22.11.2012

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 362/1

---

Decizia Autorității AELS de Supraveghere – Orientări privind restricțiile verticale

2012/C 362/01

CUPRINS

		Puncte	Pagina
I.	INTRODUCERE	1-7	3
1.	Obiectivul prezentelor orientări	1-4	3
2.	Aplicabilitatea articolului 53 în cazul acordurilor verticale	5-7	4
II.	ACORDURILE VERTICALE CARE NU INTRĂ, ÎN GENERAL, SUB INCIDENȚA ARTICOLULUI 53 ALINEATUL (1)	8-22	4
1.	Acordurile de importanță minoră și IMM-urile	8-11	4
2.	Contractele de agenție	12-21	5
2.1	Definiția contractelor de agenție	12-17	5
2.2	Aplicarea articolului 53 alineatul (1) în cazul contractelor de agenție	18-21	7
3.	Acorduri de subcontractare	22	8
III.	APLICAREA EXCEPTĂRII PE CATEGORII	23-73	8
1.	Zona de securitate creată prin exceptarea pe categorii	23	8
2.	Sfera de aplicare a exceptării pe categorii	24-46	8
2.1	Definiția acordurilor verticale	24-26	8
2.2	Acordurile verticale între concurenți	27-28	10
2.3	Asociațiile de comercianți cu amănuntul	29-30	10
2.4	Acorduri verticale care conțin dispoziții privind drepturile de proprietate intelectuală	31-45	11
2.5	Relația cu alte exceptări pe categorii	46	14
3.	Restricțiile grave în temeiul exceptării pe categorii	47-59	14
4.	Cazuri individuale de restricții grave ale vânzărilor care pot să nu intre sub incidența articolului 53 alineatul (1) sau care pot îndeplini condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3)	60-64	19
5.	Restricțiile excluse în temeiul exceptării pe categorii	65-69	20
6.	Separabilitatea	70-71	21
7.	Gama de produse distribuite prin același sistem de distribuție	72-73	21
IV.	RETRAGEREA BENEFICIULUI EXCEPTĂRII PE CATEGORII ȘI EXCLUDEREA DIN SFERA DE APLICARE A EXCEPTĂRII PE CATEGORII	74-85	21
1.	Procedura de retragere a beneficiului exceptării pe categorii	74-78	21
2.	Excluderea din sfera de aplicare a exceptării pe categorii	79-85	22
V.	DEFINIREA PIEȚEI ȘI CALCULAREA COTEI DE PIAȚĂ	86-95	23
1.	Comunicarea Autorității AELS de Supraveghere privind definirea pieței relevante	86	23
2.	Definirea pieței relevante în vederea calculării pragului cotei de piață de 30 % în temeiul exceptării pe categorii	87-92	24
3.	Calcularea cotei de piață în temeiul exceptării pe categorii	93-95	25
VI.	POLITICA DE APLICARE A NORMELOR DE CONCURENȚĂ ÎN CAZURI INDIVIDUALE	96-229	25
1.	Cadrul analizei	96-127	25
1.1.	Efectele negative ale restricțiilor verticale	100-105	27
1.2.	Efectele pozitive ale restricțiilor verticale	106-109	28
1.3.	Metodologia de analiză	110-127	30
1.3.1.	Factorii relevanți pentru evaluarea realizată în temeiul articolului 53 alineatul (1)	111-121	31
1.3.2.	Factorii relevanți pentru evaluarea realizată în temeiul articolului 53 alineatul (3)	122-127	33
2.	Analiza restricțiilor verticale specifice	128-229	34
2.1.	Impunerea unei mărci unice	129-150	34
2.2.	Distribuția exclusivă	151-167	38
2.3.	Alocarea exclusivă a clientelei	168-173	42
2.4.	Distribuția selectivă	174-188	43
2.5.	Franciza	189-191	47
2.6.	Furnizarea exclusivă	192-202	48
2.7.	Redevențe de acces inițial	203-208	50
2.8.	Acorduri de gestiune pe categorii	209-213	51
2.9.	Vânzarea legată	214-222	52
2.10.	Restricții privind prețul de revânzare	223-229	54

A.

Prezenta comunicare este publicată în temeiul dispozițiilor Acordului privind Spațiul Economic European (denumit în continuare „Acordul privind SEE”) și ale Acordului dintre statele AELS privind instituirea unei Autorități de Supraveghere și a unei Curți de Justiție (denumit în continuare „Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea”).

B.	Comisia Europeană a publicat o comunicare intitulată „Orientări privind restricțiile verticale” (1). Actul respectiv, care nu este obligatoriu, stabilește principiile pe care Comisia Europeană le urmează în vederea evaluării acordurilor verticale, în temeiul articolului 101 din TFUE.

C.

Autoritatea AELS de Supraveghere consideră actul menționat anterior ca fiind relevant pentru SEE. În vederea menținerii unor condiții egale de concurență și a asigurării aplicării uniforme a normelor de concurență ale SEE în întreg Spațiul Economic European, Autoritatea AELS de Supraveghere adoptă prezenta comunicare în temeiul competenței care i-a fost conferită prin articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea. Aceasta intenționează să urmeze principiile și normele stabilite în prezenta comunicare atunci când aplică normele relevante ale SEE într-un caz particular.

D.	Prezenta comunicare înlocuiește comunicarea anterioară a Autorității, intitulată „Orientări privind restricțiile verticale” (2).

I.   INTRODUCERE

1.   Obiectivul prezentelor orientări

(1)

Prezentele orientări stabilesc principiile de evaluare a acordurilor verticale în temeiul articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (denumit în continuare „articolul 53”). Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din actul menționat la punctul 2 din anexa XIV la Acordul privind SEE [Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 (3)] referitor la aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE în cazul categoriilor de acorduri verticale și practici concertate (denumită în continuare „exceptarea pe categorii”) (a se vedea punctele 24-46) definește noțiunea de „acord vertical”. Prezentele orientări nu aduc atingere eventualei aplicări în paralel a articolului 54 din Acordul privind Spațiul Economic European (denumit în continuare „articolul 54”) în cazul acordurilor verticale. Prezentele orientări sunt structurate după cum urmează: — secțiunea II (punctele 8-22) descrie acordurile verticale care nu intră, în general, sub incidența articolului 53 alineatul (1); — secțiunea III (punctele 23-73) precizează condițiile de aplicare a exceptării pe categorii; — secțiunea IV (punctele 74-85) descrie principiile referitoare la retragerea beneficiului exceptării pe categorii și la excluderea din sfera de aplicare a exceptării pe categorii; — secțiunea V (punctele 86-95) prevede orientări privind definirea pieței relevante și calcularea cotelor de piață; — secțiunea VI (punctele 96-229) descrie cadrul general de analiză și politica Autorității AELS de Supraveghere în materie de aplicare a normelor de concurență în cazuri individuale de acorduri verticale.

(2)

În prezentele orientări, analiza se aplică atât bunurilor, cât și serviciilor, cu toate că anumite restricții verticale se utilizează mai ales în distribuția de bunuri. În mod similar, se pot încheia acorduri verticale pentru bunuri și servicii intermediare, precum și pentru bunuri și servicii finale. Cu excepția cazului în care se prevede altfel, analiza și argumentele din prezentele orientări se aplică tuturor tipurilor de bunuri și servicii, precum și tuturor nivelurilor de comercializare. Astfel, termenul „produse” înglobează atât bunuri, cât și servicii. Termenii „furnizor” și „cumpărător” se utilizează pentru toate nivelurile de comercializare. Întrucât articolul 53 se aplică numai acordurilor între întreprinderi, exceptarea pe categorii și prezentele orientări nu se aplică acordurilor cu consumatorii finali în cazul în care aceștia nu își desfășoară activitatea ca întreprinderi.

(3)

Prin publicarea prezentelor orientări, Autoritatea AELS de Supraveghere intenționează să ajute întreprinderile să efectueze propria evaluare a acordurilor verticale în temeiul normelor de concurență ale Acordului privind SEE. Standardele stabilite în prezentele orientări nu pot fi aplicate mecanic, ci trebuie aplicate luând în considerare în mod corespunzător circumstanțele specifice fiecărui caz. Fiecare caz trebuie evaluat din perspectiva elementelor faptice specifice.

(4)

Prezentele orientări nu aduc atingere jurisprudenței Curții AELS cu privire la aplicarea articolului 53 în cazul acordurilor verticale sau jurisprudenței Tribunalului și Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la aplicarea articolului 53 din Acordul privind SEE și a articolului 101 din TFUE în cazul acordurilor verticale. Autoritatea AELS de Supraveghere va continua să monitorizeze aplicarea exceptării pe categorii și a orientărilor, pe baza informațiilor de piață furnizate de părțile interesate și de autoritățile naționale de concurență, și poate revizui prezenta comunicare, luând în considerare evoluțiile ulterioare și elementele noi.

2.   Aplicabilitatea articolului 53 în cazul acordurilor verticale

(5)

Articolul 53 se aplică în cazul acordurilor verticale care pot aduce atingere comerțului dintre părțile contractante și care împiedică, restrâng sau denaturează concurența („restricții verticale”) (4). Articolul 53 prevede un cadru juridic de evaluare a restricțiilor verticale, care ia în considerare distincția între efectele anticoncurențiale și cele favorabile concurenței. Articolul 53 alineatul (1) interzice acordurile care restrâng sau denaturează semnificativ concurența, în timp ce articolul 53 alineatul (3) permite exceptarea acordurilor care produc avantaje suficiente pentru a compensa efectele anticoncurențiale (5).

(6)

Pentru majoritatea restricțiilor verticale, pot apărea probleme de concurență numai atunci când concurența între mărci este insuficientă, în cadrul unuia sau mai multor niveluri de comercializare, și anume atunci când există o anumită putere de piață la nivelul furnizorului, al cumpărătorului sau la ambele niveluri. Restricțiile verticale sunt, în general, mai puțin dăunătoare decât restricțiile orizontale și pot crea posibilități importante de creștere a eficienței.

(7)

Obiectivul articolului 53 este de a asigura că întreprinderile nu folosesc acordurile – în acest context, acordurile verticale – pentru a restrânge concurența pe piață în detrimentul consumatorilor. Evaluarea restricțiilor verticale este, de asemenea, importantă în contextul obiectivului mai larg de realizare a unui teritoriu integrat care face obiectul Acordului privind SEE. Integrarea piețelor consolidează concurența în Spațiul Economic European. Nu trebuie să se permită întreprinderilor să restabilească obstacolele de natură privată între părțile contractante, acolo unde s-a reușit eliminarea barierelor dintre state.

II.   ACORDURILE VERTICALE CARE NU INTRĂ, ÎN GENERAL, SUB INCIDENȚA ARTICOLULUI 53 ALINEATUL (1)

1.   Acordurile de importanță minoră și IMM-urile

(8)

Acordurile care nu pot aduce atingere în mod semnificativ comerțului dintre părțile contractante sau care nu pot restrânge în mod semnificativ concurența, prin obiectul sau efectul lor, nu intră sub incidența articolului 53 alineatul (1). Exceptarea pe categorii se aplică numai acordurilor care intră sub incidența articolului 53 alineatul (1). Prezentele orientări nu aduc atingere aplicării Comunicării Autorității AELS de Supraveghere privind acordurile de importanță minoră care nu restrâng în mod semnificativ concurența în temeiul articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE (de minimis) (6) sau aplicării oricărei comunicări viitoare de minimis.

(9)

Sub rezerva condițiilor prevăzute de Comunicarea de minimis privind aspectele referitoare la restricțiile grave și la efectul cumulativ, se consideră, în general, că acordurile verticale încheiate de întreprinderi neconcurente a căror cotă de piață individuală nu depășește 15 % din piața relevantă nu intră sub incidența articolului 53 alineatul (1) (7). Nu există nicio prezumție potrivit căreia acordurile verticale încheiate de întreprinderi a căror cotă de piață depășește 15 % încalcă automat articolul 53 alineatul (1). Acordurile dintre întreprinderi a căror cotă de piață depășește pragul de 15 % pot să nu aibă un efect semnificativ asupra comerțului dintre părțile contractante sau pot să nu constituie o restrângere semnificativă a concurenței (8). Astfel de acorduri trebuie evaluate în contextul lor juridic și economic. Criteriile de evaluare a acordurilor individuale sunt stabilite la punctele 96-229.

(10)

În ceea ce privește restricțiile grave menționate în Comunicarea de minimis, articolul 53 alineatul (1) se poate aplica sub pragul de 15 %, cu condiția ca acestea să aibă un efect semnificativ asupra comerțului dintre părțile contractante și asupra concurenței. Jurisprudența aplicabilă a Curții AELS, precum și cea a Curții de Justiție și a Tribunalului, este relevantă în această privință (9). Trebuie să se țină seama, de asemenea, de eventuala necesitate de a evalua efectele pozitive și negative ale restricțiilor grave, astfel cum sunt descrise, în special, la punctul 47 din prezentele orientări.

(11)

În plus, Autoritatea AELS de Supraveghere consideră că, sub rezerva efectului cumulativ și a restricțiilor grave, acordurile verticale dintre întreprinderile mici și mijlocii, astfel cum au fost definite în anexa la Recomandarea Comisiei din 6 mai 2003 privind definiția microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici si mijlocii (10), sunt rareori în măsură să aducă atingere în mod semnificativ comerțului dintre părțile contractante sau să restrângă semnificativ concurența în sensul articolului 53 alineatul (1) și, prin urmare, nu intră, în general, sub incidența articolului 53 alineatul (1). În cazurile în care astfel de acorduri îndeplinesc, cu toate acestea, condițiile pentru aplicarea articolului 53 alineatul (1), Autoritatea AELS de Supraveghere se va abține, în mod normal, de la inițierea procedurii, datorită lipsei unui interes suficient pentru Spațiul Economic European, cu excepția cazului în care aceste întreprinderi dețin, în mod colectiv sau individual, o poziție dominantă pe o parte semnificativă a teritoriului care face obiectul Acordului privind SEE.

2.   Contractele de agenție

2.1    Definiția contractelor de agenție

(12)

Agentul este o persoană fizică sau juridică împuternicită să negocieze și/sau să încheie contracte pe seama altei persoane (comitentul), fie în nume propriu, fie în numele comitentului, în vederea: — achiziționării de bunuri sau servicii de către comitent sau — vânzării de bunuri sau servicii furnizate de comitent.

(13)

Factorul determinant în definirea unui contract de agenție pentru aplicarea articolului 53 alineatul (1) este riscul financiar sau comercial suportat de agent în legătură cu activitățile pentru care a fost desemnat ca agent de către comitent (11). În acest sens, faptul că agentul acționează pe seama unuia sau mai multor comitenți este irelevant. De asemenea, în scopul prezentei evaluări, nu este relevantă încadrarea dată acordului de părțile la acesta sau de legislația națională.

(14)

Trei tipuri de risc financiar sau comercial sunt relevante pentru definirea unui contract de agenție în vederea aplicării articolului 53 alineatul (1). În primul rând, există riscuri specifice contractului care sunt direct legate de contractele încheiate și/sau negociate de agent pe seama comitentului, cum ar fi finanțarea stocurilor. În al doilea rând, există riscuri legate de investiții specifice pieței. Acestea sunt investițiile necesare în mod specific tipului de activitate pentru care agentul a fost desemnat de către comitent, și anume care sunt necesare pentru a permite agentului să încheie și/sau să negocieze acest tip de contract. De obicei, astfel de investiții sunt irecuperabile, ceea ce înseamnă că, la abandonarea domeniului respectiv de activitate, ele nu pot servi altor activități sau nu pot fi vândute fără a înregistra pierderi considerabile. În al treilea rând, există riscuri legate de alte activități desfășurate pe aceeași piață de produse, în măsura în care comitentul cere agentului să întreprindă astfel de activități, dar nu ca agent în numele comitentului, ci pe propriul său risc.

(15)

În sensul aplicării articolului 53 alineatul (1), acordul va fi considerat un contract de agenție propriu-zis în cazul în care agentul nu suportă niciun risc sau suportă doar riscuri nesemnificative în ceea ce privește contractele încheiate și/sau negociate pe seama comitentului, în ceea ce privește investițiile specifice pieței din domeniul de activitate respectiv și în ceea ce privește alte activități, solicitate de comitent, pe aceeași piață de produse. Cu toate acestea, riscurile aferente activității de prestare a serviciilor de agenție în general, cum ar fi riscul ca venitul agentului să fie subordonat reușitei sale în calitate de agent sau investițiile generale în spații sau personal, de exemplu, nu sunt relevante pentru această evaluare.

(16)

Prin urmare, în sensul aplicării articolului 53 alineatul (1), un acord va fi considerat, în general, un contract de agenție în cazul în care proprietatea bunurilor contractuale cumpărate sau vândute nu aparține agentului, sau în cazul în care agentul nu prestează el însuși serviciile contractuale, și în cazul în care agentul: (a) nu contribuie la costurile legate de furnizarea/achiziția bunurilor sau serviciilor contractuale, inclusiv costurile de transport aferente bunurilor. Aceasta nu împiedică agentul să efectueze serviciul de transport, cu condiția ca respectivele costuri să fie suportate de comitent; (b) nu deține, pe cheltuiala proprie sau pe propriul risc, stocuri de bunuri contractuale, inclusiv costurile de finanțare a stocurilor și costurile generate de pierderea stocurilor, și poate returna comitentului, fără cheltuieli, bunurile nevândute, cu excepția cazului în care este angajată răspunderea pentru culpă a agentului (de exemplu, pentru neluarea unor măsuri de securitate rezonabile pentru a evita pierderea stocurilor); (c) nu își asumă responsabilitatea față de terți pentru prejudicii provocate de produsul vândut (răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de produsele defecte), cu excepția cazului în care, în calitate de agent, este angajată răspunderea pentru culpa sa în acest sens; (d) nu își asumă răspunderea pentru neexecutarea contractului de către clienți, mai puțin pierderea comisionului său, cu excepția cazului în care este angajată răspunderea pentru culpă a agentului (de exemplu, pentru neluarea unor măsuri rezonabile de securitate sau antifurt sau prin neluarea unor măsuri rezonabile de semnalare a unui furt comitentului sau poliției sau pentru necomunicarea către comitent a tuturor informațiilor necesare pe care le are la dispoziție privind fiabilitatea financiară a clientului); (e) nu este obligat, direct sau indirect, să investească în acțiuni de promovare a vânzărilor, cum ar fi contribuțiile la bugetul de publicitate al comitentului; (f) nu face investiții specifice pieței în echipamente, spații sau formarea personalului, cum ar fi, de exemplu, un rezervor de stocare a benzinei în cazul vânzării cu amănuntul de benzină sau un program de calculator specializat pentru vânzarea polițelor de asigurare în cazul agenților de asigurări, cu excepția cazului în care aceste costuri sunt rambursate în totalitate de comitent; (g) nu întreprinde alte activități pe aceeași piață de produse, solicitate de către comitent, cu excepția cazului în care aceste activități sunt rambursate în totalitate de către comitent.

(17)

Această listă nu este exhaustivă. Cu toate acestea, în cazul în care agentul își asumă unul sau mai multe din riscurile sau costurile menționate la punctele 14, 15 și 16, acordul între agent și comitent nu va fi considerat un contract de agenție. Problema riscului trebuie analizată de la caz la caz, ținând seama mai degrabă de realitățile economice specifice, decât de forma juridică. Din motive operaționale, analiza de risc poate începe cu evaluarea riscurilor specifice contractului. În cazul în care riscurile specifice contractului sunt suportate de către agent, acest fapt va fi suficient pentru a concluziona că agentul este un distribuitor independent. În caz contrar, dacă agentul nu suportă riscurile specifice contractului, atunci analiza va trebui continuată prin evaluarea riscurilor legate de investițiile specifice pieței. În cele din urmă, în cazul în care agentul nu suportă niciun risc specific contractului și investițiilor specifice pieței, pot fi luate în considerare riscurile legate de alte activități necesare pe aceeași piață de produse.

2.2    Aplicarea articolului 53 alineatul (1) în cazul contractelor de agenție

(18)

În cazul contractelor de agenție, astfel cum au fost definite în secțiunea 2.1, funcția de vânzare sau cumpărare a agentului face parte din activitățile comitentului. Deoarece comitentul suportă riscurile comerciale și financiare legate de vânzarea și cumpărarea bunurilor și serviciilor contractuale, toate obligațiile impuse agentului în ceea ce privește contractele încheiate și/sau negociate pe seama comitentului nu intră sub incidența articolului 53 alineatul (1). Următoarele obligații care revin agentului vor fi considerate ca fiind inerente unui contract de agenție, întrucât fiecare dintre acestea este legată de capacitatea comitentului de a stabili sfera de activitate a agentului în ceea ce privește bunurile sau serviciile contractuale, un aspect esențial în cazul în care comitentul trebuie să își asume riscurile și să fie, prin urmare, în măsură să determine strategia comercială: (a) limitarea teritoriului în care agentul poate să vândă aceste bunuri sau servicii; (b) limitarea clientelei căreia agentul poate să-i vândă aceste bunuri sau servicii; (c) prețurile și condițiile în care agentul trebuie să vândă sau să cumpere aceste bunuri sau servicii.

(19)

În afară de reglementarea condițiilor de vânzare sau de achiziție a bunurilor sau serviciilor contractuale de către agent pe seama comitentului, contractele de agenție conțin adesea dispoziții cu privire la relațiile dintre agent și comitent. În special, acestea pot să conțină o dispoziție care interzice comitentului să desemneze alți agenți pentru un anumit tip de tranzacție, de clienți sau de teritoriu (clauza de exclusivitate) și/sau o dispoziție care interzice agentului să acționeze în calitate de agent sau distribuitor al unor întreprinderi concurente cu comitentul (clauze de impunere a unei mărci unice). Deoarece agentul reprezintă o întreprindere separată față de comitent, dispozițiile care privesc relația dintre agent și comitent pot încălca prevederile articolului 53 alineatul (1). În general, clauzele de exclusivitate nu vor conduce la efecte anticoncurențiale. Cu toate acestea, obligațiile de impunere a unei mărci unice și obligația de neconcurență după expirarea acordului, care se referă la concurența între mărci, pot să încalce articolul 53 alineatul (1) în cazul în care conduc sau contribuie la generarea unui efect (cumulativ) de împiedicare a accesului pe piața relevantă pe care se vând sau se achiziționează bunurile sau serviciile contractuale (a se vedea, în special, secțiunea VI.2.1). Asemenea dispoziții pot beneficia de exceptarea pe categorii, în special în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 5 din exceptarea pe categorii. De asemenea, acestea pot fi justificate în mod individual prin creșterea eficienței în temeiul articolului 53 alineatul (3), astfel cum se descrie, de exemplu, la punctele 144-148.

(20)

Un contract de agenție poate, de asemenea, să intre sub incidența articolului 53 alineatul (1) chiar și în cazul în care comitentul suportă toate riscurile financiare și comerciale relevante, atunci când acesta facilitează coluziunea. Această situație ar putea fi întâlnită, de exemplu, în cazul în care un număr de comitenți utilizează aceiași agenți, împiedicând în mod colectiv alți comitenți să utilizeze acești agenți sau în cazul în care ei utilizează acești agenți pentru a ajunge la o coluziune asupra unei strategii comerciale sau pentru a face schimb de informații delicate privind piața între comitenți.

(21)

În cazul în care agentul își asumă unul sau mai multe din riscurile relevante, astfel cum au fost descrise la punctul 16, acordul între agent și comitent nu reprezintă un contract de agenție, în sensul aplicării articolului 53 alineatul (1). În situația respectivă, agentul va fi tratat ca o întreprindere independentă, iar acordul dintre agent și comitent va intra sub incidența articolului 53 alineatul (1), ca orice alt acord vertical.

3.   Acorduri de subcontractare

(22)

Prin subcontractare, contractantul furnizează tehnologie sau echipament unui subcontractant care se obligă să fabrice anumite produse (în exclusivitate) pentru contractant pe baza acestei tehnologii sau a acestui echipament. Subcontractarea este reglementată de Comunicarea Autorității AELS de Supraveghere privind evaluarea anumitor acorduri de subcontractare în temeiul articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE (12) (denumită în continuare „Comunicarea privind subcontractarea”). Conform comunicării respective, care rămâne aplicabilă, acordurile de subcontractare prin care subcontractantul se angajează să producă anumite produse exclusiv pentru contractant nu intră, în general, sub incidența articolului 53 alineatul (1), cu condiția ca tehnologia sau echipamentul să fie necesare subcontractantului pentru fabricarea produselor. Cu toate acestea, alte restricții impuse subcontractantului, cum ar fi obligația de a nu desfășura sau de a nu exploata propriile sale activități de cercetare și dezvoltare sau de a nu produce pentru terți, pot intra, în general, sub incidența articolului 53 (13).

III.   APLICAREA EXCEPTĂRII PE CATEGORII

1.   Zona de securitate creată prin exceptarea pe categorii

(23)

Pentru majoritatea restricțiilor verticale, pot apărea probleme de concurență numai atunci când concurența este insuficientă, în cadrul unuia sau mai multor niveluri de comercializare, și anume atunci când există o anumită putere de piață la nivelul furnizorului, al cumpărătorului sau la ambele niveluri. Cu condiția ca acestea să nu conțină restricții grave ale concurenței, care sunt restricții de concurență privind obiectul, exceptarea pe categorii creează o prezumție de legalitate pentru acordurile verticale, în funcție de cota de piață a furnizorului și a cumpărătorului. În temeiul articolului 3 din exceptarea pe categorii, cota de piață pe care o deține furnizorul pe piața pe care își vinde bunurile sau serviciile contractuale și cota de piață deținută de cumpărător pe piața pe care își achiziționează bunurile sau serviciile contractuale este cea care determină aplicabilitatea exceptării pe categorii. Pentru aplicarea exceptării pe categorii, atât cota de piață a furnizorului, cât și cea a cumpărătorului trebuie să fie inferioară sau egală cu 30 %. Secțiunea V din prezentele orientări oferă îndrumări cu privire la definirea pieței relevante și calcularea cotelor de piață. Peste pragul cotei de piață de 30 %, nu există nicio prezumție că acordurile verticale intră sub incidența articolului 53 alineatul (1) sau că nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3), dar nu există, de asemenea, nicio prezumție, potrivit căreia acordurile verticale care intră sub incidența articolului 53 alineatul (1) vor respecta, de obicei, condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3).

2.   Sfera de aplicare a exceptării pe categorii

2.1    Definiția acordurilor verticale

(24)

Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din exceptarea pe categorii definește „acordul vertical” ca fiind „un acord sau o serie de practici concertate convenite între două sau mai multe întreprinderi care activează fiecare, în sensul acordului sau al practicilor concertate, la niveluri diferite ale procesului de producție sau de distribuție, și care se referă la condițiile în care părțile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite bunuri sau servicii”.

(25)

Definiția „acordului vertical” de la punctul 24 are patru elemente principale: (a) exceptarea pe categorii se aplică acordurilor și practicilor concertate. Exceptarea pe categorii nu se aplică comportamentului unilateral al întreprinderilor în cauză. Asemenea comportamente unilaterale pot intra sub incidența articolului 54, care interzice abuzurile de poziție dominantă. Pentru a exista un acord în sensul articolului 53 este suficient ca părțile să își fi exprimat intenția comună de a se comporta pe piață într-un anumit mod. Forma în care este exprimată intenția respectivă nu este relevantă, atât timp cât aceasta constituie o expresie fidelă a intenției părților. În cazul în care nu există niciun acord explicit care să exprime voința concordantă, Autoritatea AELS de Supraveghere va trebui să dovedească faptul că politica unilaterală a uneia dintre părți primește consimțământul celeilalte părți. Pentru acordurile verticale, există două moduri în care se poate stabili adoptarea conștientă a unei anumite politici unilaterale. În primul rând, consimțământul poate fi dedus din competențele atribuite părților printr-un acord general întocmit în prealabil. În cazul în care clauzele acordului schițat în prealabil prevăd sau autorizează o parte să adopte ulterior o politică specifică unilaterală, obligatorie pentru cealaltă parte, acceptarea acelei politici de către cealaltă parte poate fi stabilită pe această bază (14). În al doilea rând, în absența unui astfel de consimțământ explicit, Autoritatea AELS de Supraveghere poate evidenția existența unui consimțământ tacit. În acest scop, este necesar să se demonstreze mai întâi că o parte solicită explicit sau implicit cooperarea celeilalte părți în scopul punerii în aplicare a politicii sale unilaterale și apoi că cealaltă parte a dat curs solicitării respective prin punerea în practică a acelei politici unilaterale (15). De exemplu, dacă, în cazul în care un furnizor anunță reducerea unilaterală a livrărilor în scopul de a împiedica comerțul paralel, distribuitorii își reduc imediat comenzile și nu se mai implică în comerțul paralel, atunci acești distribuitori își exprimă consimțământul tacit privind politica unilaterală a furnizorului. Cu toate acestea, nu se poate ajunge la această concluzie în cazul în care distribuitorii continuă să se angajeze în comerțul paralel sau încearcă să găsească noi modalități de a se angaja în comerțul paralel. În mod similar, în cazul acordurilor verticale, consimțământul tacit poate fi dedus din gradul de constrângere exercitat de o parte în scopul impunerii politicii sale unilaterale celeilalte sau celorlalte părți la acord, împreună cu numărul de distribuitori care pun efectiv în practică politica unilaterală a furnizorului. De exemplu, un sistem de monitorizare și de penalități, stabilit de furnizor în scopul penalizării distribuitorilor care nu respectă politica sa unilaterală, indică un consimțământ tacit la politica unilaterală a furnizorului, dacă acest sistem permite furnizorului punerea în practică a politicii sale. Cele două moduri de stabilire a consimțământului descrise la acest punct pot fi folosite împreună; (b) acordul sau practica concertată implică două sau mai multe întreprinderi. Acordurile verticale încheiate cu consumatorii finali care nu operează ca întreprinderi nu intră sub incidența exceptării pe categorii. Într-un sens mai larg, acordurile cu consumatorii finali nu intră sub incidența articolului 53 alineatul (1), întrucât acest articol se aplică numai acordurilor dintre întreprinderi, deciziilor asociațiilor de întreprinderi și practicilor concertate între întreprinderi. Aceasta nu aduce atingere eventualei aplicări a articolului 54; (c) acordul sau practica concertată implică întreprinderi care acționează fiecare, în sensul acordului, la un nivel diferit al lanțului de producție sau de distribuție. Aceasta înseamnă, de exemplu, că o întreprindere produce o materie primă pe care cealaltă întreprindere o utilizează ca bun intermediar sau că prima este un producător, a doua un comerciant cu ridicata, iar a treia un comerciant cu amănuntul. Aceasta nu exclude cazul în care o întreprindere este prezentă la mai multe niveluri ale lanțului de producție sau de distribuție; (d) acordurile sau practicile concertate se referă la condițiile în care părțile la acord, furnizorul și cumpărătorul, „pot să cumpere, să vândă sau să revândă anumite bunuri sau servicii”. Aceasta reflectă obiectivul exceptării pe categorii de a reglementa acordurilor de achiziție și de distribuție. Acestea sunt acorduri care se referă la condițiile de achiziție, vânzare sau revânzare a bunurilor sau serviciilor furnizate de furnizor și/sau care se referă la condițiile de vânzare de către cumpărător a bunurilor sau serviciilor care încorporează aceste bunuri sau servicii. În temeiul exceptării pe categorii, sunt considerate bunuri sau servicii contractuale atât bunurile sau serviciile furnizate de către furnizor, cât și bunurile sau serviciile care rezultă din acestea. Sunt cuprinse aici acordurile verticale care se referă la toate bunurile și serviciile finale și intermediare. Singura excepție o constituie sectorul automobilelor, atât timp cât acest sector rămâne reglementat de o exceptare pe categorie sectorială, cum este cea acordată de actul menționat la punctul 4b din anexa XIV la Acordul privind SEE [Regulamentul (UE) nr. 461/2010 al Comisiei din 27 mai 2010 (16)] referitor la aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE în cazul categoriilor de acorduri verticale și practici concertate în sectorul autovehiculelor sau de regulamentul care îi va succede acestuia. Bunurile sau serviciile furnizate de către furnizor pot fi revândute de către cumpărător sau pot fi utilizate de acesta ca bunuri sau servicii intermediare în vederea producerii propriilor sale bunuri sau servicii.

(26)

Exceptarea pe categorii se aplică și bunurilor vândute și cumpărate pentru a fi închiriate terților. Cu toate acestea, contractele de închiriere sau de locațiune ca atare nu sunt reglementate de exceptarea pe categorii, deoarece niciun bun sau serviciu nu este vândut de către furnizor cumpărătorului. În sens mai general, exceptarea pe categorii nu reglementează restricțiile sau obligațiile care nu se referă la condițiile de cumpărare, de vânzare sau de revânzare, cum ar fi, de exemplu, o obligație care interzice părților la contract să desfășoare activități independente de cercetare și dezvoltare, pe care părțile ar fi introdus-o într-un acord altminteri vertical. În plus, articolul 2 alineatele (2)-(5) din exceptarea pe categorii exclude anumite acorduri verticale, direct sau indirect, de la aplicarea actului în cauză.

2.2    Acordurile verticale între concurenți

(27)

Articolul 2 alineatul (4) din exceptarea pe categorii exclude în mod explicit din sfera sa de aplicare „acordurile verticale încheiate între întreprinderi concurente”. Acordurile verticale între concurenți sunt analizate, în ceea ce privește eventualele efecte de coluziune ale acestora, în Orientările Autorității AELS de Supraveghere privind aplicabilitatea articolului 53 din Acordul privind SEE în cazul acordurilor de cooperare orizontală (17). Cu toate acestea, aspectele verticale ale unor astfel de acorduri trebuie evaluate în temeiul prezentelor orientări. Articolul 1 alineatul (1) litera (c) din exceptarea pe categorii definește o întreprindere concurentă ca „un concurent existent sau potențial”. Două întreprinderi sunt considerate a fi concurenți reali dacă sunt active pe aceeași piață relevantă. O întreprindere este considerată un concurent potențial al unei alte întreprinderi dacă, în absența unui acord, în cazul unei creșteri mici, dar permanente, a prețurilor relative, este probabil ca această primă întreprindere, într-o perioadă scurtă de timp, în mod normal de cel mult un an, să întreprindă investițiile suplimentare necesare sau să suporte alte costuri de transformare necesare pentru a intra pe piața relevantă pe care este activă cealaltă întreprindere. Această evaluare trebuie să se bazeze pe considerente realiste; posibilitatea pur teoretică a intrării pe piață nu este suficientă (18). Un distribuitor care furnizează unui producător specificații în vederea producerii anumitor bunuri sub marca distribuitorului nu trebuie considerat producător al acestor bunuri sub propria marcă.

(28)

Articolul 2 alineatul (4) din exceptarea pe categorii conține două excepții de la excluderea generală a acordurilor verticale dintre concurenți. Aceste excepții se referă la acordurile nereciproce. Acordurile nereciproce dintre concurenți sunt reglementate de exceptarea pe categorii atunci când (a) furnizorul este producător și distribuitor de bunuri, în timp ce cumpărătorul este numai distribuitor, nefiind și o întreprindere concurentă care acționează în etapa de fabricație sau (b) furnizorul este un prestator de servicii care își desfășoară activitatea la mai multe niveluri de comercializare, în timp ce cumpărătorul acționează la nivelul vânzării cu amănuntul și nu este o întreprindere concurentă în cadrul activității comerciale de achiziționare a serviciilor contractuale. Prima excepție reglementează situațiile de distribuție duală, și anume acelea în care producătorul anumitor produse este și distribuitor al acelor produse, concurând cu distribuitorii independenți ai produselor sale. În caz de distribuție duală se consideră că, în general, orice impact potențial asupra concurenței directe între producător și distribuitor, la nivelul vânzării cu amănuntul, are o importanță mai redusă decât impactul potențial al acordului vertical de aprovizionare asupra concurenței în general la nivel de producție sau de vânzare cu amănuntul. Cea de-a doua excepție reglementează situații similare de distribuție duală, însă, în acest caz, de servicii, atunci când furnizorul este și furnizor de produse la nivelul comerțului cu amănuntul în care își desfășoară activitatea cumpărătorul.

2.3    Asociațiile de comercianți cu amănuntul

(29)

Articolul 2 alineatul (2) din exceptarea pe categorii include în sfera sa de aplicare acordurile verticale încheiate de o asociație de întreprinderi care îndeplinește anumite condiții și exclude astfel, din sfera exceptării pe categorii, acordurile verticale încheiate de toate celelalte asociații. Acordurile verticale încheiate între o asociație și membrii acesteia sau între o asociație și furnizorii acesteia sunt reglementate de exceptarea pe categorii numai în cazul în care toți membrii sunt comercianți cu amănuntul de bunuri (nu de servicii) și în cazul în care niciun membru al asociației nu realizează individual o cifră de afaceri care depășește 50 de milioane de euro. Comercianții cu amănuntul sunt distribuitori care revând bunuri consumatorilor finali. În cazul în care doar un număr limitat de membri ai asociației au o cifră de afaceri care depășește pragul de 50 de milioane de euro și în cazul în care acești membri reprezintă împreună mai puțin de 15 % din cifra de afaceri combinată a tuturor membrilor, evaluarea în temeiul articolului 53 nu va fi, în mod normal, afectată.

(30)

O asociație de întreprinderi poate să implice existența atât a unor acorduri orizontale, cât și a unor acorduri verticale. Acordurile orizontale trebuie evaluate în conformitate cu principiile stabilite în Orientările privind aplicabilitatea articolului 53 din Acordul privind SEE în cazul acordurilor de cooperare orizontală (19). Dacă această evaluare duce la concluzia că o cooperare între întreprinderi în domeniul cumpărării sau vânzării este acceptabilă, va fi necesară o evaluare suplimentară în vederea analizării acordurilor verticale încheiate de asociație cu furnizorii săi sau cu fiecare dintre membrii săi. Această evaluare suplimentară se va realiza în conformitate cu normele prevăzute de exceptarea pe categorii și cu prezentele orientări. De exemplu, acordurile orizontale încheiate între membrii asociației sau deciziile adoptate de asociație, cum ar fi decizia care impune membrilor obligația de a cumpăra de la asociație sau decizia de a aloca teritorii exclusive membrilor, trebuie evaluate, în primul rând, ca acorduri orizontale. De îndată ce evaluarea respectivă duce la concluzia că acordul orizontal nu este anticoncurențial, este necesară o evaluare a acordurilor verticale între asociație și fiecare dintre membrii săi sau între asociație și furnizori.

2.4    Acorduri verticale care conțin dispoziții privind drepturile de proprietate intelectuală

(31)

Articolul 2 alineatul (3) din exceptarea pe categorii include în sfera sa de aplicare acordurile verticale care conțin anumite dispoziții privind cesiunea drepturilor de proprietate intelectuală sau utilizarea acestora de către cumpărător și exclude astfel din sfera de aplicare a exceptării pe categorii toate celelalte acorduri verticale care conțin dispoziții privind drepturile de proprietate intelectuală. Exceptarea pe categorii se aplică acordurilor verticale care conțin dispoziții privind drepturile de proprietate intelectuală, dacă sunt îndeplinite următoarele cinci condiții: (a) dispozițiile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală trebuie să facă parte dintr-un acord vertical, și anume un acord cu privire la condițiile în care părțile pot să cumpere, să vândă sau să revândă anumite bunuri sau servicii; (b) drepturile de proprietate intelectuală trebuie să fie cesionate sau să fie acordate sub licență cumpărătorului; (c) dispozițiile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală nu trebuie să constituie obiectul principal al acordului; (d) dispozițiile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală trebuie să fie direct legate de utilizarea, vânzarea sau revânzarea bunurilor sau serviciilor de către vânzător sau clienții acestuia. În ceea ce privește franciza, în cazul căreia comercializarea constituie obiectul exploatării drepturilor de proprietate intelectuală, bunurile sau serviciile se distribuie de către francizatul principal sau de către francizați; (e) dispozițiile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală nu trebuie să conțină, în legătură cu bunurile sau serviciile contractuale, restrângeri ale concurenței având același obiect ca restricțiile verticale, care nu sunt exceptate în temeiul exceptării pe categorii.

(32)

Astfel de condiții asigură aplicarea exceptării pe categorii în cazul acordurilor verticale în cadrul cărora utilizarea, vânzarea sau revânzarea bunurilor sau serviciilor se poate efectua mai eficient datorită faptului că drepturile de proprietate intelectuală sunt cesionate sau acordate sub licență cumpărătorului în vederea utilizării. Cu alte cuvinte, restricțiile referitoare la cesiunea sau utilizarea drepturilor de proprietate intelectuală pot fi incluse în sfera exceptării atunci când obiectul principal al acordului este achiziția sau distribuția de bunuri sau servicii.

(33)

Potrivit primei condiții, contextul în care drepturile de proprietate intelectuală sunt cesionate este un acord de achiziție sau de distribuție de bunuri sau un acord de achiziție sau de prestare de servicii, și nu un acord privind cesiunea sau acordarea sub licență a drepturilor de proprietate intelectuală în vederea producerii bunurilor, și niciun acord de licență propriu-zis. Exceptarea pe categorii nu reglementează, de exemplu: (a) acordurile în cadrul cărora o parte furnizează altei părți o rețetă și îi acordă o licență pentru producerea unei băuturi pe baza acestei rețete; (b) acordurile în temeiul cărora o parte furnizează celeilalte părți o matriță sau un original și îi acordă o licență pentru producerea și distribuirea de copii; (c) licențele propriu-zise de marcă sau semne distinctive în vederea comercializării; (d) contractele de sponsorizare referitoare la dreptul de a-și face publicitate în calitate de sponsor oficial al unui anumit eveniment; (e) licențele de drepturi de autor, cum ar fi contractele de radiodifuzare care prevăd dreptul de a înregistra și/sau dreptul de a difuza un eveniment.

(34)

Cea de-a doua condiție precizează faptul că exceptarea pe categorii nu se aplică atunci când drepturile de proprietate intelectuală sunt cesionate de către cumpărător furnizorului, indiferent dacă drepturile de proprietate intelectuală se referă la modalitatea de producție sau de distribuție. Un acord privind transferul drepturilor de proprietate intelectuală către furnizor care conține eventuale restricții cu privire la vânzările realizate de furnizor nu este reglementat de exceptarea pe categorii. Aceasta înseamnă, în special, că subcontractarea care implică transferul de know-how către subcontractant (20) nu intră sub incidența exceptării pe categorii (a se vedea, de asemenea, punctul 22). Cu toate acestea, acordurile verticale în temeiul cărora cumpărătorul oferă furnizorului doar specificații care descriu bunurile sau serviciile ce trebuie furnizate intră sub incidența exceptării pe categorii.

(35)

Cea de-a treia condiție precizează faptul că, pentru a fi reglementat de exceptarea pe categorii, obiectul principal al acordului nu trebuie să fie cesiunea drepturilor de proprietate intelectuală sau acordarea de licențe de drepturi de proprietate intelectuală. Obiectul principal al acordului trebuie să fie achiziția, vânzarea sau revânzarea de bunuri sau servicii, iar dispozițiile în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală trebuie să servească punerii în aplicare a acordului vertical.

(36)

Cea de-a patra condiție prevede ca dispozițiile privind drepturile de proprietate intelectuală să faciliteze utilizarea, vânzarea sau revânzarea bunurilor sau serviciilor de către cumpărător sau clienții acestuia. Bunurile sau serviciile destinate utilizării sau revânzării sunt, de obicei, furnizate de către licențiator, însă ele pot fi achiziționate și de către licențiat de la un furnizor terț. Dispozițiile cu privire la drepturile de proprietate intelectuală se vor referi, în mod normal, la comercializarea bunurilor sau serviciilor. Un exemplu ar fi acordurile de franciză prin care francizorul vinde francizatului bunuri destinate revânzării și acordă acestuia o licență de utilizare a mărcii sale și a know-how-ului său pentru comercializarea bunurilor sau atunci când este reglementată situația în care furnizorul unui extract concentrat acordă cumpărătorului o licență care să-i permită diluarea și îmbutelierea extractului înainte de a-l vinde sub formă de băutură.

(37)

Cea de-a cincea condiție subliniază faptul că dispozițiile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală nu trebuie să aibă același obiect ca restricțiile grave prevăzute la articolul 4 din exceptarea pe categorii sau ca restricțiile care nu sunt reglementate de exceptarea pe categorii în temeiul articolului 5 din actul respectiv (a se vedea punctele 47-69 ale prezentelor orientări).

(38)	Drepturile de proprietate intelectuală relevante pentru punerea în aplicare a acordurilor verticale, în sensul articolului 2 alineatul (3) din exceptarea pe categorii, se referă, în general, la trei domenii principale: mărci, drepturi de autor și know-how.

Marca

(39)	O licență privind o marcă acordată unui distribuitor poate să se refere la distribuția produselor licențiatorului într-un anumit teritoriu. În cazul în care licența este exclusivă, acordul echivalează cu o distribuție exclusivă.

Drepturi de autor

(40)

Revânzătorii bunurilor protejate de drepturi de autor (cărți, programe de calculator etc.) pot fi obligați de către titularul drepturilor de autor să revândă bunurile respective numai cu condiția ca cumpărătorul, indiferent dacă este vorba de un alt revânzător sau de utilizatorul final, să nu încalce drepturile de autor. Astfel de obligații impuse revânzătorului, în măsura în care intră sub incidența articolului 53 alineatul (1), sunt reglementate de exceptarea pe categorii.

(41)

Acordurile prin care se furnizează copii pe suport hard ale unui program de calculator în vederea revânzării acestora și potrivit cărora revânzătorul nu primește o licență asupra drepturilor care protejează programul de calculator, având numai dreptul să revândă copiile pe suport hard, trebuie considerate, în sensul exceptării pe categorii, ca acorduri de furnizare de bunuri în vederea revânzării. În cadrul acelei forme de distribuție, acordarea unei licențe asupra programului de calculator intervine numai între titularul dreptului de autor și utilizatorul programului de calculator. Aceasta poate fi sub forma unei licențe „shrink rap”, și anume un set de condiții introduse în ambalajul copiei pe suport hard, care sunt considerate a fi acceptate de utilizatorul final prin deschiderea ambalajului.

(42)

Cumpărătorilor de hardware care înglobează programe de calculator protejate prin dreptul de autor li se poate interzice, de către titularul dreptului de autor, încălcarea dreptului de autor, și în consecință, realizarea de copii și revânzarea programului de calculator sau realizarea de copii și utilizarea programului de calculator pe alt hardware. Astfel de restricții referitoare la utilizare, în măsura în care intră sub incidența articolului 53 alineatul (1), fac obiectul exceptării pe categorii.

Know-how

(43)

Acordurile de franciză, cu excepția acordurilor de franciză industrială, sunt exemplul cel mai clar de comunicare a know-how-ului către cumpărător în scopuri comerciale (21). Acordurile de franciză conțin licențe de drepturi de proprietate intelectuală cu privire la mărci sau semne distinctive și know-how pentru utilizarea și distribuția bunurilor sau pentru furnizarea serviciilor. În afară de licența de drepturi de proprietate intelectuală, francizorul furnizează, de obicei, francizatului asistență comercială sau tehnică pe toată durata acordului, cum ar fi servicii de aprovizionare, formare, consiliere imobiliară, planificare financiară etc. Licența și asistența fac parte integrantă din metoda comercială sub franciză.

(44)

Acordarea licenței, prevăzută de acordurile de franciză, este reglementată de exceptarea pe categorii în cazul în care sunt îndeplinite toate cele cinci condiții prevăzute la punctul 31. Aceste condiții sunt, în general, îndeplinite, deoarece, în cadrul majorității acordurilor de franciză, inclusiv în acordurile de franciză principală, francizorul furnizează francizatului bunuri și/sau servicii, în special servicii de asistență comercială sau tehnică. Drepturile de proprietate intelectuală ajută francizatul să revândă produsele pe care i le furnizează francizorul sau un furnizor desemnat de francizor sau să utilizeze aceste produse și să vândă bunurile sau serviciile care rezultă din acestea. În cazul în care acordul de franciză prevede, exclusiv sau în primul rând, acordarea unei licențe de drepturi de proprietate intelectuală, acesta nu este reglementat de exceptarea pe categorii, însă, de regulă, în cazul unui astfel de acord, Autoritatea AELS de Supraveghere va aplica principiile prevăzute de exceptarea pe categorii și prezentele orientări.

(45)

Următoarele obligații legate de drepturile de proprietate intelectuală sunt, în general, considerate necesare pentru protecția drepturilor de proprietate intelectuală ale francizorului și, în cazul în care aceste obligații intră sub incidența articolului 53 alineatul (1), sunt reglementate, de asemenea, de exceptarea pe categorii: (a) o obligație impusă francizatului de a nu desfășura, direct sau indirect, nicio activitate comercială similară; (b) o obligație impusă francizatului de a nu dobândi participări financiare la capitalul unei întreprinderi concurente, care i-ar putea acorda capacitatea de a influența comportamentul economic al unei astfel de întreprinderi; (c) o obligație impusă francizatului de a nu divulga terților know-how-ul furnizat de către francizor, atât timp cât acest know-how nu aparține domeniului public; (d) o obligație impusă francizatului de a comunica francizorului orice experiență dobândită în cadrul exploatării francizei și de a acorda francizorului, precum și celorlalți francizați, o licență non-exclusivă pentru know-how-ul rezultat în urma acestei experiențe; (e) o obligație impusă francizatului de a informa francizorul cu privire la încălcările drepturilor de proprietate intelectuală acordate sub licență, de a intenta o acțiune în justiție împotriva făptuitorilor sau de a asista francizorul în orice acțiune în justiție angajată împotriva făptuitorilor; (f) o obligație impusă francizatului de a nu utiliza know-how-ul acordat sub licență de către francizor în alte scopuri decât exploatarea francizei; (g) o obligație impusă francizatului de a nu cesiona drepturile și obligațiile care rezultă în temeiul acordului de franciză fără consimțământul francizorului.

2.5    Relația cu alte exceptări pe categorii

(46)

Articolul 2 alineatul (5) prevede că exceptarea pe categorii „nu se aplică acordurilor verticale care fac obiectul unei alte exceptări pe categorii, cu excepția cazului în care se prevede altfel într-un astfel de act”. Prin urmare, exceptarea pe categorii nu se aplică acordurilor verticale reglementate de actul menționat la punctul 5 din anexa XIV la Acordul privind SEE [Regulamentul (CE) nr. 772/2004 al Comisiei din 27 aprilie 2004 (22)] referitor la aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE în cazul categoriilor de acorduri de transfer de tehnologie, actul menționat la punctul 4b din anexa XIV la Acordul privind SEE [Regulamentul nr. 461/2010 al Comisiei din 27 mai 2010 (23))] referitor la aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE în cazul categoriilor de acorduri verticale și practici concertate în sectorul autovehiculelor sau actul menționat la punctul 6 din anexa XIV la Acordul privind SEE [Regulamentul (CE) nr. 2658/2000 al Comisiei din 29 noiembrie 2000 (24)] referitor la aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE în cazul categoriilor de acorduri de specializare și actul menționat la punctul 7 din anexa XIV la Acordul privind SEE [Regulamentul (CE) nr. 2659/2000 al Comisiei din 29 noiembrie 2000 (25)] referitor la aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE în cazul unor categorii de acorduri de cercetare și dezvoltare care exceptează acordurile verticale încheiate în conexiune cu acorduri orizontale sau cu oricare alte acte ulterioare de acest tip, cu excepția cazului în care se prevede altfel într-un asemenea act.

3.   Restricțiile grave în temeiul exceptării pe categorii

(47)

Articolul 4 din exceptarea pe categorii conține o listă a restricțiilor grave care conduc la excluderea integrală a acordului vertical din sfera de aplicare a exceptării pe categorii (26). În cazul în care o astfel de restricție gravă este inclusă într-un acord, se prezumă că acordul respectiv intră sub incidența articolului 53 alineatul (1). Se prezumă, de asemenea, că este puțin probabil ca acordul să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3), motiv pentru care exceptarea pe categorii nu se aplică. Cu toate acestea, întreprinderile pot să demonstreze, într-un caz individual, efectele favorabile concurenței în temeiul articolului 53 alineatul (3) (27). În cazul în care întreprinderile dovedesc că posibila creștere a eficienței rezultă din includerea restricției grave în acord și demonstrează că, în general, toate condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3) sunt îndeplinite, Autoritatea AELS de Supraveghere va trebui să evalueze în mod concret eventualul impact negativ asupra concurenței înainte de a prezenta o evaluare finală privind respectarea condițiilor prevăzute la articolul 53 alineatul (3) (28).

(48)

Restricția gravă prevăzută la articolul 4 litera (a) din exceptarea pe categorii se referă la impunerea prețurilor de revânzare, și anume la acordurile sau practicile concertate al căror obiect direct sau indirect este stabilirea unui preț de revânzare fix sau minim sau a unui nivel fix sau minim al prețului pe care cumpărătorul este obligat să îl aplice. În cazul dispozițiilor contractuale sau al practicilor concertate care stabilesc direct prețul de revânzare, restricția este flagrantă. Cu toate acestea, impunerea prețului de revânzare se poate realiza și prin mijloace indirecte. Ca exemple ale acestora din urmă, se pot menționa acordurile care stabilesc marja de distribuție sau nivelul maxim al reducerilor pe care le poate acorda un distribuitor față de un nivel predefinit al prețului, acordurile care condiționează acordarea de rabaturi sau rambursarea cheltuielilor promoționale de către furnizor de respectarea unui anumit nivel de preț, acordurile care condiționează prețul de revânzare prevăzut de prețul de revânzare al concurenților, precum și amenințările, intimidările, avertizările, penalizările, întârzierea sau suspendarea livrărilor ori rezilierea contractului în cazul nerespectării unui anumit nivel de preț. Eficacitatea mijloacelor directe sau indirecte de stabilire a prețului poate să crească în cazul în care acestea sunt combinate cu măsuri de identificare a distribuitorilor care vând sub preț, cum ar fi punerea în aplicare a unui sistem de monitorizare a prețurilor sau obligația comercianților cu amănuntul de a denunța alți membri ai rețelei de distribuție care se abat de la nivelul de preț standard. În mod similar, stabilirea directă sau indirectă a prețurilor poate deveni mai eficace în cazul în care este combinată cu măsuri care pot reduce motivația cumpărătorului pentru scăderea prețului de revânzare, cum ar fi imprimarea de către furnizor a unui preț de revânzare recomandat pe produs sau obligația impusă cumpărătorului de către furnizor de a aplica o clauză a „clientului celui mai favorizat”. Aceleași mijloace indirecte și aceleași măsuri de „sprijin” pot fi utilizate pentru a face dintr-un preț maxim sau recomandat echivalentul unui preț de revânzare impus. Cu toate acestea, nu se consideră că, în sine, utilizarea unei anumite măsuri de sprijin sau comunicarea de către furnizor a unei liste de prețuri recomandate sau de prețuri maxime către cumpărător conduce la un preț de revânzare impus.

(49)

În cazul contractelor de agenție, comitentul stabilește, în mod normal, prețul de vânzare, deoarece agentul nu devine proprietar al bunurilor. Cu toate acestea, în cazul în care un astfel de contract nu poate fi calificat drept un contract de agenție în sensul articolului 53 alineatul (1) (a se vedea punctele 12-21), o obligație care interzice agentului împărțirea comisionului, fix sau variabil, cu clientul sau impune restricții în această privință ar constitui o restricție gravă, în temeiul articolului 4 litera (a) din exceptarea pe categorii. În scopul evitării includerii unei astfel de restricții grave în contract, agentul ar trebui, prin urmare, să fie liber să scadă prețul plătit efectiv de către client, fără reducerea venitului comitentului (29).

(50)

Restricția gravă prevăzută la articolul 4 litera (b) din exceptarea pe categorii se referă la acordurile sau practicile concertate al căror obiect direct sau indirect îl constituie restricționarea vânzărilor realizate de un cumpărător parte la acord sau de clienții acestuia, în măsura în care restricțiile respective se referă la teritoriul pe care sau la clienții cărora cumpărătorul sau clienții acestuia (le) poate (pot) vinde bunurile sau serviciile contractuale. Această restricție gravă este legată de împărțirea pieței pe teritorii sau grupuri de clienți. Aceasta poate fi rezultatul unor obligații directe, cum ar fi obligația de a nu vinde anumitor clienți sau unor clienți situați în anumite teritorii ori obligația de a retransmite altor distribuitori comenzile acestor clienți. Aceasta poate fi, de asemenea, rezultatul unor măsuri indirecte menite să descurajeze distribuitorul să nu vândă unor astfel de clienți, cum ar fi refuzarea sau diminuarea bonusurilor sau a remizelor, refuzul de a livra, reducerea volumului livrărilor sau limitarea volumului livrărilor la cererea aferentă teritoriului sau grupului de clienți alocat, amenințarea cu denunțarea contractului, aplicarea unui preț mai mare pentru produsele care urmează să fie exportate, limitarea proporției vânzărilor care pot fi exportate sau a obligațiilor de transfer al profitului. De asemenea, ea poate proveni din faptul că furnizorul nu asigură întreținerea în perioada de garanție la nivelul întregului SEE, pe care, în mod normal, toți distribuitorii sunt obligați să o asigure și pentru care sunt rambursați de către furnizor, chiar și în ceea ce privește produsele vândute de alți distribuitori pe teritoriul lor (30). Este și mai probabil ca astfel de practici să fie considerate ca o restricționare a vânzărilor realizate de cumpărător atunci când sunt utilizate împreună cu punerea în aplicare de către furnizor a unui sistem de monitorizare pentru verificarea destinației reale a mărfurilor livrate, de exemplu, prin utilizarea de etichete sau de numere de serie diferențiate. Cu toate acestea, obligațiile impuse revânzătorului cu privire la prezentarea mărcii furnizorului nu sunt considerate restricții grave. Deoarece articolul 4 litera (b) se aplică numai restricțiilor de vânzare aferente cumpărătorului sau clienților acestuia, rezultă că restricțiile privind vânzările furnizorului nu sunt, nici acestea, considerate restricții grave, în sensul mențiunilor de la punctul 59 privind vânzarea pieselor de schimb în contextul articolul 4 litera (e) din exceptarea pe categorii. Articolul 4 litera (b) se aplică fără a aduce atingere restricției privind sediul cumpărătorului. Prin urmare, beneficiul exceptării pe categorii nu se pierde în cazul în care se ajunge la un acord prin care cumpărătorul va restricționa punctul (punctele) său (sale) de distribuție și depozitul (depozitele) său (sale) de la o anumită adresă, dintr-un anumit loc sau dintr-un anumit teritoriu.

(51)

Există patru excepții de la restricțiile grave prevăzute la articolul 4 litera (b) din exceptarea pe categorii. Prima excepție prevăzută la articolul 4 litera (b) punctul (i) permite unui furnizor să restricționeze vânzările active ale unui cumpărător, parte la acord, pe un teritoriu sau către un grup de clienți pe care furnizorul le-a alocat exclusiv unui alt cumpărător sau și le-a rezervat pentru sine. Un teritoriu sau un grup de clienți este alocat exclusiv atunci când furnizorul acceptă să își vândă produsul doar unui singur distribuitor în vederea distribuirii acestuia într-un anumit teritoriu sau către un anumit grup de clienți și distribuitorul exclusiv este protejat împotriva vânzării active în teritoriul său ori către grupul său de clienți de către toți ceilalți cumpărători ai furnizorului din interiorul Spațiului Economic European, indiferent de vânzările furnizorului. Furnizorul poate să combine alocarea unui teritoriu exclusiv și a unui grup de clienți exclusiv, de exemplu prin desemnarea unui distribuitor exclusiv pentru un grup de clienți determinat dintr-un anumit teritoriu. O astfel de protecție a teritoriilor sau a grupurilor de clienți alocate exclusiv trebuie, cu toate acestea, să permită vânzările pasive în astfel de teritorii sau către astfel de grupuri de clienți. Pentru aplicarea articolului 4 litera (b) din exceptarea pe categorii, Autoritatea AELS de Supraveghere interpretează vânzările „active” și vânzările „pasive” după cum urmează: — vânzări „active” înseamnă abordarea activă a clienților individuali, de exemplu prin intermediul publicității prin poștă, inclusiv trimiterea de email-uri nesolicitate sau efectuarea de vizite; sau abordarea activă a unui anumit grup de clienți sau a clienților dintr-un teritoriu determinat, prin publicitate în mass-media, pe internet sau prin alte acțiuni de promovare adresate în mod special grupului respectiv de clienți sau clienților din teritoriul respectiv. Publicitatea sau promovarea, care este atractivă numai pentru cumpărător dacă ajunge (de asemenea) la un anumit grup de clienți sau la clienții dintr-un anumit teritoriu, se consideră vânzare activă pentru grupul respectiv de clienți sau pentru clienții din teritoriul respectiv; — vânzări „pasive” înseamnă a răspunde cererilor nesolicitate ale clienților individuali, inclusiv livrarea de bunuri sau servicii unor astfel de clienți. Publicitatea sau promovarea generală care intră în atenția clienților din teritoriile (exclusive ale) altor distribuitori sau din grupurile (exclusive) de clienți ale altor distribuitori, care este însă un mod rezonabil de a aborda clienții din afara acestor teritorii sau grupuri de clienți, de exemplu pentru a aborda clienți de pe teritoriul propriu, este considerată vânzare pasivă. Publicitatea sau promovarea generală este considerată un mod rezonabil de a ajunge la astfel de clienți, dacă ar fi atractiv pentru cumpărător să efectueze aceste investiții și în cazul în care nu ar ajunge la clienți din teritoriile (exclusive) sau din grupurile (exclusive) ale altor distribuitori.

(52)

Internetul este un instrument puternic, utilizat pentru a ajunge la un număr și la o varietate mai mare de clienți decât în cazul utilizării unor metode de vânzare mai tradiționale, ceea ce explică de ce anumite restricții privind utilizarea internetului sunt tratate ca restricții de (re)vânzare. În principiu, fiecare distribuitor trebuie să aibă dreptul de a folosi internetul pentru a vinde produse. În general, atunci când un distribuitor folosește un site internet pentru a vinde produse, acest lucru este considerat o formă de vânzare pasivă, deoarece este un mod rezonabil de a permite clienților să ajungă la distribuitor. Folosirea unui site internet poate avea efecte în afara teritoriului distribuitorului și a grupului său de clienți; cu toate acestea, astfel de efecte sunt o consecință a tehnologiei care permite un acces ușor de oriunde. În cazul în care un client vizitează site-ul internet al unui distribuitor și contactează distribuitorul, iar un astfel de contact conduce la o vânzare, inclusiv la o livrare, atunci se consideră că este vorba de vânzare pasivă. Același lucru este valabil în cazul în care un client optează să fie informat (automat) de către distribuitor și acest lucru duce la o vânzare. Faptul de a oferi diferite opțiuni de limbă pe site-ul internet nu schimbă, în sine, caracterul de vânzare pasivă al unei astfel de vânzări. Astfel, Autoritatea AELS de Supraveghere consideră următoarele situații ca fiind exemple de restricții grave de vânzare pasivă, având în vedere capacitatea acestor restricții de a împiedica accesul distribuitorului la un număr și o varietate mai mare de clienți: (a) un acord ca distribuitorul (exclusiv) să împiedice clienții situați într-un alt teritoriu (exclusiv) să vizualizeze site-ul internet al acestuia sau să instaleze pe site-ul internet al acestuia redirecționarea automată a clienților către site-ul internet al producătorului sau al altor distribuitori (exclusivi). Aceasta nu exclude un acord ca site-ul internet al distribuitorului să ofere, de asemenea, un număr de link-uri către site-uri internet ale altor distribuitori și/sau ale furnizorului; (b) un acord ca distribuitorul (exclusiv) să anuleze tranzacțiile consumatorilor pe internet, odată ce cartea de credit furnizează o adresă care nu se află în teritoriul (exclusiv) al distribuitorului; (c) un acord ca distribuitorul să limiteze procentajul vânzărilor totale efectuate prin internet. Aceasta nu exclude posibilitatea pentru furnizor de a cere cumpărătorului, fără limitarea vânzărilor online ale distribuitorului, să vândă cel puțin o anumită cantitate absolută (ca valoare sau ca volum) de produse offline pentru a asigura gestionarea eficientă a magazinului său tradițional (punct fizic de vânzări), nici nu împiedică furnizorul să se asigure că activitatea online a distribuitorului rămâne coerentă cu modelul de distribuție al furnizorului (a se vedea punctele 54 și 56). Această cantitate absolută aferentă vânzărilor offline poate fi aceeași pentru toți cumpărătorii sau poate fi stabilită individual pentru fiecare cumpărător pe baza unor criterii obiective, cum ar fi importanța cumpărătorului în contextul de rețea sau geografic; (d) un acord ca distribuitorul să plătească un preț mai mare pentru produsele destinate a fi revândute online de către distribuitor, decât pentru produsele destinate a fi revândute offline. Acest lucru nu exclude acordul dintre furnizor și cumpărător asupra unei taxe fixe (și anume, o taxă nevariabilă care nu crește în funcție de cifra de afaceri realizată offline deoarece acest lucru ar reprezenta în mod indirect o politică de preț dublu) pentru a sprijini eforturile acestuia din urmă în ceea ce privește vânzările offline sau online.

(53)

O restricție privind utilizarea internetului de către distribuitorii parte la acord este compatibilă cu exceptarea pe categorii în măsura în care promovarea pe internet sau utilizarea internetului ar conduce la efectuarea de vânzări active, de exemplu în teritoriile exclusive sau către grupurile exclusive de clienți ale altor distribuitori. Autoritatea AELS de Supraveghere consideră publicitatea online adresată în mod specific anumitor clienți o formă de vânzare activă către acești clienți. De exemplu, banierele care vizează un anumit teritoriu de pe site-urile internet ale unui terț sunt o formă de vânzare activă pe teritoriul pe care acestea sunt expuse. În general, eforturile de a fi găsit în mod specific într-un anumit teritoriu sau de către un anumit grup de clienți reprezintă vânzare activă în acel teritoriu sau către acel grup de clienți. De exemplu, faptul de a plăti un motor de căutare sau un furnizor de publicitate online pentru a afișa publicitate care vizează în mod special utilizatorii dintr-un anumit teritoriu, constituie o formă de vânzare activă pe acel teritoriu.

(54)

Cu toate acestea, în temeiul exceptării pe categorii, furnizorul poate impune respectarea anumitor standarde de calitate pentru utilizarea site-ului internet în vederea revânzării produselor sale, așa cum o poate face pentru un magazin sau pentru vânzarea prin catalog sau pentru anunțuri publicitare sau acțiuni de promovare în general. Acest lucru poate fi relevant în special pentru distribuția selectivă. În cadrul exceptării pe categorii furnizorul poate, de exemplu, solicita ca distribuitorii săi să aibă unul sau mai multe magazine tradiționale sau săli de expoziție ca o condiție pentru a deveni membri ai sistemului său de distribuție. Modificări ulterioare ale unei astfel de condiții sunt, de asemenea, posibile în temeiul exceptării pe categorii, cu excepția cazului în care acele modificări au ca obiect să limiteze direct sau indirect vânzările online ale distribuitorilor. În mod similar, un furnizor le poate cere distribuitorilor săi să utilizeze platforme ale unui terț pentru a distribui produsele contractuale, numai în conformitate cu standardele și condițiile convenite între furnizor și distribuitorii săi pentru utilizarea internetului de către distribuitori. De exemplu, în cazul în care site-ul internet al distribuitorului este găzduit de o platformă a unui terț, furnizorul ar putea cere clienților să nu intre pe site-ul internet al distribuitorului prin intermediul unui site care poartă numele sau logo-ul platformei terțului.

(55)

Există alte trei excepții la cea de-a doua restricție gravă prevăzută la articolul 4 litera (b) din exceptarea pe categorii. Toate cele trei excepții permit restricționarea atât a vânzărilor active, cât și a celor pasive. În cadrul primei excepții poate fi permisă restricționarea vânzărilor unui comerciant cu ridicata către utilizatorii finali, ceea ce permite unui furnizor separarea nivelului comerțului cu ridicata și cel al comerțului cu amănuntul. Cu toate acestea, excepția nu exclude posibilitatea de a autoriza comerciantul cu ridicata să vândă anumitor utilizatori finali, cum ar fi utilizatorii finali mai mari, dar, în același timp, să interzică vânzările către (toți) ceilalți utilizatori finali. Cea de-a doua excepție permite unui furnizor să restricționeze vânzările unui distribuitor desemnat într-un sistem de distribuție selectivă, la orice nivel de comercializare, către distribuitori neautorizați situați în orice alt teritoriu în care sistemul este aplicat sau în care furnizorul nu vinde încă produsele contractuale [denumit în continuare „teritoriul rezervat de furnizor pentru aplicarea sistemului” la articolul 4 litera (b) punctul (iii)]. Cea de-a treia excepție permite unui furnizor să restricționeze dreptul unui cumpărător de componente destinate asamblării într-un produs de a revinde aceste componente unor concurenți ai furnizorului. Termenul „componentă” se referă la orice bun intermediar, iar termenul „asamblare” se referă la utilizarea oricărui bun intermediar în vederea producerii de bunuri.

(56)

Restricția gravă prevăzută la articolul 4 litera (c) din exceptarea pe categorii exclude restricționarea vânzărilor active sau pasive către utilizatorii finali, indiferent dacă aceștia sunt utilizatori finali profesionali sau consumatori finali, de către membrii unui sistem de distribuție selectivă, fără a aduce atingere posibilității de a interzice unui membru al rețelei să își desfășoare activitățile dintr-un sediu secundar neautorizat. Prin urmare, distribuitorilor care sunt membri ai unui sistem de distribuție selectivă, astfel cum au fost definiți la articolul 1 alineatul (1) litera (e) din exceptarea pe categorii, nu li se poate impune nicio restricție în ceea ce privește alegerea utilizatorilor cărora le pot vinde sau agenților de cumpărare care acționează în numele utilizatorilor respectivi, cu excepția cazului în care protejează un sistem de distribuție exclusivă aplicat în altă parte (a se vedea punctul 51). Într-un sistem de distribuție selectivă, distribuitorii ar trebui să fie liberi să vândă, atât activ cât și pasiv, către toți utilizatorii finali, inclusiv cu ajutorul internetului. În consecință, Autoritatea AELS de Supraveghere consideră restricție gravă orice obligații care descurajează distribuitorii desemnați să utilizeze internetul pentru a ajunge la clienți mai numeroși și mai diferiți, prin impunerea de criterii vânzărilor online care nu sunt echivalente, în general, cu criteriile impuse vânzărilor prin intermediul magazinelor tradiționale. Aceasta nu înseamnă că criteriile impuse vânzărilor online trebuie să fie identice cu cele impuse vânzărilor prin intermediul magazinelor tradiționale, ci că ar trebui să urmărească aceleași obiective și să obțină rezultate comparabile, iar diferența dintre criterii trebuie să fie justificată prin natura diferită a acestor două moduri de distribuție. De exemplu, pentru a împiedica vânzările către distribuitori neautorizați, un furnizor poate impune distribuitorilor săi selectați să nu vândă unui utilizator final individual decât o anumită cantitate de produse contractuale. Este posibil să fie necesar ca o astfel de cerință să fie mai strictă în cazul vânzărilor online dacă este mai ușor pentru un distribuitor neautorizat să obțină acele produse prin intermediul internetului. În mod similar, poate fi necesar ca această obligație să fie mai strictă pentru vânzările offline dacă este mai ușor să se obțină acele produse dintr-un magazin tradițional. Pentru a asigura livrarea la timp a produselor contractuale, un furnizor poate impune livrarea imediată a acestora în cazul vânzărilor offline. Întrucât nu poate fi impusă o cerință identică în cazul vânzărilor online, furnizorul poate impune anumite termene de livrare realiste pentru astfel de vânzări. Poate fi necesar să se formuleze cerințe specifice privind un serviciu online de asistență ulterioară vânzării, cu scopul de a acoperi costurile aferente returnării produselor de către clienți și de a utiliza sisteme securizate de plată.

(57)

Pe teritoriul pe care furnizorul practică distribuția selectivă, acest sistem nu poate fi combinat cu distribuția exclusivă în cazul în care aceasta ar conduce la restricționarea gravă a vânzărilor active sau pasive de către distribuitori, în temeiul articolului 4 litera (c) din exceptarea pe categorii, cu excepția cazului în care restricțiile pot limita capacitatea distribuitorului de a stabili locația propriilor spații comerciale. Distribuitorilor selecționați li se poate interzice desfășurarea activității în spații diferite sau deschiderea unui nou punct de vânzare într-o locație diferită. În acest context, utilizarea propriei pagini web de către un distribuitor nu poate fi considerată ca fiind același lucru cu deschiderea unui nou punct de vânzare într-o locație diferită. În cazul în care punctul de vânzare al distribuitorului este mobil, poate fi desemnată o zonă în afara căreia punctul de vânzare mobil nu poate funcționa. În plus, furnizorul se poate angaja să aprovizioneze doar un singur distribuitor sau un număr limitat de distribuitori într-o anumită parte a teritoriului în care se aplică sistemul de distribuție selectivă.

(58)

Restricția gravă prevăzută la articolul 4 litera (d) din exceptarea pe categorii se referă la restricționarea livrărilor încrucișate între distribuitori desemnați din interiorul unui sistem de distribuție selectivă. Prin urmare, un acord sau o practică concertată nu poate să aibă ca obiect direct sau indirect împiedicarea sau restricționarea vânzărilor active sau pasive de produse contractuale între distribuitorii selecționați. Distribuitorii selecționați trebuie să rămână liberi să achiziționeze produsele contractuale de la alți distribuitori desemnați din cadrul rețelei, care funcționează la același nivel sau la un nivel diferit de comercializare. În consecință, distribuția selectivă nu poate fi combinată cu restricții verticale menite să oblige distribuitorii să achiziționeze produsele contractuale exclusiv de la o sursă dată. De asemenea, aceasta înseamnă că, în interiorul unei rețele de distribuție selectivă, nu pot fi impuse restricții comercianților cu ridicata desemnați în ceea ce privește vânzarea produsului către comercianți cu amănuntul desemnați.

(59)

Restricția gravă prevăzută la articolul 4 litera (e) din exceptarea pe categorii se referă la acordurile care împiedică sau restricționează utilizatorii finali, reparatorii sau furnizorii de servicii independenți în ceea ce privește obținerea pieselor de schimb direct de la producătorul acestor piese de schimb. Un acord încheiat între un producător de piese de schimb și un cumpărător care încorporează aceste piese în propriile sale produse (producător de echipamente inițiale) nu poate împiedica sau restricționa, direct sau indirect, vânzarea de către producător a acestor piese de schimb către utilizatorii finali, reparatorii sau furnizorii de servicii independenți. Pot apărea restricții indirecte, în special atunci când furnizorul pieselor de schimb este restricționat în ceea ce privește furnizarea de informații tehnice și de echipamente speciale care sunt necesare în vederea utilizării pieselor de schimb de către utilizatori, reparatori sau furnizori de servicii independenți. Cu toate acestea, acordul poate să prevadă restricții cu privire la furnizarea de piese de schimb către reparatorii sau furnizorii de servicii cărora producătorul de echipamente inițiale le-a încredințat reparația sau întreținerea propriilor sale bunuri. Cu alte cuvinte, producătorul de echipamente inițiale poate să impună propriei sale rețele de reparații și întreținere să cumpere piesele de schimb de la el.

4.   Cazuri individuale de restricții grave ale vânzărilor care pot să nu intre sub incidența articolului 53 alineatul (1) sau care pot îndeplini condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3)

(60)

Restricțiile grave pot fi în mod obiectiv necesare în cazuri excepționale în ceea ce privește un acord de un anumit tip sau de o anumită natură (31) și, prin urmare, pot să nu intre sub incidența articolului 53 alineatul (1). De exemplu, o restricție gravă poate fi în mod obiectiv necesară pentru a se asigura respectarea unei interdicții publice privind vânzarea de substanțe periculoase către anumiți clienți din motive de siguranță sau de sănătate. În plus, întreprinderile pot să invoce, într-un caz individual, o apărare bazată pe argumente de eficiență în temeiul articolului 53 alineatul (3). Prezenta secțiune oferă câteva exemple de restricții de (re)vânzare, în timp ce pentru impunerea prețurilor de revânzare acest aspect este abordat în secțiunea VI.2.10.

(61)

Un distribuitor care va fi primul vânzător al unei mărci noi sau al unei mărci existente pe o piață nouă, asigurând astfel o intrare reală pe piața relevantă, poate fi obligat să realizeze investiții substanțiale în cazul în care nu exista o cerere prealabilă pentru acest tip de produs în general sau pentru acest tip de produs provenit de la producătorul în cauză. În astfel de circumstanțe, se întâmplă destul de frecvent ca asemenea cheltuieli să fie irecuperabile și este posibil ca distribuitorul să nu încheie un acord de distribuție fără a i se garanta, pentru o anumită perioadă, o protecție împotriva vânzărilor (active și) pasive efectuate de alți distribuitori pe teritoriul său sau către grupul său de clienți. De exemplu, se poate întâlni o astfel de situație în cazul în care un producător stabilit pe o anumită piață națională intră pe o altă piață națională și își introduce produsele cu ajutorul unui distribuitor exclusiv și în cazul în care acest distribuitor trebuie să investească în lansarea și stabilirea mărcii pe această piață nouă. Atunci când sunt necesare investiții substanțiale din partea unui distribuitor pentru a crea și/sau a dezvolta o piață nouă, restricționările vânzărilor pasive de către alți distribuitori pe teritoriul în cauză sau către grupul de clienți în cauză, care sunt necesare pentru recuperarea de către distribuitor a investițiilor respective, nu intră, în general, sub incidența articolului 53 alineatul (1) în primii doi ani în care distribuitorul vinde bunurile sau serviciile contractuale pe teritoriul în cauză sau către grupul de clienți în cauză, deși asemenea restricții grave sunt considerate, în general, ca intrând sub incidența articolului 53 alineatul (1).

(62)

În cazul testării reale a unui produs nou într-un teritoriu limitat sau cu un grup limitat de clienți și în cazul unei introduceri eșalonate a unui produs nou, distribuitorii desemnați să vândă produsul nou pe piața de testare sau să participe la prima (primele) etapă (e) a (le) introducerii eșalonate pot fi restricționați în ceea ce privește vânzările lor active în afara pieței de testare sau a pieței (piețelor) pe care produsul este introdus pentru prima oară, fără a intra sub incidența articolului 53 alineatul (1) pentru perioada necesară testării sau introducerii produsului.

(63)

În cazul unui sistem de distribuție selectivă, aprovizionările încrucișate între distribuitorii desemnați trebuie să rămână în mod normal gratuite (a se vedea punctul 58). Cu toate acestea, în cazul în care comercianții cu ridicata desemnați, situați în teritorii diferite, trebuie să investească în activități de promovare pe teritoriile „lor”, pentru a susține vânzările comercianților cu amănuntul desemnați și în care nu este practic să se specifice în contract activitățile de promovare necesare, restricțiile privind vânzările active impuse comercianților cu ridicata cu privire la desemnarea, în teritoriile altor comercianți cu ridicata, a comercianților cu amănuntul, pentru a depăși problema parazitismului potențial, pot, într-un caz individual, îndeplini condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3).

(64)

În general, un acord ca distribuitorul să plătească un preț mai mare pentru produsele destinate revânzării online de către distribuitor, decât pentru produsele destinate revânzării offline („preț dublu”) reprezintă o restricție gravă (a se vedea punctul 52). Cu toate acestea, în cazuri specifice, un astfel de acord poate îndeplini condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3). Astfel de cazuri pot fi acelea în care un producător convine cu distribuitorii săi o astfel de politică de preț dublu, deoarece vânzările online duc la costuri considerabil mai mari pentru producător decât vânzările realizate offline. De exemplu, atunci când vânzările offline includ instalarea la domiciliu de către distribuitor, dar vânzările online nu includ o astfel de instalare, acestea din urmă pot genera mai multe plângeri din partea clienților și mai multe cereri de garanție pentru producător. În acest context, Autoritatea AELS de Supraveghere va analiza, de asemenea, în ce măsură restricția poate conduce la limitarea vânzărilor pe internet și la împiedicarea distribuitorului să ajungă la clienți mai numeroși și mai diferiți.

5.   Restricțiile excluse în temeiul exceptării pe categorii

(65)

Articolul 5 din exceptarea pe categorii exclude anumite obligații din sfera de aplicare a exceptării pe categorii, chiar dacă nu se depășește pragul cotei de piață. Cu toate acestea, exceptarea pe categorii continuă să se aplice în cazul celorlalte dispoziții ale acordului vertical dacă acestea sunt separabile de obligațiile care nu sunt exceptate.

(66)

Prima excludere este prevăzută la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din exceptarea pe categorii și se referă la obligațiile de neconcurență. Obligațiile de neconcurență sunt acorduri în urma cărora există obligații impuse cumpărătorului de a achiziționa de la furnizor sau de la o altă întreprindere desemnată de furnizor peste 80 % din totalul achizițiilor sale de bunuri sau servicii contractuale și de bunuri și servicii substituibile acestora efectuate în anul calendaristic precedent [astfel cum este definit la articolul 1 alineatul (1) litera (d) din exceptarea pe categorii], împiedicând astfel cumpărătorul să achiziționeze bunuri sau servicii concurente sau limitând aceste achiziții la mai puțin de 20 % din totalul achizițiilor. În cazul în care, în primul an al acordului, nu există date relevante cu privire la achizițiile realizate de cumpărător în anul precedent încheierii contractului, se poate utiliza cea mai precisă estimare realizată de cumpărător cu privire la necesarul său anual total. Astfel de obligații de neconcurență nu sunt reglementate de exceptarea pe categorii atunci când durata lor este nedeterminată sau depășește cinci ani. De asemenea, nici obligațiile de neconcurență care pot fi reînnoite tacit după expirarea unei perioade de cinci ani nu sunt reglementate de exceptarea pe categorii [a se vedea articolul 5 alineatul (1) al doilea paragraf]. În general, obligațiile de neconcurență beneficiază de exceptare în temeiul actului respectiv atunci când durata lor nu depășește cinci ani și când nu există niciun obstacol care să împiedice cumpărătorul să pună capăt efectiv obligațiilor de neconcurență la sfârșitul perioadei de cinci ani. În cazul în care, de exemplu, un acord prevede o obligație de neconcurență cu durata de cinci ani și furnizorul acordă un împrumut cumpărătorului, rambursarea împrumutului respectiv nu trebuie să împiedice cumpărătorul să pună capăt efectiv obligației de neconcurență la sfârșitul perioadei de cinci ani. În mod similar, atunci când furnizorul furnizează cumpărătorului echipamente care nu sunt specifice relației contractuale dintre ei, cumpărătorul trebuie să aibă posibilitatea de a prelua echipamentele, la valoarea lor de piață, odată cu expirarea obligației de neconcurență.

(67)

Limitarea duratei la cinci ani nu se aplică atunci când bunurile sau serviciile sunt revândute de către cumpărător „din spații și terenuri aflate în proprietatea furnizorului sau închiriate de furnizor de la terți care nu au legătură cu cumpărătorul”. În astfel de cazuri, obligația de neconcurență poate să aibă aceeași durată cu perioada de ocupare a punctului de vânzare de către cumpărător [articolul 5 alineatul (2) din exceptarea pe categorii]. Motivul acestei excepții îl reprezintă faptul că, în mod normal, nu este rezonabil să se aștepte din partea furnizorului să permită vânzarea, fără consimțământul său, de produse concurente din spații și terenuri aflate în proprietatea sa. Prin analogie, aceleași principii se aplică în cazul în care cumpărătorul își defășoară activitatea într-un punct de vânzare mobil, aflat în proprietatea furnizorului sau închiriat de furnizor de la terți care nu au legătură cu cumpărătorul. Artificiile în materie de proprietate, cum ar fi un transfer din partea distribuitorului, a drepturilor sale de proprietate asupra terenului și a spațiilor către furnizor, doar pentru o perioadă limitată, destinate evitării limitei de cinci ani, nu pot beneficia de această excepție.

(68)

Cea de-a doua excludere de la aplicarea exceptării pe categorii este prevăzută la articolul 5 alineatul (1) litera (b) din exceptarea pe categorii și se referă la obligațiile de neconcurență ale cumpărătorului care subzistă după expirarea acordului. În mod normal, astfel de obligații nu sunt reglementate de exceptarea pe categorii, cu excepția cazului în care obligația este indispensabilă în vederea protejării know-how-ului transferat cumpărătorului de către furnizor, este limitată la punctul de vânzare în care cumpărătorul și-a desfășurat activitatea pe durata contractului și este limitată la o perioadă maximă de un an [a se vedea articolul 5 alineatul (3) din exceptarea pe categorii]. Potrivit definiției de la articolul 1 alineatul (1) litera (g) din exceptarea pe categorii, know-how-ul trebuie să fie „substanțial”, ceea ce înseamnă că know-how-ul include informații care sunt semnificative și utile cumpărătorului pentru utilizarea, vânzarea sau revânzarea bunurilor sau serviciilor contractuale.

(69)

Cea de-a treia excludere de la aplicarea exceptării pe categorii este prevăzută la articolul 5 alineatul (1) litera (c) din exceptarea pe categorii și se referă la vânzarea de bunuri concurente în cadrul unui sistem de distribuție selectivă. Exceptarea pe categorii reglementează combinarea distribuției selective cu o obligație de neconcurență, care interzice distribuitorilor să revândă mărci concurente în general. Cu toate acestea, în cazul în care furnizorul își împiedică distribuitorii desemnați, direct sau indirect, să cumpere produse în vederea revânzării de la anumiți furnizori concurenți, o astfel de obligație nu poate beneficia de exceptarea pe categorii. Obiectivul excluderii unei astfel de obligații îl reprezintă evitarea situației în care un număr de furnizori care utilizează aceleași puncte de distribuție selectivă împiedică un anumit concurent sau anumiți concurenți să utilizeze aceste puncte de vânzare pentru distribuția produselor lor (blocarea pieței pentru un furnizor concurent, care ar constitui o formă de boicot colectiv) (32).

6.   Separabilitatea

(70)

Exceptarea pe categorii exceptează acordurile verticale cu condiția ca acestea să nu conțină nicio restricție gravă prevăzută la articolul 4 din actul respectiv și ca nicio astfel de restricție să nu fie exercitată prin aceste acorduri. În cazul în care există una sau mai multe restricții grave, beneficiul exceptării pe categorii se pierde pentru întregul acord vertical. Nu este posibilă nicio separabilitate pentru restricțiile grave.

(71)	Cu toate acestea, regula de separabilitate se aplică restricțiilor excluse prevăzute la articolul 5 din exceptarea pe categorii. Astfel, beneficiul exceptării pe categorii se pierde numai în ceea ce privește dispozițiile acordului vertical care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 5.

7.   Gama de produse distribuite prin același sistem de distribuție

(72)

În cazul în care un furnizor utilizează același acord de distribuție pentru distribuirea mai multor bunuri/servicii, unele dintre acestea pot fi reglementate de exceptarea pe categorii, în timp ce altele nu, în funcție de criteriul cotei de piață. În acest caz, exceptarea pe categorii se aplică bunurilor și serviciilor în cazul cărora sunt îndeplinite condițiile de aplicare.

(73)

În ceea ce privește bunurile sau serviciile care nu sunt reglementate de exceptarea pe categorii, se aplică normele de concurență obișnuite, și anume: (a) nu există exceptare pe categorii, însă nu există nici prezumție de ilegalitate; (b) în cazul în care există o încălcare a articolului 53 alineatul (1) și exceptarea nu poate fi acordată, se poate analiza dacă există măsuri corective adecvate care pot fi luate pentru rezolvarea problemei de concurență în cadrul sistemului de distribuție existent; (c) în cazul în care nu există asemenea măsuri corective adecvate, furnizorul în cauză va trebui să adopte alte modalități de distribuție. O astfel de situație poate apărea, de asemenea, atunci când articolul 54 se aplică în cazul unor produse, dar nu se aplică în cazul altora.

IV.   RETRAGEREA BENEFICIULUI EXCEPTĂRII PE CATEGORII ȘI EXCLUDEREA DIN SFERA DE APLICARE A EXCEPTĂRII PE CATEGORII

1.   Procedura de retragere a beneficiului exceptării pe categorii

(74)

Prezumția de legalitate conferită de exceptarea pe categorii nu este aplicabilă în cazul în care un acord vertical, luat separat sau în combinație cu acorduri similare puse în aplicare de furnizori sau cumpărători concurenți, intră sub incidența articolului 53 alineatul (1) și nu îndeplinește toate condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3).

(75)

Condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3) pot să nu fie îndeplinite în special atunci când accesul pe piața relevantă sau concurența de pe aceasta sunt restrânse semnificativ prin efectul cumulativ al unor rețele paralele de acorduri verticale similare practicate de furnizori sau cumpărători concurenți. Rețelele paralele de acorduri verticale sunt considerate similare în cazul în care acestea conțin restricții care produc efecte similare pe piață. O astfel de situație poate apărea în cazul în care, de exemplu, pe o anumită piață, unii furnizori practică o distribuție selectivă bazată pe criterii exclusiv calitative, în timp ce alți furnizori utilizează un sistem de distribuție selectivă bazată pe criterii cantitative. O astfel de situație poate apărea, de asemenea, atunci când pe o anumită piață, utilizarea cumulativă a criteriilor calitative blochează distribuitorii mai eficienți. În acest caz, evaluarea trebuie să țină seama de efectele anticoncurențiale care pot fi atribuite fiecărei rețele de acorduri luate separat. După caz, retragerea beneficiului exceptării poate să se refere numai la un anumit criteriu calitativ sau numai la restricțiile cantitative impuse distribuitorilor autorizați.

(76)

Răspunderea pentru efectul cumulativ anticoncurențial poate fi atribuită numai întreprinderilor care contribuie în mod semnificativ la acest efect. Acordurile încheiate de întreprinderi a căror contribuție la efectul cumulativ este nesemnificativă nu intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 53 alineatul (1) (33) și, prin urmare, nu sunt supuse mecanismului privind retragerea beneficiului exceptării pe categorii. Evaluarea unei astfel de contribuții se va realiza în conformitate cu criteriile stabilite la punctele 128-229.

(77)

În cazul inițierii procedurii de retragere a beneficiului exceptării, Autorității AELS de Supraveghere îi revine sarcina de a demonstra că acordul intră sub incidența articolului 53 alineatul (1) și că acordul nu îndeplinește una sau mai multe din condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3). O decizie de retragere a beneficiului exceptării poate să aibă numai un efect ex nunc, ceea ce înseamnă că statutul de acord exceptat nu va fi afectat decât de la data la care retragerea beneficiului exceptării pe categorii intră în vigoare.

(78)

Comisia Europeană și Autoritatea AELS de Supraveghere dețin în comun, în conformitate cu dispozițiile articolului 56 din Acordul privind SEE referitoare la atribuirea cazurilor între aceste două autorități, competența exclusivă pentru retragerea beneficiului exceptării pe categorii în ceea ce privește acordurile verticale care restrâng concurența pe o piață geografică relevantă, mai extinsă decât teritoriul unui singur stat SEE. Atunci când teritoriul unui singur stat SEE, sau o parte din acest teritoriu, constituie piața geografică relevantă, autoritatea de supraveghere competentă și statul SEE în cauză au competențe concurente în materie de retragere a beneficiului exceptării pe categorii.

2.   Excluderea din sfera de aplicare a exceptării pe categorii

(79)

Articolul 6 din exceptarea pe categorii împuternicește Autoritatea AELS de Supraveghere să declare, prin intermediul unei recomandări, că exceptarea pe categorii nu se aplică în cazul în care rețele paralele de restricții verticale similare acoperă peste 50 % dintr-o piață relevantă. O astfel de recomandare este adresată statului AELS sau statelor AELS care alcătuiesc piața relevantă în cauză.

(80)

În timp ce retragerea beneficiului exceptării pe categorii implică adoptarea unei decizii de stabilire a existenței unei încălcări a articolului 53 de către o anumită întreprindere, efectul scontat al unei recomandări adoptate în temeiul articolului 6 se limitează la retragerea, în ceea ce privește restricțiile și piețele în cauză, beneficiului exceptării pe categorii și la restabilirea aplicării integrale a articolului 53 alineatele (1) și (3). În urma acceptării de către un stat AELS sau de către statele AELS a unei recomandări a Autorității AELS de Supraveghere de a exclude din sfera de aplicare a exceptării pe categorii anumite restricții verticale de pe o anumită piață, criteriile dezvoltate de jurisprudența relevantă a Curții AELS și a Curții de Justiție și a Tribunalului și de comunicările și deciziile anterioare adoptate de Autoritatea AELS de Supraveghere vor ghida aplicarea articolului 53 în cazul acordurilor individuale. Dacă este necesar, Autoritatea AELS de Supraveghere va lua o decizie într-un caz individual, care poate să ofere orientări pentru toate întreprinderile care funcționează pe piața în cauză.

(81)

Pentru a calcula pragul de acoperire a pieței de 50 %, trebuie să se ia în considerare fiecare rețea individuală de acorduri verticale care conține restricții, sau combinații de restricții, producând efecte similare pe piață. Articolul 6 din exceptarea pe categorii nu implică pentru Autoritatea AELS de Supraveghere o obligație de a acționa în cazul în care pragul de acoperire a pieței de 50 % este depășit. În general, excluderea din sfera de aplicare a exceptării pe categorii se justifică atunci când se restricționează semnificativ accesul pe piața relevantă sau concurența pe această piață. Această situație poate apărea în special atunci când rețelele paralele de distribuție selectivă care acoperă peste 50 % dintr-o piață sunt susceptibile să împiedice accesul pe piață prin utilizarea unor criterii de selecție care nu sunt necesare prin natura bunurilor relevante sau care generează o discriminare față de anumite forme de distribuție prin care se pot vinde astfel de bunuri.

(82)

Atunci când va trebui să evalueze necesitatea aplicării articolului 6 din exceptarea pe categorii, Autoritatea AELS de Supraveghere va examina dacă o retragere individuală a beneficiului nu ar constitui o soluție mai potrivită. Răspunsul la această întrebare poate depinde, în special, de numărul de întreprinderi concurente care contribuie la un efect cumulativ pe o piață sau de numărul de piețe geografice afectate din interiorul SEE.

(83)

Sfera de aplicare a oricărei recomandări menționate la articolul 6 din exceptarea pe categorii trebuie să fie clar definită. Prin urmare, Autoritatea AELS de Supraveghere trebuie mai întâi să definească piața (piețele) relevantă (relevante) a (ale) produsului și piața (piețele) geografică (geografice) relevantă (relevante) și, în al doilea rând, trebuie să identifice tipul de restricție verticală în cazul căreia nu se va mai aplica exceptarea pe categorii. În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, Autoritatea AELS de Supraveghere poate adapta sfera de aplicare a recomandării sale în funcție de problema de concurență pe care intenționează să o abordeze. De exemplu, cu toate că trebuie luate în considerare toate rețelele paralele de acorduri de tipul impunerii unei mărci unice pentru a stabili dacă pragul de acoperire a pieței de 50 % este atins, Autoritatea AELS de Supraveghere va putea, totuși, să limiteze sfera de aplicare a recomandării de excludere numai la obligațiile de neconcurență care depășesc o anumită durată. Astfel, acordurile cu o durată mai scurtă sau cu un caracter mai puțin restrictiv ar putea să nu fie afectate, datorită efectului redus de împiedicare a accesului pe piață care poate fi atribuit unor astfel de restricții. În mod similar, atunci când, pe o anumită piață, distribuția selectivă este practicată în combinație cu unele restricții suplimentare, cum ar fi obligația de neconcurență sau impunerea unor cote de achiziție cumpărătorului, recomandarea de excludere poate să se refere numai la astfel de restricții suplimentare. După caz, Autoritatea AELS de Supraveghere poate, de asemenea, să furnizeze orientări, specificând nivelul cotei de piață sub care estimează că, în contextul specific pieței, o întreprindere individuală nu poate contribui într-o manieră semnificativă la efectul cumulativ.

(84)

În temeiul articolului 6 din exceptarea pe categorii, astfel cum a fost încorporat în Acordul privind SEE (a se vedea adaptarea prevăzută la punctul 2 din anexa XIV la Acordul privind SEE), Autoritatea AELS de Supraveghere va trebui să stabilească o perioadă de tranziție de trei luni înainte ca o recomandare de excludere din sfera de aplicare a exceptării pe categorii să fie considerată ca fiind acceptată în mod automat de statul AELS căruia i se adresează recomandarea sau de statele AELS cărora li se adresează recomandarea. În cazul în care un stat AELS destinatar al recomandării sau statele AELS destinatare ale recomandării fie acceptă recomandarea, fie nu răspunde (răspund) la timp, acestuia (acestora) îi (le) revine obligația juridică, în temeiul acordului, de a pune în aplicare recomandarea în termen de trei luni de la emiterea acesteia. Acest lucru ar trebui să permită întreprinderilor implicate să își adapteze acordurile pentru a ține seama de recomandarea de excludere din sfera de aplicare a exceptării pe categorii.

(85)	O recomandare de excludere din sfera de aplicare a exceptării pe categorii nu va afecta statutul de acord exceptat al acordurilor în cauză din perioada anterioară punerii sale în aplicare.

V.   DEFINIREA PIEȚEI ȘI CALCULAREA COTEI DE PIAȚĂ

1.   Comunicarea Autorității AELS de Supraveghere privind definirea pieței relevante

(86)

Comunicarea Autorității AELS de Supraveghere privind definirea pieței relevante în sensul dreptului concurenței aplicat în Spațiul Economic European (34) oferă orientări privind normele, criteriile și elementele de probă pe care le utilizează Autoritatea AELS de Supraveghere atunci când analizează aspecte referitoare la definirea piețelor. Comunicarea respectivă, care nu va fi explicată detaliat în cadrul prezentelor orientări, ar trebui să reprezinte baza examinării aspectelor legate de această definiție. Prezentele orientări se vor referi numai la aspectele specifice care apar în contextul restricțiilor verticale și care nu sunt abordate în comunicarea respectivă.

2.   Definirea pieței relevante în vederea calculării pragului cotei de piață de 30 % în temeiul exceptării pe categorii

(87)

În temeiul articolului 3 din exceptarea pe categorii, cota de piață atât a furnizorului, cât și a cumpărătorului este esențială pentru a determina dacă se aplică exceptarea pe categorii. În scopul aplicării exceptării pe categorii, cota de piață a furnizorului pe piața pe care acesta vinde produsele contractuale către cumpărător și cota de piață a cumpărătorului pe piața pe care cumpără produsele contractuale trebuie să fie, pentru fiecare în parte, mai mică sau egală cu 30 %. În general, pentru acordurile între întreprinderile mici și mijlocii nu este necesară calcularea cotelor de piață (a se vedea punctul 11).

(88)

În vederea calculării cotei de piață a unei întreprinderi, trebuie să se determine piața relevantă în care întreprinderea respectivă vinde și, respectiv, achiziționează produsele contractuale. Prin urmare, ar trebui definite piața relevantă de produse și piața geografică relevantă. Piața relevantă de produse cuprinde toate bunurile sau serviciile pe care cumpărătorul le consideră substituibile, în virtutea caracteristicilor, a prețurilor și a utilizării preconizate a acestora. Piața geografică relevantă cuprinde teritoriul pe care întreprinderile implicate sunt angajate în oferta și cererea de bunuri și servicii relevante, pe care condițiile de concurență sunt suficient de omogene și care se poate distinge de zonele geografice învecinate datorită, în principal, condițiilor de concurență care sunt în mod semnificativ diferite în aceste zone.

(89)

Definirea pieței de produse depinde, în primul rând, de caracterul substituibil al acestuia, din perspectiva cumpărătorilor. Atunci când produsul furnizat este utilizat ca bun intermediar în vederea fabricării altor produse și, în general, nu poate fi identificat în produsul final, piața de produse se definește, în mod normal, prin preferințele cumpărătorilor direcți. Clienții cumpărătorilor nu vor avea, în mod normal, preferințe clare în ceea ce privește bunurile intermediare pe care le folosesc cumpărătorii. De obicei, restricțiile verticale convenite între furnizorul și cumpărătorul bunului intermediar se referă numai la vânzarea și cumpărarea produsului intermediar, nu și la vânzarea produsului rezultat. În cazul distribuției bunurilor finale, produsele substituibile pentru cumpărătorii direcți nu vor fi, în mod normal, influențate sau determinate de preferințele consumatorilor finali. Un distribuitor, în calitate de revânzător, nu poate ignora preferințele consumatorilor finali atunci când achiziționează bunuri finale. În plus, la nivelul distribuției, restricțiile verticale se referă, în mod obișnuit, nu numai la vânzarea produselor între furnizor și cumpărător, ci și la revânzarea acestora. Întrucât diferitele moduri de distribuție sunt, de obicei, concurente, piețele nu se definesc, în general, prin forma de distribuție utilizată. În cazul în care furnizorii vând, în general, o gamă de produse, întreaga gamă poate să determine piața de produse atunci când această gamă, și nu fiecare produs în parte, este considerată substituibilă de către cumpărători. Întrucât distribuitorii sunt cumpărători profesionali, piața geografică a comerțului cu ridicata este, în general, mai largă decât piața comerțului cu amănuntul, pe care produsul este revândut consumatorilor finali. Adesea, acest lucru va conduce la definirea piețelor cu ridicata naționale sau a piețelor cu ridicata mai extinse. Dar și piețele cu amănuntul pot depăși zona de căutare a consumatorilor finali în cazul în care condițiile de piață sunt omogene și zonele de atragere locale sau regionale se suprapun.

(90)

În cazul în care un acord vertical implică trei părți, fiecare funcționând la un nivel diferit de comercializare, cota de piață a fiecărei părți nu trebuie să depășească pragul de 30 % pentru a putea beneficia de aplicarea exceptării pe categorii. După cum se specifică la articolul 3 alineatul (2) din exceptarea pe categorii, în cazul unui acord între mai multe părți, conform căruia o întreprindere cumpără bunurile sau serviciile contractuale de la o întreprindere parte la acord și vinde bunurile sau serviciile contractuale unei alte întreprinderi parte la acord, exceptarea pe categorii se aplică numai în cazul în care cota sa de piață nu depășește pragul de 30 %, atât în calitate de cumpărător, cât și de furnizor. În cazul în care, de exemplu, un acord încheiat între un producător, un comerciant cu ridicata (sau o asociație de comercianți cu amănuntul) și un comerciant cu amănuntul prevede o obligație de neconcurență, atunci cota de piață a producătorului și a comerciantului cu ridicata (sau a asociației de comercianți cu amănuntul) pe piețele lor respective din aval nu trebuie să depășească 30 %, iar cota de piață a comerciantului cu ridicata (sau a asociației de comercianți cu amănuntul) și a comerciantului cu amănuntul nu trebuie să depășească 30 % pe piețelor lor respective de achiziționare pentru ca acest acord să poată beneficia de exceptarea pe categorii.

(91)

În cazul în care un furnizor produce atât echipamente inițiale, cât și piese de schimb sau de reparație pentru echipamentele respective, acest furnizor va fi adesea singurul sau principalul furnizor de pe piața ulterioară vânzării a acestor piese de reparație sau de schimb. Această situație poate să apară și atunci când furnizorul (producătorul de echipamente inițiale) subcontractează fabricarea pieselor de reparație sau de schimb. Piața relevantă în sensul aplicării exceptării pe categorii poate să fie piața echipamentului inițial, inclusiv piesele de schimb, sau o piață separată a echipamentului inițial și o piață a pieselor de schimb, în funcție de circumstanțele cazului, cum ar fi efectele restricțiilor în cauză, durata de viață a echipamentului și nivelul costurilor de reparație sau înlocuire (35). În practică, problema care trebuie clarificată este dacă o proporție semnificativă de cumpărători optează luând în considerare costurile aferente duratei de viață a produsului. Într-un astfel de caz, aceasta indică faptul că există o singură piață care combină echipamentul original și piesele de schimb.

(92)

Atunci când acordul vertical, pe lângă dispozițiile privind furnizarea bunurilor contractuale, conține și dispoziții referitoare la drepturile de proprietate intelectuală — cum ar fi dispozițiile cu privire la utilizarea mărcii furnizorului —, care îl ajută pe cumpărător să comercializeze bunurile contractuale, cota de piață a furnizorului de pe piața pe care acesta vinde bunurile contractuale este relevantă pentru aplicarea exceptării pe categorii. În cazul în care un francizor nu furnizează bunuri în vederea revânzării, ci furnizează o serie de servicii și bunuri, însoțite de dispoziții referitoare la drepturile de proprietate intelectuală, care formează împreună metoda comercială sub franciză, acesta trebuie să ia în considerare cota sa de piață în calitate de furnizor al unei metode comerciale. În acest sens, francizorul trebuie să își calculeze cota de piață de pe piața pe care este exploatată metoda comercială, și anume piața pe care francizații exploatează metoda comercială în vederea furnizării de bunuri sau de servicii utilizatorilor finali. Francizorul trebuie să își calculeze cota de piață pe baza valorii bunurilor sau serviciilor furnizate pe această piață de către francizații săi. Pe o astfel de piață, concurenții pot fi furnizori ai altor metode comerciale sub franciză, dar și furnizori de bunuri sau servicii substituibile care nu utilizează franciza. De exemplu, fără a aduce atingere definiției unei astfel de piețe, în cazul în care ar exista o piață a serviciilor fast-food, un francizor care își desfășoară activitatea pe o astfel de piață ar trebui să își calculeze cota de piață pe baza cifrelor relevante de vânzări realizate de către francizații săi pe această piață.

3.   Calcularea cotei de piață în temeiul exceptării pe categorii

(93)

Calcularea cotei de piață trebuie să se bazeze, în principiu, pe date valorice. În cazul în care aceste date nu sunt disponibile, se pot utiliza estimări motivate corespunzător. Astfel de estimări se pot efectua pe baza altor informații fiabile cu privire la piață, cum ar fi datele exprimate în volum [a se vedea articolul 7 litera (a) din exceptarea pe categorii].

(94)

Producția internă, și anume producția de bunuri intermediare destinate uzului propriu, poate fi foarte importantă într-o analiză a concurenței, ca restrângere concurențială sau ca factor de consolidare a poziției unei întreprinderi pe piață. Cu toate acestea, în vederea definirii pieței și calculării cotei de piață pentru bunurile și serviciile intermediare, producția internă nu va fi luată în considerare.

(95)

Cu toate acestea, în cazul distribuției duale de bunuri finale, și anume atunci când producătorul bunurilor finale joacă și rolul de distribuitor pe piață, definirea pieței și calcularea cotei de piață trebuie să ia în considerare bunurile vândute de producător și de producătorii concurenți prin intermediul distribuitorilor și agenților acestora integrați la nivel vertical [a se vedea articolul 7 litera (c) din exceptarea pe categorii]. „Distribuitorii integrați” sunt întreprinderi legate în sensul articolului 1 alineatul (2) din exceptarea pe categorii (36).

VI.   POLITICA DE APLICARE A NORMELOR DE CONCURENȚĂ ÎN CAZURI INDIVIDUALE

1.   Cadrul analizei

(96)

În afara sferei de aplicare a exceptării pe categorii, este relevant să se analizeze dacă în anumite cazuri acordul intră sub incidența articolului 53 alineatul (1) și, în această situație, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3). Cu condiția de a nu conține restrângeri ale concurenței prin natura lor și, în special, restrângeri grave ale concurenței, nu există nicio prezumție că acordurile verticale care nu beneficiază de exceptarea pe categorii din cauza depășirii pragului cotei de piață intră sub incidența articolului 53 alineatul (1) sau că nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3). Este necesară o evaluare individuală a efectelor posibile ale acordului. Întreprinderile sunt încurajate să efectueze propria lor evaluare. Acordurile care fie nu restrâng concurența în sensul articolului 53 alineatul (1), fie îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3) sunt valabile și aplicabile. În temeiul articolului 1 alineatul (2) din actul menționat la articolului 3 alineatul (1) punctul 3 din Protocolul 21 la Acordul privind SEE [Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 (37)) referitor la punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 53 și 54 din Acordul privind SEE și al articolului 1 alineatul (2) din capitolul II al Protocolului 4 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea, nu este necesară nicio notificare pentru a putea beneficia de exceptarea individuală în temeiul articolului 53 alineatul (3). În cazul unei examinări individuale de către Autoritatea AELS de Supraveghere, acesteia din urmă îi va reveni sarcina de a demonstra că acordul în cauză încalcă articolul 53 alineatul (1). Întreprinderile care invocă beneficiul articolului 53 alineatul (3) au sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul respectiv. Atunci când se demonstrează că este probabil ca acordul să producă efecte anticoncurențiale, întreprinderile pot să demonstreze existența creșterii eficienței și să explice de ce un anumit sistem de distribuție este indispensabil pentru a genera avantaje potențiale pentru consumatori, fără eliminarea concurenței, înainte de decizia Autorității AELS de Supraveghere privind respectarea de către acord a condițiilor prevăzute la articolul 53 alineatul (3).

(97)

Evaluarea efectelor unui acord vertical privind restrângerea concurenței se va realiza prin efectuarea unei comparații între situația actuală sau cea probabilă în viitor pe piața relevantă în care sunt prezente restricțiile verticale și situația care ar exista în absența restricțiilor verticale din acord. În evaluarea cazurilor individuale, Autoritatea AELS de Supraveghere va lua în considerare, după caz, atât efectele reale, cât și cele probabile. Pentru ca acordurile verticale să restrângă concurența prin efectul lor, acestea trebuie să afecteze concurența reală sau potențială într-o măsură îndeajuns de mare, astfel încât să poată cauza, cu un grad rezonabil de probabilitate, efecte negative asupra prețurilor, producției, inovării sau varietății ori calității bunurilor și serviciilor pe piața relevantă. Efectele negative probabile asupra concurenței trebuie să fie semnificative (38). Un acord este susceptibil să aibă efecte anticoncurențiale semnificative atunci când cel puțin una dintre părți are sau obține un anumit grad de putere pe piață și acordul contribuie la crearea, menținerea sau consolidarea puterii de piață respective sau permite părților să exploateze o astfel de putere de piață. Puterea de piață este capacitatea de a menține prețurile la un nivel superior celui al prețurilor concurențiale sau de a menține producția la un nivel inferior celui al unei producții competitive din punct de vedere al cantității, calității și varietății produselor sau al inovării, pe o perioadă semnificativă. Gradul de putere de piață necesar, în mod normal, pentru a se putea constata o încălcare în temeiul articolului 53 alineatul (1) este mai mic decât gradul de putere de piață necesar pentru a se constata o poziție dominantă în temeiul articolului 54.

(98)

Restricțiile verticale sunt, în general, mai puțin dăunătoare decât restricțiile orizontale. Principalul considerent care justifică o atenție sporită în cazul restricțiilor orizontale este acela că astfel de restricții pot să se refere la un acord încheiat între concurenți care produc bunuri sau servicii identice sau substituibile. În astfel de relații orizontale, exercitarea unei puteri de piață de către o întreprindere (care și-ar vinde produsele la prețuri mai ridicate) ar putea să aducă beneficii concurenților săi. Acest lucru ar putea să stimuleze concurenții să se încurajeze reciproc pentru adoptarea unui comportament anticoncurențial. În relațiile verticale, produsul uneia dintre părți este bun intermediar pentru cealaltă parte, cu alte cuvinte, activitățile părților la acord sunt complementare. Prin urmare, exercitarea puterii de piață fie de către întreprinderea din amonte, fie de către cea din aval ar afecta, în mod normal, cererea pentru produsul celeilalte întreprinderi. În consecință, întreprinderile între care a fost încheiat acordul au, de obicei, un motiv întemeiat pentru a împiedica exercitarea puterii de piață de către cealaltă întreprindere.

(99)

Cu toate acestea, un astfel de caracter de autorestricționare nu trebuie supraestimat. Atunci când o întreprindere nu deține putere de piață, ea nu poate încerca să își mărească profiturile decât optimizându-și procesele de producție și de distribuție, cu sau fără ajutorul restricțiilor verticale. Mai general, datorită complementarității rolurilor părților la un acord vertical în introducerea unui produs pe piață, restricțiile verticale pot crea posibilități importante de creștere a eficienței. În schimb, atunci când o întreprindere deține putere de piață, aceasta poate încerca să își crească profiturile și pe seama concurenților săi direcți, mărind costurile acestora, și pe seama cumpărătorilor săi și, în ultimă instanță, a consumatorilor, încercând să își însușească o parte din surplusul acestora. Această situație poate să apară atunci când întreprinderea din amonte și cea din aval își împart profiturile suplimentare sau atunci când una dintre ele utilizează restricții verticale pentru a-și însuși toate profiturile suplimentare.

1.1    Efectele negative ale restricțiilor verticale

(100)

Efectele negative pe care le pot genera restricțiile verticale asupra pieței și pe care legislația SEE în domeniul concurenței își propune să le împiedice sunt următoarele: (a) împiedicarea anticoncurențială a accesului pe piață al altor furnizori sau cumpărători prin introducerea unor bariere la intrare sau în calea extinderii; (b) atenuarea concurenței dintre furnizor și concurenții săi și/sau facilitarea coluziunii între acești furnizori, considerată adesea ca reprezentând reducerea concurenței între mărci (39); (c) atenuarea concurenței dintre cumpărător și concurenții săi și/sau facilitarea coluziunii între acești concurenți, considerată adesea ca reprezentând o reducere a concurenței în cadrul mărcii, în cazul în care se referă la concurența distribuitorilor pe baza mărcii sau a produsului aceluiași furnizor; (d) crearea unor obstacole în calea integrării pieței, inclusiv, în primul rând, restrângerea posibilității consumatorilor de a achiziționa bunuri sau servicii în orice stat membru al UE sau stat AELS doresc.

(101)

Împiedicarea accesului pe piață, atenuarea concurenței și coluziunea la nivelul producătorilor pot dăuna consumatorilor în special prin creșterea prețurilor cu ridicata ale produselor, limitarea varietății produselor, reducerea calității produselor sau a gradului de inovare al acestora. Împiedicarea accesului pe piață, atenuarea concurenței și coluziunea la nivelul distribuitorilor pot dăuna consumatorilor în special din cauza creșterii prețurilor cu amănuntul ale produselor, limitării varietății combinațiilor preț-serviciu și a modurilor de distribuție, reducerii disponibilității și calității serviciilor cu amănuntul și reducerii gradului de inovare aferent distribuției.

(102)

Pe o piață în care distribuitorii individuali comercializează marca (mărcile) unui singur furnizor, restrângerea concurenței dintre distribuitorii aceleiași mărci va duce la reducerea concurenței în cadrul mărcii între acești distribuitori, dar este posibil să nu aibă efecte negative asupra concurenței între distribuitori în general. Într-un asemenea caz, dacă există o concurență acerbă între mărci, este puțin probabil ca reducerea concurenței în cadrul mărcii să aibă efecte negative asupra consumatorilor.

(103)

Acordurile exclusive sunt, în general, mai anticoncurențiale decât acordurile neexclusive. Acordurile exclusive, fie în temeiul unor dispoziții contractuale exprese, fie prin efectele lor practice, conduc la acoperirea integrală sau aproape integrală a necesarului de aprovizionare al unei părți de la cealaltă parte. De exemplu, în temeiul unei obligații de neconcurență, cumpărătorul nu poate să cumpere decât o singură marcă. Pe de altă parte, impunerea de cote lasă cumpărătorului libertatea de a achiziționa bunuri concurente. Prin urmare, gradul de împiedicare a accesului pe piață poate fi mai scăzut în cazul impunerii de cote.

(104)

Restricțiile verticale referitoare la bunurile și serviciile fără marcă sunt, în general, mai puțin dăunătoare decât restricțiile care afectează distribuția de bunuri și servicii de marcă. Marca are tendința de a intensifica diferențierea produselor și de a reduce posibilitățile de substituire a produsului, diminuând astfel elasticitatea cererii și facilitând creșterea prețurilor. Distincția dintre bunurile și serviciile de marcă și cele fără marcă va coincide adesea cu distincția dintre bunurile și serviciile intermediare și bunurile și serviciile finale.

(105)

În general, o combinație de restricții verticale agravează efectele negative individuale ale acestora. Cu toate acestea, anumite combinații de restricții verticale sunt mai puțin anticoncurențiale decât aceleași restricții utilizate separat. De exemplu, într-un sistem de distribuție exclusivă, distribuitorul poate fi tentat să crească prețul produselor ca urmare a reducerii concurenței în cadrul mărcii. Utilizarea impunerii de cote sau stabilirea unui preț maxim de revânzare poate să limiteze astfel de creșteri de prețuri. Eventualele efecte negative ale restricțiilor verticale sunt amplificate atunci când mai mulți furnizori și cumpărătorii acestora își organizează rețelele comerciale într-un mod similar, ceea ce duce la așa-numitele efecte cumulative.

1.2.    Efectele pozitive ale restricțiilor verticale

(106)

Este important să se recunoască faptul că restricțiile verticale pot avea efecte pozitive, în special prin încurajarea concurenței pe alte criterii decât cel al prețului și prin îmbunătățirea calității serviciilor. Atunci când o întreprindere nu deține putere de piață, ea poate încerca să își crească profiturile numai prin optimizarea proceselor sale de producție sau de distribuție. În mai multe situații, restricțiile verticale se pot dovedi utile în acest sens, întrucât relațiile obișnuite dintre furnizor și cumpărător, în cadrul cărora sunt stabilite numai prețul și cantitatea aferente unei anumite tranzacții, pot să conducă la un nivel insuficient al investițiilor și al vânzărilor.

(107)

Cu toate că încearcă să ofere o prezentare generală echilibrată a diverselor motive care pot justifica restricțiile verticale, prezentele orientări nu au pretenția de a fi complete sau exhaustive. Următoarele motive pot să justifice aplicarea anumitor restricții verticale: (a) rezolvarea problemei „parazitismului”. Un distribuitor poate să deturneze în favoarea sa eforturile de promovare ale altui distribuitor. Acest tip de problemă este cel mai des întâlnit la nivelul comerțului cu ridicata și al comerțului cu amănuntul. Distribuția exclusivă sau unele restricții similare pot fi utile în combaterea unui astfel de parazitism. Acesta poate apărea și între furnizori, de exemplu atunci când unul investește în promovarea mărcii sale la punctul de vânzare al cumpărătorului, în general la nivelul comerțului cu amănuntul, putând astfel să atragă clienți și pentru concurenții săi. Restricțiile de tipul obligației de neconcurență pot să contribuie la combaterea parazitismului (40). Pentru a reprezenta o problemă, parazitismul trebuie să fie real. Parazitismul între cumpărători poate apărea numai în cadrul serviciilor anterioare vânzării și în cadrul altor activități promoționale, nu și în cadrul serviciilor ulterioare vânzării, în care distribuitorul poate să factureze clienții în mod individual. De obicei, trebuie ca produsul să fie relativ nou sau complex din punct de vedere tehnic sau ca reputația sa să fie determinantă pentru cerere deoarece, în caz contrar, este posibil ca clientul să știe foarte bine ce vrea, pe baza achizițiilor sale anterioare. De asemenea, produsul trebuie să aibă o valoare rezonabil de mare, în caz contrar cumpărătorul nefiind motivat să se deplaseze la un magazin pentru a obține informații și la un alt magazin pentru a cumpăra. În sfârșit, furnizorul nu trebuie să aibă practic posibilitatea de a impune tuturor cumpărătorilor, prin contract, cerințe concrete referitoare la promovare sau servicii. Parazitismul între furnizori se limitează, de asemenea, la situații specifice, și anume la cazurile în care promovarea se realizează în spațiile cumpărătorului și este generică, nu specifică unei mărci; (b) „deschiderea sau intrarea pe noi piețe”. Atunci când un producător dorește să intre pe o piață geografică nouă, de exemplu exportându-și produsele într-o altă țară pentru prima dată, acest lucru poate implica realizarea de către distribuitor a unor „investiții de pornire” speciale, în vederea stabilirii mărcii pe piață. Pentru a convinge un distribuitor local să facă aceste investiții, ar putea fi necesar să i se asigure protecție teritorială, astfel încât acesta să își poată recupera investițiile prin practicarea temporară a unor prețuri mai ridicate. Distribuitorii de pe alte piețe ar trebui apoi împiedicați, pentru o perioadă limitată de timp, să vândă pe noua piață (a se vedea, de asemenea punctul 61 din secțiunea III.4). Acesta este un caz special de parazitism descris la litera (a); (c) problema „parazitismului de certificare”. În unele sectoare, anumiți comercianți cu amănuntul au reputația de a comercializa numai produse „de calitate”. În astfel de situații, vânzarea prin intermediul acestor comercianți cu amănuntul poate fi esențială pentru introducerea unui produs nou. În cazul în care, inițial, producătorul nu poate să își limiteze vânzările la aceste magazine din segmentul superior, produsul riscă să fie devalorizat și introducerea acestuia poate fi compromisă. Prin urmare, este posibil să existe un motiv care să justifice o restricție, cum ar fi distribuția exclusivă sau distribuția selectivă, pentru o durată limitată. Aceasta trebuie să fie suficient de lungă pentru a garanta introducerea produsului nou, dar nu într-atât încât să împiedice distribuția pe scară largă. Astfel de avantaje sunt mai probabile în cazul bunurilor „de experiență” sau al bunurilor complexe, care reprezintă o achiziție relativ importantă pentru consumatorul final; (d) așa-numita problemă a „renunțării la anumite investiții”. Există uneori investiții specifice unui anumit client, care trebuie realizate fie de furnizor, fie de cumpărător, precum în cazul echipamentelor speciale sau al formării în domenii specifice. Poate fi cazul, de exemplu, al unui producător de componente care trebuie să construiască mașini și unelte noi, pentru a satisface o anumită cerință a unuia dintre clienții săi. Investitorul poate să nu se angajeze în realizarea investițiilor necesare înaintea stabilirii unor acorduri speciale de furnizare. Cu toate acestea, ca și în alte exemple de parazitism, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții pentru ca riscul de subinvestiție să fie real sau semnificativ. În primul rând, investiția trebuie să fie specifică unei relații contractuale. O investiție realizată de furnizor este considerată specifică unei relații contractuale atunci când, după încetarea contractului, aceasta nu poate fi utilizată de către furnizor pentru a aproviziona alți clienți și atunci când activele aferente investiției nu pot fi vândute fără a înregistra o pierdere considerabilă. O investiție realizată de cumpărător este considerată specifică unei relații contractuale atunci când, după încetarea contractului, aceasta nu poate fi utilizată de cumpărător pentru a achiziționa și/sau a utiliza produse oferite de alți furnizori și atunci când activele aferente investiției nu pot fi vândute fără a înregistra o pierdere considerabilă. Prin urmare, o investiție este specifică unei anumite relații contractuale atunci când, de exemplu, nu poate fi utilizată decât pentru producerea unei componente de o anumită marcă sau pentru depozitarea produselor de o anumită marcă și, astfel, nu poate fi utilizată în mod profitabil pentru a produce sau a revinde produse alternative. În al doilea rând, trebuie să fie o investiție pe termen lung. al cărei cost să nu poată fi recuperat pe termen scurt. În al treilea rând, investiția trebuie să fie asimetrică, una dintre părțile contractuale investind mai mult decât cealaltă parte. Atunci când aceste condiții sunt îndeplinite, se justifică, în general, o restricție verticală, pe durata amortizării investiției. Restricția verticală corespunzătoare va fi de tipul obligației de neconcurență sau de tipul impunerii de cote, în cazul în care investiția este realizată de furnizor, și de tipul distribuției exclusive, alocării exclusive a clientelei sau furnizării exclusive, în cazul în care investiția este realizată de cumpărător; (e) „problema specifică a renunțării la anumite investiții în cazul unui transfer de know-how substanțial”. Know-how-ul, odată transmis, nu poate fi luat înapoi, iar furnizorul de know-how poate să nu dorească utilizarea acestuia pentru sau de către concurenții săi. În măsura în care know-how-ul nu era disponibil cumpărătorului și este substanțial și indispensabil punerii în aplicare a acordului, transferul acestuia poate să justifice o restricție de tipul obligației de neconcurență, care nu ar intra, în mod normal, în sfera de aplicare a articolului 53 alineatul (1); (f) problema „externalităților verticale”. Este posibil ca un comerciant cu amănuntul să nu beneficieze în totalitate de acțiunile întreprinse în vederea îmbunătățirii vânzărilor; producătorul poate beneficia de o parte din acestea. Orice unitate suplimentară vândută de comerciantul cu amănuntul în urma reducerii prețurilor de revânzare sau măririi eforturilor de vânzare aduce un beneficiu producătorului în cazul în care prețul cu ridicata depășește costurile marginale de producție ale acestuia. Astfel, producătorul poate beneficia de externalități pozitive care rezultă din acțiunile comerciantului cu amănuntul și, din punctul de vedere al producătorului, este posibil ca comerciantul cu amănuntul să afișeze prețuri prea mari și/sau să facă prea puține eforturi în scopul vânzării produselor. Externalitatea negativă aferentă prețurilor prea mari afișate de comerciantul cu amănuntul este denumită uneori „problema dublei marginalizări” și poate fi evitată prin impunerea unui preț maxim de revânzare comerciantului cu amănuntul. În scopul creșterii eforturilor de vânzare ale comerciantului cu amănuntul poate fi utilă folosirea distribuției selective, exclusive sau a altor restricții similare (41). (g) „economiile de scară la nivelul distribuției”. Pentru a exploata economiile de scară și a reduce, în felul acesta, prețul cu amănuntul al produsului său, producătorul poate dori să încredințeze revânzarea produselor sale unui număr limitat de distribuitori. În acest scop, el ar putea recurge la distribuția exclusivă, la impunerea de cote sub forma unei cerințe privind volumul minim al achizițiilor, la distribuția selectivă care include o astfel de cerință sau la aprovizionarea exclusivă; (h) „imperfecțiunile pieței de capital”. Furnizorii tradiționali de capital (băncile, piețele de capital) pot să furnizeze capital în condiții sub nivelul optim atunci când dețin informații imperfecte cu privire la solvabilitatea împrumutatului sau atunci când împrumutul nu este garantat într-un mod corespunzător. Cumpărătorul sau furnizorul poate să fie mai bine informat și capabil, printr-un acord exclusiv, să obțină o garanție suplimentară pentru investiția sa. Atunci când furnizorul acordă un împrumut cumpărătorului, el poate să impună acestuia o obligație de neconcurență sau anumite cote. Atunci când cumpărătorul acordă un împrumut furnizorului, el poate să impună acestuia o restricție de tipul furnizării exclusive sau impunerii de cote; (i) „uniformitatea și standardele de calitate”. O restricție verticală poate contribui la crearea unei imagini de marcă prin impunerea unui anumit grad de uniformitate și a anumitor standarde de calitate pentru distribuitori, prin aceasta mărind atractivitatea produsului pentru consumatorii finali și crescând volumul de vânzări. Această situație poate fi întâlnită, de exemplu, în cazul distribuției selective și al francizei.

(108)

Cele nouă situații enumerate la punctul 107 arată clar că, în anumite condiții, acordurile verticale pot contribui la creșterea eficienței și la dezvoltarea de noi piețe și că aceste efecte pozitive pot să compenseze eventualele efecte negative. Cele mai justificate sunt, în general, restricțiile verticale cu o durată limitată, care contribuie la introducerea pe piață a unor produse noi complexe sau care protejează investițiile specifice unei relații contractuale. O restricție verticală este uneori necesară, atât timp cât furnizorul își vinde produsul cumpărătorului [a se vedea, în special, situațiile descrise la punctul 107 literele (a), (e), (f), (g) și (i)].

(109)

Există un grad ridicat de substituibilitate între diferitele restricții verticale. În consecință, aceeași problemă de ineficiență poate fi rezolvată de restricții verticale diferite. De exemplu, o întreprindere poate realiza economii de scară la nivelul distribuției recurgând la distribuția exclusivă sau selectivă, la impunerea de cote sau la aprovizionarea exclusivă. Cu toate acestea, este necesar ca în analizarea caracterului indispensabil al restricțiilor verticale în temeiul articolului 53 alineatul (3) să se țină seama de faptul că efectele negative asupra concurenței pot fi diferite în rândul diverselor restricții verticale.

1.3.    Metodologia de analiză

(110)

Evaluarea unei restricții verticale presupune, în general, următoarele patru etape (42): (a) în primul rând, întreprinderile în cauză trebuie să stabilească cotele de piață ale furnizorului și ale cumpărătorului pe piața pe care vor vinde și, respectiv, vor cumpăra produsele contractuale; (b) în cazul în care cota pe piața relevantă atât a furnizorului, cât și a cumpărătorului, nu depășește pragul de 30 %, acordul vertical beneficiază de aplicarea exceptării pe categorii, cu condiția să nu conțină restricțiile grave și restricțiile excluse prevăzute de actul respectiv; (c) în cazul în care cota pe piața relevantă depășește pragul de 30 % pentru furnizor și/sau cumpărător, este necesar să se evalueze dacă acordul vertical intră sub incidența articolului 53 alineatul (1); (d) în cazul în care acordul vertical intră sub incidența articolului 53 alineatul (1), este necesar să se analize dacă acesta îndeplinește condițiile de exceptare prevăzute de articolul 53 alineatul (3).

1.3.1.   Factorii relevanți pentru evaluarea realizată în temeiul articolului 53 alineatul (1)

(111)

În evaluarea cazurilor în care se depășește pragul cotei de piață de 30 %, Autoritatea AELS de Supraveghere va efectua o analiză completă a situației din perspectiva concurenței. Următorii factori sunt deosebit de relevanți pentru a stabili dacă un acord vertical determină o restrângere semnificativă a concurenței în temeiul articolului 53 alineatul (1): (a) natura acordului; (b) poziția părților pe piață; (c) poziția concurenților pe piață; (d) poziția cumpărătorilor de produse contractuale pe piață; (e) barierele la intrare; (f) maturitatea pieței; (g) nivelul de comercializare; (h) natura produsului; (i) alți factori.

(112)

Importanța factorilor individuali poate să difere de la un caz la altul și depinde de toți ceilalți factori. De exemplu, faptul că părțile dețin o cotă de piață ridicată constituie, în general, un bun indicator al puterii lor de piață, în afara cazului în care barierele la intrare sunt reduse. Prin urmare, nu este posibil să se furnizeze norme stricte privind importanța acestor factori individuali.

(113)

Acordurile verticale pot îmbrăca diferite forme. Din acest motiv este important de analizat natura acordului din perspectiva restricțiilor pe care acesta le conține, a duratei acestor restricții și a procentajului aferent vânzărilor totale pe piața afectată de restricțiile respective. Este posibil să fie necesar să se meargă dincolo de termenii concreți ai acordului. Existența unor restricții implicite poate deriva din modul în care acordul este pus în aplicare de către părți și din măsurile de stimulare aflate la dispoziția acestora.

(114)

Poziția părților pe piață oferă un indiciu asupra gradului puterii de piață deținute, după caz, de furnizor, de cumpărător sau de ambii. Cu cât cota lor de piață este mai ridicată, cu atât poate fi mai mare puterea lor de piață. Acesta este cazul, în special, atunci când cota de piață reflectă avantajele în materie de costuri sau alte avantaje concurențiale pe care părțile le dețin în raport cu concurenții lor. Astfel de avantaje concurențiale pot rezulta, de exemplu, din avantajul primului venit pe piață (care deține cea mai bună locație etc.), din posesia unor brevete esențiale sau a unei tehnologii superioare, din a fi marcă lider sau din a deține o gamă superioară de produse.

(115)

Astfel de indicatori, și anume cota de piață și eventualele avantaje concurențiale, sunt utilizate pentru a evalua poziția pe piață a concurenților. Cu cât concurenții sunt mai puternici și mai numeroși, cu atât este mai mic riscul ca părțile să poată exercita individual puterea de piață și să împiedice accesul pe piață sau să atenueze concurența. De asemenea, este relevant să se stabilească dacă există contrastrategii eficiente și oportune pe care concurenții le-ar putea pune în aplicare. Cu toate acestea, în cazul în care numărul concurenților este relativ limitat și poziția lor pe piață (dimensiuni, costuri, potențial de cercetare și dezvoltare etc.) este mai degrabă similară, o astfel de structură de piață poată să sporească riscul de coluziune. Fluctuațiile sau modificările rapide ale cotelor de piață indică, în general, o concurență intensă.

(116)

Poziția pe piață a clienților părților permite să se observe dacă unul sau mai mulți dintre acești clienți deține (dețin) sau nu putere de cumpărare. Primul indicator al puterii de cumpărare este cota de piață a clientului de pe piața achizițiilor. Această cotă reflectă importanța cererii sale față de eventualii furnizori. Alți indicatori se referă la poziția cumpărătorului pe piața sa de revânzare, inclusiv caracteristici precum întinderea geografică a punctelor sale de desfacere, mărcile proprii, inclusiv mărcile private ale distribuitorilor și imaginea mărcii sale în rândul consumatorilor finali. În anumite cazuri, puterea unui cumpărător poate împiedica părțile să își exercite puterea de piață și, astfel, să prevină producerea unei eventuale probleme de concurență. Acesta este cazul, în special, atunci când clienții puternici au capacitatea și motivația necesară pentru introducerea unor noi surse de aprovizionare pe piață în cazul unei creșteri ușoare, dar permanente, a prețurilor relative. Atunci când clienții puternici obțin condiții favorabile doar în avantajul propriu sau transmit efectele oricărei creșteri de prețuri asupra clienților lor, poziția pe care o dețin nu împiedică părțile să își exercite puterea de piață.

(117)

Barierele la intrare sunt evaluate prin luarea în calcul a măsurii în care întreprinderile prezente pe piață își pot crește prețurile peste nivelul concurențial, fără a provoca intrarea pe piață a unor noi întreprinderi. În absența barierelor la intrare, posibilitatea unei intrări ușoare și rapide ar face asemenea creșteri de prețuri nerentabile. Atunci când intrările efective, care împiedică sau limitează exercitarea puterii de piață, pot interveni într-un termen de un an sau doi, se consideră că, în general, barierele la intrare sunt reduse. Barierele la intrare pot fi cauzate de factori foarte variați, cum ar fi economiile de scară și de gamă, reglementările guvernamentale, în special atunci când acestea stabilesc drepturi exclusive, ajutoare de stat, drepturi vamale la import, drepturi de proprietate intelectuală, deținerea de resurse a căror disponibilitate este limitată, de exemplu, din motive naturale (43), deținerea de instalații esențiale, avantajul de a fi prima întreprindere care acționează pe piața în cauză și fidelitatea față de marcă a consumatorilor, creată prin acțiuni publicitare de mare amploare pe o anumită perioadă. Restricțiile verticale și integrarea verticală pot să constituie, de asemenea, bariere la intrare, prin îngreunarea accesului pe piață și prin excluderea concurenților (potențiali). Barierele la intrare pot fi localizate fie numai la nivelul furnizorilor sau al cumpărătorilor, fie la ambele niveluri. Pentru a determina dacă unii dintre acești factori ar trebui să fie considerați drept bariere la intrare, este necesar, în special, să se stabilească dacă generează costuri irecuperabile. Acestea sunt costurile care sunt necesare pentru a intra sau a fi activ pe o piață, dar care se pierd la retragerea de pe piață. Costurile de publicitate destinate fidelizării clientelei sunt, în mod normal, costuri irecuperabile, cu excepția cazului în care întreprinderea care se retrage de pe piață ar putea fie să își vândă marca, fie să o utilizeze pe o altă piață, fără a înregistra pierderi. Cu cât costurile irecuperabile sunt mai mari, cu atât va fi mai necesară evaluarea, de către potențialii concurenți noi, a riscurilor pe care le presupune intrarea pe piață și cu atât va fi mai credibilă amenințarea ca întreprinderile deja existente pe piață vor rivaliza cu noii concurenți, deoarece valoarea costurilor irecuperabile face ca retragerea acestor întreprinderi de pe piață să fie costisitoare. Dacă, de exemplu, distribuitorii sunt legați de un producător printr-o obligație de neconcurență, efectul de blocare a pieței va fi mai semnificativ în cazul în care dezvoltarea propriei rețele de distribuție va impune costuri irecuperabile potențialilor concurenți noi. În general, intrarea pe o piață presupune costuri irecuperabile, care uneori sunt scăzute, alteori substanțiale. De aceea, o concurență reală este, în general, mai eficace și va cântări mai mult în evaluarea unui caz decât concurența potențială.

(118)

O piață matură este o piață care există de o anumită perioadă, pe care tehnologia utilizată este bine cunoscută, larg răspândită și nu se modifică semnificativ, pe care nu există inovații majore de marcă, iar cererea este relativ stabilă sau în declin. Pe o astfel de piață, producerea efectelor negative este mai probabilă decât pe piețele mai dinamice.

(119)

Nivelul de comercializare este legat de distincția dintre bunurile și serviciile intermediare și bunurile și serviciile finale. Bunurile și serviciile intermediare sunt vândute întreprinderilor în vederea producerii altor bunuri sau servicii și, în general, nu se identifică în bunurile sau serviciile finale. Cumpărătorii de produse intermediare sunt, de obicei, clienți bine informați, capabili să evalueze calitatea produselor, decizia lor de cumpărare bazându-se, prin urmare, mai puțin pe marcă și imaginea sa. Bunurile finale sunt vândute, direct sau indirect, consumatorilor finali, care acordă adesea o importanță mai mare mărcii și imaginii sale. Întrucât distribuitorii trebuie să satisfacă cererea consumatorilor finali, concurența poate să fie mai afectată atunci când distribuitorii sunt împiedicați să vândă o marcă sau mai multe mărci decât atunci când cumpărătorilor de produse intermediare li se interzice să achiziționeze produse concurente din anumite surse.

(120)

Natura produsului, în special în cazul produselor finale, joacă un rol în evaluarea eventualelor efecte negative și pozitive. În evaluarea efectelor negative probabile, este important să se determine dacă produsele de pe piață sunt mai degrabă omogene sau eterogene, dacă produsul în cauză este scump, reprezentând o parte importantă din bugetul consumatorului, sau este ieftin și dacă produsul face obiectul unei achiziții unice sau al unor achiziții repetate. În general, atunci când produsul în cauză este mai eterogen, mai ieftin și pare a face obiectul unei achiziții unice, probabilitatea ca restricțiile verticale să producă efecte negative este mai ridicată.

(121)

În evaluarea anumitor restricții, poate fi necesară luarea în considerare a altor factori. Printre acești factori, se pot număra efectul cumulativ, și anume rata de acoperire a pieței prin acorduri similare, faptul că acordul este „impus” (restricțiile sau obligațiile se referă mai ales la una dintre părți) sau „convenit” (restricțiile sau obligațiile sunt acceptate de ambele părți), cadrul de reglementare și practicile care pot să indice sau să faciliteze coluziunea, cum ar fi o influență dominantă asupra prețurilor, anunțarea prealabilă a modificărilor de preț, discuțiile pe marginea prețului „corect”, rigiditatea prețurilor ca reacție la o capacitate excedentară, discriminarea prin preț și coluziunile anterioare.

1.3.2.   Factorii relevanți pentru evaluarea realizată în temeiul articolului 53 alineatul (3)

(122)

De asemenea, acordurile verticale restrictive pot avea efecte favorabile asupra concurenței, sub forma creșterii eficienței, susceptibile de a compensa efectele lor anticoncurențiale. O astfel de evaluare se efectuează în temeiul articolului 53 alineatul (3), care conține o derogare de la interdicția prevăzută la articolul 53 alineatul (1). Pentru ca această derogare să fie aplicabilă, acordul vertical trebuie să genereze avantaje economice obiective, restricțiile asupra concurenței trebuie să fie indispensabile pentru a obține creșterea eficienței, consumatorii trebuie să primească o cotă-parte echitabilă din această creștere și acordul nu trebuie să dea părților posibilitatea de a elimina concurența pe o parte substanțială a pieței produselor în cauză (44).

(123)

Acordurile restrictive sunt evaluate în temeiul articolului 53 alineatul (3), în contextul real în care acestea s-au produs (45) și pe baza faptelor existente la un moment dat. Evaluarea ține seama de modificările importante ale faptelor. Excepția prevăzută la articolul 53 alineatul (3) se aplică atât timp cât cele patru condiții sunt îndeplinite și încetează să se aplice de îndată ce nu mai este cazul (46). Atunci când se aplică articolul 53 alineatul (3) în conformitate cu aceste principii, trebuie să se țină seama de investițiile făcute de oricare dintre părți și de termenele și restricțiile necesare pentru angajarea și rentabilizarea unei investiții destinate creșterii eficienței unei întreprinderi.

(124)

Prima condiție menționată la articolul 53 alineatul (3) necesită o evaluare a avantajelor obiective în ceea ce privește creșterea eficienței generată de acord. În această privință, acordurile verticale au adesea potențialul de a contribui la creșterea eficienței, astfel cum s-a explicat în secțiunea 1.2, îmbunătățind modul în care părțile își administrează activitățile complementare.

(125)

Pentru a asigura că restricțiile sunt indispensabile, astfel cum se prevede la articolul 53 alineatul (3), Autoritatea AELS de Supraveghere va analiza, în special, dacă fiecare restricție permite realizarea producției, achiziționării și/sau (re)vânzării produselor contractuale într-un mod mai eficient decât în absența restricției în cauză. În efectuarea unei astfel de evaluări, trebuie să se țină seama de condițiile pieței și de realitățile cu care se confruntă părțile. Întreprinderile care invocă beneficiul articolului 53 alineatul (3) nu sunt obligate să aibă în vedere alternative ipotetice sau teoretice. Cu toate acestea, întreprinderile respective trebuie să explice și să demonstreze de ce alternativele aparent realiste și semnificativ mai puțin restrictive ar fi mult mai puțin eficace decât acordul. În cazul în care recurgerea la o posibilitate care pare realistă pe plan comercial și mai puțin restrictivă ar conduce la pierderi semnificative în materie de eficiență, restricția în cauză este considerată ca indispensabilă.

(126)

Condiția potrivit căreia consumatorii trebuie să primească o cotă-parte echitabilă din beneficii înseamnă că, cel puțin pentru efectele negative ale acordului, consumatorii produselor achiziționate și/sau (re)vândute în temeiul acordului vertical trebuie să beneficieze de compensații (47). Cu alte cuvinte, creșterea eficienței trebuie să compenseze integral eventualul impact negativ al acordului asupra prețurilor, asupra producției și asupra altor factori relevanți.

(127)

Ultima condiție prevăzută la articolul 53 alineatul (3), potrivit căreia acordul nu trebuie să dea părților posibilitatea să elimine concurența pe o parte substanțială a pieței produselor în cauză, presupune o analiză a altor surse de presiune concurențială asupra pieței și a impactului acordului asupra unor astfel de surse concurențiale. Cu ocazia aplicării ultimei condiții prevăzute la articolul 53 alineatul (3), trebuie să se țină seama de relația dintre articolul 53 alineatul (3) și articolul 54. Conform jurisprudenței consacrate, aplicarea articolului 53 alineatul (3) nu poate aduce atingere aplicării articolului 54 (48). În plus, întrucât atât articolul 53, cât și articolul 54 au ca obiectiv menținerea unei concurențe efective pe piață, este necesar ca, din motive de coerență, articolul 53 alineatul (3) să fie interpretat în sensul excluderii de la aplicarea derogării a acordurilor care constituie un abuz de poziție dominantă (49). Acordul vertical nu poate elimina concurența efectivă, înlăturând toate sursele existente de concurență efectivă sau potențială sau majoritatea acestora. Rivalitatea dintre întreprinderi este un factor esențial pentru eficiența economică, inclusiv creșterea eficienței, cu caracter dinamic, sub forma inovării. În absența acesteia, întreprinderea dominantă nu va avea motivația corespunzătoare pentru a continua să creeze și să transmită creșterea eficienței. Dacă nu există nicio concurență reziduală și nicio amenințare previzibilă în ceea ce privește intrarea pe piață, protecția rivalității și a procesului concurențial compensează eventuala creștere a eficienței. Un acord restrictiv care menține, creează sau întărește o poziție de piață care se apropie de cea de monopol nu poate fi justificată, în mod normal, pe motivul că acesta generează și creșterea eficienței.

2.   Analiza restricțiilor verticale specifice

(128)   Cele mai frecvente restricții verticale și combinații de restricții verticale sunt analizate în continuare în prezentele orientări, potrivit metodologiei de analiză prezentate la punctele 96-127. Există și alte restricții și combinații pentru care nu se prevăd îndrumări directe în prezentele orientări. Cu toate acestea, restricțiile și combinațiile respective vor fi tratate în conformitate cu aceleași principii și acordând aceeași importanță efectului asupra pieței.

2.1.    Impunerea unei mărci unice

(129)   În categoria „impunere a unei mărci unice” se încadrează acordurile al căror element principal îl constituie obligarea sau stimularea cumpărătorului să își concentreze comenzile pentru un anumit tip de produs către un singur furnizor. Această componentă este întâlnită, printre altele, în clauzele de neconcurență și de impunere de cote contractate de cumpărător. O clauză de neconcurență se bazează pe o obligație sau un mecanism de stimulare care determină cumpărătorul să se aprovizioneze, în proporție de peste 80 % din necesarul său, de pe o anumită piață, de la un singur furnizor. Aceasta nu înseamnă că cumpărătorul poate să se aprovizioneze numai direct de la furnizor, ci înseamnă că acesta nu va cumpăra și nu va revinde sau nu va integra în produsele sale bunuri sau servicii concurente. Cota impusă cumpărătorului este o formă atenuată a obligației de neconcurență, cumpărătorul aprovizionându-se cu preponderență de la furnizor, conform măsurilor de stimulare sau angajamentelor convenite cu furnizorul unic. Impunerea de cote, de exemplu, poate să ia forma unor cerințe de achiziție minimă, de constituire de stocuri sau de prețuri neliniare, precum un sistem de rabaturi condiționate sau un preț cu componentă dublă (tarif fix plus preț unitar). Așa-numita „clauză engleză”, în temeiul căreia cumpărătorul trebuie să declare orice ofertă mai avantajoasă și nu poate să accepte această ofertă decât în cazul în care furnizorul nu îi prezintă o ofertă similară, este susceptibilă să producă același efect ca o obligație de impunere a unei mărci unice, în special atunci când cumpărătorul trebuie să indice sursa ofertei mai avantajoase.

(130)   Posibilele riscuri pentru concurență în ceea ce privește impunerea unei mărci unice sunt împiedicarea accesului pe piață al furnizorilor concurenți și furnizorilor potențiali, atenuarea concurenței și facilitarea coluziunii între furnizori în cazul utilizării cumulative și, atunci când cumpărătorul este un comerciant cu amănuntul care vinde consumatorilor finali, reducerea concurenței între mărci în interiorul punctului de vânzare. Astfel de efecte restrictive au un impact direct asupra concurenței între mărci.

(131)   Impunerea unei mărci unice beneficiază de exceptarea pe categorii atunci când atât cota de piață a furnizorului, cât și cea a cumpărătorului nu depășește 30 % și cu condiția limitării obligației de neconcurență la o perioadă de cinci ani. În continuare, în prezenta secțiune sunt furnizate orientări pentru evaluarea cazurilor individuale în care se depășește pragul cotei de piață sau în cazul în care durata este mai mare de cinci ani.

(132)   Posibilitatea ca unele obligații de impunere a unei mărci unice să ducă la o împiedicare anticoncurențială a accesului pe piață apare în special atunci când, în absența acestor obligații, o presiune concurențială importantă este exercitată de concurenți care fie nu sunt încă prezenți pe piață la data la care sunt asumate obligațiile, fie nu au capacitatea de a intra în raporturi concurențiale pentru aprovizionarea totală a clienților. Este posibil ca întreprinderile concurente să nu poată concura pentru întreaga cerere a unui anumit client întrucât furnizorul în cauză este un partener comercial de neevitat cel puțin pentru o parte din cererea de pe piață, de exemplu deoarece marca sa reprezintă un „produs obligatoriu” preferat de mulți consumatori finali sau deoarece capacitatea limitată a celorlalți furnizori face ca o parte din cerere să poată fi furnizată numai de furnizorul în cauză (50). Astfel, poziția furnizorului pe piață este un factor deosebit de important în evaluarea eventualelor efecte anticoncurențiale ale obligațiilor de impunere a unei mărci unice.

(133)   Dacă întreprinderile concurente pot concura în mod egal pentru întreaga cerere a fiecărui client, în general, este puțin probabil ca obligațiile de impunere a unei mărci unice să împiedice concurența efectivă, cu excepția cazului în care trecerea clienților de la un furnizor la altul este îngreunată din cauza duratei și a dimensiunii pieței pe care se exercită obligațiile de impunere a unei mărci unice. Cu cât cota sa de piață legată este mai mare, și anume partea din cota sa de piață aferentă vânzărilor efectuate în temeiul unei obligații de impunere a unei mărci unice, cu atât este mai probabil ca împiedicarea accesului pe piață să fie semnificativă. În mod asemănător, cu cât durata obligațiilor de impunere a unei mărci unice este mai mare, cu atât este mai probabil ca împiedicarea accesului pe piață să fie considerabilă. În general, se consideră că obligațiile de impunere a unei mărci unice cu durata mai mică de un an, contractate de întreprinderi care nu ocupă o poziție dominantă, nu determină efecte anticoncurențiale semnificative sau efecte negative nete. Obligațiile de impunere a unei mărci unice cu durata cuprinsă între un an și cinci ani, contractate de întreprinderi care nu ocupă o poziție dominantă, necesită, de obicei, o punere în balanță corespunzătoare a efectelor favorabile concurenței și a celor anticoncurențiale, în timp ce, pentru majoritatea tipurilor de investiții, obligațiile de impunere a unei mărci unice care depășesc cinci ani nu sunt considerate necesare în vederea obținerii creșterii eficienței invocate sau nu produc o creștere a eficienței suficientă pentru a compensa efectul de împiedicare a accesului pe piață pe care îl produc. Este mai probabil ca obligațiile de impunere a unei mărci unice să ducă la împiedicarea anticoncurențială a accesului pe piață atunci când sunt contractate de întreprinderi care ocupă o poziție dominantă.

(134)   În evaluarea puterii de piață a furnizorului, un element important este puterea de piață a concurenților săi. Atât timp cât concurenții sunt suficient de numeroși și de puternici, nu se preconizează producerea de efecte anticoncurențiale apreciabile. Împiedicarea accesului pe piață al concurenților este puțin probabil în cazul în care aceștia au poziții similare pe piață și pot oferi produse la fel de atractive. Cu toate acestea, într-un astfel de caz, împiedicarea accesului pe piață poate să afecteze potențialii concurenți noi, atunci când un număr de furnizori importanți încheie contracte de impunere a unei mărci unice cu un număr considerabil de cumpărători de pe piața relevantă (situație în care apare efectul cumulativ). De asemenea, aceasta este o situație în care acordurile de impunere a unei mărci unice pot să faciliteze coluziunea între furnizori concurenți. În cazul în care acești furnizori intră individual sub incidența exceptării pe categorii, poate fi necesară retragerea beneficiului exceptării pe categorii, pentru a contracara un astfel de efect negativ cumulativ. În general, se consideră că o cotă de piață legată mai mică de 5 % nu contribuie în mod semnificativ la un efect cumulativ de împiedicare a accesului pe piață.

(135)   În cazurile în care cota de piață a celui mai important furnizor este mai mică de 30 % și cota de piață a celor mai importanți cinci furnizori este mai mică de 50 %, existența unui efect anticoncurențial individual sau cumulativ este puțin probabilă. În cazul în care un nou concurent potențial nu poate intra pe piață într-un mod profitabil, este probabil ca acest fapt să fie cauzat de alți factori decât obligațiile de impunere a unei mărci unice, de exemplu preferințele consumatorilor.

(136)   Barierele la intrare sunt un element important pentru a stabili dacă există o împiedicare anticoncurențială a accesului pe piață. În măsura în care este relativ ușor pentru furnizorii concurenți să creeze noi debușee sau să găsească cumpărători alternativi pentru produsul lor, este puțin probabil ca împiedicarea accesului pe piață să devină o problemă reală. Cu toate acestea, barierele la intrare sunt frecvente, atât la nivelul producției, cât și la cel al distribuției.

(137)   Puterea de negociere este un element relevant, întrucât cumpărătorii puternici nu se vor lăsa cu ușurință privați de oferta de bunuri sau servicii concurente. În general, pentru a convinge clienții să accepte impunerea unei mărci unice, poate fi necesar ca furnizorul să ofere compensații totale sau parțiale pentru reducerea concurenței care rezultă în urma exclusivității. Atunci când se acordă asemenea compensații, poate fi în interesul individual al unui client să încheie un acord de impunere a unei mărci unice cu furnizorul. Dar ar fi greșit să se concluzioneze în mod automat că toate obligațiile individuale de impunere a unei mărci unice, luate împreună, sunt în general benefice clienților de pe acea piață și consumatorilor finali. Mai ales, este puțin probabil ca totalitatea consumatorilor să beneficieze de acestea în cazul în care există mulți clienți și în cazul în care obligațiile individuale de impunere a unei mărci unice, luate împreună, împiedică intrarea pe piață sau extinderea întreprinderilor concurente.

(138)   În sfârșit, „nivelul de comercializare” este relevant. Împiedicarea anticoncurențială a accesului pe piață este mai puțin probabilă în cazul produselor intermediare. Atunci când furnizorul unui produs intermediar nu ocupă o poziție dominantă, furnizorii concurenți mai au la dispoziție o parte semnificativă a cererii care nu este acoperită. Sub nivelul poziției dominante, un efect de împiedicare anticoncurențială a accesului pe piață poate, cu toate acestea, să apară în cazul unui efect cumulativ. Producerea unui efect cumulativ anticoncurențial este puțin probabilă atunci când mai puțin de 50 % din piață este legată.

(139)   În cazul în care acordul se referă la furnizarea unui produs final la nivelul comerțului cu ridicata, stabilirea probabilității de manifestare a unei probleme de concurență depinde, în mare măsură, de tipul de comerț cu ridicata practicat și de barierele la intrare la nivelul comerțului cu ridicata. Nu există un risc real de împiedicare anticoncurențială a accesului pe piață în cazul în care producătorii concurenți pot să își demareze cu ușurință propria activitate de comerț cu ridicata. Un nivel redus al barierelor la intrare depinde, într-o anumită măsură, de tipul de comerț cu ridicata, și anume de faptul de a ști dacă activitatea desfășurată de comercianții cu ridicata este mai eficientă în cazul în care aceștia nu comercializează decât produsul care face obiectul acordului (de exemplu, înghețată) sau este mai eficientă în cazul în care aceștia comercializează o gamă întreagă de produse (de exemplu, alimente congelate). În ultimul caz, nu este eficient pentru un producător care vinde doar un singur produs să își creeze propria rețea de comerț cu ridicata. În acest caz pot să apară efecte anticoncurențiale. În plus, pot să apară efecte cumulative în cazul în care mai mulți furnizori impun o marcă unică majorității comercianților cu ridicata disponibili.

(140)   În cazul produselor finale, împiedicarea accesului pe piață este, în general, mai probabilă la nivelul comerțului cu amănuntul, datorită barierelor semnificative la intrare cu care se confruntă majoritatea producătorilor pentru a-și deschide puncte de vânzare cu amănuntul numai pentru propriile produse. În plus, la nivelul comerțului cu amănuntul acordurile de impunere a unei mărci unice pot să diminueze concurența între mărci în interiorul punctului de vânzare. Acestea sunt motivele pentru care, în cazul produselor finale la nivelul comerțului cu amănuntul, pot începe să se manifeste efecte anticoncurențiale semnificative, luând în considerare toți ceilalți factori relevanți, în cazul în care un furnizor care nu deține o poziție dominantă leagă cel puțin 30 % din piața relevantă. Atunci când o întreprindere deține o poziție dominantă, chiar și o cotă de piață legată modestă poate să provoace deja efecte anticoncurențiale semnificative.

(141)   Un efect cumulativ de împiedicare a accesului pe piață se poate manifesta și la nivelul comerțului cu amănuntul. Atunci când toți furnizorii dețin cote de piață mai mici de 30 %, este puțin probabil să se manifeste un efect cumulativ de împiedicare anticoncurențială a accesului pe piață, în cazul în care cota de piață legată totală este mai mică de 40 % și, prin urmare, este puțin probabil să se retragă beneficiul exceptării pe categorii. Această cifră poate fi mai mare atunci când se iau în considerare alți factori, cum ar fi numărul concurenților, barierele la intrare etc. Atunci când nu toate întreprinderile dețin cote de piață mai mici decât pragul prevăzut de exceptarea pe categorii, însă niciuna dintre ele nu ocupă o poziție dominantă, apariția unui efect cumulativ de împiedicare anticoncurențială a accesului pe piață este puțin probabilă în cazul în care cota de piață legată totală este mai mică de 30 %.

(142)   Atunci când cumpărătorul își exercită activitatea în spații și pe terenuri aflate în proprietatea furnizorului sau închiriate de furnizor de la un terț care nu are legătură cu cumpărătorul, posibilitatea de impunere a unor măsuri corective eficiente pentru un eventual efect de împiedicare a accesului pe piață va fi limitată. În acest caz, intervenția Autorității AELS de Supraveghere, atunci când pragul de poziție dominantă nu este atins, este puțin probabilă.

(143)   În anumite sectoare, comercializarea mai multor mărci într-un singur punct de vânzare poate fi dificilă, caz în care cel mai potrivit mod de a pune capăt unei situații de împiedicare a accesului pe piață este limitarea duratei efective a contractelor.

(144)   Atunci când se stabilește existența unor efecte anticoncurențiale semnificative, se ridică problema unei eventuale exceptări în temeiul articolului 53 alineatul (3). În special în ceea ce privește obligațiile de neconcurență, creșterea eficienței descrisă la punctul 107 litera (a) (problema parazitismului între furnizori), literele (d) și (e) (problema renunțării la anumite investiții) și litera (h) (imperfecțiunile pieței de capital) poate fi deosebit de relevantă.

(145)   În cazul creșterii eficienței descrise la punctul 107 literele (a), (d) și (h), impunerea de cote cumpărătorului ar putea eventual să constituie o alternativă mai puțin restrictivă. O obligație de neconcurență poate fi singurul mod viabil de obținere a creșterii eficienței descrise la punctul 107 litera (e) (problemă legată de renunțarea la anumite investiții în cadrul transferului de know-how).

(146)   În cazul unei investiții specifice unei relații contractuale realizate de furnizor [a se vedea punctul 107 litera (d)], un acord de neconcurență sau de impunere de cote pe perioada de amortizare a investiției va îndeplini, în general, condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3). În cazul unor investiții majore, specifice unei relații contractuale, se poate justifica o obligație de neconcurență care depășește cinci ani. O investiție specifică relațiilor contractuale ar putea fi, de exemplu, instalarea sau adaptarea unui echipament de către furnizor, atunci când acest echipament poate fi utilizat ulterior numai pentru producerea de componente destinate unui anumit cumpărător. Investițiile generale sau specifice unei anumite piețe care se referă la capacități (suplimentare) nu sunt considerate, în mod normal, investiții specifice unei relații contractuale. Cu toate acestea, în cazul în care un furnizor creează noi capacități, legate în mod specific de activitatea unui anumit cumpărător, de exemplu o întreprindere care produce cutii de conserve creează noi capacități de producție în interiorul sau în vecinătatea unei fabrici de conserve, aceste capacități noi nu pot fi rentabile decât pentru producția destinată acestui client, situație în care investiția ar fi considerată specifică acestei relații contractuale.

(147)   Atunci când furnizorul acordă cumpărătorului un împrumut sau îi furnizează acestuia echipamente care nu sunt specifice relației lor contractuale, în mod normal acest lucru nu este suficient în sine pentru a justifica exceptarea unei restricții aflate la originea unui efect de împiedicare a accesului pe piață. În cazul unei piețe de capital imperfecte, poate fi mai eficient pentru furnizorul unui produs să acorde un împrumut decât pentru o bancă [a se vedea punctul 107 litera (h)]. Cu toate acestea, într-un astfel de caz, împrumutul ar trebui furnizat într-un mod cât mai puțin restrictiv, iar cumpărătorul, în general, nu ar trebui împiedicat să pună capăt acestei obligații și să ramburseze soldul împrumutului în orice moment și fără niciun fel de penalizări.

(148)   Transferul de know-how substanțial [punctul 107 litera (e)] justifică, de obicei, o obligație de neconcurență pe toată durata acordului de furnizare, cum ar fi, de exemplu, în contextul francizei.

(149)   Exemplu de obligație de neconcurență

Liderul de piață de pe piața națională a unui bun de consum de impuls, a cărui cotă de piață este de 40 %, vinde majoritatea produselor sale (90 %) prin intermediul unor comercianți cu amănuntul legați (cotă de piață legată de 36 %). Acordurile obligă comercianții cu amănuntul să se aprovizioneze numai de la liderul de piață timp de cel puțin patru ani. Acesta din urmă este puternic reprezentat în special în zonele cu o densitate ridicată a populației, cum ar fi capitala. Concurenții acestuia, 10 la număr, din care unii nu sunt prezenți decât la nivel local, au cu toții cote de piață mult mai scăzute, cel mai important dintre ei deținând o cotă de 12 %. Acești 10 concurenți aprovizionează împreună 10 % din piață prin intermediul unor puncte de vânzare legate. Pe această piață există o puternică diferențiere între mărci și produse. Liderul de piață deține mărcile cele mai puternice. El este singurul care desfășoară în mod regulat campanii publicitare la nivel național. El asigură comercianților cu amănuntul legați mobilier de depozitare special pentru produsele sale.

Rezultatul pe piață este că în total 46 % (36 % + 10 %) din piață este blocată pentru potențialii concurenți noi și pentru concurenții existenți care nu dețin puncte de vânzare legate. Concurenții noi potențiali au și mai multe dificultăți în a se impune în regiuni cu o densitate ridicată a populației, unde efectul de împiedicare a accesului pe piață este și mai pronunțat, cu toate că acestea sunt și regiunile în care ei ar dori să intre pe piață. În plus, datorită puternicei diferențieri dintre mărci și produse și a costurilor ridicate de cercetare în comparație cu prețul produsului, absența concurenței între mărci în interiorul punctului de vânzare antrenează o pierdere suplimentară a bunăstării consumatorilor. Eventuala creștere a eficienței legată de exclusivitatea impusă punctelor de vânzare, care, potrivit liderului de piață, provine din diminuarea costurilor de transport și eventuala problemă legată de renunțarea la anumite investiții în mobilierul de depozitare sunt limitate și nu contracarează efectele negative asupra concurenței. Creșterea eficienței este limitată deoarece costurile de transport sunt legate de cantitate și nu de exclusivitate, iar mobilierul de depozitare nu încorporează know-how special și nu este specific mărcii. În consecință, este puțin probabil să fie îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3).

(150)   Exemplu de impunere de cote

Un producător X, care deține o cotă de piață de 40 %, vinde 80 % din produsele sale prin intermediul unor contracte care specifică faptul că revânzătorul trebuie să își acopere cel puțin 75 % din necesarul de produse de acest tip aprovizionându-se de la X. În schimb, X oferă finanțare și echipamente la rate favorabile. Contractele sunt încheiate pe o perioadă de cinci ani, rambursarea împrumutului eșalonându-se în tranșe egale. Cu toate acestea, după primii doi ani, cumpărătorii au posibilitatea să rezilieze contractul, cu un preaviz de șase luni, cu condiția rambursării soldului și a preluării echipamentului la valoarea de piață a activului. La sfârșitul perioadei de cinci ani, echipamentul devine proprietatea cumpărătorului. Majoritatea producătorilor concurenți sunt întreprinderi mici, în total doisprezece, cea mai importantă dintre acestea având o cotă de piață de 20 %, care au încheiat contracte similare pe perioade diferite. Producătorii care dețin cote de piață mai mici de 10 % au adesea contracte pe perioade mai lungi și cu clauze de reziliere mai puțin generoase. Contractele încheiate de producătorul X permit celeilalte părți să își acopere 25 % din necesar aprovizionându-se de la concurenți. În ultimii trei ani, doi producători noi au intrat pe piață și au realizat o cotă de piață cumulată de aproximativ 8 %, parțial prin preluarea împrumuturilor unui număr de revânzători în schimbul încheierii de contracte cu aceștia.

Cota de piață legată a producătorului X este de 24 % (0,75 % × 0,80 × 40 %). Cota de piață legată a celorlalți producători este de aproximativ 25 %. Prin urmare, în total, aproximativ 49 % din piață este închisă noilor concurenți potențiali și concurenților existenți care nu dețin puncte de vânzare legate, pentru cel puțin primii doi ani de la încheierea contractelor de furnizare. Piața arată că revânzătorii au adesea dificultăți în a obține împrumuturi de la bănci și sunt, în general, prea mici pentru a obține capital prin alte mijloace, cum ar fi emisiunea de acțiuni. În plus, producătorul X este capabil să demonstreze că, în cazul în care își concentrează vânzările către un număr limitat de revânzători, poate să își planifice mai bine vânzările și să își reducă costurile de transport. Având în vedere, pe de o parte, creșterea eficienței și cota nelegată de 25 % din contractele producătorului X, posibilitatea reală de reziliere anticipată a contractului, intrarea recentă pe piață a unor producători noi și faptul că aproximativ jumătate din revânzători nu sunt legați, pe de altă parte, impunerea cotei de 75 % aplicată de producătorul X poate îndeplini condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3).

2.2    Distribuția exclusivă

(151)   În cadrul unui acord de distribuție exclusivă, furnizorul acceptă să își vândă produsele unui singur distribuitor, în vederea revânzării pe un teritoriu determinat. În același timp, vânzările active ale distribuitorului în alte teritorii (alocate exclusiv) sunt, de obicei, limitate. În principal, eventualele riscuri pentru concurență sunt reducerea concurenței în cadrul mărcii și împărțirea pieței, care pot facilita, în special, discriminarea prin prețuri. Atunci când toți furnizorii sau majoritatea acestora aplică distribuția exclusivă, acest lucru poate slăbi concurența și facilita coluziunea, atât la nivelul furnizorilor, cât și la cel al distribuitorilor. În sfârșit, distribuția exclusivă poate duce la împiedicarea accesului pe piață al altor distribuitori, reducând astfel concurența la acest nivel.

(152)   Distribuția exclusivă beneficiază de exceptarea pe categorii în cazul în care atât cota de piață a furnizorului, cât și cea a cumpărătorului nu depășește pragul de 30 %, chiar dacă este combinată cu alte restricții verticale, altele decât restricțiile grave, cum ar fi obligația de neconcurență limitată la cinci ani, impunerea de cote sau achiziția exclusivă. O combinație între distribuția exclusivă și distribuția selectivă beneficiază de exceptare pe categorii numai în cazul în care nu sunt restricționate vânzările active în alte teritorii. În continuare, în prezenta secțiune sunt furnizate orientări pentru evaluarea cazurilor individuale de distribuție exclusivă peste pragul cotei de piață de 30 %.

(153)   Poziția pe piață a furnizorului și a concurenților săi prezintă o importanță deosebită, întrucât reducerea concurenței în cadrul mărcii poate deveni o problemă numai în cazul limitării concurenței între mărci. Cu cât poziția furnizorului este mai puternică, cu atât reducerea concurenței în cadrul mărcii este mai gravă. Atunci când se depășește pragul cotei de piață de 30 %, concurența în cadrul mărcii riscă să se diminueze semnificativ. Pentru a îndeplini condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3) poate fi necesar ca reducerea concurenței în cadrul mărcii să fie contracarată printr-o reală creștere a eficienței.

(154)   Poziția concurenților poate avea o dublă semnificație. În cazul în care concurenții sunt puternici, reducerea concurenței în cadrul mărcii va fi, în general, compensată printr-o concurență suficientă între mărci. Cu toate acestea, în cazul în care numărul concurenților scade și poziția lor pe piață este mai mult sau mai puțin similară din punctul de vedere al cotelor de piață, al capacităților și al rețelelor de distribuție, există riscul de coluziune și/sau de atenuare a concurenței. Reducerea concurenței în cadrul mărcii poate să agraveze acest risc, în special atunci când mai mulți furnizori exploatează sisteme de distribuție similare. Distribuția exclusivă multiplă, și anume desemnarea de către furnizori diferiți a aceluiași distribuitor exclusiv într-un anumit teritoriu, poate să sporească în continuare riscul de coluziune și/sau de atenuare a concurenței. În cazul în care unui distribuitor i se acordă dreptul exclusiv de a distribui două sau mai multe produse concurente importante în același teritoriu, concurența între mărci poate să fie substanțial restrânsă în cazul acestor mărci. Cu cât cota de piață cumulată a mărcilor distribuite de distribuitorii exclusivi de mărci multiple este mai ridicată, cu atât riscul de coluziune și/sau de atenuare a concurenței este mai ridicat și cu atât concurența între mărci se va reduce. În cazul în care un comerciant cu amănuntul este distribuitor exclusiv pentru un număr de mărci și în condițiile în care un producător reduce prețul cu ridicata al propriei mărci, comerciantul cu amănuntul nu va fi motivat să transfere această reducere de preț asupra consumatorului final, deoarece astfel și-ar diminua vânzările și profiturile realizate prin comercializarea celorlalte mărci. Prin urmare, comparativ cu situația în care nu există distribuitori exclusivi multipli, producătorii au un interes limitat să declanșeze o concurență prin prețuri între ei. Astfel de situații de efect cumulativ pot să justifice retragerea beneficiului exceptării pe categorii, atunci când cotele de piață ale furnizorilor și ale cumpărătorilor se situează sub pragul prevăzut de exceptarea pe categorii.

(155)   Barierele la intrare care pot împiedica furnizorii să își creeze noi distribuitori sau să își găsească distribuitori alternativi sunt mai puțin importante în evaluarea eventualelor efecte anticoncurențiale ale distribuției exclusive. Accesul pe piață al altor furnizori nu este împiedicat atât timp cât distribuția exclusivă nu este combinată cu impunerea unei mărci unice.

(156)   Împiedicarea accesului pe piață al altor distribuitori nu constituie o problemă în cazul în care furnizorul care exploatează sistemul de distribuție exclusivă desemnează un număr mare de distribuitori exclusivi pe aceeași piață, iar acești distribuitori exclusivi nu sunt supuși unor restricții în ceea ce privește vânzarea către alți distribuitori nedesemnați. Împiedicarea accesului pe piață al altor distribuitori poate, cu toate acestea, să devină o problemă atunci când există putere de cumpărare și putere de piață în aval, în special în cazul teritoriilor foarte vaste, în care distribuitorul exclusiv devine cumpărătorul exclusiv pentru o piață întreagă. Un exemplu l-ar putea reprezenta un lanț de supermarketuri care devine unicul distribuitor al unei mărci de prim rang pe o piață națională a comerțului alimentar cu amănuntul. Împiedicarea accesului pe piață al altor distribuitori poate fi agravată în cazul distribuției exclusive multiple.

(157)   Puterea de cumpărare poate, de asemenea, să sporească riscul de coluziune între cumpărători, atunci când acordurile de distribuție exclusivă sunt impuse de cumpărători importanți, eventual situați în teritorii diferite, unuia sau mai multor furnizori.

(158)   Maturitatea pieței este un element important, deoarece reducerea concurenței în cadrul mărcii și discriminarea prin prețuri poate să constituie o problemă gravă pe o piață matură, însă poate să fie mai puțin relevantă pe o piață pe care cererea crește, tehnologiile evoluează și pozițiile de piață fluctuează.

(159)   Nivelul de comercializare este important, deoarece eventualele efecte negative pot să nu fie aceleași la nivelul comerțului cu ridicata și la cel al comerțului cu amănuntul. Distribuția exclusivă se aplică mai ales distribuției de bunuri și servicii finale. Reducerea concurenței în cadrul mărcii este mai probabilă, în special, la nivelul comerțului cu amănuntul, în cazul în care distribuția exclusivă este practicată pe teritorii extinse, întrucât consumatorii finali s-ar putea confrunta, în cazul unei mărci importante, cu o posibilitate redusă de alegere între un serviciu de calitate oferit la un preț ridicat și un serviciu de calitate redusă oferit la un preț scăzut.

(160)   Un producător care își alege ca distribuitor exclusiv un comerciant cu ridicata o va face, în mod normal, pentru un teritoriu mai extins, de exemplu un întreg stat membru al UE sau stat AELS. Atât timp cât comerciantul cu ridicata poate să vândă produsele fără restricții comercianților cu amănuntul din aval, apariția unor efecte anticoncurențiale semnificative este puțin probabilă. O eventuală reducere a concurenței în cadrul mărcii la nivelul comerțului cu ridicata poate fi ușor compensată prin creșterea eficienței obținută în materie de logistică, promovare etc., în special atunci când producătorul este situat într-o altă țară. Eventualele riscuri pentru concurența între mărci determinate de distribuția exclusivă multiplă sunt, cu toate acestea, mai ridicate la nivelul comerțului cu ridicata, decât la cel al comerțului cu amănuntul. În cazul în care un comerciant cu ridicata devine distribuitor exclusiv pentru un număr semnificativ de furnizori, nu numai că există riscul unei reduceri a concurenței între aceste mărci, dar poate fi împiedicat și accesul pe piață la nivelul comerțului cu ridicata.

(161)   După cum s-a arătat la punctul 155, accesul pe piață al altor furnizori nu este împiedicat atât timp cât distribuția exclusivă nu este combinată cu impunerea unei mărci unice. Dar chiar dacă distribuția exclusivă este combinată cu impunerea unei mărci unice, este puțin probabilă împiedicarea anticoncurențială a accesului pe piață al altor furnizori, cu excepția cazului în care impunerea unei mărci unice se aplică unei rețele dense de distribuitori exclusivi cu teritorii mici sau în cazul unui efect cumulativ. Într-un astfel de caz, poate fi necesar să se aplice principiile privind impunerea unei mărci unice, stabilite la secțiunea 2.1. Cu toate acestea, atunci când această combinație nu duce la o împiedicare semnificativă a accesului pe piață, combinarea distribuției exclusive cu impunerea unei mărci unice poate să favorizeze concurența printr-o motivare mai puternică a distribuitorului exclusiv pentru a-și concentra eforturile asupra mărcii respective. Prin urmare, în absența unui astfel de efect de împiedicare a accesului pe piață, combinarea distribuției exclusive cu o obligație de neconcurență poate îndeplini foarte bine condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3) pe toată durata acordului, în special la nivelul comerțului cu ridicata.

(162)   Combinarea distribuției exclusive cu achiziția exclusivă sporește riscul de reducere a concurenței în cadrul mărcii și de împărțire a pieței, care pot facilita, în special, discriminarea prin prețuri. Distribuția exclusivă limitează deja posibilitățile de alegere ale clienților, deoarece limitează numărul de distribuitori și, de obicei, limitează, de asemenea, libertatea distribuitorilor de a realiza vânzări active. Aprovizionarea exclusivă, care obligă distribuitorii exclusivi să achiziționeze produsele cu marca respectivă direct de la producător, elimină și posibilitatea de alegere a distribuitorilor exclusivi, aceștia fiind împiedicați să cumpere de la alți distribuitori din sistem. În consecință, sunt extinse posibilitățile furnizorului de a limita concurența în cadrul mărcii prin aplicarea condițiilor de vânzare diferențiate în detrimentul consumatorilor, cu excepția cazului în care combinația permite obținerea creșterii eficienței care are ca efect reducerea prețurilor pentru toți consumatorii finali.

(163)   Natura produsului nu este în mod special relevantă pentru evaluarea eventualelor efecte anticoncurențiale ale distribuției exclusive. Cu toate acestea, este relevantă pentru evaluarea eventualei creșteri a eficienței, și anume atunci când s-a stabilit existența unui efect anticoncurențial semnificativ.

(164)   Distribuția exclusivă poate să ducă la creșterea eficienței, în special atunci când distribuitorii trebuie să realizeze investiții în vederea protejării sau construirii imaginii mărcii. În general, argumentul creșterii eficienței este mai convingător în cazul produselor noi, al produselor complexe sau al produselor ale căror calități sunt dificil de apreciat anterior consumului (așa-numitele produse de experiență) sau chiar ulterior consumului (așa-numitele produse de convingere). În plus, distribuția exclusivă poate duce la reducerea costurilor de logistică, datorită economiilor de scară la nivelul transportului și al distribuției.

(165)   Exemplu de distribuție exclusivă la nivelul comerțului cu ridicata

A este lider pe piața unui bun de folosință îndelungată. El își vinde produsul prin intermediul unor comercianți cu ridicata exclusivi. Teritoriile alocate acestor comercianți corespund unui întreg stat membru al UE sau stat AELS, în cazul statelor mici membre ale UE sau al statelor AELS, și unei regiuni, în cazul statelor mai mari membre ale UE sau al statelor AELS. Acești distribuitori exclusivi se ocupă de vânzările către toți comercianții cu amănuntul din teritoriul alocat. Ei nu vând consumatorilor finali. Comercianții cu ridicata sunt responsabili pentru promovarea produsului pe piețele alocate, inclusiv sponsorizarea unor evenimente locale, dar și explicarea și promovarea noilor produse în fața comercianților cu amănuntul din teritoriul lor. Tehnologia și inovarea în domeniul produselor evoluează relativ rapid pe această piață, iar serviciile anterioare vânzării destinate comercianților cu amănuntul și consumatorilor finali joacă un rol important. Comercianții cu ridicata nu sunt obligați să își acopere tot necesarul de produse cu marca furnizorului A aprovizionându-se direct de la producător, iar comercianții cu ridicata sau cu amănuntul au o posibilitate de alegere, deoarece costurile de transport sunt relativ scăzute în raport cu valoarea produsului. Comercianții cu ridicata nu sunt supuși unei obligații de neconcurență. Comercianții cu amănuntul vând, de asemenea, un număr de mărci ale furnizorilor concurenți și nu există acorduri de distribuție exclusivă sau selectivă la nivelul comerțului cu amănuntul. Pe piața UE a vânzărilor către comercianții cu ridicata, A deține o cotă de piață de aproximativ 50 %. Cota sa de piață de pe diferitele piețe naționale ale comerțului cu amănuntul variază între 40 % și 60 %. A are între 6 și 10 concurenți pe fiecare piață națională. B, C și D sunt concurenții săi cei mai importanți și sunt prezenți, de asemenea, pe fiecare piață națională, cu cote de piață care variază între 20 % și 5 %. Ceilalți producători sunt producători naționali și cotele lor de piață sunt mai mici. B, C și D dispun de rețele de distribuție similare, în timp ce producătorii locali au tendința de a-și vinde produsele direct comercianților cu amănuntul.

Pe piața comerțului cu ridicata descrisă în acest exemplu, riscul de reducere a concurenței în cadrul mărcii și de discriminare prin prețuri este redus. Posibilitatea de alegere nu este limitată și absența concurenței în cadrul mărcii nu este foarte relevantă la nivelul comerțului cu ridicata. La nivelul comerțului cu amănuntul, nu este împiedicată nici concurența în cadrul mărcii, nici concurența între mărci. În plus, concurența între mărci nu este, în general, afectată de acordurile de exclusivitate la nivelul comerțului cu ridicata. În consecință, este probabilă îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 53 alineatul (3), chiar și în cazul în care există efecte anticoncurențiale.

(166)   Exemplu de distribuție exclusivă multiplă pe o piață de tip oligopol

Pe piața națională a unui produs final, există patru lideri de piață, fiecare deținând o cotă de piață de aproximativ 20 %. Toți cei patru lideri de piață își vând produsul prin intermediul unor distribuitori exclusivi la nivelul comerțului cu amănuntul. Comercianților cu amănuntul li s-a alocat un teritoriu exclusiv, care corespunde orașului în care sunt situați sau unui cartier din acest oraș, în cazul orașelor mari. În majoritatea teritoriilor, cei patru lideri de piață au desemnat același comerciant cu amănuntul exclusiv („distribuție multiplă”), în cele mai multe cazuri situat în centrul orașului și specializat pe produsul respectiv. Restul de 20 % din piața națională se repartizează între mici producători locali, cel mai important dintre aceștia deținând o cotă de piață de 5 % pe piața națională. Acești producători locali își comercializează produsele, în general, prin intermediul altor comercianți cu amănuntul, în special datorită faptului că distribuitorii exclusivi ai celor mai importanți patru furnizori nu prea sunt interesați să vândă mărci mai puțin cunoscute și mai ieftine. Pe piață există o puternică diferențiere între mărci și produse. Cei patru lideri de piață desfășoară campanii publicitare de anvergură la nivel național și au o puternică imagine de marcă, în timp ce micii producători nu își promovează produsele la nivel național. Piața este destul de matură, cu o cerere stabilă și fără inovații majore în domeniul produselor și al tehnologiei. Produsul este relativ simplu.

Pe o astfel de piață de tip oligopol, există un risc de coluziune între cei patru lideri de piață. Acest risc este agravat de distribuția multiplă. Concurența în cadrul mărcii este limitată de exclusivitatea teritorială. Concurența dintre cele patru mărci lider este redusă la nivelul comerțului cu amănuntul, întrucât un comerciant cu amănuntul stabilește prețul pentru toate cele patru mărci lider în fiecare teritoriu. Distribuția multiplă presupune faptul că, în cazul în care un producător reduce prețul mărcii sale, comerciantul cu amănuntul nu va fi motivat să transfere această reducere de preț asupra consumatorului final, deoarece astfel și-ar diminua vânzările și profiturile realizate prin comercializarea celorlalte mărci. Prin urmare, producătorii au un interes limitat să declanșeze o concurență prin prețuri între ei. Concurența între mărci prin prețuri există mai ales în cazul bunurilor micilor producători, care nu dețin o imagine de marcă puternică. Eventuala creștere a eficienței datorită recurgerii la distribuitori exclusivi (comuni) este limitată, deoarece produsul este relativ simplu, revânzarea nu presupune investiții sau activități de formare specifice, iar publicitatea se realizează mai ales la nivelul producătorilor.

Deși cota de piață a fiecăruia din acești lideri se situează sub pragul prevăzut, este posibil să nu fie îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3), iar retragerea beneficiului exceptării pe categorii poate fi necesară pentru acordurile încheiate cu distribuitorii ale căror cote de piață nu depășesc 30 % pe piața achizițiilor.

(167)   Exemplu de distribuție exclusivă combinată cu achiziție exclusivă

Producătorul A este liderul european pe piața unui bun voluminos de folosință îndelungată, deținând o cotă de piață cuprinsă între 40 % și 60 % pe majoritatea piețelor naționale de comerț cu amănuntul. În statele membre ale UE sau statele AELS în care deține o cotă de piață ridicată, concurenții săi sunt mai puțin numeroși și au cote de piață mult mai mici. Concurenții sunt prezenți numai pe una sau două din piețele naționale. Politica pe termen lung a lui A este de a-și vinde produsele prin intermediul filialelor sale naționale unor distribuitori exclusivi la nivelul comerțului cu amănuntul, care nu au voie să vândă activ în teritoriile alocate celorlalți. Acești distribuitori sunt astfel motivați să promoveze produsul și să ofere servicii anterioare vânzării. Recent, comercianții cu amănuntul sunt obligați, în plus, să achiziționeze produsele producătorului A exclusiv de la filiala națională a producătorului A din țara lor. Comercianții cu amănuntul care vând marca producătorului A sunt principalii revânzători ai acelui tip de produs din teritoriul lor. Ei comercializează și mărci concurente, însă cu mai mult sau mai puțin succes și entuziasm. Din momentul introducerii aprovizionării exclusive, A aplică diferențe de preț de 10 % până la 15 % între piețele cu prețuri mai mari, pe piețele în care concurența este mai mică. Piața este relativ stabilă din punctul de vedere al cererii și al ofertei și nu prezintă evoluții tehnologice semnificative.

Pe piețele cu prețuri mari, reducerea concurenței în cadrul mărcii este cauzată nu numai de exclusivitatea teritorială la nivelul comerțului cu amănuntul, ci și de obligația de aprovizionare exclusivă impusă comercianților cu amănuntul. Obligația de aprovizionare exclusivă contribuie la separarea piețelor și a teritoriilor, făcând imposibil arbitrajul între comercianții cu amănuntul exclusivi, care sunt principalii revânzători ai acelui tip de produs. De asemenea, comercianții cu amănuntul exclusivi nu pot să vândă activ în teritoriile alocate celorlalți și, practic, tind să evite livrările în afara propriului teritoriu. Prin urmare, este posibilă discriminarea prin prețuri, fără ca aceasta să genereze o creștere semnificativă a vânzărilor totale. Posibilitățile de alegere ale consumatorilor sau ale comercianților independenți sunt limitate din cauza caracterului voluminos al produsului.

Dacă argumentul unor posibile câștiguri de eficiență în urma desemnării distribuitorilor exclusivi poate fi convingător, mai ales datorită stimulării comercianților cu amănuntul, este puțin probabil ca această combinație dintre distribuția exclusivă și aprovizionarea exclusivă și, mai ales, eventualele câștiguri de eficiență, care ar rezulta din aprovizionarea exclusivă, legate, în special, de economiile de scară la nivelul transportului, să compenseze efectele negative ale discriminării prin preț și ale reducerii concurenței în cadrul mărcii. Prin urmare, este puțin probabil să fie îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3).

2.3.    Alocarea exclusivă a clientelei

(168)   În cadrul unui acord de alocare exclusivă a clientelei, furnizorul se obligă să își vândă produsele unui singur distribuitor în vederea revânzării către un anumit grup de clienți. În același timp, vânzările active ale distribuitorului către alte grupuri de clienți (alocate exclusiv) sunt, de obicei, limitate. Exceptarea pe categorii nu limitează modul în care se poate defini un grup exclusiv de clienți; ar putea fi, de exemplu, un anumit tip de clienți definit de ocupația acestora, dar, de asemenea, o listă de clienți specifici selectați pe baza unuia sau mai multor criterii obiective. Printre principalele riscuri posibile pentru concurență se numără reducerea concurenței în cadrul mărcii și împărțirea pieței, care facilitează, în special, discriminarea prin prețuri. Atunci când toți furnizorii sau majoritatea acestora aplică alocarea exclusivă a clientelei, acest lucru poate slăbi concurența, iar coluziunea, atât la nivelul furnizorilor, cât și la nivelul distribuitorilor poate fi facilitată. În sfârșit, alocarea exclusivă a clientelei poate duce la împiedicarea accesului pe piață al altor distribuitori, reducând astfel concurența la acel nivel.

(169)   Alocarea exclusivă a clientelei beneficiază de aplicarea exceptării pe categorii în cazul în care atât cota de piață a furnizorului, cât și cea a cumpărătorului nu depășește pragul cotei de piață de 30 %, chiar dacă este combinată cu alte restricții verticale, altele decât restricțiile grave, cum ar fi obligația de neconcurență, impunerea de cote sau achiziția exclusivă. O combinație între alocarea exclusivă a clientelei și distribuția selectivă constituie, în mod normal, o restricție gravă, întrucât distribuitorii desemnați nu au libertatea de a realiza vânzări active către utilizatorii finali. Peste pragul cotei de piață de 30 %, orientările furnizate la punctele 151-167 se aplică, de asemenea, în ceea ce privește evaluarea alocării exclusive a clientelei, sub rezerva observațiilor specifice prezentate în continuare în prezenta secțiune.

(170)   Alocarea clientelei diminuează, în mod normal, posibilitățile de alegere ale clienților. În plus, întrucât fiecare distribuitor desemnat are propria sa categorie de clienți, distribuitorii nedesemnați care nu se încadrează într-o astfel de categorie pot întâmpina dificultăți în obținerea produsului. Prin urmare, se vor reduce posibilitățile de alegere ale distribuitorilor nedesemnați.

(171)   Alocarea exclusivă a clientelei se aplică mai ales produselor intermediare și la nivelul comerțului cu ridicata atunci când se referă la produse finale, în situațiile în care se pot distinge grupuri de clienți cu cerințe specifice diferite în ceea ce privește produsul.

(172)   Alocarea exclusivă a clientelei poate să ducă la creșterea eficienței, în special atunci când distribuitorii trebuie să realizeze investiții, de exemplu, în echipamente speciale, competențe speciale sau know-how special, pentru a se adapta cerințelor grupului lor de clienți. Perioada de amortizare a acestor investiții indică durata justificată a unui sistem de alocare exclusivă a clientelei. În general, argumentele sunt mai convingătoare în cazul produselor noi sau complexe și în cazul produselor care necesită adaptare la nevoile fiecărui client. Este mai probabil ca nevoile diferențiate identificabile să existe în cazul produselor intermediare, și anume al produselor vândute diferitelor tipuri de cumpărători profesionali. Este puțin probabil ca alocarea consumatorilor finali să ducă la creșterea eficienței.

(173)   Exemplu de alocare exclusivă a clientelei

O întreprindere a conceput o instalație sofisticată de stingere a incendiilor. În prezent, ea deține o cotă de piață de 40 % pe piața instalațiilor de stingere a incendiilor. Atunci când a început să vândă stingătorul sofisticat, aceasta avea o cotă de piață de 20 %, aferentă unui produs mai vechi. Instalarea noului tip de stingător depinde de tipul de clădire în care este instalat și de destinația acesteia (birou, uzină chimică, spital etc.). Întreprinderea a desemnat un număr de distribuitori în vederea vânzării și instalării instalației de stingere a incendiilor. Fiecare distribuitor a trebuit să își instruiască personalul cu privire la cerințele generale și specifice ale instalării instalației de stingere a incendiilor pentru o anumită categorie de clienți. În vederea asigurării unei specializări a distribuitorilor, întreprinderea a alocat fiecăruia dintre aceștia o categorie exclusivă de clienți și a interzis vânzările active către categoriile de clienți alocate exclusiv altor distribuitori. După cinci ani, toți distribuitorii exclusivi vor putea să vândă activ tuturor categoriilor de clienți, încheindu-se, astfel, sistemul de alocare exclusivă a clientelei. Furnizorul va putea apoi să vândă și altor distribuitori. Piața este foarte dinamică, doi concurenți noi intrând recent pe aceasta, iar tehnologia evoluează. Concurenții, având cote de piață cuprinse între 25 % și 5 %, își modernizează și ei produsele.

Având în vedere faptul că exclusivitatea are o durată limitată și permite distribuitorilor să își recupereze investiția și să își concentreze eforturile comerciale mai întâi asupra unei anumite categorii de clienți pentru a cunoaște specificul comerțului, precum și faptul că eventualele efecte anticoncurențiale par a fi limitate pe o piață dinamică, este probabil să fie îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3).

2.4.    Distribuția selectivă

(174)   Acordurile de distribuție selectivă, precum acordurile de distribuție exclusivă, limitează, pe de o parte, numărul distribuitorilor autorizați și, pe de altă parte, posibilitățile de revânzare. Diferența față de distribuția exclusivă constă în faptul că limitarea numărului de distribuitori nu depinde de numărul de teritorii, ci de criterii de selecție legate, în primul rând, de natura produsului. O altă diferență față de distribuția exclusivă constă în faptul că restricția cu privire la revânzare nu se referă la vânzările active realizate într-un teritoriu, ci la toate vânzările realizate către distribuitori neautorizați, singurii cumpărători potențiali fiind astfel distribuitorii desemnați și consumatorii finali. Distribuția selectivă se utilizează, de cele mai multe ori, pentru a distribui produse finale de marcă.

(175)   Posibilele riscuri în domeniul concurenței sunt reducerea concurenței în cadrul mărcii și, în special în cazul efectului cumulativ, împiedicarea accesului pe piață al unuia sau mai multor tipuri de distribuitori și atenuarea concurenței, precum și facilitarea coluziunii între furnizori sau cumpărători. Pentru a evalua eventualele efecte anticoncurențiale ale distribuției selective în temeiul articolului 53 alineatul (1), trebuie să se facă distincția între distribuția selectivă pur calitativă și distribuția selectivă cantitativă. Distribuția selectivă pur calitativă constă în selectarea distribuitorilor exclusiv pe baza unor criterii obiective impuse de natura produsului, cum ar fi formarea personalului de vânzări, serviciile furnizate la punctul de vânzare, gama de produse comercializată etc (51). Aplicarea unor astfel de criterii nu limitează direct numărul de distribuitori. Se consideră, în general, că distribuția selectivă pur calitativă nu intră sub incidența articolului 53 alineatul (1), deoarece nu produce efecte anticoncurențiale, sub rezerva îndeplinirii a trei condiții. În primul rând, natura produsului în cauză trebuie să necesite un sistem de distribuție selectivă, în sensul că un astfel de sistem trebuie să constituie o cerință legitimă, având în vedere natura produsului în cauză, pentru a-i conserva calitatea și a-i asigura o utilizare corespunzătoare. În al doilea rând, revânzătorii trebuie să fie selecționați pe baza unor criterii obiective de natură calitativă, care sunt stabilite în mod uniform pentru toți revânzătorii potențiali, comunicate tuturor revânzătorilor potențiali și aplicate într-un mod nediscriminatoriu. În al treilea rând, criteriile prevăzute nu trebuie să depășească nivelul necesar (52). Distribuția selectivă cantitativă adaugă și alte criterii de selecție, care limitează într-un mod mai direct numărul potențial de distribuitori, de exemplu impunând un nivel minim sau maxim al vânzărilor, stabilind numărul de distribuitori etc.

(176)   Distribuția selectivă calitativă și cantitativă beneficiază de aplicarea exceptării pe categorii atât timp cât cota de piață, atât a furnizorului, cât și a cumpărătorului nu depășește 30 %, chiar dacă este combinată cu alte restricții verticale, altele decât restricțiile grave, cum ar fi obligația de neconcurență sau distribuția exclusivă, cu condiția ca vânzările active între distribuitorii autorizați și către consumatorii finali să nu fie restricționate. Distribuția selectivă beneficiază de aplicarea exceptării pe categorii indiferent de natura produsului în cauză și de natura criteriului de selecție. Cu toate acestea, atunci când caracteristicile produsului (53) nu necesită o distribuție selectivă sau aplicarea criteriului, cum ar fi, de exemplu, cerința ca distribuitorii să aibă unul sau mai multe magazine tradiționale sau să furnizeze servicii specifice, un astfel de sistem de distribuție nu generează, în general, o creștere suficientă a eficienței pentru a compensa o reducere semnificativă a concurenței în cadrul mărcii. În cazul în care apar efecte anticoncurențiale semnificative, se poate retrage beneficiul exceptării pe categorii. În plus, în continuare, în prezenta secțiune sunt furnizate orientări pentru evaluarea cazurilor individuale de distribuție selectivă care nu sunt reglementate de exceptarea pe categorii sau a cazurilor de efecte cumulative care rezultă din rețelele paralele de distribuție selectivă.

(177)   Poziția pe piață a furnizorului și a concurenților săi are o importanță majoră în evaluarea eventualelor efecte anticoncurențiale, întrucât reducerea concurenței în cadrul mărcii nu constituie o problemă decât în cazul în care concurența între mărci este limitată. Cu cât poziția furnizorului este mai puternică, cu atât problema reducerii concurenței în cadrul mărcii este mai gravă. Un alt factor important îl constituie numărul rețelelor de distribuție selectivă prezente pe aceeași piață. Atunci când distribuția selectivă este aplicată pe piață de către un singur furnizor, distribuția selectivă cantitativă nu generează, în mod normal, efecte negative nete, cu condiția ca bunurile contractuale, având în vedere natura lor, să necesite utilizarea unui sistem de distribuție selectivă, iar criteriile de selecție aplicate să fie necesare asigurării unei distribuții eficiente a bunurilor respective. Cu toate acestea, se pare că, în realitate, distribuția selectivă este aplicată adesea de un număr de furnizori de pe o anumită piață.

(178)   Poziția concurenților poate avea o dublă semnificație și joacă un rol în special în cazul unui efect cumulativ. În cazul în care concurenții sunt puternici, reducerea concurenței în cadrul mărcii va fi, în general, compensată printr-o concurență suficientă între mărci. Cu toate acestea, atunci când majoritatea principalilor furnizori aplică distribuția selectivă, vor apărea o reducere semnificativă a concurenței în cadrul mărcii, o eventuală împiedicare a accesului pe piață al anumitor tipuri de distribuitori, precum și un risc crescut de coluziune între acești furnizori principali. Riscul de împiedicare a accesului pe piață al celor mai eficienți distribuitori a fost întotdeauna mai ridicat în cazul distribuției selective decât în cel al distribuției exclusive, din cauza restricției privind vânzările impuse distribuitorilor neautorizați în distribuția selectivă. Restricția respectivă este menită să confere sistemelor de distribuție selectivă un caracter închis, împiedicând aprovizionarea distribuitorilor neautorizați. Prin urmare, distribuția selectivă este potrivită în special pentru evitarea presiunilor exercitate de discounteri (indiferent că este vorba de distribuitori activi numai online sau offline) asupra marjelor producătorului, precum și asupra marjelor distribuitorilor autorizați. Împiedicarea accesului pe piață al unor asemenea moduri de distribuție, ca urmare a aplicării cumulative a distribuției selective sau ca urmare a aplicării acesteia de către un singur furnizor cu o cotă de piață de peste 30 %, reduce posibilitățile consumatorilor de a profita de beneficiile specifice oferite de aceste metode, cum ar fi prețuri mai mici, transparență mai mare și acces mai larg.

(179)   Atunci când exceptarea pe categorii se aplică unor rețele individuale de distribuție selectivă, retragerea beneficiului exceptării pe categorii sau excluderea din sfera de aplicare a acesteia pot fi avute în vedere în cazul efectelor cumulative. Cu toate acestea, manifestarea unui efect cumulativ este puțin probabilă în cazul în care cota de piață acoperită prin distribuție selectivă este mai mică de 50 %. De asemenea, este puțin probabilă apariția unei probleme atunci când nivelul de acoperire a pieței depășește 50 %, însă cota de piață cumulată deținută de cei mai importanți cinci furnizori este mai mică de 50 %. Atunci când atât cota de piață a acestor cei mai importanți cinci furnizori, cât și cota de piață acoperită prin distribuție selectivă depășește 50 %, evaluarea poate să depindă de faptul că cei mai importanți cinci furnizori aplică sau nu distribuția selectivă. Cu cât poziția concurenților care nu aplică distribuția selectivă este mai puternică, cu atât împiedicarea accesului pe piață al celorlalți distribuitori va fi mai puțin probabilă. În cazul în care cei mai importanți cinci furnizori aplică distribuția selectivă, pot apărea probleme de concurență, în special cu privire la acele acorduri care aplică criteriile de selecție cantitativă prin limitarea directă a numărului de distribuitori autorizați sau care aplică criterii calitative, cum ar fi o cerință de a avea unul sau mai multe magazine tradiționale sau de a furniza servicii specifice, care împiedică anumite moduri de distribuție. În general, este puțin probabil să fie îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3) atunci când sistemele de distribuție selectivă în cauză împiedică accesul pe piață al noilor distribuitori capabili să vândă în mod adecvat produsele în cauză, în special discounterii sau distribuitorii activi numai online care oferă prețuri mai scăzute pentru consumatori, limitând astfel distribuția în favoarea anumitor canale existente și în detrimentul consumatorilor finali. Este mai puțin probabil ca unele forme mai indirecte de distribuție selectivă cantitativă, rezultate, de exemplu, din combinarea unor criterii de selecție pur calitative cu cerința impusă distribuitorilor de a realiza anual un nivel minim de achiziții, să producă efecte negative nete, în cazul în care un astfel de nivel nu reprezintă o proporție semnificativă din cifra de afaceri totală realizată de distribuitor în legătură cu tipul de produse în cauză și nu depășește nivelul necesar pentru ca furnizorul să își recupereze investiția specifică relației contractuale și/sau să realizeze economii de scară la nivelul distribuției. În ceea ce privește contribuțiile individuale, se consideră, în general, că un furnizor cu o cotă de piață mai mică de 5 % nu contribuie în mod semnificativ la un efect cumulativ.

(180)   Barierele la intrare reprezintă un element care trebuie luat în considerare în special în cazul împiedicării accesului pe piață al distribuitorilor neautorizați. În general, barierele la intrare vor fi foarte importante, deoarece distribuția selectivă este aplicată, de obicei, de către producătorii de produse de marcă. În general, lansarea propriilor mărci de către comercianții cu amănuntul excluși sau obținerea de către aceștia a unor surse de aprovizionare competitive în altă parte va necesita timp și investiții considerabile.

(181)   Puterea de cumpărare poate să sporească riscul de coluziune între distribuitori și, prin urmare, să modifice semnificativ analiza privind eventualele efecte anticoncurențiale ale distribuției selective. Împiedicarea accesului pe piață al comercianților cu amănuntul mai eficienți poate apărea, în special, atunci când o organizație puternică de distribuitori impune furnizorului criterii de selecție care vizează limitarea distribuției în avantajul membrilor săi.

(182)   Articolul 5 alineatul (1) litera (c) din exceptarea pe categorii prevede că furnizorul nu poate să impună distribuitorilor autorizați o obligație care să-i împiedice pe aceștia, direct sau indirect, să vândă mărcile unor anumiți furnizori concurenți. O astfel de condiție vizează, în special, evitarea coluziunii orizontale, în vederea excluderii anumitor mărci prin crearea unui club selectiv de mărci de către principalii furnizori. Este puțin probabil ca acest tip de obligație să beneficieze de exceptare atunci când cota de piață a celor mai importanți cinci furnizori este egală cu sau mai mare de 50 %, cu excepția cazului în care niciunul dintre furnizorii care impun o astfel de obligație nu face parte dintre cei mai importanți cinci furnizori de pe piață.

(183)   Împiedicarea accesului pe piață al altor furnizori nu reprezintă, în mod normal, o problemă, atât timp cât aceștia din urmă pot recurge la aceiași distribuitori, respectiv atât timp cât sistemul de distribuție selectivă nu este combinat cu impunerea unei mărci unice. În cazul unei rețele dense de distribuitori autorizați sau în cazul unui efect cumulativ, combinația dintre distribuția selectivă și o obligație de neconcurență poate genera un risc de împiedicare a accesului pe piață pentru ceilalți furnizori. În acest caz se aplică principiile prevăzute la secțiunea 2.1 cu privire la impunerea unei mărci unice. Atunci când distribuția selectivă nu este combinată cu o obligație de neconcurență, împiedicarea accesului pe piață al furnizorilor concurenți poate, cu toate acestea, să reprezinte o problemă în cazul în care principalii furnizori, pe lângă aplicarea unor criterii de selecție pur calitative, impun distribuitorilor lor anumite obligații suplimentare, cum ar fi obligația de a rezerva un spațiu minim la raft pentru produsele lor sau de a asigura că vânzarea produselor lor de către distribuitor atinge un procent minim din cifra de afaceri totală a acestuia. Apariția unei astfel de probleme este puțin probabilă în cazul în care cota de piață acoperită prin distribuție selectivă este mai mică de 50 % sau, atunci când acest nivel de acoperire este depășit, în cazul în care cota de piață a celor mai importanți cinci furnizori este mai mică de 50 %.

(184)   Maturitatea pieței este un element important, întrucât reducerea concurenței în cadrul mărcii și eventuala împiedicare a accesului pe piață al furnizorilor sau distribuitorilor autorizați pot constitui o problemă gravă pe o piață matură, însă pot fi mai puțin relevante pe o piață pe care cererea crește, tehnologiile evoluează și pozițiile de piață fluctuează.

(185)   Distribuția selectivă poate fi eficientă atunci când permite reducerea costurilor logistice datorită economiilor de scară la nivelul transportului, indiferent de natura produsului [punctul 107 litera (g)]. Cu toate acestea, o astfel de creștere a eficienței este, în general, doar marginală în cadrul sistemelor de distribuție selectivă. Natura produsului este un element foarte relevant în rezolvarea unei probleme de parazitism între distribuitori [punctul 107 litera (a)] sau în crearea unei imagini de marcă [punctul 107 litera (i)]. În general, argumentul creșterii eficienței este mai convingător în cazul produselor noi, al produselor complexe sau al produselor ale căror calități sunt dificil de evaluat anterior consumului (așa-numitele produse de experiență) sau chiar ulterior consumului (așa numitele produse de convingere). Combinația dintre distribuția selectivă și clauza privind locația, care protejează un distribuitor desemnat în raport cu alți distribuitori desemnați care deschid un magazin în vecinătate, poate îndeplini, în special, condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3), în cazul în care combinația este indispensabilă pentru protejarea unor investiții substanțiale și specifice relației contractuale în cauză, realizate de distribuitorul autorizat [punctul 107 litera (d)].

(186)   Pentru a asigura alegerea restricției celei mai puțin anticoncurențiale, este relevant să se analizeze posibilitatea obținerii, la costuri comparabile, a aceleiași creșteri a eficienței, de exemplu prin intermediul cerințelor care se referă numai la servicii.

(187)   Exemplu de distribuție selectivă cantitativă

Pe o piață a bunurilor de consum de folosință îndelungată, liderul de piață (marca A), cu o cotă de piață de 35 %, își vinde produsele consumatorilor finali printr-o rețea de distribuție selectivă. Există mai multe criterii de admitere în rețea: magazinul trebuie să angajeze personal calificat și să asigure servicii anterioare vânzării, în magazin trebuie să existe un raion specializat consacrat vânzării produsului și a unor produse de înaltă tehnologie similare și magazinul trebuie să ofere spre vânzare o gamă largă de modele ale furnizorului și să le prezinte într-un mod atractiv. De asemenea, numărul de comercianți cu amănuntul care pot fi acceptați în rețea este direct limitat prin fixarea unui număr maxim de comercianți cu amănuntul la numărul de locuitori din fiecare provincie sau zonă urbană. Producătorul A are 6 concurenți pe piața respectivă. Principalii săi concurenți, B, C și D, dețin cote de piață de 25 %, 15 % și, respectiv 10 %, ceilalți producători având cote de piață mai mici. A este singurul producător care recurge la distribuția selectivă. Distribuitorii din rețeaua selectivă a mărcii A comercializează și câteva mărci concurente. Cu toate acestea, mărcile concurente sunt prezente pe scară largă și în magazinele care nu fac parte din rețeaua de distribuție selectivă a lui A. Canalele de distribuție sunt variate: de exemplu, mărcile B și C sunt vândute în majoritatea magazinelor selecționate ale A, dar și în alte magazine care oferă servicii de înaltă calitate și în hipermarketuri. Marca D este vândută cu preponderență în magazinele care asigură servicii de înaltă calitate. Tehnologia evoluează foarte rapid pe această piață, iar principalii furnizori mențin o puternică imagine de calitate pentru produsele lor prin intermediul publicității.

Pe această piață, nivelul de acoperire a distribuției selective este de 35 %. Concurența între mărci nu este direct afectată de sistemul de distribuție selectivă al lui A. Concurența în cadrul mărcii în cazul mărcii A poate fi redusă, însă consumatorii au acces la comercianți cu amănuntul care oferă servicii/prețuri de nivel scăzut pentru mărcile B și C, care au o imagine de calitate comparabilă cu cea a mărcii A. Mai mult, accesul la ceilalți comercianți cu amănuntul care oferă servicii de înaltă calitate pentru alte mărci nu este împiedicat, deoarece capacitatea distribuitorilor selectați de a vinde mărci concurente nu este limitată și limitarea cantitativă a numărului de comercianți cu amănuntul din rețeaua A permite celorlalți comercianți cu amănuntul care oferă servicii de înaltă calitate să distribuie mărci concurente. În acest caz, având în vedere cerințele cu privire la servicii și creșterea eficienței pe care acestea o pot genera, precum și efectul limitat asupra concurenței în cadrul mărcii, este probabilă îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 53 alineatul (3).

(188)   Exemplu de distribuție selectivă cu efecte cumulative

Pe piața unui anumit articol sportiv există șapte producători, având cote de piață de: 25 %, 20 %, 15 %, 15 %, 10 %, 8 % și 7 %. Cei mai importanți cinci producători își distribuie produsele utilizând distribuția selectivă cantitativă, iar cei doi producători mai mici utilizează diferite tipuri de sisteme de distribuție, nivelul de acoperire prin distribuție selectivă fiind de 85 %. Criteriile de acces la rețelele de distribuție selectivă sunt remarcabil de uniforme de la un producător la altul: distribuitorii trebuie să aibă unul sau mai multe magazine tradiționale, în care să angajeze personal calificat, să asigure servicii anterioare vânzării și să aibă un raion specializat pentru vânzarea produsului în cauză, ale cărui dimensiuni minime sunt indicate. Magazinul trebuie să vândă o gamă largă de produse ale mărcii în cauză și să prezinte articolul într-un mod atractiv, magazinul trebuie să fie situat pe o stradă comercială, iar acel tip de articol trebuie să reprezinte cel puțin 30 % din totalul cifrei de afaceri a magazinului. În general, același distribuitor este desemnat ca distribuitor selectiv pentru toate cele cinci mărci. Cele două mărci care nu utilizează distribuția selectivă vând, de obicei, prin intermediul unor comercianți cu amănuntul mai puțin specializați, care asigură servicii de un nivel mai scăzut. Piața este stabilă, atât din punctul de vedere al cererii, cât și al ofertei, există o puternică imagine de marcă și o puternică diferențiere între produse. Cei cinci lideri de piață au imagini de marcă puternice, create prin intermediul publicității și al sponsorizărilor, iar cei doi producători mai mici au o strategie bazată pe produse mai ieftine, fără o imagine de marcă puternică.

Pe această piață, discounterilor generali și distribuitorilor activi numai online li se refuză accesul la cele cinci mărci lider. Într-adevăr, cerința ca acest tip de articol să reprezinte cel puțin 30 % din activitatea distribuitorilor și criteriile referitoare la prezentare și la serviciile anterioare vânzării exclud majoritatea discounterilor din rețeaua de distribuitori autorizați. Cerința de a avea unul sau mai multe magazine tradiționale exclude din rețea distribuitorii activi doar online. În consecință, consumatorii nu au de ales și trebuie să cumpere cele cinci mărci lider din magazine cu un nivel ridicat al serviciilor/cu prețuri ridicate. Aceasta provoacă reducerea concurenței între mărci între cele cinci mărci lider. Faptul că cele două mărci mai puțin importante pot fi cumpărate în magazine cu un nivel mai scăzut al serviciilor/al prețurilor nu compensează acest lucru, deoarece imaginea de marcă a celor cinci lideri de piață este mult mai puternică. Concurența între mărci este, de asemenea, limitată prin distribuția multiplă. Chiar dacă există un anumit grad de concurență în cadrul mărcii și numărul comercianților cu amănuntul nu este limitat în mod direct, criteriile de acces în rețea sunt suficient de stricte pentru ca numărul comercianților cu amănuntul care distribuie cele cinci mărci lider să fie scăzut în fiecare teritoriu.

Creșterea eficienței aferentă acestor sisteme de distribuție selectivă cantitativă este redusă: produsul nu este foarte complex și nu justifică servicii cu un nivel deosebit de ridicat. Cu excepția cazului în care producătorii pot să demonstreze că rețeaua lor de distribuție selectivă generează o creștere a eficienței evidentă, este probabil ca beneficiul exceptării pe categorii va trebui să fie retras din cauza efectelor cumulative care limitează alegerea consumatorilor și favorizează creșterea prețului care trebuie plătit de aceștia.

2.5.    Franciza

(189)   Acordurile de franciză conțin licențe asupra drepturilor de proprietate intelectuală referitoare, în special, la mărci sau semne distinctive și la know-how în vederea utilizării și distribuției de bunuri sau servicii. Pe lângă licența privind drepturile de proprietate intelectuală, francizorul acordă, de obicei, francizatului asistență comercială sau tehnică pe durata aplicării acordului. Licența și asistența fac parte integrantă din metoda comercială sub franciză. În general, francizorul percepe o redevență de la francizat pentru utilizarea metodei comerciale în cauză. Franciza poate permite francizorului să își creeze, cu investiții limitate, o rețea uniformă de distribuție a produselor sale. Pe lângă cesionarea metodei comerciale, acordurile de franciză conțin, de obicei, o combinație de diferite restricții verticale cu privire la produsele care se distribuie, în special distribuție selectivă și/sau obligații de neconcurență și/sau distribuție exclusivă sau forme atenuate ale acestora.

(190)   Aplicarea exceptării pe categorii la acordarea de licențe privind drepturile de proprietate intelectuală prevăzute de acordurile de franciză este abordată la punctele 24-46. În ceea ce privește restricțiile verticale referitoare la achiziția, vânzarea și revânzarea de bunuri și servicii în cadrul unui acord de franciză, cum ar fi distribuția selectivă, obligațiile de neconcurență sau distribuția exclusivă, exceptarea pe categorii se aplică atunci când cota de piață nu depășește pragul cotei de piață de 30 % (54). Orientările furnizate cu privire la aceste tipuri de restricții se aplică și acordurilor de franciză, sub rezerva următoarelor două observații:

(a)	cu cât transferul de know-how este mai important, cu atât este mai posibil ca restricțiile să genereze o creștere a eficienței și/sau să fie indispensabile pentru protejarea know-how-ului și ca restricțiile verticale să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3);

(b)

o obligație de neconcurență referitoare la bunuri sau servicii achiziționate de către francizat nu intră sub incidența articolului 53 alineatul (1) atunci când obligația este necesară în vederea menținerii identității comune și a reputației rețelei sub franciză. În astfel de cazuri, durata obligației de neconcurență este, de asemenea, irelevantă în temeiul articolului 53 alineatul (1), atât timp cât nu depășește durata acordului de franciză propriu-zis.

(191)   Exemplu de franciză

Un producător a elaborat un concept nou de vânzare a dulciurilor în așa-numite cofetării de amuzament, care permite colorarea dulciurilor special la cererea clientului. Producătorul de dulciuri a conceput și aparatele de colorare a dulciurilor. De asemenea, el produce lichidul colorant. Calitatea și prospețimea lichidului au o importanță vitală pentru producerea unor dulciuri de calitate. Producătorul a avut succes cu dulciurile sale comercializate în propriile sale puncte de vânzare, toate funcționând sub același nume comercial și având aceeași imagine de prezentare amuzantă (stilul de amenajare a cofetăriilor, publicitate comună etc.). Pentru a-și extinde vânzările, producătorul a inițiat un sistem de franciză. Francizații sunt obligați să cumpere dulciurile, lichidul și aparatul de colorare de la producător, să aibă aceeași imagine și să funcționeze sub numele comercial al producătorului, să achite o redevență, să contribuie la publicitatea comună și să asigure confidențialitatea manualului de funcționare elaborat de francizor. În plus, francizații pot să vândă numai în spațiile convenite cu producătorul, numai utilizatorilor finali sau altor francizați și nu pot să vândă alte dulciuri. Francizorul se obligă să nu desemneze un alt francizat sau să exploateze el însuși un punct de vânzare cu amănuntul pe teritoriul desemnat în contract. Francizorul se obligă, de asemenea, să își îmbunătățească și să își dezvolte în continuare produsele, prezentarea comercială și manualul de funcționare și să pună toate aceste îmbunătățiri la dispoziția tuturor comercianților cu amănuntul francizați. Acordurile de franciză sunt încheiate pe o perioadă de 10 ani.

Comercianții cu amănuntul de dulciuri se aprovizionează de pe piața națională, fie de la producători naționali care răspund gusturilor naționale, fie de la comercianți cu ridicata care, pe lângă vânzarea de produse naționale, importă dulciuri de la producători străini. Pe această piață, produsele francizorului concurează cu alte mărci de dulciuri. Francizorul deține o cotă de piață de 30 % pe piața dulciurilor vândute comercianților cu amănuntul. Concurența este reprezentată de un număr de mărci naționale și internaționale, unele dintre acestea fiind produse de mari întreprinderi alimentare diversificate. Punctele potențiale de vânzare a dulciurilor sunt numeroase: tutungerii, magazine alimentare generale, cofetării și magazine specializate. Cota de piață a francizorului pe piața aparatelor de colorare a alimentelor este mai mică de 10 %.

Majoritatea obligațiilor prevăzute de acordurile de franciză pot fi considerate necesare în vederea protejării drepturilor de proprietate intelectuală sau a menținerii identității comune și a reputației rețelei sub franciză și nu intră sub incidența articolului 53 alineatul (1). Restricțiile referitoare la vânzare (teritoriul contractual și distribuția selectivă) stimulează francizații să investească în aparatul de colorare și în conceptul de franciză și, în cazul în care nu sunt necesare în acest sens, cel puțin să contribuie la menținerea identității comune și, prin urmare, la compensarea reducerii concurenței în cadrul mărcii. Clauza de neconcurență, care exclude alte mărci de dulciuri din magazine pe toată durata acordurilor, permite francizorului să mențină uniformitatea punctelor de vânzare și să-i împiedice pe concurenți să profite de numele său comercial. Aceasta nu conduce la o împiedicare semnificativă a accesului pe piață, având în vedere numărul mare de puncte de vânzare potențiale, disponibile celorlalți producători de dulciuri. Este probabil ca acordurile de franciză ale acestui francizor să îndeplinească condițiile de exceptare prevăzute la articolul 53 alineatul (3), în măsura în care obligațiile prevăzute de acorduri intră sub incidența articolului 53 alineatul (1).

2.6    Furnizarea exclusivă

(192)   În categoria furnizării exclusive intră acele restricții care au ca element principal faptul că furnizorul este obligat sau convins să vândă produsele contractuale exclusiv, sau în principal, unui singur cumpărător, în general sau în particular, pentru o utilizare specifică. Astfel de restricții pot lua forma unei obligații de furnizare exclusivă, care limitează furnizorul să vândă unui singur cumpărător, cu scopul de a revinde sau de a utiliza produsele în mod specific, dar poate lua, de exemplu, și forma impunerii de cote furnizorului, în cadrul căreia furnizorul și cumpărătorul convin stimulente pentru ca furnizorul să își concentreze vânzările în principal către un singur cumpărător. În cazul bunurilor sau serviciilor intermediare, furnizarea exclusivă este adesea asimilată unei furnizări industriale.

(193)   Furnizarea exclusivă beneficiază de exceptarea pe categorii în cazul în care atât cota de piață atât a furnizorului, cât și cea a cumpărătorului nu depășește pragul de 30 %, chiar dacă este combinată cu alte restricții verticale, altele decât restricțiile grave, cum ar fi obligația de neconcurență. În continuare, în prezenta secțiune sunt furnizate orientări pentru evaluarea cazurilor individuale de furnizare exclusivă, atunci când se depășește acest prag.

(194)   Din punctul de vedere al concurenței, principalul risc al furnizării exclusive este împiedicarea anticoncurențială a accesului pe piață al altor cumpărători. Există o similaritate cu efectele posibile ale distribuției exclusive, în special atunci când distribuitorul exclusiv devine cumpărător exclusiv pentru o piață întreagă (a se vedea secțiunea 2.2, în special punctul 156). Cota de piață a cumpărătorului pe piața de achiziții din amonte este, în mod evident, un element important pentru evaluarea capacității sale de a impune o obligație de furnizare exclusivă, care împiedică accesul la aprovizionare al altor cumpărători. Cu toate acesta, factorul care determină probabilitatea apariției unei probleme de concurență este importanța cumpărătorului pe piața din aval. În cazul în care cumpărătorul nu deține putere de piață pe piața din aval, nu se prevăd efecte negative semnificative pentru consumatori. Astfel de efecte pot apărea atunci când cota de piață a cumpărătorului atât pe piața din aval unde vinde produsele contractate, cât și pe piața din amonte de unde se aprovizionează cu acestea, depășește 30 %. Atunci când cota de piață a cumpărătorului pe piața din amonte nu depășește 30 %, pot apărea, cu toate acestea, efecte semnificative de împiedicare a accesului pe piață, în special în cazul în care, cota de piață a cumpărătorului pe piața sa din aval depășește 30 % și furnizarea exclusivă se referă la o utilizare specifică a produselor contractuale. Atunci când o întreprindere ocupă o poziție dominantă pe piața din aval, orice obligație a acesteia de a-și vinde produsele exclusiv sau preponderent cumpărătorului dominant poate să genereze cu ușurință efecte anticoncurențiale semnificative.

(195)   Nu numai poziția cumpărătorului pe piața din amonte și din aval este importantă, ci și sfera și durata de aplicare a obligației de furnizare exclusivă. Cu cât cota de piață legată este mai ridicată și durata furnizării exclusive este mai mare, cu atât crește probabilitatea ca împiedicarea accesului pe piață să fie mai semnificativă. Acordurile de furnizare exclusivă cu durata mai mică de cinci ani, încheiate de întreprinderi care nu ocupă o poziție dominantă, trebuie evaluate, de obicei, pe baza unui bilanț între efectele favorabile concurenței și efectele anticoncurențiale, în timp ce, pentru majoritatea tipurilor de investiții, acordurile cu durata mai mare de cinci ani nu sunt considerate necesare în vederea obținerii creșterii eficienței invocate sau creșterea eficienței nu este suficientă pentru a compensa efectul de împiedicare a accesului pe piață generat de astfel de acorduri de furnizare exclusivă pe termen lung.

(196)   Poziția pe piața din amonte a cumpărătorilor concurenți este un element important, întrucât este probabil că accesul acestora pe piață va fi împiedicat din motive anticoncurențiale, și anume creșterea costurilor lor, în cazul în care sunt cu mult mai mici decât cumpărătorul care blochează piața. Împiedicarea accesului pe piață al cumpărătorilor concurenți este puțin probabilă în cazul în care acești concurenți au o putere de cumpărare similară și pot oferi furnizorilor condiții de vânzare similare. În această situație, împiedicarea accesului pe piață ar putea apărea numai în cazul noilor concurenți potențiali, care nu pot să se aprovizioneze atunci când un număr de cumpărători importanți încheie contracte de furnizare exclusivă cu majoritatea furnizorilor de pe piață. Un astfel de efect cumulativ poate să justifice retragerea beneficiului exceptării pe categorii.

(197)   Barierele la intrare la nivelul furnizorilor sunt un element relevant în stabilirea existenței unei împiedicări reale a accesului pe piață. În măsura în care cumpărătorii concurenți pot să furnizeze ei înșiși, în mod eficient, bunurile sau serviciile, printr-o integrare verticală în amonte, este puțin probabil ca împiedicarea accesului pe piață să devină o problemă reală. Cu toate acestea, barierele la intrare sunt adesea semnificative.

(198)   Puterea de negociere a furnizorilor este un element relevant, deoarece furnizorii importanți nu se vor lăsa cu ușurință privați de cumpărători alternativi. Prin urmare, împiedicarea accesului pe piață constituie un risc mai ales în cazul în care furnizorii sunt slabi, iar cumpărătorii sunt puternici. În cazul furnizorilor puternici, furnizarea exclusivă poate fi întâlnită în combinație cu o obligații de neconcurență. Combinația cu obligațiile de neconcurență presupune aplicarea regulilor definite în cazul impunerii unei mărci unice. Atunci când sunt necesare investiții specifice relației contractuale în cauză de către ambele părți (problemă legată de renunțarea la anumite investiții), combinația dintre furnizarea exclusivă și obligațiile de neconcurență, și anume exclusivitate reciprocă în acorduri de furnizare industrială, se poate justifica, adesea, în special, sub pragul poziției dominante.

(199)   În sfârșit, nivelul de comercializare și natura produsului sunt relevante pentru împiedicarea accesului pe piață. Împiedicarea anticoncurențială a accesului pe piață este mai puțin probabilă în cazul produselor intermediare sau al produselor omogene. În primul rând, un producător exclus care utilizează un anumit bun intermediar beneficiază, de obicei, de un grad de flexibilitate mai ridicat în vederea satisfacerii cererii clienților săi decât un comerciant cu ridicata sau cu amănuntul, în vederea satisfacerii cererii consumatorilor finali, pentru care mărcile pot să joace un rol important. În al doilea rând, pierderea unei surse posibile de aprovizionare are mai puțină importanță pentru cumpărătorii excluși de pe piață, în cazul produselor omogene, decât în cazul unui produs eterogen care prezintă calități și caracteristici diferite. În cazul produselor finale de marcă sau al produselor intermediare diferențiate, pentru care există bariere la intrare, furnizarea exclusivă poate să producă efecte anticoncurențiale semnificative atunci când cumpărătorii concurenți sunt relativ mici comparativ cu cumpărătorul care blochează piața, chiar dacă acesta nu ocupă o poziție dominantă pe piața din aval.

(200)   Se poate înregistra o creștere a eficienței în cazul renunțării la anumite investiții [punctul 107 literele (d) și (e)] și o astfel de creștere a eficienței este mai probabilă în cazul produselor intermediare decât în cazul produselor finale. O altă creștere a eficienței este mai puțin probabilă. Eventualele economii de scară la nivelul distribuției [punctul 107 litera (g)] nu par să justifice furnizarea exclusivă.

(201)   În cazul renunțării la anumite investiții și, într-o măsură și mai mare, în cazul economiilor de scară la nivelul distribuției, impunerea de cote furnizorului, cum ar fi cerințe de furnizare minimă, ar putea constitui o alternativă mai puțin restrictivă.

(202)   Exemplu de furnizare exclusivă

Pe piața unui anumit tip de componente (piața produselor intermediare), furnizorul A convine cu cumpărătorul B să dezvolte, cu propriul său know-how și investiții considerabile în utilaje noi, precum și cu ajutorul indicațiilor furnizate de cumpărătorul B, o versiune diferită a acestei componente. B va trebui să realizeze investiții substanțiale în vederea încorporării noii componente. Părțile convin că A va furniza noul produs numai cumpărătorului B, pentru o perioadă de cinci ani de la data lansării pe piață. B este obligat să cumpere noul produs numai de la A pe parcursul aceleași perioade de cinci ani. Atât A, cât și B pot continua să vândă și, respectiv, să cumpere alte versiuni ale componentei în și din altă parte. Cota de piață a cumpărătorului B pe piața din amonte a componentelor și pe piața din aval a bunurilor finale este de 40 %. Cota de piață a furnizorului componentei este de 35 %. Există alți doi furnizori de componente, cu o cotă de piață de aproximativ 20-25 %, precum și un număr de furnizori mai mici.

Având în vedere amploarea investițiilor, este probabilă îndeplinirea de către acord a condițiilor prevăzute la articolul 53 alineatul (3), datorită creșterii eficienței și efectului limitat de împiedicare a accesului pe piață. Cumpărătorii concurenți sunt împiedicați să achiziționeze o anumită versiune a unui produs al furnizorului care are o cotă de piață de 35 % și alți furnizori de componente ar putea dezvolta produse noi similare. Imposibilitatea altor furnizori de a satisface o parte din cererea manifestată de cumpărătorul B se limitează la cel mult 40 % din piață.

2.7.    Redevențe de acces inițial

(203)   Redevențele de acces inițial sunt taxe fixe pe care furnizorii le plătesc distribuitorilor în cadrul relațiilor verticale la începutul unei perioade relevante, cu scopul de a obține acces la rețeaua acestora de distribuție și de a remunera serviciile oferite furnizorilor de către comercianții cu amănuntul. Această categorie cuprinde diverse practici precum bonificațiile comerciale de intrare (55), așa-numitele taxe de menținere (pay-to-stay fees) (56), plăți în scopul obținerii accesului la campaniile de promovare ale distribuitorului etc. Redevențele de acces inițial beneficiază de exceptare în temeiul exceptării pe categorii în măsura în care atât cota de piață a furnizorului, cât și cea a cumpărătorului nu depășește 30 %. În continuare, în prezenta secțiune sunt furnizate orientări pentru evaluarea cazurilor individuale de redevențe de acces inițial atunci când se depășește acest prag.

(204)   Redevențele de acces inițial pot provoca uneori împiedicarea anticoncurențială a accesului pe piață al altor distribuitori, în cazul în care aceste redevențe stimulează furnizorul în vederea concentrării produselor sale către un singur distribuitor sau către un număr redus de distribuitori. O redevență mare poate determina furnizorul să își canalizeze o parte importantă din vânzări prin intermediul acestui distribuitor în scopul acoperirii costului redevenței. Într-un astfel de caz, redevențele de acces inițial pot produce același efect de împiedicare a accesului pe piață în aval ca o obligație de furnizare exclusivă. Evaluarea efectului negativ respectiv se efectuează prin analogie cu evaluarea obligațiilor de furnizare exclusivă (în special punctele 194-199).

(205)   În mod excepțional, redevențele de acces inițial pot genera și împiedicarea anticoncurențială a accesului pe piață al altor furnizori, în cazul în care utilizarea pe scară largă a acestor redevențe are ca urmare creșterea barierelor la intrare pentru noii concurenți de mici dimensiuni. Evaluarea posibilului efect negativ respectiv se efectuează prin analogie cu evaluarea obligațiilor privind impunerea unei mărci unice (în special punctele 132-141).

(206)   Pe lângă efectele posibile de împiedicare a accesului pe piață, redevențele de acces inițial pot slăbi concurența și facilita coluziunea între distribuitori. Redevențele de acces inițial pot conduce la creșterea prețurilor practicate de furnizor în ceea ce privește produsele contractuale, deoarece furnizorul trebuie să își acopere aceste cheltuieli. Prețurile mai mari de aprovizionare pot reduce motivația comercianților cu amănuntul de a concura pe piața în aval, iar profiturile distribuitorilor cresc datorită redevențelor de acces. Astfel de restrângeri ale concurenței între distribuitori cauzate de utilizarea cumulativă a redevențelor de acces inițial nu pot exista, în mod normal, decât dacă piața de distribuție este foarte concentrată.

(207)   Cu toate acestea, utilizarea redevențelor de acces inițial poate contribui, în multe cazuri, la alocarea eficientă a spațiului la raft pentru produsele noi. Distribuitorii dețin adesea mai puține informații decât furnizorii în ceea ce privește succesul potențial al produselor noi care urmează a fi introduse pe piață, și, ca urmare, cantitatea de produse stocate poate să nu fie optimă. Redevențele de acces inițial pot fi folosite în scopul reducerii acestei asimetrii în materie de informații între furnizori și distribuitori, permițând în mod explicit furnizorilor să concureze pentru spațiul la raft. Astfel, distribuitorul poate primi un semnal privind produsele care sunt susceptibile să aibă succes, deoarece un furnizor va fi de acord, în mod normal, să plătească redevențe de acces inițial în cazul în care consideră că există o probabilitate redusă de eșec în ceea ce privește intrarea pe piață a produsului.

(208)   Mai mult, din cauza asimetriei în materie de informații menționate la punctul 207, furnizorii pot fi stimulați să deturneze în favoarea lor eforturile de promovare ale distribuitorilor în scopul de a introduce pe piață produse sub nivelul optim. În cazul în care un produs nu are succes, distribuitorii vor plăti o parte din costurile aferente eșecului. Utilizarea redevențelor de acces inițial poate împiedica o asemenea deturnare prin transferarea riscului de eșec înapoi la furnizori, contribuind astfel la o rată optimă de introducere pe piață a produselor.

2.8.    Acorduri de gestiune pe categorii

(209)   Acordurile de gestiune pe categorii sunt acordurile prin care, în cadrul unui acord de distribuție, distribuitorul încredințează furnizorului („căpitanul categoriei”) comercializarea unei categorii de produse care include, în general, nu numai produsele furnizorului, ci și produsele concurenților acestuia. Prin urmare, căpitanul categoriei poate avea o influență, de exemplu asupra poziționării și promovării produselor în magazin, precum și asupra selecției de produse vândute în magazin. Acordurile de gestiune pe categorii beneficiază de exceptare în temeiul exceptării pe categorii, atunci când atât cota de piață a furnizorului, cât și cea a cumpărătorului nu depășește 30 %. În continuare, în prezenta secțiune sunt furnizate orientări pentru evaluarea cazurilor individuale de acorduri de gestiune pe categorii, atunci când se depășește pragul cotei de piață.

(210)   Cu toate că, în majoritatea cazurilor, acordurile de gestiune pe categorii nu vor fi problematice, acestea pot, câteodată, să denatureze concurența dintre furnizori și să ducă în cele din urmă la împiedicarea anticoncurențială a accesului pe piață al altor furnizori, în cazul în care căpitanul categoriei este capabil, datorită influenței sale asupra deciziilor distribuitorului privind comercializarea, să limiteze sau să dezavantajeze distribuția produselor furnizorilor concurenți. Cu toate că, în majoritatea cazurilor, distribuitorul poate să nu aibă un interes în a limita alegerea sa de produse, în cazul în care distribuitorul vinde și produse concurente sub propria marcă (mărci private), acesta poate fi motivat, de asemenea, să excludă anumiți furnizori, în special furnizorii de produse de gamă intermediară. Evaluarea unui astfel de efect de împiedicare a accesului pe piață în amonte se efectuează prin analogie cu evaluarea obligațiilor de impunere a unei mărci unice (în special punctele 132-141), prin abordarea unor aspecte cum ar fi extinderea pe piață a acestor acorduri, poziția pe piață a furnizorilor concurenți și posibila utilizare cumulativă a unor asemenea acorduri.

(211)   În plus, acordurile de gestiune pe categorii pot să faciliteze coluziunea între distribuitori, atunci când același furnizor acționează în calitate de căpitan al categoriei pentru toți distribuitorii concurenți de pe o piață sau pentru majoritatea acestora și oferă acestor distribuitori un punct de referință comun în luarea de decizii privind comercializarea.

(212)   De asemenea, acordurile de gestiune pe categorii pot să faciliteze coluziunea între furnizori prin creșterea posibilităților de a schimba informații delicate privind piața prin intermediul comercianților cu amănuntul, cum ar fi, de exemplu, informațiile privind prețurile viitoare, planurile promoționale sau campaniile publicitare (57).

(213)   Cu toate acestea, utilizarea acordurilor de gestiune pe categorii poate conduce și la creșterea eficienței. Acordurile de gestiune pe categorii pot permite distribuitorilor să aibă acces la expertiza de marketing a furnizorului pentru un anumit grup de produse și să obțină economii de scară, asigurându-se că produsele sunt expuse în timp util și în mod direct pe rafturi, în cantitatea optimă. Deoarece gestiunea pe categorii se bazează pe obiceiurile clientului, acordurile de gestiune pe categorii pot contribui la obținerea unei satisfacții mai mari a clientului, întrucât contribuie la îndeplinirea în mai mare măsură a așteptărilor acestuia. În general, cu cât este mai mare concurența între mărci și cu cât sunt mai mici costurile de transfer ale consumatorilor, cu atât sunt mai mari beneficiile economice realizate prin gestiunea pe categorii.

2.9    Vânzarea legată

(214)   Vânzarea legată se referă la situații în care clienții care cumpără un produs (produsul care leagă) trebuie să cumpere și alt produs distinct (produsul legat) de la același furnizor sau de la un furnizor desemnat de acesta. Vânzarea legată poate constitui un abuz în sensul articolului 54 (58). Vânzarea legată poate, de asemenea, să constituie o restricție verticală care intră sub incidența articolului 53, atunci când determină o obligație de tipul impunerii unei mărci unice (a se vedea punctele 129-150) pentru produsul legat. Numai această din urmă situație este abordată în cadrul prezentelor orientări.

(215)   Considerarea produselor ca fiind distincte depinde de cererea clientului. Două produse sunt distincte dacă, în absența vânzării legate, un număr semnificativ de clienți ar cumpăra sau ar fi cumpărat produsul care leagă fără să cumpere și produsul legat de la același furnizor, permițând astfel producția independentă atât pentru produsul care leagă, cât și pentru cel legat (59). Printre elementele care arată că două produse sunt distincte s-ar putea afla probe directe conform cărora, atunci când au de ales, clienții cumpără produsele care leagă și produsele legate separat, de la diferiți furnizori, sau probe indirecte, precum prezența pe piață a unor întreprinderi specializate în fabricarea sau vânzarea de produse legate fără produsul care leagă (60), sau probe care arată că întreprinderile cu putere scăzută de piață, în special pe piețele concurențiale, au tendința de a nu lega sau de a nu grupa astfel de produse. De exemplu, întrucât clienții doresc să cumpere pantofi prevăzuți cu șireturi și nu este practic pentru distribuitori să furnizeze pantofi noi cu șireturi alese de ei, a devenit o uzanță comercială ca producătorii de pantofi să furnizeze pantofii prevăzuți cu șireturi. Prin urmare, vânzarea de pantofi prevăzuți cu șireturi nu reprezintă o vânzare legată.

(216)   Vânzarea legată poate duce la efecte anticoncurențiale de împiedicare a accesului pe piața legată, pe piața care leagă sau pe ambele în același timp. Efectul de împiedicare a accesului pe piață depinde de procentajul de vânzări legate din vânzările totale de pe piața produsului legat. Pentru a ști ce anume poate fi considerat împiedicare semnificativă a accesului pe piață, în sensul articolului 53 alineatul (1), se poate aplica analiza cu privire la impunerea unei mărci unice. Vânzarea legată înseamnă că există cel puțin o formă de impunere a cotelor de achiziție ale cumpărătorului în ceea ce privește produsul legat. În cazul în care se contractează și o obligație de neconcurență cu privire la produsul legat, crește probabilitatea apariției efectului de împiedicare a accesului pe piața produsului legat. Vânzarea legată poate duce la o concurență scăzută pentru clienții interesați să cumpere produsul legat, dar nu produsul care leagă. Dacă nu există un număr suficient de clienți care să cumpere numai produsul legat pentru a susține concurenții furnizorului pe piața legată, vânzarea legată poate duce la creșterea prețurilor pentru clienții respectivi. Dacă produsul legat este un produs complementar important pentru clienții produsului care leagă, o scădere a numărului de furnizori alternativi ai produsului legat și, astfel, o reducere a gradului de disponibilitate a acelui produs poate îngreuna intrarea doar pe piața care leagă.

(217)   De asemenea, vânzarea legată poate duce la prețuri peste nivelul concurențial, în special în trei situații. În primul rând, dacă produsul care leagă și produsul legat pot fi utilizate, în proporții diferite, ca bunuri intermediare pentru un proces de producție, clienții pot reacționa la o creștere a prețului produsului care leagă mărindu-și cererea pentru produsul legat, simultan cu reducerea cererii pentru produsul care leagă. Prin legarea a două produse, furnizorul poate căuta să evite această substituire și, prin urmare, să își poată mări prețurile. În al doilea rând, atunci când vânzarea legată permite discriminarea prin prețuri, în funcție de utilizarea produsului care leagă de către client, de exemplu condiționarea vânzării de copiatoare de cumpărarea cartușelor de cerneală (contorizare). În al treilea rând, în cazul contractelor pe termen lung sau al piețelor ulterioare vânzării pentru echipamente inițiale cu durată de viață ridicată, este dificil pentru clienți să calculeze consecințele vânzării legate.

(218)   Vânzarea legată beneficiază de exceptare în temeiul exceptării pe categorii, în cazul în care cota de piață a furnizorului, atât pe piața produsului legat, cât și pe piața produsului care leagă, și cota de piață a cumpărătorului, pe piețele relevante din amonte, nu depășește 30 %. Vânzările legate pot fi combinate cu alte restricții verticale, care nu sunt restricții grave în temeiul actului respectiv, cum ar fi obligațiile de neconcurență sau impunerea de cote referitoare la produsul care leagă sau la aprovizionarea exclusivă. În continuare, în prezenta secțiune sunt furnizate orientări pentru evaluarea cazurilor individuale de vânzarea legată, atunci când se depășește pragul cotei de piață.

(219)   Poziția furnizorului pe piața produsului care leagă este, în mod evident, deosebit de importantă pentru evaluarea posibilelor efecte anticoncurențiale. În general, acest tip de acord este impus de către furnizor. Importanța furnizorului pe piața produsului care leagă este principalul motiv din cauza căruia poate fi dificil pentru un cumpărător să refuze o obligație de vânzare legată.

(220)   Poziția concurenților furnizorului pe piața produsului care leagă este importantă în evaluarea puterii de piață a furnizorului. Atât timp cât concurenții săi sunt suficient de numeroși și de puternici, nu se preconizează producerea de efecte anticoncurențiale, deoarece cumpărătorii au suficiente alternative pentru a achiziționa produsul care leagă fără produsul legat, mai puțin în cazul în care și alți furnizori practică o vânzare legată similară. În plus, barierele la intrare pe piața produsului care leagă sunt relevante pentru determinarea poziției furnizorului pe piață. Atunci când vânzarea legată este combinată cu o obligație de neconcurență cu privire la produsul care leagă, poziția furnizorului va fi consolidată în mod substanțial.

(221)   Puterea de cumpărare este relevantă, deoarece cumpărătorii importanți nu vor accepta ușor o obligație de vânzare legată, fără să profite măcar de o parte din posibila creștere a eficienței. Prin urmare, vânzarea legată care nu se bazează pe eficiență reprezintă un risc mai ales atunci când cumpărătorii nu au o putere de cumpărare substanțială.

(222)   Atunci când se determină existența unor efecte anticoncurențiale semnificative, se ridică problema îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolul 53 alineatul (3). Obligațiile de vânzare legată pot contribui la creșterea eficienței datorită producției comune sau distribuției comune. În cazul în care produsul legat nu este produs de furnizor, cumpărarea de către acesta a produsului legat în cantități mari poate să genereze, de asemenea, o creștere a eficienței. Cu toate acestea, pentru ca vânzarea legată să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3), trebuie să se demonstreze că cel puțin o parte din aceste reduceri ale costurilor sunt transferate consumatorului, ceea ce în mod normal nu este cazul atunci când comerciantul cu amănuntul își poate procura, în mod regulat, produse identice sau echivalente, în aceleași condiții sau în condiții mai avantajoase decât cele oferite de furnizorul care practică vânzarea legată. O altă creștere a eficienței poate exista atunci când vânzarea legată contribuie la asigurarea unei anumite uniformități și a unei standardizări a calității [a se vedea punctul 107 litera (i)]. Cu toate acestea, trebuie să se demonstreze că efectele pozitive nu pot fi obținute cu aceeași eficiență impunând cumpărătorului să utilizeze sau să revândă produse care îndeplinesc niște standarde minime de calitate, fără a-i cere să cumpere produsele de la furnizor sau de la un furnizor desemnat de acesta. Cerințele referitoare la standardele minime de calitate nu intră, în mod normal, sub incidența articolului 53 alineatul (1). În cazul în care furnizorul produsului care leagă impune cumpărătorului furnizorii de la care trebuie să cumpere produsul legat, de exemplu pentru că nu este posibilă o formulare a standardelor minime de calitate, această practică poate, de asemenea, să nu intre sub incidența articolului 53 alineatul (1), în special în cazul în care furnizorul produsului care leagă nu obține un avantaj (financiar) direct din desemnarea furnizorilor pentru produsul legat.

2.10    Restricții privind prețul de revânzare

(223)   Astfel cum s-a explicat în secțiunea III.3, impunerea prețului de revânzare, și anume acordurile sau practicile concertate al căror obiect direct sau indirect este stabilirea unui preț de revânzare fix sau minim sau a unui nivel fix sau minim al prețului pe care cumpărătorul este obligat să îl aplice, este considerată o restricție gravă. În cazul în care un acord include impunerea prețului de revânzare, se presupune că acel acord restrânge concurența și, în consecință, că intră sub incidența articolului 53 alineatul (1). De asemenea, se presupune că este puțin probabil ca acordul să respecte condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3), motiv pentru care exceptarea pe categorii nu se aplică. Cu toate acestea, întreprinderile au posibilitatea să invoce, într-un caz individual, o apărare bazată pe argumente de eficiență în temeiul articolului 53 alineatul (3). Părțile au obligația de a demonstra posibila creștere a eficienței rezultată în urma includerii în acordul lor a dispoziției privind impunerea prețului de revânzare și de a demonstra că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3). Apoi este obligația Autorității AELS de Supraveghere să evalueze în mod eficient posibilele efecte negative asupra concurenței și asupra consumatorilor înainte de a decide dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 53 alineatul (3).

(224)   Impunerea prețului de revânzare poate restrânge concurența în mai multe feluri. În primul rând, impunerea prețului de revânzare poate facilita coluziunea între furnizori prin creșterea transparenței privind prețurile pe piață, ceea ce facilitează detectarea unui furnizor care deviază de la echilibrul de coluziune prin reducerea prețurilor sale. Impunerea prețului de revânzare reduce și motivația furnizorului de a-și reduce prețurile pentru distribuitorii săi, deoarece prețul de revânzare fix îl va împiedica să beneficieze de creșterea vânzărilor. Acest efect negativ este plauzibil în special în cazul în care piața este predispusă la coluziune, de exemplu, în cazul în care producătorii formează un oligopol strâns și o parte semnificativă a pieței este reglementată de acorduri de impunere a prețului de revânzare. În al doilea rând, prin eliminarea concurenței în cadrul mărcii prin intermediul prețurilor, impunerea prețului de revânzare poate facilita, de asemenea, coluziunea între cumpărători, și anume la nivelul distribuției. Distribuitorii puternici sau bine organizați pot forța sau convinge unul sau mai mulți furnizori să își fixeze prețul de revânzare peste nivelul concurențial, ajutându-i astfel să ajungă la un echilibru de coluziune sau să îl stabilizeze. Rezultatul de slăbire a concurenței prin prețuri pare problematic în special în cazul în care impunerea prețului de revânzare este sugerată de cumpărători, ale căror interese colective orizontale pot avea efecte negative asupra consumatorilor. În al treilea rând, impunerea prețului de revânzare poate duce în general la atenuarea concurenței între producători și/sau între comercianții cu amănuntul, mai ales atunci când producătorii utilizează aceiași distribuitori pentru produsele lor și impunerea prețului de revânzare este aplicată de către toți sau de către o mare parte a acestora. În al patrulea rând, efectul imediat al impunerii prețului de revânzare va fi acela că toți sau anumiți distribuitori vor fi împiedicați să își reducă prețurile de vânzare pentru marca în cauză. Cu alte cuvinte, efectul direct al impunerii prețului de revânzare este creșterea prețurilor. În al cincilea rând, impunerea prețului de revânzare poate reduce presiunea asupra marjei producătorului, în special atunci când producătorul are o problemă de angajament, și anume atunci când are interes să reducă prețul aplicat celorlalți distribuitori. Într-o asemenea situație, producătorul poate prefera să accepte impunerea prețului de revânzare pentru a-l ajuta să se angajeze că nu va scădea prețurile pentru ceilalți distribuitori și să reducă presiunea asupra propriei sale marje. În al șaselea rând, impunerea prețului de revânzare poate fi pusă în aplicare de către un producător cu putere de piață pentru a exclude rivalii mai mici. Marja superioară pe care impunerea prețului de revânzare este susceptibilă să o asigure distribuitorilor îi poate stimula pe aceștia să favorizeze o anumită marcă în detrimentul altor mărci rivale atunci când oferă consiliere clienților, chiar și în cazul în care o astfel de consiliere nu este în interesul acestor clienți, sau să nu vândă deloc aceste mărci rivale. În ultimul rând, impunerea prețului de revânzare poate să reducă dinamismul și inovarea la nivelul distribuției. Împiedicând concurența prin prețuri între diferiți distribuitori, impunerea prețului de revânzare poate descuraja intrarea pe piață a unor comercianți cu amănuntul mai eficienți sau îi poate împiedica să atingă o dimensiune suficientă cu ajutorul prețurilor mici. De asemenea, aceasta poate descuraja sau împiedica introducerea și extinderea modurilor de distribuție bazate pe prețuri mici, precum discounterii.

(225)   Cu toate acestea, impunerea prețului de revânzare poate nu numai să restricționeze concurența, ci și, în special în cazul în care este decisă de furnizor, să conducă la creșterea eficienței, care va fi evaluată în temeiul articolului 53 alineatul (3). În special, în cazul în care un producător introduce un nou produs, impunerea prețului de revânzare poate contribui la motivarea distribuitorilor în perioada introductivă de extindere a cererii pentru a avea în vedere în mai mare măsură interesul producătorului de a promova produsul. Impunerea prețului de revânzare poate oferi distribuitorilor mijloace pentru a spori eforturile de vânzare și, în cazul în care distribuitorii de pe această piață sunt supuși unei presiuni concurențiale, îi poate motiva să dezvolte cererea globală pentru produsul în cauză și să-l lanseze cu succes pe piață, satisfăcând în același timp consumatorii (61). În mod similar, prețurile de revânzare fixe, și nu numai prețurile de revânzare maxime, pot fi necesare în cazul organizării, în cadrul unui sistem de franciză sau de distribuție similar care utilizează un mod uniform de distribuție, a unei campanii coordonate de prețuri mici pe termen scurt (între 2 și 6 săptămâni în majoritatea cazurilor), care va aduce, de asemenea, beneficii consumatorilor. În unele situații, marja suplimentară oferită de impunerea prețului de revânzare poate permite comercianților cu amănuntul să furnizeze servicii (suplimentare) anterioare vânzării, în special în cazul produselor de experiență sau complexe. În cazul în care un număr suficient de clienți beneficiază de astfel de servicii pentru a opta, dar apoi cumpără la un preț mai mic de la comercianții cu amănuntul care nu furnizează astfel de servicii (și, prin urmare, nu suportă aceste costuri), comercianții cu amănuntul care oferă servicii de înaltă calitate pot reduce sau elimina aceste servicii care sporesc cererea pentru produsul furnizorului. Impunerea prețului de revânzare poate contribui la prevenirea unui astfel de parazitism la nivel de distribuție. Părțile vor trebui să demonstreze în mod convingător că este de așteptat ca acordul de impunere a prețului de revânzare să asigure nu numai mijloacele, ci și stimulentele pentru a depăși posibila problemă a parazitismului între comercianții cu amănuntul în ceea ce privește aceste servicii și că serviciile anterioare vânzării generează în general avantaje pentru consumatori, ca parte a demonstrației privind îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute la articolul 53 alineatul (3).

(226)   Practica de a recomanda un preț de revânzare unui revânzător sau de a solicita revânzătorului să respecte un preț maxim de revânzare intră sub incidența exceptării pe categorii, în cazul în care cota de piață a fiecăreia dintre părțile la acord nu depășește pragul de 30 %, cu condiția ca aceasta să nu ducă la un preț de vânzare minim sau fix, ca rezultat al presiunii sau al stimulentelor oferite de oricare dintre părți. În continuare, în prezenta secțiune sunt furnizate orientări pentru evaluarea prețurilor maxime sau recomandate, în cazul în care se depășește acest prag, precum și în cazul retragerii beneficiului exceptării pe categorii.

(227)   Din punctul de vedere al concurenței, prețurile maxime și recomandate prezintă riscul eventual de a funcționa ca punct de convergență pentru revânzători și de a fi adoptate de toți sau de majoritatea acestora și/sau riscul eventual ca prețurile maxime sau recomandate să poată slăbi concurența sau să poată facilita coluziunea între furnizori.

(228)   Un element important în evaluarea posibilelor efecte anticoncurențiale ale prețurilor de revânzare maxime sau recomandate este poziția furnizorului pe piață. Cu cât această poziție este mai puternică, cu atât este mai mare riscul ca un preț de revânzare maxim sau recomandat să determine aplicarea mai mult sau mai puțin uniformă a acelui nivel de preț de către revânzători deoarece aceștia îl pot utiliza ca punct de convergență. Revânzătorii pot considera că este dificil să se abată de la un preț pe care-l percep ca fiind prețul preferat de revânzare propus de un furnizor foarte puternic pe piață.

(229)   Atunci când se stabilește existența unor efecte anticoncurențiale semnificative pentru prețuri de vânzare maxime sau recomandate, se ridică problema unei posibile exceptări în temeiul articolului 53 alineatul (3). Pentru prețurile de revânzare maxime, creșterea eficienței descrisă la punctul 107 litera (f) (evitarea dublei marginalizări) poate fi deosebit de relevantă. Un preț maxim de revânzare poate contribui, de asemenea, la asigurarea faptului că marca în cauză concurează cu mai multă fermitate cu alte mărci, inclusiv produse sub marcă proprie, distribuite de către același distribuitor.

---

(1)  JO C 130, 19.5.2010, p. 1.

(2)  JO C 122, 23.5.2002, p. 1 și suplimentul SEE la JO nr. 26, 23.5.2002, p. 7.

(3)  JO L 102, 23.4.2010, p. 1, încorporat la Acordul privind SEE prin Decizia nr. 77/2010 a Comitetului mixt al SEE din 11 iunie 2010 (JO L 244, 16.9.2010, p. 35 și suplimentul SEE la JO nr. 49, 16.9.2010, p. 34).

(4)  A se vedea, inter alia, hotărârile Curții de Justiție în cauzele conexate 56/64 și 58/64 Grundig-Consten/Comisia, Rec., 1966, p. 299, cauza 56/65 Technique Minière/Maschinenbau Ulm, Rec., 1966, p. 235 și hotărârea Tribunalului de Primă Instanță în cauza T-77/92 Parker Pen/Comisia, Rec., 1994, p. II-549.

(5)  A se vedea Comunicarea Autorității AELS de Supraveghere – Orientări privind aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE, adoptată prin Decizia nr. 123/04/COL (JO C 208, 6.9.2007, p. 1 și suplimentul SEE la JO nr. 42, 6.9.2007, p. 1), în ceea ce privește metodologia generală a Autorității AELS de Supraveghere și interpretarea condițiilor de aplicare a articolului 53 alineatul (1) și, în special, a articolului 53 alineatul (3).

(6)  JO C 67, 20.3.2003, p. 20 și suplimentul SEE la JO nr. 15, 20.3.2003, p. 11.

(7)  În cazul acordurilor între întreprinderi concurente, pragul cotei de piață de minimis este de 10 % pentru cota de piață colectivă a acestora pe fiecare piață relevantă afectată.

(8)  A vedea hotărârea Tribunalului de Primă Instanță în cauza T-7/93 Langnese-Iglo/Comisia, Rec., 1995, p. II-1533, punctul 98.

(9)  A se vedea hotărârile Curții de Justiție în cauza 5/69 Völk/Vervaecke, Rec. 1969, p. 295; cauza 1/71 Cadillon/Höss, Rec., 1971, p. 351 și cauza C-306/96 Javico/Yves Saint Laurent, Rec., 1998, p. I-1983, punctele 16 și 17.

(10)  JO L 124, 20.5.2003, p. 36, încorporat la Acordul privind SEE prin Decizia nr. 131/2004 a Comitetului mixt al SEE (JO L 64, 10.3.2005, p. 67 și suplimentul SEE la JO, 10.3.2005, p. 49).

(11)  A se vedea hotărârile Tribunalului de Primă Instanță în cauza T-325/01, Daimler Chrysler/Comisia, Rec., 2005, p. II-3319; hotărârile Curții de Justiție în cauza C-217/05, Confederación Espanola de Empresarios de Estaciones de Servicio/CEPSA, Rec., 2006, p. I-11987 și cauza C-279/06, CEPSA Estaciones de Servicio SA/LV Tobar e Hijos SL, Rep., 2008, p. I-6681.

(12)  Anexa VIII la Decizia nr. 3/94/COL, JO L 153, 18.6.1994, p. 30 și suplimentul SEE la JO nr. 15, 18.6.1994, p. 29.

(13)  A se vedea punctul 3 din Comunicarea privind subcontractarea.

(14)  Hotărârea Curții de Justiție în cauza C-74/04 P Comisia/Volkswagen AG, Rec., 2006, p. I-6585.

(15)  Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță în cauza T-41/96 Bayer AG/Comisia, Rec., 2000, p. II-3383.

(16)  JO L 129, 28.5.2010, p. 52, încorporat la punctul 4b din anexa XIV la Acordul privind SEE prin Decizia nr. 91/2010, JO L 277, 21.10.2010, p. 44 și suplimentul SEE la JO nr. 59, 21.10.2010, p. 13.

(17)  JO C 266, 31.10.2002, p. 1 și suplimentul SEE la JO nr. 55, 31.10.2002, p. 1.

(18)  A se vedea Comunicarea Autorității AELS de Supraveghere privind definirea pieței relevante în sensul dreptului concurenței în Spațiul Economic European, JO L 200, 16.7.1998, p. 46 și suplimentul SEE la JO nr. 28, 16.7.1998, p. 3, punctele 20-24, Al treisprezecelea raport al Comisiei privind politica în domeniul concurenței, punctul 55 și Decizia 90/410/CEE a Comisiei în cazul nr. IV/32.009 – Elopak/Metal Box-Odin, JO L 209, 8.8.1990, p. 15.

(19)  A se vedea punctul 27.

(20)  A se vedea Comunicarea privind subcontractarea (menționată la punctul 22).

(21)  Prin analogie, punctele 43-45 se aplică altor tipuri de acorduri de distribuție care implică transferul de know-how-substanțial de la furnizor la cumpărător.

(22)  JO L 123, 27.4.2004, p. 11, încorporat la Acordul privind SEE prin Decizia nr. 142/2005 a Comitetului mixt al SEE, JO L 198, 28.7.2005, p. 42 și suplimentul SEE la JO nr. 38, 28.7.2005, p. 24.

(23)  A se vedea punctul 25.

(24)  JO L 304, 5.12.2000, p. 3, încorporat la Acordul privind SEE prin Decizia nr. 113/2000 a Comitetului mixt al SEE, JO L 52, 22.2.2001, p. 38 și suplimentul SEE la JO nr. 9, 22.2.2001, p. 5.

(25)  JO L 304, 5.12.2000, p. 7, încorporat la Acordul privind SEE prin Decizia nr. 113/2000 a Comitetului mixt al SEE, JO L 52, 22.2.2001, p. 38 și suplimentul SEE la JO nr. 9, 22.2.2001, p. 5.

(26)  Această listă de restricții grave se aplică în cazul acordurilor verticale referitoare la comerțul în interiorul Spațiului Economic European. În măsura în care acordurile verticale se referă la exporturi în afara Spațiului Economic European sau la importuri/reimporturi din afara Spațiului Economic European, a se vedea hotărârea Curții de Justiție în cauza C-306/96 Javico/Yves Saint Laurent, Rec., 1998, p. I-1983. În această hotărâre, CEJ a decis, la punctul 20, că „un acord în care revânzătorul dă producătorului o asigurare că va vinde produsele contractuale pe o piață din afara Comunității, nu poate fi considerat ca având ca scop esențial restrângerea concurenței în cadrul pieței comune sau ca fiind de natură să afecteze, ca atare, schimburile comerciale dintre statele membre”.

(27)  A se vedea, în special, punctele 106-109 care descriu, în general, eventuala creștere a eficienței aferentă acordurilor verticale și secțiunea VI.2.10 referitoare la restricții privind prețul de revânzare. A se vedea pentru orientări generale în acest sens Comunicarea Autorității AELS de Supraveghere – Orientări privind aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE, adoptată prin Decizia nr. 123/04/COL (JO C 208, 6.9.2007, p. 1 și suplimentul SEE la JO nr. 42, 6.9.2007, p. 1).

(28)  Cu toate că, din punct de vedere juridic, este vorba de două etape distincte, în practică, acestea pot reprezenta un proces ciclic, în care părțile și Autoritatea AELS de Supraveghere își consolidează și își nuanțează, în mai multe etape, argumentele.

(29)  A se vedea, de exemplu, Decizia 91/562/CEE a Comisiei în cazul nr. IV/32.737 – Eirpage, JO L 306, 7.11.1991, p. 22, în special punctul 6.

(30)  În cazul în care furnizorul hotărăște să nu își ramburseze distribuitorii pentru serviciile prestate în cadrul garanției la nivelul SEE, se poate conveni cu acești distribuitori ca, în cazul în care unul dintre ei efectuează o vânzare în afara teritoriului care i-a fost alocat, acesta va trebui să plătească distribuitorului desemnat în teritoriul de destinație o taxă pe baza costului serviciilor (care urmează să fie) prestate, inclusiv o marjă de profit rezonabilă. Acest tip de sistem nu poate fi privit ca o restricție a vânzărilor distribuitorilor în afara teritoriului acestora (a se vedea hotărârea Tribunalului de Primă Instanță în cauza T-67/01, JCB Service/Comisia, Rec., 2004, p. II-49, punctele 136-145).

(31)  A se vedea punctul 18 din Comunicarea Autorității AELS de Supraveghere – Orientări privind aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE, adoptată prin Decizia nr. 123/04/COL (JO C 208, 6.9.2007, p. 1 și suplimentul SEE la JO nr. 42, 6.9.2007, p. 1).

(32)  Un exemplu de măsuri indirecte care produc astfel de efecte de excludere poate fi găsit în Decizia 92/428/CEE a Comisiei în cazul nr. IV/33.542 – Parfum Givenchy, JO L 236, 19.8.1992, p. 11.

(33)  Hotărârea Curții de Justiție din 28 februarie 1991 în cauza C-234/89, Stergios Delimitis/Henninger Bräu AG, Rec., 1991, p. I-935.

(34)  Decizia nr. 46/98/COL, JO L 200, 16.7.1998, p. 46 și suplimentul SEE la JO nr. 28, 16.7.1998, p. 3.

(35)  A se vedea, de exemplu Decizia Comisiei în cazul Pelikan/Kyocera (1995), COM(96) 126 (nepublicată), punctul 87 și Decizia 91/595/CEE a Comisiei în cazul nr. IV/M.12 – Varta/Bosch, JO L 320, 22.11.1991, p. 26, Decizia Comisiei în cazul nr. IV/M.1094 – Caterpillar/Perkins Engines, JO C 94, 28.3.1998, p. 23 și Decizia Comisiei în cazul nr. IV/M.768 – Lucas/Varity, JO C 266, 13.9.1996, p. 6. A se vedea, de asemenea, punctul 56 din Comunicarea privind definiția pieței relevante în sensul dreptului concurenței în Spațiul Economic European (a se vedea punctul 86).

(36)  Pentru definirea acestei piețe și calcularea cotei de piață, nu este relevant dacă distribuitorul integrat vinde și produse ale concurenților.

(37)  JO L 1, 4.1.2003, p. 1, încorporat la Acordul privind SEE prin Decizia nr. 130/2004, JO L 64, 10.3.2005, p. 57 și suplimentul SEE la JO nr. 12, 10.3.2005, p. 42, intrat în vigoare la 19.5.2005.

(38)  A se vedea secțiunea II.1.

(39)  Prin coluziune se înțelege atât coluziunea explicită, cât și coluziunea tacită (comportament paralel conștient).

(40)  Pentru a afla dacă acești consumatori beneficiază, într-adevăr, de avantaje, ca urmare a eforturilor promoționale suplimentare, trebuie să se analizeze dacă promovarea suplimentară informează și convinge, respectiv atrage, noi consumatori sau atinge mai ales consumatorii care știu deja ce vor să cumpere și pentru care promovarea suplimentară implică, în principal, doar o creștere de preț.

(41)  A se vedea nota anterioară.

(42)  Aceste etape nu reprezintă o argumentație juridică pe care Autoritatea AELS de Supraveghere ar trebui să o urmeze, în această ordine, pentru luarea unei decizii.

(43)  A se vedea Decizia 97/26/CE a Comisiei (cazul nr. IV/M.619 – Gencor/Lonrho), JO L 11, 14.1.1997, p. 30.

(44)  A se vedea Comunicarea Autorității AELS de Supraveghere – Orientări privind aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE, adoptată prin Decizia nr. 123/04/COL (JO C 208, 6.9.2007, p. 1 și suplimentul SEE la JO nr. 42, 6.9.2007, p. 1.).

(45)  A se vedea hotărârea Curții de Justiție în cauzele conexate 25/84 și 26/84 Ford, Rec., 1985, p. 2725.

(46)  A se vedea, în această privință, de exemplu Decizia 1999/242/CE a Comisiei (cazul nr. IV/36.237 – TPS), JO L 90, 2.4.1999, p. 6. În mod similar, interdicția menționată la articolul 53 alineatul (1) se aplică doar atât timp cât acordul are ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței.

(47)  A se vedea punctul 85 din Comunicarea Autorității AELS de Supraveghere – Orientări privind aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE, adoptată prin Decizia nr. 123/04/COL (JO C 208, 6.9.2007, p. 1 și suplimentul SEE la JO nr. 42, 6.9.2007, p. 1).

(48)  A se vedea hotărârea Curții de Justiție în cauzele conexate C-395/96 P și C-396/96 P, Compagnie Maritime Belge, Rec., 2000, p. I-1365, punctul 130. De asemenea, aplicarea articolului 53 alineatul (3) nu împiedică aplicarea dispozițiilor Acordului privind SEE referitoare la libera circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului. Aceste dispoziții sunt în anumite împrejurări aplicabile acordurilor, deciziilor și practicilor concertate în sensul articolului 53 alineatul (1). A se vedea, în acest sens, hotărârea Curții de Justiție în cauza C-309/99, Wouters, Rec., 2002, p. I-1577, punctul 120.

(49)  A se vedea în acest sens hotărârea Tribunalului de Primă Instanță în cauza T-51/89, Tetra Pak (I), Rec., 1990, p. II-309. A se vedea, de asemenea, punctul 106 din Comunicarea Autorității AELS de Supraveghere – Orientări privind aplicarea articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE, adoptată prin Decizia nr. 123/04/COL (JO C 208, 6.9.2007, p. 1 și suplimentul SEE la JO nr. 42, 6.9.2007, p. 1).

(50)  Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță în cauza C-65/98, Van den Bergh Foods/Comisia, Rec., 2003, p. II-4653, punctele 104 și 156.

(51)  A se vedea, de exemplu, hotărârea Tribunalului de Primă Instanță în cauza T-88/92, Groupement d'achat Édouard Leclerc/Comisia, Rec., 1996, p. II-1961.

(52)  A se vedea hotărârile Curții de Justiție în cauza 31/80 L'Oréal/PVBA, Rec., 1980, p. 3775, punctele 15 și 16; cauza 26/76, Metro I, Rec., 1977, p. 1875, punctele 20 și 21; cauza 107/82 AEG, Rec., 1983, p. 3151, punctul 35 și hotărârea Tribunalului de Primă Instanță în cauza T-19/91, Vichy/Comisia, Rec., 1992, p. II-415, punctul 65.

(53)  A se vedea, de exemplu, hotărârea Tribunalului de Primă Instanță în cauza T-19/92, Groupement d'achat Édouard Leclerc/Comisia, Rec., 1996, p. II-1851, punctele 112-123; cauza T-88/92 Groupement d'achat Edouard Leclerc/Comisia, Rec., 1996, p. II-1961, punctele 106 - 117 și jurisprudența menționată la nota de subsol anterioară.

(54)  A se vedea, de asemenea, punctele 86-95, în special punctul 92.

(55)  Taxe fixe pe care producătorii le plătesc comercianților cu amănuntul pentru a obține acces la spațiul de raft al acestora.

(56)  Plăți forfetare efectuate pentru a asigura prezența permanentă la raft a unui produs existent pentru perioada următoare.

(57)  Schimbul direct de informații între concurenți nu intră sub incidența exceptării pe categorii, a se vedea articolul 2 alineatul (4) din actul respectiv și punctele 27-28 din prezentele orientări.

(58)  Hotărârea Curții de Justiție în cauza C-333/94 P Tetrapak/Comisia, Rec., 1996, p. I-5951, punctul 37. A se vedea, de asemenea, Comunicarea Comisiei – „Orientări privind prioritățile Comisiei în aplicarea articolului 82 din Tratatul CE la practicile de excludere abuzivă ale întreprinderilor dominante”, JO C 45, 24.2.2009, p. 7.

(59)  Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță în cauza T-201/04 Microsoft/Comisia, Rep., 2007, p. II-3601, punctele 917, 921 și 922.

(60)  Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță în cauza T-30/89 Hilti/Comisia, 1991, Rec., p. II-1439, punctul 67.

(61)  Aceasta presupune că nu este practic pentru furnizor să impună tuturor cumpărătorilor prin contract cerințe de promovare efectivă, a se vedea, de asemenea, punctul 107 litera (a).

---