1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 15 alineatul (2) din Directiva 2008/115/CE ( 2 ), a articolului 9 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 2013/33/UE ( 3 ), precum și a articolului 28 alineatul (4) din Regulamentul nr. 604/2013 ( 4 ) (denumite în continuare „dispozițiile relevante”) coroborate cu articolele 6 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2.

Aceste dispoziții relevante ale dreptului derivat al Uniunii – care intră sub incidența titlului V din partea a treia a Tratatului FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție – materializează, în acest domeniu de drept, principiul potrivit căruia, în cazul în care se constată că nu sunt sau nu mai sunt îndeplinite condițiile de legalitate a unei măsuri de luare în custodie publică, resortisantul unei țări terțe luat în custodie publică trebuie să fie eliberat imediat ( 5 ).

3.

Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între C, un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei proceduri de returnare, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos, denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei luări în custodie publică neîntrerupte în temeiul a două măsuri de luare în custodie publică consecutive adoptate de această autoritate.

4.

Mai precis, Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond, Țările de Jos), instanța de trimitere, ridică problema dacă, în temeiul dispozițiilor relevante, un viciu care afectează legalitatea primei luări în custodie publică, și anume depășirea termenului prevăzut de dreptul național pentru adoptarea celei de a doua măsuri de luare în custodie publică în mod consecutiv, ar trebui să conducă la punerea imediată în libertate a persoanei în cauză, chiar dacă, la momentul controlului jurisdicțional, este cert că erau îndeplinite condițiile care justifică a doua măsură de luare în custodie publică.

5.

Considerentele (16) și (17) ale Directivei privind returnarea au următorul cuprins:

6.

Potrivit articolului 15 din această directivă, intitulat „Luarea în custodie publică”:

„(1)   Cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive într‑un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care:

Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare.

(2)   Autoritățile administrative sau judiciare dispun măsurile de luare în custodie publică.

Luarea în custodie publică se ordonă în scris, menționându‑se motivele de fapt și de drept.

Atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de autoritățile administrative, statele membre:

Resortisantul în cauză al unei țări terțe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală.

(3)   În toate cazurile, luarea în custodie publică face obiectul unor revizuiri la intervale rezonabile de timp, fie la cererea resortisantului în cauză al unei țări terțe, fie din oficiu. În cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică, revizuirile fac obiectul controlului judiciar.

(4)   În cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor stabilite la alineatul (1), luarea în custodie publică nu mai este justificată și persoana în cauză este eliberată imediat.

(5)   Luarea în custodie publică se menține pe toată durata în care se îndeplinesc condițiile stabilite la alineatul (1) și în măsura în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare cu succes a măsurii de îndepărtare. Fiecare stat membru stabilește o perioadă limitată de custodie publică, care nu poate depăși șase luni.

(6)   Statele membre nu pot extinde perioada menționată la alineatul (5) decât cu o perioadă limitată de timp, care să nu depășească o perioadă suplimentară de 12 luni, în conformitate cu legislația sa națională, în cazurile în care, în pofida tuturor eforturilor rezonabile depuse de către acestea, este probabil ca operațiunea de îndepărtare să dureze mai mult, datorită:

7.

Articolul 2 litera (h) din Directiva privind primirea definește noțiunea de „detenție” ca însemnând „orice măsură de izolare a unui solicitant de către un stat membru într‑un loc determinat, în care solicitantul este lipsit de libertatea de circulație”.

8.

Articolul 9 alineatele (1) și (3) din această directivă prevede:

„(1)   Un solicitant se plasează în detenție pentru o perioadă cât mai scurtă posibil și este menținut în detenție numai atât timp cât sunt aplicabile motivele prevăzute la articolul 8 alineatul (3).

[…]

(3)   În cazul în care detenția se dispune de către autoritățile administrative, statele membre asigură o cale de atac judiciară rapidă privind legalitatea plasării în detenție, care să fie desfășurată din oficiu și/sau la cererea solicitantului. În cazul desfășurării din oficiu, o astfel de cale de atac se soluționează cât mai repede posibil de la începutul detenției. În cazul desfășurării la cererea solicitantului, acesta se soluționează cât mai rapid posibil după lansarea procedurii relevante. În acest scop, statele membre definesc în dreptul intern termenul în care se desfășoară calea de atac judiciară din oficiu și/sau calea de atac judiciară la cererea solicitantului.

În cazul în care, în urma exercitării căii de atac judiciare, se hotărăște că plasarea în detenție este ilegală, solicitantul în cauză este eliberat imediat.”

9.

Articolul 28 alineatele (2) și (4) din Regulamentul Dublin III are următorul cuprins:

„(2)   În cazul existenței unui risc ridicat de sustragere, statele membre pot ține în detenție persoana în cauză pentru a garanta că procedurile de transfer se desfășoară în conformitate cu prezentul regulament pe baza unei analize individuale și numai în cazul în care măsura detenției are un caracter proporțional, și dacă nu se pot aplica în mod efectiv măsuri alternative mai puțin coercitive.

[…]

(4)   În ceea ce privește condițiile de detenție și garanțiile aplicabile persoanelor aflate în detenție, pentru a garanta desfășurarea procedurilor de transfer către statul membru responsabil se aplică articolele 9, 10 și 11 din Directiva [privind primirea].”

10.

Articolul 59 alineatul 1 partea introductivă și litera a) din wet tot algehele herziening van de Vreemdelingenwet (Vreemdelingenwet 2000) (Legea din anul 2000 privind străinii) ( 6 ) prevede că resortisantul străin aflat în situație de ședere ilegală poate, în cazul în care este necesar din rațiuni de protejare a ordinii publice sau a securității naționale, să fie luat în custodie publică de secretarul de stat în vederea îndepărtării sale de pe teritoriul neerlandez.

11.

Articolul 59a din această lege prevede că resortisanții străini cărora li se aplică Regulamentul Dublin III pot, cu respectarea articolului 28 din acest regulament, să fie luați în custodie publică în vederea transferului lor către statul membru responsabil de examinarea cererii lor de protecție internațională prezentate pe teritoriul neerlandez.

12.

Articolul 94 alineatele 1 și 6 din Legea privind străinii prevede:

„1.   Atunci când a luat o decizie de impunere a unei măsuri privative de libertate prevăzute la articolele […] 59, 59a și 59b, [secretarul de stat] informează [instanța competentă] cu privire la aceasta cel târziu în a 28‑a zi de la notificarea deciziei menționate, cu excepția cazului în care resortisantul străin însuși a formulat deja o cale de atac. De îndată ce instanța este informată, se consideră că resortisantul străin a formulat o cale de atac împotriva deciziei de impunere a unei măsuri privative de libertate. Calea de atac vizează totodată obținerea unei despăgubiri.

[…]

6.   În cazul în care consideră că aplicarea sau executarea măsurii este contrară prezentei legi sau consideră, după ce a evaluat comparativ toate interesele existente, că măsura nu este justificată, instanța sesizată admite calea de atac. În acest caz, instanța dispune retragerea măsurii sau modificarea condițiilor de executare acesteia.”

13.

Articolul 96 alineatele 1 și 3 din această lege prevede:

„1.   În cazul în care calea de atac prevăzută la articolul 94 este declarată nefondată și resortisantul străin formulează o cale de atac împotriva prelungirii privării de libertate, instanța pune capăt cercetării prealabile în termen de o săptămână de la primirea cererii. […] [D]e asemenea, instanța poate decide, fără acordul părților, că nu se impune cercetarea judecătorească în cadrul ședinței. […]

[…]

3.   În cazul în care consideră că aplicarea sau executarea măsurii este contrară prezentei legi sau consideră, după ce a evaluat comparativ toate interesele existente, că măsura nu este justificată, instanța sesizată admite calea de atac. În acest caz, instanța dispune retragerea măsurii sau modificarea condițiilor de executare a acesteia.”

14.

La 1 mai 2024, C, un resortisant marocan, a fost arestat de poliția neerlandeză a străinilor pentru a fi audiat, atunci când, la un control al titlurilor de transport efectuat într‑un tren internațional între Belgia și Țările de Jos, nu a fost în măsură să prezinte biletul de tren. În aceeași zi, el a depus o cerere de protecție internațională în Țările de Jos.

15.

La 2 mai 2024, C a fost luat în custodie publică la centrul de detenție din Rotterdam (Țările de Jos) în temeiul unei măsuri adoptate de secretarul de stat în temeiul articolului 59a alineatul 1 din Legea privind străinii și în conformitate cu articolul 28 din Regulamentul Dublin III (denumită în continuare „prima măsură de luare în custodie publică”). Prin adoptarea acestei măsuri, secretarul de stat a apreciat că C intra în domeniul de aplicare al Regulamentului Dublin III, că măsura menționată urmărea să asigure transferul lui C către Spania, și anume statul membru responsabil de examinarea cererii sale de protecție internațională, și că luarea în custodie publică era impusă de riscul ridicat de sustragere a lui C.

16.

La 3 mai 2024, secretarul de stat a solicitat autorităților spaniole preluarea lui C în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul Dublin III.

17.

La 6 mai 2024, C și‑a retras cererea de protecție internațională, iar Regatul Spaniei a fost informat cu privire la aceasta două zile mai târziu, și anume la 8 mai 2024.

18.

La 14 mai 2024, autoritățile spaniole au respins cererea de preluare. Secretarul de stat nu a solicitat acestor autorități să reexamineze decizia de respingere.

19.

La 16 mai 2024, C a fost informat că i‑a fost respinsă cererea de transfer către Spania și a fost invitat să coopereze pentru a se întoarce în țara sa de origine, și anume Maroc, ceea ce a refuzat să facă.

20.

La 17 mai 2024, C a fost audiat în legătură cu intenția secretarului de stat de a emite împotriva sa o decizie de returnare în țara sa de origine, o interdicție de intrare, precum și o nouă măsură de luare în custodie publică, în temeiul articolului 15 din Directiva privind returnarea.

21.

În urma acestei audieri, la ora 14.51, împotriva lui C s‑a emis o decizie de returnare, care desemna Marocul ca țară de destinație (denumită în continuare „decizia de returnare”), precum și o interdicție de intrare pe teritoriul neerlandez pentru o perioadă de doi ani. În aceeași zi, la ora 14.52, secretarul de stat, apreciind că există un risc real ca C să se poată „sustrage supravegherii și să evite sau să împiedice pregătirea returnării sau a procedurii de returnare la frontieră”, a adoptat o nouă măsură de luare în custodie publică în temeiul articolului 59 alineatul 1 partea introductivă și litera (a) din Legea privind străinii [care transpune în ordinea juridică neerlandeză articolul 15 alineatul (1) din Directiva privind returnarea]. Această măsură, care urmărea să asigure îndepărtarea lui C în țara sa de origine, este în vigoare în prezent (denumită în continuare „a doua măsură de luare în custodie publică”). În sfârșit, la ora 14.55, secretarul de stat a revocat prima măsură de luare în custodie publică și, la ora 15.00, acesta l‑a plasat pe C în custodie publică în temeiul celei de a doua măsuri de luare în custodie publică.

22.

După cum reiese din situația de fapt expusă anterior, C este menținut în custodie publică în mod neîntrerupt de la 2 mai 2024 ( 7 ).

23.

C a introdus două acțiuni împotriva celor două măsuri de luare în custodie publică adoptate împotriva sa la instanța de trimitere, care le‑a examinat în cursul unei ședințe unice. Potrivit lui C, luarea în custodie publică impusă în temeiul primei măsuri de luare în custodie publică nu mai era justificată începând cu 14 mai 2024, din moment ce, în urma respingerii cererii de preluare de către autoritățile spaniole, luarea sa în custodie publică nu mai putea urmări să asigure transferul său către Spania. Prin urmare, această luare în custodie publică ar fi trebuit să înceteze cât mai curând posibil. În această privință, potrivit unei practici rezultate din jurisprudența Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) ( 8 ), înainte de punerea în libertate, secretarul de stat ar dispune de un termen maxim de 48 de ore de la momentul la care prima luare în custodie publică a devenit caducă pentru a adopta o nouă măsură de luare în custodie publică pe un alt temei. Or, ar fi cert că, în speță, acest termen nu a fost respectat, întrucât autoritatea respectivă a adoptat a doua măsură de luare în custodie publică la 17 mai 2024, și anume la o zi după expirarea termenului maxim de 48 de ore. C apreciază că, prin această împrejurare, atât prima, cât și a doua măsură de luare în custodie publică au fost viciate de o nelegalitate care aduce atingere dreptului său fundamental la libertate. În consecință, pentru a remedia această încălcare, instanța de trimitere ar fi obligată să îl pună imediat în libertate, în pofida faptului că prima măsură a fost retrasă între timp sau că el este în prezent menținut în custodie publică în temeiul celei de a doua măsuri de luare în custodie publică. Cu alte cuvinte, nelegalitatea primei măsuri de luare în custodie publică cauzată de lipsa de diligență ar fi afectat legalitatea celei de a doua ( 9 ).

24.

Secretarul de stat, la rândul său, susține că viciul de executare a primei măsuri de luare în custodie publică nu poate afecta legalitatea celei de a doua măsuri, menținerea în custodie publică a lui C fiind întemeiată pe decizia de returnare în Maroc, un motiv care rămâne valabil. Acesta a admis însă că nu a dat dovadă de diligență în executarea primei măsuri de luare în custodie publică deoarece a depășit cu o zi termenul maxim de 48 de ore înainte de adoptarea celei de a doua măsuri. Conform propriei practici, pentru a remedia această nelegalitate, secretarul de stat i‑a oferit lui C suma de 100 de euro pentru repararea atingerii aduse dreptului său la libertate. Cu toate acestea, el a indicat că prima măsură de luare în custodie publică fusese deja retrasă la momentul la care a fost sesizată instanța de trimitere și că, prin urmare, această măsură nu mai putea fi anulată. În consecință, întrucât instanța menționată nu mai era în măsură să revoce prima măsură de luare în custodie publică, iar a doua măsură a fost impusă în mod legal, C nu ar fi putut fi eliberat.

25.

În această privință, instanța de trimitere confirmă că, în temeiul unei practici naționale, validată de jurisprudența Raad van State (Consiliul de Stat), nelegalitatea unei măsuri de luare în custodie publică nu poate afecta legalitatea unei măsuri de luare în custodie publică adoptate ulterior ( 10 ), astfel încât instanța competentă nu poate dispune punerea în libertate atunci când există o măsură de luare în custodie publică ulterioară. Or, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Directiva privind returnarea, precum și al articolului 9 alineatul (3) din Directiva privind primirea, persoana interesată ar trebui eliberată imediat dacă se dovedește că luarea sa în custodie publică este ilegală. În aceste condiții, potrivit instanței menționate, se ridică problema protecției jurisdicționale efective într‑o situație precum cea care caracterizează litigiul principal, în care luarea în custodie publică a unei persoane a fost menținută dincolo de termenul de 48 de ore, în pofida caracterului nelegal dovedit al primei luări în custodie publică. Această problemă implică în esență să se aprecieze dacă nelegalitatea (cel puțin parțială) a primei luări în custodie publică poate fi „regularizată” prin retragerea acesteia și prin acordarea de despăgubiri persoanei în cauză ( 11 ).

26.

În acest context, Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 15 alineatul (2) partea introductivă și litera (b) din [Directiva privind returnarea], articolul 9 alineatul (3) din [Directiva privind primirea] și articolul 28 alineatul (4) din [Regulamentul Dublin III] coroborate cu articolele 6 și 47 din [cartă] trebuie interpretate în sensul că autoritatea judiciară are întotdeauna obligația de a elibera imediat persoana pusă în custodie publică dacă, în orice moment pe durata aplicării neîntrerupte a unei serii de măsuri succesive de luare în custodie publică, luarea în custodie publică a fost sau a devenit ilegală?”

27.

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea acestei cereri, ea a arătat că prezenta cauză privește interpretarea unor dispoziții ale dreptului Uniunii care intră sub incidența titlului V din partea a treia a Tratatului FUE.

28.

În ceea ce privește criteriul referitor la urgență, instanța de trimitere a indicat, pe de o parte, că, de la 2 mai 2024, C a fost luat în custodie publică și că, la data introducerii cererii de decizie preliminară, acesta se afla încă în custodie publică și, pe de altă parte, că răspunsul Curții la întrebarea preliminară ar fi decisiv pentru a statua dacă această instanță este obligată, în temeiul dreptului Uniunii, să îl elibereze imediat.

29.

În aceste condiții, Camera întâi a Curții a decis, la 14 iunie 2024, să admită cererea instanței amintite de judecare a prezentei cauze potrivit procedurii preliminare de urgență.

30.

C, guvernul neerlandez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceleași părți au prezentat de asemenea observații orale în ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc la 15 iulie 2024.

31.

Cu titlu introductiv, considerăm util, înainte de a începe analiza, să prezentăm o imagine de ansamblu a cadrului normativ aplicabil și a jurisprudenței relevante (1), precum și să clarificăm conținutul întrebării preliminare, astfel cum a fost adresată (2).

32.

De la bun început, considerăm că este important să se facă distincție între diferitele regimuri juridice privind luarea în custodie publică în cadrul politicii comune în materie de azil și imigrație și, mai precis, între, pe de o parte, luarea în custodie publică dispusă împotriva unui solicitant de protecție internațională, în special în temeiul Directivei privind primirea, sau în cadrul transferului solicitantului unei asemenea protecții către statul membru responsabil de examinarea cererii sale în temeiul Regulamentului Dublin III și, pe de altă parte, luarea în custodie publică în scopul îndepărtării reglementată de Directiva privind returnarea, care privește resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală. Deși aceste regimuri cuprind elemente comune în ceea ce privește garanțiile oferite și punerea lor în aplicare, ele se disting prin faptul că urmăresc obiective care le sunt proprii ( 12 ).

33.

În primul rând, în ceea ce privește solicitanții de protecție internațională, trebuie arătat, pe de o parte, că luarea în custodie publică a acestor solicitanți trebuie să respecte principiul fundamental conform căruia o persoană nu ar trebui să fie supusă unei măsuri de detenție pentru unicul motiv că solicită o astfel de protecție ( 13 ). În special, articolul 8 alineatul (3) din Directiva privind primirea enumeră în mod exhaustiv cele șase motive care pot justifica o plasare în detenție a unui solicitant de protecție internațională, fiecare dintre aceste motive răspunzând unei nevoi specifice și având un caracter autonom ( 14 ). Astfel, această dispoziție prevede că un solicitant poate fi plasat în detenție numai pentru motive precise, care sunt prevăzute în dreptul intern ( 15 ). În ceea ce privește solicitanții de protecție internațională care intră în domeniul de aplicare al procedurii prevăzute de Regulamentul Dublin III, dispoziția menționată face trimitere, la litera (f), la articolul 28 din acest regulament. Mai precis, articolul 28 alineatul (2) din regulamentul menționat prevede că, în cazul existenței unui risc ridicat de sustragere, statele membre pot ține în detenție persoanele în cauză pentru a garanta că procedurile de transfer se desfășoară în conformitate cu același regulament. În plus, articolul 8 alineatul (2) din această directivă enunță că detenția poate interveni numai atunci când, în urma unei analize individuale, se dovedește a fi necesar și în cazul în care nu se pot aplica efectiv măsuri mai puțin coercitive. Prin urmare, autoritățile naționale nu pot plasa în detenție un solicitant de protecție internațională decât după ce au verificat în fiecare caz în parte dacă o astfel de detenție este proporțională cu scopurile pe care aceasta le urmărește ( 16 ).

34.

Pe de altă parte, în ceea ce privește garanțiile referitoare la durata detenției, articolul 9 alineatul (1) din Directiva privind primirea prevede că un solicitant se plasează în detenție pentru o perioadă cât mai scurtă posibil și este menținut în detenție numai atât timp cât este aplicabil motivul detenției sale, procedurile administrative legate de acest motiv de detenție trebuind executate cu atenția cuvenită și întârzierile aferente acestor proceduri care nu se pot imputa solicitantului neputând justifica o continuare a detenției ( 17 ). Articolul 9 alineatul (3) din această directivă adaugă că, în cazul în care, în urma exercitării căii de atac judiciare, se hotărăște că plasarea în detenție este ilegală, solicitantul în cauză trebuie să fie eliberat imediat. Această dispoziție nu impune un termen la expirarea căruia detenția unui solicitant de protecție internațională ar fi considerată în mod automat ilegală, în măsura în care statul membru în cauză garantează, pe de o parte, că detenția nu durează decât atât timp cât rămâne aplicabil motivul care o justifică și, pe de altă parte, că procedurile administrative legate de acest motiv se efectuează cu diligență ( 18 ). Aceleași dispoziții se aplică, în temeiul articolului 28 alineatul (4) din Regulamentul Dublin III, măsurilor de detenție luate pentru a garanta transferul către statul membru responsabil în temeiul acestui regulament ( 19 ).

35.

În al doilea rând, în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, pe de o parte, trebuie subliniat că folosirea luării în custodie publică în scopul îndepărtării trebuie să fie limitată și să facă obiectul aplicării principiului proporționalității în privința mijloacelor utilizate și a obiectivelor urmărite. Reamintim că, potrivit considerentului (2) al Directivei privind returnarea, aceasta urmărește instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și returnare, bazată pe standarde comune, pentru ca persoanele în cauză să fie returnate într‑o manieră umană și cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale și a demnității lor. Așadar, luarea în custodie publică nu este permisă decât în scopul „pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare” ( 20 ). Astfel, articolul 15 alineatul (1) din această directivă prevede că statele membre „pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care: (a) există riscul de sustragere sau (b) resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare”. Curtea a precizat că aceste două motive nu sunt exhaustive, statele membre putând prevedea alte motive specifice de luare în custodie publică, în completarea celor două motive expres prevăzute în această reglementare ( 21 ). Totuși, adoptarea unor motive de luare în custodie publică suplimentare trebuie să fie strict încadrată atât de cerințele care rezultă din însăși Directiva privind primirea, cât și de cele care decurg din protecția drepturilor fundamentale și în special din dreptul fundamental la libertate, consacrat la articolul 6 din cartă, și din principiul proporționalității ( 22 ). De exemplu, un resortisant al unei țări terțe nu poate fi luat în custodie publică numai pentru motivul că a făcut obiectul unei decizii de returnare sau că nu este în măsură să se întrețină ( 23 ). Cu toate acestea, Curtea a stabilit totodată că articolul 15 din directiva menționată nu se opune ca, atunci când reprezintă o amenințare reală, actuală și suficient de gravă la adresa ordinii publice sau a securității interne, acest resortisant al unei țări terțe să facă obiectul unei măsuri de luare în custodie publică, în așteptarea îndepărtării sale ( 24 ).

36.

Pe de altă parte, în ceea ce privește garanțiile referitoare la durata luării în custodie publică, asemenea plasării în detenție a solicitanților de protecție internațională, articolul 15 din Directiva privind returnarea prevede că această luare în custodie publică trebuie să fie „pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință” și „se menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare”. Cerința potrivit căreia această luare în custodie publică trebuie să fie atât de scurtă a fost reiterată în mai multe rânduri în alte dispoziții ale Directivei privind returnarea. Astfel, primo, potrivit articolului 15 alineatul (2) ultimul paragraf din această directivă, „[r]esortisantul în cauză al unei țări terțe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală”. Secundo, în temeiul articolului 15 alineatul (4) din directiva menționată, „[î]n cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor stabilite la alineatul (1), luarea în custodie publică nu mai este justificată și persoana în cauză este eliberată imediat”. Tertio, articolul 15 alineatul (5) din aceeași directivă prevede că „[l]uarea în custodie publică se menține pe toată durata în care se îndeplinesc condițiile stabilite la alineatul (1) și în măsura în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare cu succes a măsurii de îndepărtare. Fiecare stat membru stabilește o perioadă limitată de custodie publică, care nu poate depăși șase luni”. Quarto, potrivit articolului 15 alineatul (6) din Directiva privind returnarea, statele membre nu pot extinde această perioadă de șase luni „decât cu o perioadă limitată de timp, care să nu depășească o perioadă suplimentară de 12 luni”, în condiții stricte, și anume în cazul în care neexecutarea deciziei de returnare în decursul acestor șase luni se datorează lipsei de cooperare a persoanei în cauză sau întârzierilor în obținerea documentației necesare din partea țării terțe în cauză ( 25 ).

37.

Deși regimurile referitoare la luarea în custodie publică pot diferi în ceea ce privește obiectivele pe care le urmăresc, ele prezintă elemente comune. Astfel, prin Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică) (C‑704/20 și C‑39/21, denumită în continuare „Hotărârea Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică, EU:C:2022:858), Marea Cameră a Curții a furnizat indicații generale referitoare la condițiile de luare în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe în cadrul acestor diferite regimuri, atât în lumina respectării dreptului la libertate consacrat la articolul 6 din cartă, cât și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă în temeiul articolului 47 din aceasta.

38.

În primul rând, în ceea ce privește respectarea dreptului la libertate garantat de articolul 6 din cartă, primo, Curtea a amintit că orice luare în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe în temeiul dispozițiilor menționate anterior constituie o ingerință gravă în dreptul la libertate consacrat la articolul 6 din cartă ( 26 ). Astfel, după cum prevede articolul 2 litera (h) din Directiva privind primirea, o măsură de detenție constă în izolarea unei persoane într‑un loc determinat. Din modul de redactare, din geneza și din contextul în care se înscrie această dispoziție, al cărei domeniu de aplicare este, de altfel, aplicabil noțiunii de „luare în custodie publică” care figurează în Directiva privind returnarea și în Regulamentul Dublin III ( 27 ), reiese că luarea în custodie publică obligă persoana în cauză să rămână permanent într‑un perimetru restrâns și închis, izolând astfel această persoană de restul populației și lipsind‑o de libertatea de circulație. Or, din articolul 52 alineatul (1) din cartă rezultă că orice restrângere a exercițiului acestui drept trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestuia, precum și principiul proporționalității ( 28 ).

39.

Secundo, Curtea a subliniat de asemenea că finalitatea măsurilor de luare în custodie publică, în sensul Directivei privind returnarea, al Directivei privind primirea și al Regulamentului Dublin III, nu este urmărirea penală sau sancționarea infracțiunilor, ci realizarea obiectivelor urmărite de aceste instrumente ( 29 ). Asemenea măsuri nu urmăresc, așadar, nicio finalitate punitivă ( 30 ). Astfel, Directiva privind returnarea prevede că luarea în custodie publică trebuie să se efectueze, în general, în centre specializate de cazare, care se disting de penitenciare ( 31 ), și că, dacă acest lucru nu este posibil, în penitenciare, cu condiția ca persoana luată în custodie publică să nu fie plasată în custodie publică împreună cu deținuți de drept comun ( 32 ).

40.

Tertio, având în vedere gravitatea acestei ingerințe în dreptul la libertate consacrat la articolul 6 din cartă și ținând seama de importanța acestui drept, puterea recunoscută autorităților naționale competente de a lua măsuri de custodie publică în privința resortisanților unor țări terțe este strict încadrată ( 33 ). Astfel, această dispoziție, asemenea articolului 5 paragraful 1 din CEDO, impune o interpretare restrictivă a situațiilor în care privarea de libertate este permisă, acestea constituind excepții de la dreptul fundamental la libertate și la siguranță ( 34 ). Prin urmare, o măsură de luare în custodie publică nu poate fi astfel dispusă sau prelungită decât cu respectarea normelor generale și abstracte care stabilesc condițiile și modalitățile acesteia ( 35 ).

41.

Aceste norme generale și abstracte stabilesc, în calitate de norme comune ale Uniunii, condițiile luării în custodie publică care figurează la articolul 15 alineatul (1), alineatul (2) al doilea paragraf și alineatele (4), (5) și (6) din Directiva privind returnarea, la articolul 8 alineatele (2) și (3), la articolul 9 alineatele (1), (2) și (4) din Directiva privind primirea și la articolul 28 alineatele (2), (3) și (4) din Regulamentul Dublin III ( 36 ). Normele menționate, pe de o parte, și dispozițiile de drept național care le pun în aplicare, pe de altă parte, constituie normele, rezultate din dreptul Uniunii, care stabilesc condițiile de legalitate a luării în custodie publică, inclusiv în raport cu articolul 6 din cartă ( 37 ).

42.

În această privință, Curtea a statuat, mai întâi, că resortisantul unei țări terțe nu poate, astfel cum prevăd articolul 15 alineatul (1) primul paragraf din Directiva privind returnarea, articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind primirea și articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, să fie luat în custodie publică atunci când o măsură mai puțin coercitivă poate fi aplicată în mod eficient. În continuare, atunci când condițiile de legalitate a luării în custodie publică, astfel cum au fost menționate la punctul 41 din prezentele concluzii, nu au fost sau nu mai sunt îndeplinite, resortisantul în cauză al unei țări terțe trebuie să fie eliberat imediat, astfel cum indică, de altfel, legiuitorul Uniunii în mod expres la articolul 15 alineatul (2) al patrulea paragraf și alineatul (4) din Directiva privind returnarea și la articolul 9 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva privind primirea. În sfârșit, situația este aceeași în special atunci când se constată că procedura de returnare, de examinare a cererii de protecție internațională sau de transfer, după caz, nu mai este executată cu toată diligența necesară ( 38 ).

43.

În al doilea rând, în ceea ce privește dreptul la protecție jurisdicțională efectivă al resortisanților țărilor terțe luați în custodie publică, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în temeiul articolului 47 din cartă, statele membre trebuie să asigure o astfel de protecție a drepturilor individuale derivate din ordinea juridică a Uniunii ( 39 ).

44.

În ceea ce privește luarea în custodie publică, condițiile de legalitate a luării în custodie publică identificate la punctul 41 din prezentele concluzii urmăresc să protejeze resortisanții țărilor terțe împotriva detenției arbitrare ( 40 ) și constituie o materializare, în domeniul avut în vedere, a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă ( 41 ). În plus, normele comune ale Uniunii în materie figurează la articolul 15 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva privind returnarea și la articolul 9 alineatul (3) din Directiva privind primirea. Această din urmă dispoziție se aplică de asemenea, în temeiul articolului 28 alineatul (4) din Regulamentul Dublin III, în cadrul procedurilor de transfer reglementate de acesta din urmă. Potrivit acestor dispoziții, fiecare stat membru trebuie să prevadă, atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de o autoritate administrativă, un control jurisdicțional „rapid”, fie din oficiu, fie la cererea persoanei vizate, al legalității acestei luări în custodie ( 42 ).

45.

În ceea ce privește controlul jurisdicțional al legalității unei măsuri de luare în custodie publică, Curtea a apreciat că, din moment ce legiuitorul Uniunii impune, fără excepție, ca un control al îndeplinirii condițiilor de legalitate a măsurii de luare în custodie publică să aibă loc „la intervale rezonabile” ( 43 ), autoritatea competentă este obligată să efectueze acest control din oficiu, chiar dacă persoana interesată nu formulează o cerere în acest sens. Astfel, legiuitorul Uniunii nu s‑a limitat să stabilească norme comune de fond, ci a instituit și norme comune de procedură pentru a garanta că există în fiecare stat membru un regim care permite autorității judiciare competente să elibereze persoana în cauză, dacă este cazul după o examinare din oficiu, din momentul în care rezultă că luarea în custodie publică nu este sau nu mai este legală ( 44 ).

46.

Pentru ca regimul de protecție să asigure în mod efectiv respectarea condițiilor stricte pe care trebuie să le îndeplinească legalitatea unei măsuri de luare în custodie publică, autoritatea judiciară competentă trebuie să fie în măsură să se pronunțe cu privire la orice element de fapt și de drept pertinent pentru a verifica această legalitate, chiar dacă nelegalitatea unei astfel de măsuri nu a fost invocată de persoana în cauză. Această interpretare garantează că protecția jurisdicțională a dreptului fundamental la libertate este asigurată în mod eficient în toate statele membre, indiferent dacă acestea prevăd un sistem în care decizia de luare în custodie publică este dispusă de o autoritate administrativă prin intermediul unui control jurisdicțional sau un sistem în care această decizie este dispusă direct de o autoritate judiciară ( 45 ).

47.

Acestea sunt precizările în lumina cărora propunem să se înceapă examinarea întrebării preliminare.

48.

Prin intermediul întrebării adresate, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la problema dacă, în temeiul dispozițiilor relevante, o autoritate judiciară „are întotdeauna obligația de a elibera imediat persoana pusă în custodie publică dacă, în orice moment pe durata aplicării neîntrerupte a unei serii de măsuri succesive de luare în custodie publică, luarea în custodie publică a fost sau a devenit ilegală”.

49.

Pentru motivele care urmează, considerăm că această întrebare necesită o reformulare.

50.

Primo, întrebarea astfel cum a fost formulată omite să includă motivul pentru care luarea în custodie publică inițială „a fost sau a devenit ilegală”, și anume faptul că C nu a fost eliberat în termenul prevăzut de dreptul național. Or, fiecare dintre motivele care justifică o luare în custodie publică răspunde unei nevoi specifice, iar motivul de nelegalitate poate fi și el asociat acestei nevoi, astfel încât analiza nu poate fi efectuată în mod abstract ( 46 ).

51.

Secundo, întrebarea se bazează pe o construcție pretoriană potrivit căreia ar exista o „aplicare neîntreruptă a unei serii de măsuri succesive de luare în custodie publică”. Deși, desigur, din punct de vedere temporal, măsurile succesive de luare în custodie publică pot fi percepute ca reprezentând una și aceeași luare în custodie publică, din punctul de vedere al exercitării controlului jurisdicțional, situația nu este aceasta. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 32-35 din prezentele concluzii, regimurile juridice referitoare la luarea în custodie publică sunt supuse unor condiții distincte, fiecare măsură având un caracter autonom. Construcția pretoriană pe care s‑a întemeiat instanța de trimitere face abstracție, așadar, de faptul că fiecare dintre „măsurile succesive de luare în custodie publică” poate fi întemeiată pe temeiuri juridice și/sau pe motive diferite, ceea ce justifică din punct de vedere procedural, pe de altă parte, faptul că aceste măsuri fac, precum în speță, obiectul unor acțiuni distincte.

52.

Tertio, formularea aleasă de instanța de trimitere nu ține seama de dimensiunea temporală a statutului juridic al lui C, care, la momentul introducerii acțiunii, nu mai este „solicitant de protecție internațională”. Astfel, după cum reiese din dosarul prezentat Curții, începând cu 14 mai 2024 – respectiv data la care autoritățile spaniole au luat decizia de a respinge cererea de transfer, împotriva căreia C nu a formulat o acțiune – C nu mai este solicitant de protecție internațională, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva privind primirea și nu mai intră, așadar, în domeniul de aplicare al acestei directive și nici, a fortiori, sub incidența procedurii prevăzute de Regulamentul Dublin III ( 47 ). De asemenea, în măsura în care din dosarul transmis Curții nu reiese că C beneficiază de un drept sau de un permis de ședere, în sensul articolului 6 alineatul (4) din Directiva privind returnarea, trebuie să se considere că, de la 14 mai 2024, C se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul neerlandez ( 48 ) și că intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al Directivei privind returnarea ( 49 ). În plus, amintim că o măsură de luare în custodie publică adoptată în temeiul unei decizii de returnare, în sensul articolului 3 punctul 4 din Directiva privind returnarea, nu ar fi putut fi aplicată concomitent, chiar dacă ar fi fost adoptată cu titlu subsidiar, înainte de respingerea preluării lui C de către autoritățile spaniole ( 50 ).

53.

Quarto, întrebarea preliminară adresată se referă în mod explicit la „articolul 15 alineatul (2) partea introductivă și litera (b)” din Directiva privind returnarea, iar nu la alineatul (4) al aceleiași dispoziții, care impune eliberarea imediată, printre altele, în cazul „încet[ării] condițiilor stabilite la alineatul (1)” și în care „luarea în custodie publică nu mai este justificată”, o împrejurare care reflectă mai mult situația de fapt din litigiul principal.

54.

În sfârșit, considerăm important să aducem și o clarificare terminologică. Instanța de trimitere, în cadrul cererii sale de decizie preliminară, califică drept ilegală prima măsură de luare în custodie publică. Or, o asemenea caracterizare nu reflectă cu precizie situația de fapt din litigiul principal, întrucât, dat fiind că C nu a fost eliberat în termen de 48 de ore, însăși luarea în custodie publică a devenit ilegală, iar nu prima măsură prin care a fost dispusă, care a rămas fără obiect (devenise caducă) pentru că își pierduse justificarea.

55.

Având în vedere considerațiile care precedă și pentru a răspunde în mod util la întrebările instanței de trimitere, propunem reformularea întrebării după cum urmează:

Articolul 15 alineatul (2) al patrulea paragraf și alineatul (4) din Directiva privind returnarea coroborat cu articolele 6 și 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că impune unei autorități judiciare, în exercitarea controlului de legalitate a unei măsuri de luare în custodie publică, obligația de a elibera imediat un resortisant al unei țări terțe luat în custodie publică în conformitate cu normele prevăzute de Directiva privind returnarea, numai pentru motivul că o altă luare în custodie publică în care acest resortisant a fost plasat anterior și în mod neîntrerupt, în temeiul Regulamentului Dublin III, nu mai îndeplinește condițiile de legalitate din cauză că el nu a fost eliberat imediat după ce s‑a constatat că luarea în custodie publică anterioară respectivă nu se mai justifica, în conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Directiva privind primirea coroborat cu articolul 28 alineatul (4) din acest regulament?

56.

Curtea este, în esență, chemată să se pronunțe cu privire la problema dacă nelegalitatea primei luări în custodie publică ca o consecință a neeliberării în termenul prevăzut poate afecta legalitatea celei de a doua măsuri de luare în custodie publică, astfel încât instanța de trimitere ar trebui să procedeze la eliberarea imediată a persoanei în cauză.

57.

Această problemă invită, așadar, Curtea să examineze cele trei aspecte distincte ale punerii în aplicare a măsurilor de luare în custodie publică: consecințele încetării unei luări în custodie publică și diferitele opțiuni care se oferă administrației (1), întinderea în timp a obligației de punere în libertate imediată (2) și mijloacele disponibile pentru a remedia o eventuală nelegalitate legată de un viciu care afectează punerea în aplicare a unei măsuri de luare în custodie publică (3).

58.

În primul rând, ni se pare esențială problema dacă o luare în custodie publică în temeiul Directivei privind returnarea poate fi autorizată la finalul unei luări în custodie publică adoptate în temeiul Directivei privind primirea sau al Regulamentului Dublin III.

59.

Răspunsul în această privință este afirmativ.

60.

Mai întâi, amintind caracterul autonom al fiecărei măsuri de luare în custodie publică, Curtea a recunoscut deja în mod expres că, atunci când luarea în custodie publică nu mai este justificată, pe lângă eliberarea imediată, o autoritate judiciară poate dispune o măsură alternativă luării în custodie publică. Astfel, atunci când luarea în custodie publică este considerată nelegală, persoana în cauză trebuie să fie eliberată imediat și, într‑un asemenea caz, instanța națională trebuie să poată substitui cu propria decizie decizia autorității administrative care a dispus luarea în custodie publică, precum și să pronunțe „fie o măsură alternativă luării în custodie publică, fie repunerea în libertate a persoanei în cauză” ( 51 ). Cu toate acestea, pronunțarea unei măsuri alternative luării în custodie publică poate fi avută în vedere numai dacă motivul care a justificat luarea în custodie publică rămâne valabil, iar luarea în custodie publică nu mai apare ca fiind necesară sau proporțională în raport cu acest motiv ( 52 ). Această abordare este de asemenea compatibilă cu jurisprudența Curții EDO privind aplicarea articolului 5 paragraful 1 din CEDO, care a recunoscut că menținerea unei detenții poate fi pe deplin justificată, cu condiția să respecte principiul securității juridice ( 53 ).

61.

În același sens, Curtea a considerat că, deși Directiva privind returnarea este inaplicabilă în cursul derulării procedurii de examinare a cererii de azil, aceasta nu înseamnă în niciun caz că din acest motiv procedura de returnare ar înceta definitiv, ea putând fi continuată în ipoteza în care cererea de azil ar fi respinsă. Astfel, s‑ar aduce atingere obiectivului acestei directive, mai precis returnarea eficientă a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, dacă statele membre nu ar avea posibilitatea să evite ca persoana interesată să poată, prin introducerea unei cereri de azil, să obțină automat punerea sa în libertate ( 54 ).

62.

În continuare, faptul că, la încetarea unei luări în custodie publică, o nouă luare în custodie publică pe o bază diferită poate fi efectiv autorizată, este confirmat, deși indirect, la punctul 14.5 din „Manualul privind returnarea”, care menționează că „[p]erioadele maxime de luare în custodie publică prevăzute în Directiva privind returnarea nu trebuie să fie subminate de reluarea în custodie publică a persoanelor care fac obiectul procedurii de returnare imediat după punerea lor în libertate” ( 55 ).

63.

În sfârșit și prin analogie, arătăm că, în practică, statele membre se confruntă adesea cu situația în care un resortisant al unei țări terțe luat în custodie publică în temeiul Directivei privind returnarea formulează o cerere de azil, ceea ce necesită continuarea detenției, de această dată în temeiul Directivei privind primirea, pentru a stabili elementele pe care se întemeiază cererea de protecție internațională atunci când există un risc de sustragere.

64.

În al doilea rând, trebuie arătat că, în cererea sa, instanța de trimitere susține că practica juridică națională, în cadrul căreia autorității administrative i se acordă un termen de 48 de ore, cu menținerea persoanei în cauză în custodie publică, pentru a impune o nouă măsură de luare în custodie publică pe un alt temei, după ce a devenit cert că obiectivul urmărit de prima măsură nu mai putea fi atins, nu este compatibilă cu obligația de a proceda la o repunere în libertate „imediată”.

65.

În speță, secretarul de stat a recunoscut în mod expres că nu a executat această măsură de luare în custodie publică cu toată diligența necesară, întrucât a depășit cu o zi termenul maxim de 48 de ore înainte de adoptarea celei de a doua măsuri de luare în custodie publică și că, prin urmare, prima luare în custodie publică a devenit ilegală din cauza acestei depășiri. Tot în acest temei, el a propus o despăgubire în cuantum de 100 de euro. Pe de altă parte, această analiză nu este contestată de C, care consideră, și el, că nelegalitatea a durat o zi.

66.

Cu toate acestea, din motive de exhaustivitate și în măsura în care această problemă a fost ridicată de instanța de trimitere, considerăm utilă examinarea sferei exacte a punerii în aplicare a obligației de eliberare imediată prevăzute de dispozițiile relevante.

67.

În această privință, primo, arătăm că, potrivit modului de redactare a dispozițiilor relevante care vizează solicitanții de protecție internațională, obligația de eliberare imediată revine autorităților judiciare. Astfel, articolul 9 din Directiva privind primirea, la care face trimitere articolul 28 alineatul (4) din Regulamentul Dublin III, prevede eliberarea imediată „[î]n cazul în care, în urma exercitării căii de atac judiciare, se hotărăște că plasarea în detenție este ilegală” ( 56 ). De asemenea, în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, deși Directiva privind returnarea prevede, la articolul 15 alineatul (2), că măsurile de luare în custodie publică pot fi dispuse de autorități administrative sau judiciare, ea prevede totodată că măsurile respective fac obiectul unui control judiciar rapid al legalității ( 57 ). Prin urmare, dispoziția care impune ca „[r]esortisantul în cauză al unei țări terțe [să fie] eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală” implică exercitarea unui control judiciar prealabil, ceea ce înseamnă că obligația de punere în libertate revine de asemenea autorităților judiciare. Acest raționament se aplică și obligației de punere în libertate prevăzute la alineatul (4) al aceluiași articol.

68.

În continuare, trebuie să se constate că nici Directiva privind returnarea, nici Directiva privind primirea, nici Regulamentul Dublin III nu prevăd un termen maxim înainte de punerea în libertate „imediată”. Astfel, termenul „imediat” înseamnă în mod obișnuit ceea „ce se produce în același moment, sau trebuie să se producă fără întârziere” ( 58 ). Prin urmare, ar fi contradictoriu să se prevadă un termen, chiar scurt, pentru punerea în libertate imediată.

69.

Această interpretare este compatibilă și cu jurisprudența Curții EDO, care, în ceea ce privește întârzierea în executarea unei decizii de punere în libertate, a apreciat că este de neconceput ca, într‑un stat de drept, o persoană să rămână privată de libertate în pofida existenței unei decizii judiciare prin care se dispune eliberarea sa ( 59 ). Această instanță a apreciat că o anumită întârziere în punerea în aplicare a unei decizii de a elibera un deținut este „de înțeles și, de multe ori, inevitabilă”, având în vedere considerente practice legate de funcționarea instanțelor și de respectarea anumitor formalități, dar că autoritățile naționale trebuie să încerce să reducă la minimum această perioadă ( 60 ). Formalitățile administrative legate de eliberare nu pot justifica o întârziere mai mare de câteva ore ( 61 ). Arestarea ilegală a persoanelor pentru care nu mai există motive să fie deținute, ca urmare a unor lacune administrative în transmiterea documentelor între diferite organe ale statului, implică încălcarea articolului 5, chiar dacă ar fi de scurtă durată ( 62 ).

70.

Secundo, trebuie să se examineze dacă obligația de punere în libertate se poate aplica autorităților administrative care sunt competente să impună măsuri de luare în custodie publică (în special în temeiul Directivei privind returnarea). În această privință, atunci când autoritățile administrative apreciază că este necesară o nouă măsură de luare în custodie publică consecutivă, atât retragerea primei măsuri de luare în custodie publică, cât și revizuirea și motivarea noii măsuri de luare în custodie publică presupun diverse acte administrative care necesită timp, întrucât implică nu numai o anumită activitate de reflecție și de concertare internă, ci și exercitarea dreptului la apărare al persoanei în cauză (dacă, de exemplu, luarea în custodie publică este impusă în alt temei). Cu privire la acest aspect, dreptul Uniunii, dând dovadă de pragmatism, nu prevede nicio dispoziție referitoare la asemenea acte și la durata lor. Astfel, impunerea unui termen precis nu ar fi oportună, dat fiind că motivele noii luări în custodie publică pot să varieze și să justifice perioade mai mult sau mai puțin lungi. Acest aspect este lăsat, așadar, la aprecierea statelor membre.

71.

Trebuie amintit totuși că, întemeindu‑se în special pe considerentul (17) al Directivei privind returnarea, care precizează că „reținerea inițială” a resortisanților țărilor terțe suspectați de ședere ilegală într‑un stat membru rămâne reglementată prin legislația națională, Curtea a statuat că această directivă nu se opune unei luări în custodie publică în vederea stabilirii caracterului legal sau ilegal al șederii unui resortisant al unei țări terțe. În acest temei, Curtea a recunoscut că s‑ar aduce atingere obiectivului Directivei privind returnarea, și anume returnarea eficientă a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, dacă statele membre nu ar avea posibilitatea să evite, printr‑o modalitate de privare de libertate precum reținerea preventivă, ca o persoană bănuită că se află în situație de ședere ilegală să fugă înainte ca situația sa să fie clarificată. Or, autoritățile competente trebuie să dispună de un termen în mod cert scurt, dar rezonabil pentru a identifica persoana controlată și pentru a căuta datele care permit să se stabilească dacă această persoană este un resortisant al unei țări terțe a cărui ședere ar fi ilegală, acestea trebuie de asemenea să acționeze cu diligență și să se pronunțe fără întârziere asupra caracterului legal sau ilegal al șederii persoanei în cauză ( 63 ). Rezultă, prin analogie și implicit, că Curtea a acordat deja autorităților administrative ale statelor membre un termen rezonabil pentru a impune o eventuală (nouă) luare în custodie publică, dacă există motive care să justifice o astfel de luare în custodie publică și cu condiția ca acestea să acționeze rapid ( 64 ).

72.

Tertio, va reveni instanței naționale sarcina de a aprecia, de la caz la caz, dacă, având în vedere durata medie a actelor administrative invocate de administrație, un termen maxim, precum un termen de 48 de ore, constituie un termen rezonabil. La prima vedere ( 65 ), situația ar părea să fie aceasta. Totuși, este în continuare important ca autoritatea administrativă să justifice motivul pentru care are nevoie de 48 de ore, luând totodată în considerare împrejurările relevante de fapt și de drept. În speță, riscul de sustragere este cel care a justificat în esență luarea în custodie publică în temeiul, mai întâi, al Regulamentului Dublin III și, ulterior, al Directivei privind returnarea. Un astfel de motiv de luare în custodie publică, prin natura sa, nu este afectat de faptul că persoana respectivă nu mai este solicitant de protecție internațională. În sfârșit, este important să se sublinieze că, chiar dincolo de prezenta speță, în cazul în care niciun motiv nu justifică adoptarea unei noi măsuri de luare în custodie publică, nici secretarul de stat nu dispune de un termen de 48 de ore pentru a pune capăt acesteia, ci trebuie să acționeze cât mai rapid posibil, în general în aceeași zi.

73.

În al treilea și ultimul rând, trebuie subliniat că, în mod contrar celor susținute de instanța de trimitere, în sistemele administrative naționale, dar și în dreptul Uniunii, constatarea nelegalității unui act nu implică în mod necesar o restituire integrală (restitutio in integrum), în speță o eliberare imediată permițând persoanei în cauză să fie repusă în drepturile sale, atunci când acest lucru nu mai este posibil din punct de vedere material. Astfel, prin însăși natura lucrurilor, nerespectarea termenului de punere în libertate nu poate da dreptul la beneficiul unor zile suplimentare în afara centrului de cazare, mai ales atunci când luarea în custodie publică a încetat deja. Cu alte cuvinte, persoana în cauză nu va putea recupera niciodată zilele petrecute în mod ilegal în custodie publică. Acesta este motivul pentru care în general este prevăzută o despăgubire pentru persoanele care au fost deținute fără a fi în cele din urmă condamnate, care servește la repararea prejudiciului material și moral suferit pe durata privării de libertate. Soluția propusă de instanța de trimitere este, așadar, pur pretoriană și voluntaristă și nu poate fi justificată cu ușurință pe plan juridic ( 66 ).

74.

În speță, guvernul neerlandez a confirmat că, în cadrul procedurii în cursul căreia instanța se pronunță cu privire la legalitatea luării în custodie publică, dar și după ce măsura de luare în custodie publică a încetat deja, persoana în cauză poate solicita o despăgubire, iar instanța poate obliga secretarul de stat să plătească o sumă ca despăgubire, dacă este cazul, mai mare decât cea a despăgubirii tarifare propuse de administrație. Considerăm că un astfel de sistem este apt nu numai să repare eventualele nelegalități rezultate dintr‑o lipsă de diligență în executarea unei măsuri de luare în custodie publică, ci și să aibă un efect disuasiv pentru administrație.

75.

În sfârșit, obligația de diligență impune administrației să nu recurgă în mod sistematic la puneri în libertate tardive însoțite de despăgubiri, întrucât articolul 6 din cartă are ca obiectiv protejarea persoanei în cauză împotriva arbitrarului, ceea ce înseamnă printre altele că aceasta trebuie să fie la adăpost de orice rea‑credință sau înșelăciune din partea autorităților și că există o legătură de proporționalitate între motivul invocat și privarea de libertate.

76.

Având în vedere cele ce precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond, Țările de Jos) după cum urmează:

Articolul 15 alineatul (2) al patrulea paragraf și alineatul (4) din Directiva 2008/115/CE din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală coroborat cu articolele 6 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

trebuie interpretat în sensul că,

în cadrul controlului legalității unei măsuri de luare în custodie publică, o autoritate judiciară nu este obligată să elibereze imediat un resortisant al unei țări terțe plasat în custodie publică, în conformitate cu normele prevăzute de această directivă, numai pentru motivul că o altă luare în custodie publică, în care acest resortisant a fost plasat anterior și în mod neîntrerupt, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 604/2013 din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid, nu mai îndeplinește condițiile de legalitate din cauză că resortisantul menționat nu a fost eliberat imediat după ce s‑a constatat că această luare în custodie publică anterioară nu se mai justifica, în conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2013/33/UE din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională coroborat cu articolul 28 alineatul (4) din regulamentul menționat.