–

pentru Eventmedia Soluciones SL, de A.‑M. Martínez Cuadros, abogada;

–

pentru Air Europa Líneas Aéreas SAU, de N. de Dorremochea Guiot, procurador, și E. Olea Ballesteros, abogado;

–

pentru guvernul spaniol, de A. Ballesteros Panizo, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de J. L. Buendía Sierra și N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Eventmedia Soluciones SL (denumită în continuare „Eventmedia”), cesionar al creanței unui pasager aerian, pe de o parte, și Air Europa Líneas Aéreas SAU (denumită în continuare „Air Europa”), pe de altă parte, în legătură cu repararea prejudiciului rezultat dintr‑o întârziere în transportul bagajelor acestui pasager cu ocazia unui zbor efectuat de Air Europa.

3

Sub titlul „Întârziere”, articolul 19 din Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, încheiată la Montreal la 28 mai 1999, semnată de Comunitatea Europeană la 9 decembrie 1999 și aprobată în numele acesteia prin Decizia 2001/539/CE a Consiliului din 5 aprilie 2001 (JO 2001, L 194, p. 38, Ediție specială, 07/vol. 8, p. 112, denumită în continuare „Convenția de la Montreal”), prevede:

„Transportatorul este răspunzător de prejudiciul rezultat dintr‑o întârziere în transportul aerian de pasageri, de bagaje sau de mărfuri. Cu toate acestea, transportatorul nu este răspunzător de prejudiciul cauzat de o întârziere dacă dovedește că el, prepușii și mandatarii săi au luat toate măsurile care puteau să se impună în mod rezonabil pentru a evita prejudiciul sau că le‑a fost imposibil să ia respectivele măsuri.”

4

Al douăzeci și patrulea considerent al Directivei 93/13 prevede că „autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

5

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din directiva menționată, scopul acesteia este de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un profesionist și un consumator.

6

Articolul 2 litera (b) din directiva menționată prevede următoarea definiție:

„«consumator» înseamnă: orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale”.

7

Articolul 3 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

8

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

9

Articolul 7 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].”

10

Un pasager aerian care a suferit o întârziere în transportul bagajelor sale cu ocazia unui zbor cu plecare din Madrid (Spania) și cu destinația Cancún (Mexic) a cesionat societății comerciale Eventmedia creanța sa de daune interese față de Air Europa, un transportator aerian.

11

Ulterior, Eventmedia a sesizat Juzgado de lo Mercantil n.o 1 de Palma de Mallorca (Tribunalul Comercial nr. 1 din Palma de Mallorca, Spania), care este instanța de trimitere, cu o acțiune împotriva Air Europa pentru a obține suma de 766 de euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul rezultat din această întârziere, în temeiul articolului 19 din Convenția de la Montreal.

12

În fața acestei instanțe, Air Europa contestă calitatea procesuală activă a Eventmedia. În opinia sa, cesiunea de creanță nu era valabilă din punct de vedere juridic întrucât încălca interdicția cesionării drepturilor pasagerului prevăzută de clauza 15.1 din condițiile sale generale de transport (denumită în continuare „clauza în discuție”). Potrivit acestei clauze, „răspunderea Air Europa și cea a oricărui transportator, în conformitate cu articolul 1, sunt determinate de condițiile de transport ale transportatorului emitent al biletului, cu excepția cazului în care se prevede altfel. Drepturile pasagerului sunt legate de persoana sa, iar cesiunea lor nu este autorizată”.

13

Instanța de trimitere precizează că răspunderea transportatorului aerian prevăzută la articolul 19 din Convenția de la Montreal, pentru cazurile de întârziere în transportul bagajelor, ține de o acțiune în despăgubire de natură contractuală. În consecință, cesiunea creanței pentru daunele interese aferente unei astfel de întârzieri ar intra sub incidența interdicției privind cesiunea prevăzută de clauza în discuție.

14

Amintind jurisprudența Curții, această instanță apreciază că dispune de elemente de fapt și de drept suficiente pentru a controla conținutul acestei clauze și pentru a o declara abuzivă, în sensul Directivei 93/13, în urma unei dezbateri în contradictoriu. Aceasta ridică totuși problema dacă poate examina din oficiu caracterul abuziv al clauzei menționate. Astfel, pe de o parte, procedura pendinte în fața sa nu a fost inițiată de una dintre părțile la contractul de transport pe baza căruia se întemeiază acțiunea, ci de cesionarul creanței în despăgubire a pasagerului aerian, cesionar care nu are calitatea de consumator. Pe de altă parte, întrucât consumatorul nu este parte la această procedură, nu s‑ar putea ține seama de voința acestuia din urmă de a se prevala, după ce a fost informat de instanța menționată, de caracterul abuziv și neobligatoriu al clauzei în discuție.

15

În aceste condiții, Juzgado de lo Mercantil n.o 1 de Palma de Mallorca (Tribunalul Comercial nr. 1 din Palma de Mallorca) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

16

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că instanța națională este obligată să examineze din oficiu caracterul eventual abuziv al unei clauze care figurează în contractul de transport încheiat între un pasager aerian și un transportator aerian și interzice cesiunea drepturilor de care beneficiază acest pasager față de respectivul transportator, atunci când această instanță este sesizată cu o acțiune în despăgubire formulată împotriva transportatorului menționat de o societate comercială cesionară a creanței de daune interese a pasagerului respectiv.

17

În ceea ce privește ipoteza unei cesiuni de creanțe ale unui pasager aerian către o societate de recuperare, Curtea a statuat deja că faptul că litigiul principal opune numai profesioniști nu împiedică aplicarea Directivei 93/13, în măsura în care domeniul de aplicare al acestei directive depinde nu de identitatea părților la acest litigiu, ci de calitatea părților la contract (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 noiembrie 2020, DelayFix, C‑519/19, EU:C:2020:933, punctele 53 și 54).

18

Astfel, potrivit articolului 1 alineatul (1) și articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, aceasta din urmă se aplică clauzelor care figurează în contracte încheiate între un profesionist și un consumator care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale (Hotărârea din 18 noiembrie 2020, DelayFix, C‑519/19, EU:C:2020:933, punctul 55 și jurisprudența citată).

19

În speță, contractul de transport, pe care se întemeiază creanța de care se prevalează Eventmedia și care conține clauza în discuție, a fost încheiat între un profesionist, și anume Air Europa, și un pasager aerian. În plus, nimic nu indică faptul că acesta din urmă și‑a cumpărat biletul de avion în cadrul activității sale profesionale, astfel încât, sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, pasagerul respectiv pare să fi încheiat acest contract în calitate de consumator, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13.

20

În lumina jurisprudenței citate la punctul 17 din prezenta hotărâre, litigiul principal intră, așadar, în domeniul de aplicare al Directivei 93/13.

21

Motivele care figurează la punctul 63 din Hotărârea din 1 octombrie 2015, ERSTE Bank Hungary (C‑32/14, EU:C:2015:637), și la punctul 29 din Hotărârea din 11 martie 2020, Lintner (C‑511/17, EU:C:2020:188), evocate în esență în cererea de decizie preliminară, nu sunt de natură să repună în discuție o asemenea concluzie.

22

Desigur, Curtea a statuat, la aceste puncte, că, pentru ca protecția consumatorului urmărită de Directiva 93/13 să poată fi acordată, este necesar să fi fost inițiată o procedură jurisdicțională de una dintre părțile contractuale. Totuși, această afirmație trebuie privită în contextul cauzelor în care s‑au pronunțat aceste hotărâri, care se desfășurau efectiv între consumatorul și profesionistul care au încheiat un contract.

23

Mai precis, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 1 octombrie 2015, ERSTE Bank Hungary (C‑32/14, EU:C:2015:637), Curtea a fost sesizată cu problema dacă sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 trebuia interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care permite unui notar care a întocmit, cu respectarea cerințelor de formă, un act autentic referitor la un contract încheiat între un profesionist și un consumator să procedeze la aplicarea formulei executorii pe acest act sau să refuze să procedeze la anularea sa fără a putea efectua un control al caracterului eventual abuziv al clauzelor respectivului contract. Examinând această întrebare, Curtea a realizat în esență o distincție între o astfel de procedură notarială și procedura jurisdicțională, subliniind că doar cu ocazia acestei din urmă proceduri, sistemul de protecție urmărit de Directiva 93/13 impune ca instanța națională să examineze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2015, ERSTE Bank Hungary, C‑32/14, EU:C:2015:637, punctele 33, 41-47 și 59). Este însă necesar și ca instanța națională să fie sesizată. Acest principiu director al procesului, potrivit căruia inițiativa unui proces aparține numai părților, se referă la motivul care figurează la punctul 63 din această hotărâre.

24

În ceea ce privește punctul 29 din Hotărârea din 11 martie 2020, Lintner (C‑511/17, EU:C:2020:188), acesta se înscrie într‑un raționament consacrat limitelor obiectului litigiului și principiului disponibilității. Astfel, din interpretarea de ansamblu a punctelor 26-34 din această hotărâre reiese că Curtea nu a dorit să limiteze domeniul de aplicare al Directivei 93/13 la litigiile dintre consumator și profesionist, ci mai degrabă să insiste asupra faptului că protecția consumatorului urmărită de Directiva 93/13 presupune inițierea unei proceduri jurisdicționale și că intervenția pozitivă a instanței naționale nu poate depăși limitele litigiului cu care este sesizată.

25

În consecință, Curtea nu a intenționat să limiteze, prin cele două hotărâri menționate la punctele 23 și 24 din prezenta hotărâre, domeniul de aplicare al Directivei 93/13 numai la litigiile dintre un consumator și un profesionist care au încheiat un contract.

26

Sub rezerva acestor observații introductive, trebuie să se stabilească dacă, atunci când litigiul nu se desfășoară între respectivul consumator și respectivul profesionist, ci între acesta din urmă și un alt profesionist, și anume o societate comercială cesionară a drepturilor consumatorului, instanța națională trebuie să examineze din oficiu caracterul eventual abuziv al clauzelor acestui contract.

27

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (Hotărârea din 27 iunie 2000, Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C‑240/98-C‑244/98, EU:C:2000:346, punctul 25, precum și Hotărârea din 17 mai 2022, SPV Project 1503 și alții, C‑693/19 și C‑831/19, EU:C:2022:395, punctul 51).

28

Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumatori. Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia (Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C‑168/05, EU:C:2006:675, punctul 36, precum și Hotărârea din 17 mai 2022, SPV Project 1503 și alții, C‑693/19 și C‑831/19, EU:C:2022:395, punctul 52).

29

În această privință, reiese din jurisprudența constantă a Curții că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, suplinind în acest fel dezechilibrul existent între consumator și profesionist, în cazul în care dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (Hotărârea din 17 mai 2022, SPV Project 1503 și alții, C‑693/19 și C‑831/19, EU:C:2022:395, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

30

În plus, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din aceasta coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al său, să prevadă mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către profesioniști (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 68, precum și Hotărârea din 17 mai 2022, SPV Project 1503 și alții, C‑693/19 și C‑831/19, EU:C:2022:395, punctul 54).

31

Deși Curtea a stabilit astfel deja, în mai multe rânduri și ținând seama de cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (1), precum și la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, modul în care instanța națională trebuie să asigure protecția drepturilor conferite consumatorilor de această directivă, este la fel de adevărat că, în principiu, dreptul Uniunii nu armonizează procedurile aplicabile examinării caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale. Prin urmare, acestea țin de ordinea juridică internă a statelor membre, în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora, cu condiția însă ca ele să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank, C‑407/18, EU:C:2019:537, punctele 45 și 46, precum și Hotărârea din 17 mai 2022, SPV Project 1503 și alții, C‑693/19 și C‑831/19, EU:C:2022:395, punctul 55).

32

În aceste condiții, este necesar să se stabilească dacă aceste dispoziții coroborate cu principiile echivalenței și efectivității impun ca instanța națională, sesizată de o societate comercială cesionară a unei creanțe pentru daunele interese ale unui consumator față de profesionistul cocontractant al acestuia din urmă, să controleze caracterul eventual abuziv al unei clauze care figurează în contractul încheiat între consumatorul respectiv și profesionistul respectiv.

33

În primul rând, în ceea ce privește principiul echivalenței, instanței naționale îi revine sarcina de a verifica, în raport cu modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție în ordinea sa juridică internă, respectarea acestui principiu în cauza cu care este sesizată, efectuând o analiză a căilor de atac vizate din perspectiva obiectului, a cauzei și a elementelor esențiale ale acestora (Hotărârea din 17 mai 2022, Unicaja Banco, C‑869/19, EU:C:2022:397, punctul 23 și jurisprudența citată).

34

În această privință, Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie considerat o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică (Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 52, și Hotărârea din 17 mai 2022, Unicaja Banco, C‑869/19, EU:C:2022:397, punctul 24).

35

Rezultă că, în conformitate cu principiul echivalenței, atunci când, în temeiul dreptului intern, instanța națională dispune de posibilitatea sau are obligația de a aprecia din oficiu dacă o clauză contractuală este contrară normelor naționale de ordine publică, aceasta trebuie să dispună de asemenea de posibilitatea sau de obligația de a aprecia din oficiu dacă o astfel de clauză este contrară articolului 6 din Directiva 93/13, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2022, Unicaja Banco, C‑869/19, EU:C:2022:397, punctul 25 și jurisprudența citată).

36

În speță, cererea de decizie preliminară nu conține nicio informație cu privire la aspectul dacă instanța sesizată cu o acțiune în repararea prejudiciilor întemeiată pe articolul 19 din Convenția de la Montreal poate sau chiar trebuie, în temeiul dreptului spaniol, să examineze din oficiu eventuala neconformitate a unei clauze, precum clauza în discuție, cu normele naționale de ordine publică. Conform jurisprudenței amintite la punctul 33 din prezenta hotărâre, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica acest aspect pentru a stabili dacă poate sau chiar trebuie, în temeiul principiului echivalenței, să examineze din oficiu caracterul eventual abuziv al clauzei în discuție.

37

În al doilea rând, în ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a statuat că fiecare caz în care se ridică problema dacă o dispoziție procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva dispoziție îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia, precum și, dacă este cazul, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național cum ar fi protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea din 14 decembrie 1995, Peterbroeck, C‑312/93, EU:C:1995:437, punctul 14, precum și Hotărârea din 17 mai 2022, SPV Project 1503 și alții, C‑693/19 și C‑831/19, EU:C:2022:395, punctul 60).

38

Or, în ceea ce privește o acțiune în despăgubire introdusă de o societate comercială cesionară a creanței unui consumator împotriva cocontractantului profesionist al acestuia din urmă, trebuie să se constate că o acțiune între doi profesioniști nu este caracterizată de dezechilibrul care există în cadrul unei acțiuni între consumator și cocontractantul său profesionist (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 decembrie 2013, Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, C‑413/12, EU:C:2013:800, punctul 50).

39

În consecință, spre deosebire de ipoteza vizată de jurisprudența citată la punctul 29 din prezenta hotărâre, nu este necesar, pentru a asigura efectivitatea sistemului de protecție a consumatorului urmărită de Directiva 93/13, ca instanța națională sesizată cu un litigiu între doi profesioniști, precum o societate cesionară a drepturilor unui consumator și profesionistul cocontractant al acestuia din urmă, să examineze din oficiu caracterul eventual abuziv al unei clauze care figurează în contractul încheiat de consumator.

40

Nici principiul efectivității menționat la punctul 31 din prezenta hotărâre nu impune instanței naționale să efectueze din oficiu o astfel de examinare, în măsura în care, în conformitate cu normele procedurale naționale, societatea comercială cesionară a creanței consumatorului dispune sau a dispus de o posibilitate efectivă de a se prevala în fața instanței naționale de caracterul eventual abuziv al unei clauze cuprinse în contractul semnat de acest consumator.

41

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că:

42

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul contradictorialității trebuie interpretat în sensul că, atunci când instanța națională constată din oficiu caracterul abuziv al unei clauze care figurează într‑un contract de transport încheiat între un pasager aerian și un transportator aerian cu ocazia unei acțiuni în despăgubire formulate împotriva acestui transportator de o societate comercială cesionară a creanței de daune interese a acestui pasager față de transportatorul menționat, instanța respectivă este obligată să informeze pasagerul menționat cu privire la acest aspect și să îl întrebe dacă intenționează să se prevaleze de caracterul abuziv al clauzei amintite sau dacă consimte la aplicarea acesteia din urmă.

43

Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că răspunsul la prezenta întrebare este pertinent în ipoteza în care instanța de trimitere ar ajunge, în urma aprecierii principiului echivalenței în lumina punctelor 33-36 din prezenta hotărâre sau a principiului efectivității în lumina punctelor 37 și 40 din aceeași hotărâre, la concluzia că poate sau chiar trebuie să examineze din oficiu caracterul abuziv al clauzei în discuție.

44

În acest context, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, ca regulă generală, principiul contradictorialității implică printre altele dreptul părților de a lua cunoștință și de a discuta motivele de drept invocate din oficiu de instanță pe care aceasta intenționează să își întemeieze decizia. Curtea a subliniat că, în vederea îndeplinirii cerințelor privind dreptul la un proces echitabil, este important ca părțile să aibă cunoștință și să poată discuta în contradictoriu atât elementele de fapt, cât și elementele de drept care sunt decisive pentru rezultatul procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții, C‑89/08 P, EU:C:2009:742, punctele 55 și 56, precum și Hotărârea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank, C‑472/11, EU:C:2013:88, punctul 30).

45

Astfel, în ipoteza în care, după ce a stabilit pe baza elementelor de fapt și de drept de care dispune sau care au fost comunicate în temeiul măsurilor de cercetare judecătorească pe care le‑a luat din oficiu că o clauză intră în domeniul de aplicare al directivei, instanța națională constată, în urma unei aprecieri la care a procedat din oficiu, că acea clauză prezintă un caracter abuziv, ea este, în principiu, obligată să informeze părțile în litigiu cu privire la acest aspect și să le invite să îl dezbată în mod contradictoriu, potrivit modalităților prevăzute de normele naționale de procedură în această privință (Hotărârea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank, C‑472/11, EU:C:2013:88, punctul 31).

46

Din cele de mai sus rezultă că, atunci când constată din oficiu că o clauză care figurează într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist este abuzivă, cu ocazia unui litigiu între acest profesionist și societatea comercială cesionară a drepturilor acestui consumator, instanța națională trebuie să informeze cele două părți din litigiul cu care este sesizată, și anume societatea comercială cesionară și profesionistul cocontractant al consumatorului menționat. Astfel, ea trebuie să le dea acestora posibilitatea de a‑și susține argumentele respective în cadrul unei dezbateri în contradictoriu.

47

Această posibilitate acordată societății comerciale cesionare a drepturilor consumatorului de a se exprima cu privire la respectivul aspect îndeplinește și obligația pe care o are instanța națională de a ține seama, dacă este cazul, de voința exprimată de aceasta din urmă atunci când, conștient de caracterul neobligatoriu al unei clauze abuzive, indică totuși că se opune ca ea să nu fie aplicată, dând astfel un consimțământ liber și clar cu privire la clauza în discuție (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank, C‑472/11, EU:C:2013:88, punctul 35).

48

Atunci când, precum în litigiul principal, societatea comercială cesionară a drepturilor consumatorului sesizează instanța națională în pofida unei clauze care figurează, precum clauza în discuție, în contractul încheiat între acest consumator și un profesionist și care interzice primului să își cesioneze drepturile, este rezonabil să se prezume că această societate comercială nu se opune ca instanța să înlăture această clauză după ce a constatat caracterul său abuziv.

49

În schimb, dat fiind că consumatorul, care a cesionat creanța sa în despăgubire față de profesionist, nu este parte în litigiul dintre acesta din urmă și cesionarul creanței respective, instanța națională nu este obligată să informeze consumatorul respectiv cu privire la această examinare din oficiu și nici să colecteze observațiile consumatorului menționat în această privință.

50

În lumina tuturor motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că principiul contradictorialității trebuie interpretat în sensul că, atunci când instanța națională constată din oficiu caracterul abuziv al unei clauze care figurează într‑un contract de transport încheiat între un pasager aerian și un transportator aerian cu ocazia unei acțiuni în despăgubire formulate împotriva acestui transportator de o societate comercială cesionară a creanței de daune interese a pasagerului respectiv față de transportatorul menționat, instanța amintită nu este obligată să informeze pasagerul menționat cu privire la acest aspect și nici să îl întrebe dacă intenționează să se prevaleze de caracterul abuziv al clauzei respective sau dacă consimte la aplicarea acesteia din urmă. În schimb, instanța menționată trebuie să informeze părțile din litigiul pendinte în fața sa cu privire la acest aspect pentru a le da posibilitatea de a‑și susține argumentele respective în cadrul unei dezbateri în contradictoriu și să se asigure că societatea comercială cesionară dorește ca această clauză să fie declarată inaplicabilă.

51

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: