupean, punctul 23.

(487)  Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito.

(488)  Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, și Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO.

(489)  Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO, punctul 38: „[…] în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, o instanță națională nu este în măsură să procedeze la examinarea caracterului eventual abuziv al unei clauze contractuale atât timp cât nu dispune de ansamblul elementelor de fapt și de drept în acest scop […].” Curtea face trimitere la cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctul 47, unde a ajuns la aceeași constatare.

(490)  Hotărârea Curții în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 57; Hotărârea Curții în cauza C-49/14, Finanmadrid, punctul 36; Hotărârea Curții în cauza C-32/14, ERSTE Bank Hungary, punctul 43. În alte cazuri, de exemplu în hotărârea pronunțată în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 40, Curtea a folosit formularea „de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare”.

(491)  Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, și Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO.

(492)  Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctele 69 și 70; Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO, punctele 45-49.

(493)  Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO, punctele 37 și 38; Hotărârea Curții în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctul 47.

(494)  Ordonanța Curții în cauza C-632/17, PKO, punctul 49, citat aici, care conține o trimitere la hotărârea anterioară a Curții pronunțată în cauza C-176/17, Profi Credit Polska, punctul 71.

(495)  Hotărârea Curții în cauza C-472/11, Banif Plus Bank, punctele 29-35, și Hotărârea Curții în cauza C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 52: „[…] trebuie să se răspundă că principiul contradictorialității impune, ca regulă generală, instanței naționale care a constatat din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale să informeze părțile în litigiu cu privire la acest aspect și să le dea posibilitatea să îl dezbată în contradictoriu, potrivit modalităților prevăzute în această privință de normele naționale de procedură (Hotărârea Banif Plus Bank, citată anterior, punctele 31 și 36).”

(496)  Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM. A se vedea, de asemenea, hotărârile Curții în cauzele C-488/11, Asbeek Brusse, punctul 49, C-618/10, Banco Español de Crédito, punctul 63, și C-472/11, Banif Plus Bank, punctul 27, precum și Hotărârea Curții în cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, punctul 63.

(497)  Acesta este un principiu general al dreptului UE, reiterat de Curte, de exemplu, în hotărârea pronunțată în cauza C-397/11, Erika Jőrös, punctul 32.

(498)  A se vedea secțiunile 2.2 și 5.2, precum și Hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, punctul 61.

(499)  Secțiunea 5.3.1.

(500)  Hotărârea Curții în cauza C-168/15, Milena Tomášová.

(501)  Hotărârea Curții în cauza C-125/04, Denuit. A se vedea, de asemenea, Hotărârea Curții în cauza C-503/15, Margarit Panicello, în legătură cu procedura în fața unui Secretario Judicial (grefier) având ca obiect o acțiune în plata onorariului avocaților.

(502)  Hotărârea Curții în cauza C-32/14, ERSTE Bank Hungary, punctele 47-49.

(503)  Hotărârea Curții în cauza C-32/14, ERSTE Bank Hungary, punctele 55-58.

(504)  Acest lucru rezultă, de exemplu, din Hotărârea Curții în cauza C-32/14, ERSTE Bank Hungary, în special punctul 59, și din Hotărârea Curții în cauza C-448/17, EOS KSI Slovensko, punctele 44-54.

(505)  Hotărârea Curții în cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, și Ordonanța Curții în cauza C-76/10, Pohotovost’.

(506)  Pentru a verifica dacă consumatorii sunt protejați în mod eficace, ar trebui să se analizeze garanțiile aplicabile pe parcursul întregii proceduri, inclusiv cerințele privind acordul de a supune un litigiu procedurii de arbitraj, garanțiile procedurale din procedurile de arbitraj, riscul ca consumatorii să nu utilizeze căi de atac împotriva unei hotărâri arbitrale din cauza cunoștințelor și informațiilor limitate de care dispun, precum și garanțiile din etapa judiciară, inclusiv examinarea ex officio a clauzelor contractuale abuzive.

(507)  Acest lucru rezultă din hotărârile referitoare la DCA, legate de articolul 6 alineatul (1) și de articolul 7 alineatul (1), precum și de principiul efectivității. În plus, Hotărârea Curții în cauzele conexate C-317/08, C-318/08, C-319/08 și C-320/08, Alassini, referitoare la Directiva 2002/22/CE (JO L 108, 24.4.2002, p. 51), exprimă principiul general potrivit căruia reglementările naționale privind procedurile de conciliere extrajudiciară nu pot împiedica protecția jurisdicțională efectivă a consumatorilor și a utilizatorilor finali (a se vedea, în special, dispozitivul și punctele 49, 53, 54, 58, 61, 62 și 65).

(508)  A se vedea punctul 1 litera (q) din anexa la DCA și Hotărârea Curții în cauza C-342/13, Katalin Sebestyén, punctul 36. În măsura în care dreptul intern interzice procedurile de arbitraj împotriva consumatorilor, aceste clauze vor fi deja nule în temeiul dispozițiilor naționale relevante.

(509)  Articolul 10 din Directiva 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE (JO L 165, 18.6.2013, p. 63) (Directiva privind SAL în materie de consum): „un acord între un consumator și un comerciant de a prezenta reclamații unei entități SAL nu este obligatoriu pentru consumator dacă a fost încheiat înainte de apariția litigiului și dacă are drept efect privarea consumatorului de dreptul său de a introduce o acțiune în instanță în vederea soluționării litigiului.”

(510)  Directiva 2009/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor (JO L 110, 1.5.2009, p. 30).

(511)  Hotărârea Curții în cauza C-472/10, Invitel, punctul 35.

(512)  Hotărârea Curții în cauza C-372/99, Comisia/Italia, punctul 15.

(513)  Ordonanța Curții în cauza C-470/12, Pohotovost’, punctul 54.

(514)  A se vedea secțiunea 5.3, cu trimitere la Hotărârea Curții în cauza C-448/17, EOS KSI Slovensko.

(515)  Hotărârea Curții în cauza C-472/10, Invitel, punctele 38-40; Hotărârea Curții în cauza C-191/15, Verein für Konsumenteninformation/Amazon, punctul 56.

(516)  Hotărârea Curții în cauza C-472/10, Invitel, punctele 43 și 44.

(517)  Hotărârea Curții în cauza C-119/15, Biuro podróży „Partner”, punctele 22-47.

(518)  Hotărârea Curții în cauzele conexate C-381/14 și C-385/14, Sales Sinués și Drame Ba, punctul 30.

(519)  Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauzele conexate C-381/14 și C-385/14, Sales Sinués și Drame Ba, punctul 72.

(520)  Ordonanța Curții în cauzele conexate C-381/14 și C-385/14, Sales Sinués și Drame Ba, punctele 39 și 43.

(521)  Ordonanța Curții în cauzele conexate C-568/14-C-570/14, Ismael Fernández Oliva. A se vedea, de asemenea, secțiunea 5.3.2.

(522)  Hotărârea Curții în cauza C-413/12, Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, punctele 49-53.

(523)  Potrivit acestei dispoziții, instanțele din statul membru în care pârâtul își are sediul sau domiciliul au competența de a judeca acțiunile în încetare introduse de asociațiile de protecție a consumatorilor din alte state membre.

(524)  Hotărârea Curții în cauza C-167/00, Henkel, punctul 50, în ceea ce privește articolul 5 alineatul (3) din Convenția de la Bruxelles privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (Convenția de la Bruxelles) din 27 septembrie 1968.

(525)  Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 12, 16.1.2001, p. 1), abrogat și înlocuit prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (JO L 351, 20.12.2012, p. 1); a se vedea Hotărârea Curții în cauza C-548/12, Brogsitter, punctul 19; Hotărârea Curții în cauza C-191/15, Verein für Konsumenteninformation/Amazon, punctul 38.

(526)  Hotărârea Curții în cauza C-167/00, Henkel, punctul 42.

(527)  Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) (JO L 199, 31.7.2007, p. 40).

(528)  Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (JO L 177, 4.7.2008, p. 6).

(529)  Hotărârea Curții în cauza C-191/15, Verein für Konsumenteninformation/Amazon, punctele 48-60.