–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de P. Carlin, B. De Meester și G. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea punctului 5 din Anexa I la Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unei scheme de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în cadrul Uniunii și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (JO 2003, L 275, p. 32, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 78), astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2018/410 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 martie 2018 (JO 2018, L 76, p. 3) (denumită în continuare „Directiva 2003/87”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Naturvårdsverket (Agenția de protecție a mediului, Suedia) (denumită în continuare „Agenția”), pe de o parte, și Nouryon Functional Chemicals AB (denumită în continuare „Nouryon”), o societate suedeză, pe de altă parte, în legătură cu o decizie a acestei agenții prin care se dispune ca Nouryon să își completeze planul de monitorizare în ceea ce privește emisiile de gaze cu efect de seră.

3

Considerentul (25) al Directivei 2003/87 are următorul cuprins:

„Pentru a genera reduceri substanțiale ale emisiilor, este necesar ca politicile și măsurile să fie puse în aplicare la nivelul statelor membre și al Comunității în toate sectoarele economice ale Uniunii Europene, nu numai în sectoarele industrial și energetic. […]”

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, prevede:

„Prin prezenta directivă se stabilește o schemă de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (denumită în continuare „EU ETS”) pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într‑un mod rentabil și eficient din punct de vedere economic.”

5

Potrivit articolului 2 din aceeași directivă, intitulat „Sfera de aplicare”:

„(1)   „Prezenta directivă se aplică emisiilor care provin din activitățile enumerate în anexa I și gazelor cu efect de seră din anexa II.

(2)   Prezenta directivă se aplică fără a aduce atingere cerințelor care decurg din Directiva 96/61/CE [a Consiliului din 24 septembrie 1996 privind prevenirea și controlul integrat al poluării (JO 1996, L 257, p. 26, Ediție specială 15/vol. 3 p. 183)].

[…]”

6

Articolul 3 litera (e) din Directiva 2003/87 definește o „instalație” ca fiind „o unitate tehnică staționară în care sunt realizate una sau mai multe dintre activitățile enumerate în anexa I și orice alte activități direct asociate care au o legătură de natură tehnică cu activitățile realizate în locul respectiv și care ar putea avea efecte asupra emisiilor și a poluării”.

7

Articolul 4 din această directivă prevede:

Statele membre se asigură că, de la 1 ianuarie 2005, nicio instalație nu desfășoară niciuna dintre activitățile enumerate în anexa I care generează emisii specificate pentru activitatea în cauză, cu excepția cazurilor în care operatorul deține o autorizație eliberată de autoritatea competentă în conformitate cu articolele 5 și 6, sau dacă instalația este exclusă din EU ETS în temeiul articolului 27. Acestea se aplică și în cazul instalațiilor care intră sub incidența articolului 24.

8

Articolul 6 din directiva menționată prevede:

„(1)   Autoritatea competentă eliberează autorizații de emisii de gaze cu efect de seră autorizând emisiile de gaze cu efect de seră din întreaga instalație sau dintr‑o parte a acesteia în cazul în care autoritatea competentă a stabilit că operatorul poate monitoriza și raporta emisiile.

O autorizație de emisii de gaze cu efect de seră poate viza una sau mai multe instalații de pe același amplasament, operate de același operator.

(2)   Autorizațiile de emisii de gaze cu efect de seră conțin următoarele elemente:

9

Articolul 14 din aceeași directivă prevede:

„(1)   Comisia [Europeană] adoptă acte de punere în aplicare privind modalitățile detaliate de monitorizare și raportare a emisiilor […] care se bazează pe principiile de monitorizare și raportare prezentate în anexa IV și pe cerințele stabilite la alineatul (2) al prezentului articol. […]

[…]

(3)   Statele membre se asigură că fiecare operator al unei instalații […] monitorizează și raportează autorității competente emisiile instalației în cauză produse pe parcursul fiecărui an calendaristic […] în conformitate cu actele menționate la alineatul (1).

[…]”

10

Punctul 5 din anexa I la Directiva 2003/87 prevede:

„Dacă se constată că într‑o instalație se depășește pragul de capacitate pentru vreo activitate menționată în prezenta anexă, se includ în permisul de emisii de gaze cu efect de seră toate instalațiile în care se ard combustibili, altele decât instalațiile pentru incinerarea deșeurilor periculoase sau municipale.”

11

Anexa I la Directiva 2003/87 conține de asemenea un tabel care enumeră categoriile de activități cărora li se aplică aceasta din urmă. Printre acestea figurează prima și, respectiv, a douăzeci și treia activitate:

„Arderea combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW (cu excepția instalațiilor pentru incinerarea deșeurilor periculoase sau municipale) […]

Producerea substanțelor chimice organice vrac prin cracare, reformare, oxidare completă sau parțială sau prin procese similare, cu o capacitate de producție care depășește 100 de tone pe zi”.

12

Articolul 5 primul paragraf din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2018/2066 al Comisiei din 19 decembrie 2018 privind monitorizarea și raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră în temeiul Directivei 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 601/2012 al Comisiei (JO 2018, L 334, p. 1) prevede:

„Monitorizarea și raportarea trebuie să fie complete și să acopere toate emisiile de proces și de ardere provenite din totalitatea surselor de emisii și a fluxurilor‑sursă aferente activităților enumerate în anexa I la Directiva 2003/87/CE și altor activități relevante incluse în temeiul articolului 24 din directiva respectivă, precum și toate gazele cu efect de seră menționate în legătură cu activitățile respective, evitându‑se în același timp dubla contabilizare.”

13

Potrivit articolului 11 alineatul (1) primul paragraf din acest regulament:

„Fiecare operator sau operator de aeronave monitorizează emisiile de gaze cu efect de seră pe baza unui plan de monitorizare aprobat de către autoritatea competentă în conformitate cu articolul 12, având în vedere natura și funcționarea instalației sau a activității de aviație căreia i se aplică acest plan.”

14

Articolul 14 alineatul (2) litera (e) din regulamentul menționat are următorul cuprins:

„Operatorul […] modifică planul de monitorizare cel puțin în oricare dintre situațiile următoare:

[…]

15

Considerentul (8) al Directivei 96/61 enunță:

„întrucât obiectivul unei strategii integrate de control al poluării este acela de a preveni emisiile în aer, apă sau sol oriunde este posibil, având în vedere managementul deșeurilor, și, unde nu este posibil, de a minimiza aceste emisii pentru a se atinge un nivel înalt de protecție a mediului în ansamblul său”.

16

Articolul 3 din aceeași directivă prevede:

„Statele membre trebuie să adopte măsurile necesare pentru ca autoritățile competente să garanteze că instalațiile sunt exploatate astfel încât:

[…]

[…]”

17

Articolul 1 din capitolul 3 din förordningen (2020:1180) om vissa utsläpp av växthusgaser [Regulamentul (2020:1180) privind anumite emisii de gaze cu efect de seră, denumit în continuare „regulamentul suedez”] prevede:

„Este interzisă emiterea de gaze cu efect de seră fără autorizație din instalațiile în care se desfășoară activitățile menționate în anexă.”

18

Articolul 5 din capitolul 3 din regulamentul suedez prevede:

„Orice operator care dorește să solicite o autorizație de emisii de gaze cu efect de seră depune cererea la [Agenție].

Cererea cuprinde: […]

3. un plan de monitorizare.”

19

Instrucțiunea nr. 4 din anexa la regulamentul suedez prevede:

„Dacă se constată că într‑o instalație se depășește pragul de capacitate pentru una dintre activitățile descrise la punctele 1-28 din secțiunea «descrierea activităților», se includ în autorizația de emisii de gaze cu efect de seră toate instalațiile în care se ard combustibili, altele decât instalațiile pentru incinerarea deșeurilor periculoase sau menajere.”

20

La articolul 6 din lagen (2020:1173) om vissa utsläpp av växthusgaser [Legea (2020:1173) privind anumite emisii de gaze cu efect de seră, denumită în continuare „legea suedeză”], un plan de monitorizare este definit ca fiind „o descriere scrisă precum cea menționată la articolul 12 din Regulamentul privind monitorizarea și raportarea”. În conformitate cu aceeași dispoziție, prin „Regulamentul privind monitorizarea și raportarea” se înțelege Regulamentul de punere în aplicare 2018/2066.

21

Nouryon, situată în Stenungsund (Suedia), produce substanțe chimice organice în vrac. Volumul producției depășește 100 de tone pe zi.

22

Această activitate este desfășurată pe baza unei autorizații acordate în cursul anului 2004 în temeiul miljöbalken (Codul mediului). Procesul de producție generează deșeuri periculoase conținute în apele reziduale provenite din procesul industrial.

23

Potrivit unei cerințe provizorii prevăzute în autorizația menționată, întreprinderea trebuie să trateze aceste ape într‑un incinerator sau să se asigure că acestea sunt tratate într‑o altă instalație autorizată pentru deșeurile periculoase. Nouryon a ales să trateze apele reziduale într‑un incinerator situat în cadrul instalației din Stenungsund. Aceasta este concepută astfel încât apele poluate să fie direcționate direct de la partea instalației în care are loc fabricarea produselor chimice către incinerator.

24

Incineratorul este utilizat aproape exclusiv pentru arderea apelor reziduale provenite din procesul industrial, și anume, în total, aproximativ 40000 de tone pe an. Întrucât conținutul energetic al apei este neglijabil, incinerarea se face prin adăugarea de gaz combustibil. Energia degajată prin incinerare se recuperează sub formă de abur pentru a fi utilizată în procesul de producție. Cu toate acestea, cea mai mare parte a energiei necesare pentru producție provine dintr‑un cazan industrial. În cursul anului 2017, 4289 de tone de gaz combustibil, echivalentul a 245 de terajouli, au fost furnizate incineratorului, în timp ce 182 de terajouli au fost recuperați. În același an, arderea gazului combustibil în cazanul industrial a corespuns unei valori de aproximativ 726 de terajouli (aproximativ 14069 de tone). Incineratorul emite în atmosferă o cantitate de aproximativ 11500 de tone de dioxid de carbon pe an potrivit Nouryon și de 17000 de tone potrivit Agenției.

25

În plus, instalația este autorizată în mod specific să emită gaze cu efect de seră în cadrul ETS.

26

Agenția a constatat că incineratorul deșeurilor periculoase nu era menționat în planul de monitorizare a instalației din Stenungsund și că, prin urmare, emisiile de gaze cu efect de seră provenite de la acest incinerator nu erau incluse în emisiile totale ale instalației respective.

27

În consecință, Agenția a dispus ca Nouryon să furnizeze un plan de monitorizare suplimentar care să includă incineratorul. Agenția a susținut că instalația trebuia să fie autorizată pentru toate unitățile care fac parte integrantă din aceasta.

28

Nouryon a formulat o acțiune împotriva somației Agenției la Nacka tingsrätt – Mark- och miljödomstolen (Tribunalul de Primă Instanță cu sediul în Nacka, Secția Litigii Imobiliare și de Mediu, Suedia), susținând că, în temeiul punctului 5 din anexa I la Directiva 2003/87, o unitate de incinerare a deșeurilor periculoase nu trebuie inclusă în ETS, indiferent dacă face sau nu parte integrantă dintr‑o instalație inclusă în acest sistem. Instanța menționată a admis această argumentație și a anulat somația Agenției.

29

Aceasta a declarat apel împotriva hotărârii instanței menționate la Svea hovrätt, Mark- och miljööverdomstolen (Curtea de Apel cu sediul în Stockholm, Secția Litigii Imobiliare și de Mediu, Suedia). Această din urmă instanță ridică problema dacă incineratorul în cauză intră sub incidența excepției prevăzute la punctul 5 din anexa I la Directiva 2003/87.

30

În aceste condiții, Svea hovrätt Mark- och miljööverdomstolen (Curtea de Apel cu sediul în Stockholm, Secția Litigii Imobiliare și de Mediu) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

31

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă punctul 5 din anexa I la Directiva 2003/87 trebuie interpretat în sensul că toate unitățile de incinerare a deșeurilor periculoase sau municipale sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive, inclusiv cele care sunt integrate într‑o instalație care intră în acest domeniu de aplicare și care nu au ca unic scop incinerarea deșeurilor menționate.

32

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Directiva 2003/87 are ca obiectiv să instituie un sistem de comercializare a cotelor de emisie care urmărește reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să împiedice orice interferențe antropice periculoase în climat și al cărui obiectiv final este protecția mediului [Hotărârea din 16 decembrie 2021, Apollo Tyres (Hungary),C‑575/20, EU:C:2021:1024, punctul 24 și jurisprudența citată].

33

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2003/87 prevede că domeniul de aplicare al acesteia cuprinde emisiile care provin din activitățile enumerate în anexa I la aceasta și gazele cu efect de seră din anexa II, din care face parte în special dioxidul de carbon [Hotărârea din 16 decembrie 2021, Apollo Tyres (Hungary),C‑575/20, EU:C:2021:1024, punctul 25 și jurisprudența citată].

34

Potrivit articolului 4 din Directiva 2003/87, „[s]tatele membre se asigură că, de la 1 ianuarie 2005, nici o instalație nu realizează niciuna dintre activitățile enumerate în anexa I care generează emisii specificate pentru activitatea în cauză, cu excepția cazurilor în care operatorul deține un permis eliberat de autoritatea competentă în conformitate cu articolele 5 și 6, sau dacă instalația este temporar exclusă din sistemul [EU ETS] în temeiul articolului 27. […]”.

35

Articolul 3 litera (e) din această directivă definește o „instalație” ca fiind „o unitate tehnică staționară în care sunt realizate una sau mai multe dintre activitățile enumerate în anexa I și orice alte activități direct asociate care au o legătură de natură tehnică cu activitățile realizate în locul respectiv și care ar putea avea efecte asupra emisiilor și a poluării”.

36

Printre activitățile menționate în această anexă I figurează „[p]roducerea substanțelor chimice organice vrac prin cracare, reformare, oxidare completă sau parțială sau prin procese similare, cu o capacitate de producție care depășește 100 de tone pe zi”.

37

Instalația societății Nouryon, care produce substanțe chimice organice în vrac, este supusă obținerii unei autorizații în acest sens.

38

Instalația menționată cuprinde un incinerator destinat arderii apelor reziduale provenite din procesul industrial. Echipamentul emite în consecință dioxid de carbon. Energia degajată prin incinerare se recuperează sub formă de abur pentru a fi utilizată în procesul de producție.

39

Întrucât are o legătură de natură tehnică cu activitățile desfășurate în situl din Stenungsund și poate avea efecte asupra emisiilor, acest incinerator constituie, așadar, o parte a instalației, în sensul articolului 3 litera (e) din Directiva 2003/87.

40

Litigiul principal privește aspectul dacă acest incinerator trebuie să fie autorizat ca restul instalației în temeiul Directivei 2003/87 sau dacă acest lucru nu este necesar în temeiul excepției prevăzute la punctul 5 din anexa I la directiva menționată. Acesta este motivul pentru care instanța de trimitere consideră că soluționarea acestui litigiu depinde de interpretarea care trebuie dată acestei dispoziții.

41

Potrivit punctului 5 din anexa I la Directiva 2003/87, „[d]acă se constată că într‑o instalație se depășește pragul de capacitate pentru vreo activitate menționată în prezenta anexă, se includ în permisul de emisii de gaze cu efect de seră toate instalațiile în care se ard combustibili, altele decât instalațiile pentru incinerarea deșeurilor periculoase sau municipale”.

42

Potrivit interpretării reținute de Comisie în „Orientările privind interpretarea anexei I la Directiva EU ETS”, adoptate la 18 martie 2010, nu este suficient ca unitatea să incinereze deșeuri periculoase sau municipale pentru a fi exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 2003/87. Comisia consideră că este necesar, în plus, ca, pe de o parte, unitatea de incinerare a deșeurilor periculoase sau municipale să nu facă parte dintr‑o instalație a cărei activitate este menționată în anexa I la această directivă și ca, pe de altă parte, incinerarea unor astfel de deșeuri să constituie finalitatea sa esențială.

43

Acesta este motivul pentru care, potrivit Comisiei, o unitate de incinerare a deșeurilor periculoase de la care căldura produsă se recuperează și servește la funcționarea unei instalații care intră în domeniul de aplicare al punctului 5 din anexa I la Directiva 2003/87 nu este exclusă din acest domeniu de aplicare.

44

O astfel de interpretare nu este însă confirmată de metodele de interpretare literală, sistematică și teleologică la care Curtea a recurs în mod obișnuit.

45

În ceea ce privește, în primul rând, interpretarea literală a punctului 5 din anexa I la Directiva 2003/87, trebuie arătat că acesta are în vedere în mod expres ipoteza în care o instalație care trebuie să justifice un permis de emisie de gaze cu efect de seră cuprinde mai multe unități de ardere a combustibililor și prevede că, într‑un astfel de caz, aceste unități trebuie incluse în respectivul permis, cu excepția unităților de incinerare a deșeurilor periculoase sau municipale.

46

În consecință, textul acestui punct 5 pare să excludă faptul că unitatea de incinerare a deșeurilor periculoase trebuie inclusă în planul de monitorizare a instalației pentru motivul că face parte integrantă din această instalație.

47

Pe de altă parte, întrucât excepțiile trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte, cea prevăzută la punctul 5 menționat trebuie să fie limitată la unitățile cu adevărat dedicate incinerării deșeurilor periculoase sau municipale și care, în consecință, nu incinerează alte deșeuri decât în mod marginal.

48

În schimb, din textul punctului 5 din anexa I la Directiva 2003/87 nu reiese că excluderea unităților de incinerare a deșeurilor periculoase sau municipale din permisul de emisie de gaze cu efect de seră depinde de finalitatea în vederea căreia sunt incinerate aceste deșeuri.

49

În ceea ce privește, în al doilea rând, interpretările sistematică și teleologică ale punctului 5 din anexa I la Directiva 2003/87, acestea trebuie examinate împreună în speță.

50

Așa cum reiese printre altele din considerentul (25) al Directivei 2003/87, precum și din articolul 1, obiectivul general al acesteia din urmă este de a realiza, prin instituirea sistemului de alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, o reducere a emisiilor acestor gaze.

51

Cu toate acestea, excepția prevăzută la punctul 5 din anexa I la Directiva 2003/87 pentru unitățile de incinerare a deșeurilor periculoase și municipale nu urmărește cu prioritate acest obiectiv. Ea răspunde, în schimb, unui obiectiv secundar al acestei directive, întrucât legiuitorul Uniunii a considerat că instituirea sistemului de alocare a certificatelor de emisii nu trebuia să împiedice eliminarea deșeurilor periculoase și municipale prin incinerare.

52

În această privință, trebuie arătat că, după cum reiese din titlul său, Directiva 2003/87 modifică Directiva 96/61. Articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2003/87 precizează că „prezenta directivă se aplică fără a aduce atingere cerințelor prevăzute de Directiva [96/61]”. Or, Directiva 96/61, al cărei obiect este mai larg decât cel al Directivei 2003/87 și privește prevenirea și controlul integrat al poluării, prevede în mod expres la articolul 3 litera (c) recuperarea sau eliminarea deșeurilor.

53

Considerentul 8 al Directivei 96/61 enunță de asemenea că „obiectivul unei strategii integrate de control al poluării este acela de a preveni emisiile în aer, apă sau sol oriunde este posibil, având în vedere managementul deșeurilor, și, unde nu este posibil, de a minimiza aceste emisii pentru a se atinge un nivel înalt de protecție a mediului în ansamblul său”.

54

Din elementele care precedă reiese că legiuitorul Uniunii a intenționat să favorizeze incinerarea deșeurilor periculoase și municipale prin sustragerea acestora de la obligația de autorizare în temeiul ETS. Or, limitarea întinderii acestei excepții prin noțiunea de „finalitate esențială” nu ar fi coerentă cu acest obiectiv.

55

În plus, întinderea excepției trebuie interpretată și în lumina obiectivului principal al Directivei 2003/87. Or, interpretarea susținută de Comisie, potrivit căreia o unitate de incinerare a deșeurilor periculoase sau municipale care contribuie, prin furnizarea de căldură, la funcționarea unei instalații care intră sub incidența ETS, ar trebui ea însăși să intre în domeniul de aplicare al ETS, ar fi contrară acestui obiectiv.

56

Astfel, o asemenea interpretare ar conduce la rezervarea beneficiului derogării pentru instalațiile de incinerare a deșeurilor periculoase și municipale a căror căldură produsă nu ar fi recuperată de o instalație care intră sub incidența Directivei 2003/87, ceea ce ar favoriza o risipă de energie și o creștere a emisiilor.

57

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că punctul 5 din anexa I la Directiva 2003/87 trebuie interpretat în sensul că toate unitățile de incinerare a deșeurilor periculoase sau municipale sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive, inclusiv cele care sunt integrate într‑o instalație care intră în acest domeniu de aplicare și care nu au ca unic scop incinerarea deșeurilor menționate, cu condiția ca acestea să nu servească la incinerarea altor deșeuri decât în mod marginal.

58

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:

Punctul 5 din anexa I la Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unei scheme de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în cadrul Uniunii și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2018/410 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 martie 2018,

trebuie interpretat în sensul că

toate unitățile de incinerare a deșeurilor periculoase sau municipale sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive, astfel cum a fost modificată, inclusiv cele care sunt integrate într‑o instalație care intră în acest domeniu de aplicare și care nu au ca unic scop incinerarea deșeurilor menționate, cu condiția ca acestea să nu servească la incinerarea altor deșeuri decât în mod marginal.