Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 11 iulie 2024(1)

Cauza C‑369/23

Vivacom Bulgaria EAD

împotriva

Varhoven administrativen sad,

Natsionalna agentsia za prihodite

[cerere de decizie preliminară formulată de Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria)]

„Trimitere preliminară – Răspunderea unui stat membru pentru prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a unor încălcări ale dreptului Uniunii imputabile unei instanțe naționale de ultim grad de jurisdicție – Norme naționale care prevăd competența unei instanțe de ultim grad de jurisdicție de a judeca acțiuni întemeiate pe încălcări ale dreptului Uniunii imputabile instanței respective – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Protecție jurisdicțională efectivă – Instanță independentă și imparțială – Criteriul obiectiv al imparțialității”

I.      Introducere

1.        Imparțialitatea este o caracteristică definitorie a unei instanțe. Încă din anul 399 î. Hr., Socrate afirma: „Un judecător trebuie să aibă patru calități: să asculte cu amabilitate, să răspundă cu înțelepciune, să judece cu reținere și să decidă cu imparțialitate”(2).

2.        Este imparțială o instanță care este invitată să se pronunțe cu privire la propria încălcare a dreptului Uniunii?

3.        Această problemă se ridică în prezenta cauză în legătură cu o acțiune în despăgubiri introdusă de o societate în temeiul interpretării eronate a dreptului Uniunii de către o instanță națională de ultim grad de jurisdicție.

II.    Situația de fapt din litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții

4.        Vivacom Bulgaria EAD (denumită în continuare „Vivacom”) este o societate bulgară care furnizează servicii de telecomunicații.

5.        În cursul anilor 2007 și 2008, aceasta a emis facturi către două societăți de drept român pe baza unor contracte privind vânzarea de cartele preplătite și cartele valorice pentru servicii de telecomunicații, cu taxa pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) indicată de 0 %.

6.        Cu ocazia unui control fiscal, Natsionalna agentsia za prihodite (Agenția Națională a Veniturilor Publice, Bulgaria, denumită în continuare „NAP”) a considerat că nu se putea dovedi că aceste carduri și cartele valorice au fost recepționate de către persoane care reprezentau aceste societăți de drept român. Astfel, NAP a considerat operațiunile ca fiind o prestare de servicii al cărei loc de prestare era situat în Bulgaria, unde Vivacom își desfășura activitatea, în conformitate cu legislația națională de transpunere a Directivei TVA(3).

7.        În consecință, la 20 iunie 2012, NAP a emis o decizie de impunere împotriva Vivacom, prin care se stabileau obligații suplimentare în materie de TVA în valoare totală de 760 183,15 leva bulgărești (BGN) (aproximativ 388 485 de euro).

8.        Vivacom a achitat cuantumul datorat și a formulat o cale de atac administrativă împotriva deciziei, care nu a fost admisă.

9.        Ulterior, Vivacom a introdus o acțiune împotriva deciziei în fața Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ al Orașului Sofia, Bulgaria, denumit în continuare „ASSG”), care a fost respinsă în parte. Potrivit instanței menționate, Vivacom era obligată la plata TVA‑ului deoarece operațiunile în cauză erau caracterizate ca fiind o livrare de bunuri, însă, întrucât cardurile și cartelele valorice nu părăsiseră depozitul Vivacom, locul de livrare era situat pe teritoriul bulgar.

10.      Vivacom a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria, denumită în continuare „VAS”). Prin hotărârea din 16 decembrie 2014, această instanță a menținut hotărârea pronunțată în primă instanță. În special, VAS a achiesat la constatările ASSG potrivit cărora operațiunile reprezentau o livrare de bunuri și a statuat că normele naționale pertinente au fost aplicate în mod corect. Întrucât VAS era instanța de ultim grad de jurisdicție, hotărârea acesteia a fost definitivă.

11.      Ulterior, la 12 decembrie 2019, Vivacom a introdus în fața ASSG o acțiune în despăgubire împotriva NAP și a VAS, întemeiată pe răspunderea statului, astfel cum este aceasta instituită în dreptul Uniunii. Vivacom a pretins că NAP și VAS au aplicat în mod eronat dispozițiile relevante ale Directivei TVA, astfel cum au fost interpretate de Curtea de Justiție în jurisprudența sa.

12.      Prin hotărârea din 18 aprilie 2022, ASSG a respins acțiunea Vivacom. În special, această instanță a constatat că nu a existat o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii din partea NAP sau a VAS.

13.      În această privință, ASSG a statuat că NAP a aplicat în mod corect legislația pertinentă. Această instanță a considerat de asemenea că, deși VAS calificase în mod eronat operațiunile drept livrări de bunuri, iar nu prestări de servicii, tratamentul corect din punct de vedere juridic al acestor prestări de servicii nu ar fi condus la un rezultat diferit, din moment ce condițiile pentru scutirea de TVA nu erau îndeplinite, iar VAS concluzionase în mod corect că nu exista niciun temei pentru aplicarea jurisprudenței Curții invocate de Vivacom

14.      Vivacom a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața VAS, instanța de trimitere în prezenta cauză. Vivacom susține printre altele că rolul pe care îl joacă simultan VAS în calitate de instanță de ultim grad de jurisdicție și de parte în litigiu nu îndeplinește cerințele unui proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale în conformitate cu dreptul Uniunii, deși camera care judecă cauza este diferită de cea care a pronunțat hotărârea definitivă în litigiul fiscal.

15.      Instanța de trimitere consideră că problema competenței sale trebuie să facă obiectul unei trimiteri preliminare către Curtea de Justiție înainte de examinarea fondului cauzei.

16.      Instanța de trimitere explică faptul că, în temeiul dispozițiilor dreptului bulgar(4), acțiunile în despăgubire întemeiate pe încălcări ale dreptului Uniunii imputabile VAS sunt de competența instanțelor de contencios administrativ. Ca regulă generală, procedurile de contencios administrativ sunt soluționate de instanțe în două grade de jurisdicție. VAS este instanța de ultim grad de jurisdicție, motiv pentru care astfel de acțiuni în despăgubiri trebuie examinate de VAS în ultimă instanță.

17.      Prin urmare, această instanță ridică problema dacă reglementările naționale care permit aceleiași instanțe atât să judece, cât și să aibă calitatea de parte în aceeași cauză îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE cu privire la asigurarea unei protecții jurisdicționale efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii și la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) cu privire la o instanță judecătorească independentă și imparțială.

18.      Instanța de trimitere arată că Vivacom nu furnizează niciun element de probă concret cu privire la împrejurări care să ridice semne de întrebare în ceea ce privește imparțialitatea subiectivă a judecătorilor camerei VAS, în schimb consideră că VAS este părtinitoare, dată fiind calitatea acesteia de parte, și că simplul fapt că acțiunea împotriva VAS este judecată în ultimă instanță în fața aceleiași instanțe, cu toate că în fața unei alte camere, este suficient pentru a genera îndoieli serioase cu privire la independența și imparțialitatea fiecărei camere a acestei instanțe. Aceeași instanță arată de asemenea că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) referitoare la articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului (denumită în continuare „CEDO”) nu oferă o soluție definitivă la problema dacă o instanță poate judeca o cauză în care ea însăși are calitatea de parte(5).

19.      În aceste condiții, Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se opun unei dispoziții de drept național precum articolul 2c alineatul (1) punctul 1 din ZODOV coroborat cu articolul 203 alineatul (3) și cu articolul 128 alineatul (1) punctul 6 din APK, potrivit căreia acțiunea în despăgubire pentru prejudiciile cauzate printr‑o încălcare a dreptului Uniunii săvârșită de VAS, în care VAS are calitatea de pârâtă, se judecă în ultimă instanță de către această instanță?”

20.      Vivacom Bulgaria, VAS, guvernul bulgar și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise. Nu a avut loc o ședință de audiere a pledoariilor.

III. Analiză

A.      Problema ridicată de prezenta cauză

21.      În hotărârea de referință pronunțată în cauza Köbler(6), Curtea a statuat că principiul răspunderii unui stat membru pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcările dreptului comunitar se aplică și în cazul în care încălcarea rezultă dintr‑o hotărâre a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție (denumită în continuare „răspunderea instituită prin Hotărârea Köbler”)(7).

22.      În această hotărâre, ca răspuns la argumentele anumitor state membre potrivit cărora aplicarea principiului răspunderii statului la hotărârile pronunțate de instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție este împiedicată de dificultățile legate de desemnarea instanței competente(8), Curtea a explicat că „[p]unerea în aplicare a acestui principiu nu poate fi compromisă de absența unei instanțe competente”(9).

23.      Curtea a lăsat statelor membre, cu respectarea principiului autonomiei procedurale, sarcina de a prevedea modalitățile procedurale potrivit cărora particularii pot introduce în fața instanțelor acțiuni formulate în temeiul răspunderii instituite prin Hotărârea Köbler, amintind că aceste norme trebuie să îndeplinească cerința unei protecții jurisdicționale efective(10).

24.      Prezenta cauză pune sub semnul întrebării astfel de norme instituite de un stat membru pentru angajarea răspunderii instituite prin Hotărârea Köbler din perspectiva compatibilității acestora cu cerința unei protecții jurisdicționale efective.

25.      Această cerință, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii(11), este consacrată în prezent atât la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cât și la articolul 47 din cartă, a căror interpretare a fost solicitată de instanța de trimitere.

26.      Principiul protecției jurisdicționale efective are același conținut pe tot parcursul aplicării sale în dreptul Uniunii(12). Acesta impune, printre altele, ca instanța care examinează cererea privind o pretinsă încălcare a unui drept bazat pe dreptul Uniunii, precum în prezenta cauză, să fie independentă și imparțială(13).

27.      Potrivit jurisprudenței, Curtea a recunoscut existența a două aspecte ale independenței judecătorilor: extern și intern. Aspectul de ordin extern presupune ca instanța să își exercite funcțiile în deplină autonomie, fără a fi supusă niciunei legături ierarhice sau de subordonare față de nimeni și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să le influențeze deciziile. Aspectul de ordin intern este legat de noțiunea de imparțialitate și vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de interesele fiecăreia dintre ele din perspectiva obiectului acestuia. Acesta impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afară de stricta aplicare a normei de drept(14).

28.      Întrebarea adresată în prezenta cauză privește cerința de imparțialitate, întrucât instanța de trimitere dorește să clarifice în esență dacă normele bulgare aplicabile garantează că VAS, având în vedere poziția sa de pârâtă, nu are niciun interes în rezultatul acțiunii în despăgubire, altul decât aplicarea legii. Pe scurt, o astfel de situație ar putea fi în conflict cu adagiul nemo iudex in causa sua, potrivit căruia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză.

29.      Această problemă nu a fost tratată nici în Hotărârea Köbler, nici în jurisprudența ulterioară(15).

30.      Potențiala problemă privind imparțialitatea a fost identificată de literatura de specialitate(16). Cu toate acestea, cu câteva excepții(17), acest aspect nu a fost aprofundat.

31.      Înainte de a ne expune poziția cu privire la chestiunea imparțialității ridicată de prezenta cauză, vom reveni asupra jurisprudenței pertinente a acestei Curți și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

B.      Analiza jurisprudenței

1.      Jurisprudența Curții

32.      În jurisprudența sa, Curtea a admis, făcând trimitere la jurisprudența Curții EDO, că respectarea imparțialității poate fi apreciată în două moduri. Demersul subiectiv ține seama de convingerea personală și de comportamentul judecătorului, în timp ce criteriul obiectiv constă în a stabili dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte care pot fi verificate permit să se pună la îndoială imparțialitatea acestuia din urmă. În evaluarea imparțialității în raport cu criteriul obiectiv, chiar și aparențele pot avea importanță(18).

33.      Curtea a abordat cerința de imparțialitate în ceea ce privește instanțele și alte organisme(19). Există trei linii jurisprudențiale principale care ar putea prezenta interes în speță. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste cauze nu a tratat situația particulară din speță.

34.      În primul rând, există jurisprudența referitoare la noțiunea de „instanță dintr‑un stat membru” care figurează la articolul 267 TFUE, în care Curtea a apreciat dacă organismul de trimitere acționa în calitate de terț în raport cu interesele în cauză. Această apreciere a imparțialității a fost însă efectuată în scopul diferențierii funcțiilor jurisdicționale și administrative(20), ceea ce nu este cazul în speță. Nu există nicio îndoială că VAS este o instanță; singura întrebare este dacă, într‑o situație precum cea din prezenta cauză, această instanță poate fi considerată suficient de imparțială.

35.      În al doilea rând, există jurisprudența referitoare la imparțialitatea atât a Curții, cât și a Tribunalului în cadrul acțiunilor în despăgubire pentru prejudicii care rezultă din pretinse încălcări săvârșite de Tribunal ale cerinței privind termenul rezonabil de soluționare prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din cartă(21). Or, în opinia noastră, această jurisprudență nu pare să poată fi transpusă în speță din două motive. În primul rând, aceasta se referă la acțiuni în despăgubire pentru prejudicii imputabile Tribunalului și nu privește, așadar, o situație în care Curtea, în calitate de instanță de ultim grad de jurisdicție, s‑ar pronunța cu privire la pretinse încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile(22). În al doilea rând, această jurisprudență se referă la încălcări ale cerinței privind termenul rezonabil, astfel încât nu privește conținutul hotărârilor judecătorești și pretinsele erori în interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii, cum este cazul răspunderii instituite prin Hotărârea Köbler.

36.      În al treilea rând, există jurisprudența în care Curtea s‑a pronunțat cu privire la imparțialitatea Tribunalului în raport cu compunerea camerei decizionale. O categorie de cauze se referă la situații în care aceiași judecători făceau parte din complete succesive înainte și după trimiterea spre rejudecare a Curții(23). O altă categorie include situația în care aceiași judecători sunt chemați să se pronunțe în cauze conexe(24). În plus, problema a fost ridicată în legătură cu un pretins conflict de interese bazat pe locul de muncă anterior al unui judecător(25). Curtea de Justiție nu a constatat o problemă de imparțialitate în niciuna dintre aceste cauze. Totuși, aceste cauze diferă de speța de față, întrucât nu privesc o situație în care judecătorii erau chemați să se pronunțe cu privire la propriile încălcări ale dreptului Uniunii.

2.      Jurisprudența Curții EDO

37.      Astfel cum a recunoscut Curtea EDO în jurisprudența sa privind articolul 6 paragraful 1 din CEDO, în marea majoritate a cauzelor care ridică probleme de imparțialitate, aceasta s‑a concentrat pe criteriul obiectiv(26).

38.      Curtea EDO nu s‑a pronunțat încă într‑o cauză referitoare la o situație comparabilă care să implice o instanță de ultim grad de jurisdicție(27). Există însă cauze care pot prezenta o anumită relevanță în speță.

39.      De exemplu, în unele cauze s‑a ridicat problema imparțialității judecătorilor care decid dacă au comis erori de interpretare sau de aplicare a legii într‑o hotărâre pe care au pronunțat‑o anterior. Curtea EDO a apreciat că aceasta poate da naștere unor temeri justificate privind imparțialitatea. Totuși, în cauzele menționate, aceiași judecători au fost chemați să decidă dacă ei înșiși au săvârșit erorile respective, motiv pentru care Curtea EDO a constatat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din CEDO(28). Dimpotrivă, în speță ar reveni unor judecători diferiți sarcina de a se pronunța cu privire la acțiunea în răspundere, chiar dacă este vorba despre aceeași instanță.

40.      În plus, cauzele Mihalkov împotriva Bulgariei(29) și Boyan Gospodinov împotriva Bulgariei(30), invocate de părți în fața Curții, au vizat acțiuni în despăgubire pentru condamnarea nelegală a reclamanților. Făcând abstracție de schemele factuale complexe din aceste două cauze, problema imparțialității exista la nivelul instanțelor inferioare ale căror decizii puteau face obiectul unei căi de atac. Curtea EDO a constatat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din CEDO deoarece, pe de o parte, existau anumite elemente care ridicau îndoieli legitime cu privire la imparțialitate în ceea ce privește instanțele de nivel inferior și, pe de altă parte, instanțele de nivel superior nu au înlăturat aceste îndoieli. Ceea ce poate fi pertinent în speță este că elementele care au determinat Curtea EDO să considere întemeiate îndoielile legitime privind imparțialitatea au fost faptul că instanțele inferioare în cauză erau pârâte în acțiunile în despăgubire pe care le soluționau și faptul că despăgubirile ar fi fost achitate din bugetele acestor instanțe.

41.      În concluzie, jurisprudența Curții și a Curții EDO nu oferă un răspuns clar la întrebarea dacă criteriul obiectiv al imparțialității conduce la concluzia că o instanță de ultim grad de jurisdicție care decide în propria cauză trebuie înțeleasă întotdeauna ca fiind părtinitoare.

42.      Prin urmare, pentru a aplica criteriul obiectiv al imparțialității în speță, trebuie mai întâi să înțelegem ce implică acest criteriu.

C.      Ce presupune criteriul obiectiv al imparțialității

43.      Astfel cum reiese din decizia de trimitere și din observațiile părților, în prezenta cauză nu a fost pusă în discuție imparțialitatea subiectivă a judecătorilor care fac parte din completul de judecată și care compun VAS.

44.      Prezenta cauză privește mai degrabă criteriul obiectiv al imparțialității. Aceasta ridică problema dacă, din perspectiva unei persoane din exterior, faptul că aceeași instanță de ultim grad de jurisdicție este atât judecător, cât și parte creează percepția de parțialitate.

45.      De ce este important acest lucru?

46.      În formularea Curții, „[e]ste vorba despre încrederea pe care instanțele dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabililor”(31).

47.      Criteriul obiectiv al imparțialității privește, prin urmare, funcția publică a principiului imparțialității judiciare, pe lângă garantarea dreptului fundamental la un proces echitabil al părților la un litigiu(32). În acest sens, acest criteriu privește aparențele, și anume dacă îndoielile rezonabile cu privire la imparțialitate au fost suficient înlăturate în percepția publicului(33).

48.      O situație precum cea din speță, în care o instanță de ultim grad de jurisdicție se pronunță cu privire la o acțiune întemeiată pe o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă aceleiași instanțe, este, la prima vedere, susceptibilă să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea acestei instanțe. VAS pare să fie iudex in causa sua.

49.      Cu toate acestea, din poziția părților în prezenta cauză rezultă că anumite elemente care decurg din normele aplicabile VAS în situația în discuție fie atenuează, fie întăresc această aparență de parțialitate.

50.      Prin urmare, considerăm că există grade de probabilitate ca judecătorii care soluționează o cauză să fie părtinitori în privința poziției uneia dintre părți.

51.      De exemplu, probabilitatea parțialității este mai mare în cazul în care aceiași judecători se pronunță cu privire la o cerere de despăgubire care decurge din propria lor decizie decât în cazul în care această cerere este soluționată de o cameră compusă din alți judecători ai aceleiași instanțe. Probabilitatea parțialității este și mai mică în cazul în care această cerere este soluționată de o instanță complet diferită. Mergând mai departe, probabilitatea parțialității este chiar mai scăzută în cazul în care decizia aparține unei alte puteri a statului. Într‑un fel, fiecare dintre aceste etape face ca cererea judecătorilor decidenți să fie ceva mai puțin causa sua în percepția publicului.

52.      Dacă se admite că imparțialitatea nu este absolută, ci de grade variabile, înseamnă că și problema dacă îndoielile privind imparțialitatea au fost înlăturate este de grade variabile. Problema devine astfel aceea de a stabili la ce nivel de probabilitate și în ce condiții se poate concluziona că a fost atins un nivel suficient al aparenței de imparțialitate în percepția publicului.

53.      Această problemă, așa cum a sugerat Comisia, depinde de diferite elemente ale sistemului juridic specific. Prin urmare, în opinia noastră, nu se poate răspunde în general pentru toate statele membre. De exemplu, unele state membre pot avea o singură instanță de ultim grad de jurisdicție în ierarhia judiciară, în timp ce altele pot avea două sau mai multe(34). Statele membre pot avea diferite motive pentru a‑și organiza sistemul judiciar într‑un anumit mod.

54.      Având în vedere particularitățile fiecărui sistem juridic, soluția acceptabilă depinde de un exercițiu de evaluare comparativă care, atunci când se răspunde la întrebarea dacă este posibil să se ajungă la un nivel mai scăzut de probabilitate a parțialității, ia în considerare alte interese ale sistemului respectiv(35). Având în vedere importanța principiului imparțialității judiciare, sistemele juridice naționale trebuie să acorde o pondere considerabilă acestui principiu în exercițiul de evaluare comparativă.

55.      În consecință, întrebarea la care trebuie să se răspundă în fiecare caz în parte este dacă reglementarea, astfel cum este aplicată, asigură cel mai scăzut nivel de probabilitate a parțialității posibil în contextul unui anumit sistem juridic. Instanța care răspunde la această întrebare trebuie să verifice dacă lipsa unor elemente suplimentare care să permită atingerea unui nivel de probabilitate a parțialității și mai redus este justificată de alte interese ale acestui sistem.

56.      O asemenea cerință de evaluare comparativă nu este nouă în dreptul Uniunii. Denumită de specialiști „criteriul procedural al caracterului rezonabil”(36), o astfel de cerință a fost elaborată în cauze care ridicau probleme în ceea ce privește eficacitatea normelor naționale în contextul autonomiei procedurale naționale(37).

D.      Criteriul obiectiv al imparțialității în prezenta cauză

57.      Rezultă că răspunsul la întrebarea adresată este, în definitiv, la latitudinea instanței de trimitere. Această instanță, mai degrabă decât Curtea, este cea care poate lua în considerare alte interese ale sistemului juridic bulgar pentru a aprecia dacă o reglementare care permite VAS să se pronunțe cu privire la propria răspundere prezintă într‑adevăr cel mai scăzut nivel posibil de probabilitate a parțialității.

58.      Ce trebuie examinat?

59.      Pe baza informațiilor prezentate Curții, par să existe mai multe elemente care pot fi de natură să înlăture îndoielile referitoare la imparțialitatea VAS în prezenta cauză. Aceste elemente privesc soluționarea cauzei de o altă cameră sau chiar de o altă instanță, identitatea pârâtului și normele bugetare aplicabile.

1.      Cauza este soluționată de o altă cameră

60.      În primul rând, astfel cum au indicat guvernul bulgar și VAS, acțiunile în despăgubire întemeiate pe încălcări ale dreptului Uniunii imputabile VAS sunt judecate de o altă cameră a acestei instanțe, care este compusă din alți judecători decât cei care au pronunțat hotărârea judecătorească în cauză(38).

61.      Elementul menționat pare să fie de natură să atenueze într‑o anumită măsură îndoielile legitime cu privire la imparțialitatea instanței respective.

62.      În acest sens, dintr‑o analiză comparativă sumară reiese că acest lucru este în concordanță cu practica unor instanțe din alte state membre. În mai multe situații în care instanțele de ultim grad de jurisdicție s‑au pronunțat cu privire la acțiunile formulate în temeiul răspunderii instituite prin Hotărârea Köbler ca urmare a unor încălcări ale dreptului Uniunii care le erau imputabile nu a fost ridicată nicio problemă de imparțialitate, nici de către părți, nici de către judecătorii înșiși(39). Anumite instanțe naționale au considerat că nu există nicio problemă de imparțialitate atunci când instanța se pronunță într‑o compunere diferită(40).

63.      O chestiune conexă care poate fi importantă și care a fost discutată în observațiile părților este modul în care sunt repartizate cauzele. În cazul în care camera care urmează să decidă cu privire la răspundere în cauza respectivă este aleasă în mod aleatoriu, acest fapt ar putea fi de natură să atenueze îndoielile legitime cu privire la lipsa de imparțialitate a camerei VAS care se pronunță asupra cauzei.

2.      Cauza este soluționată de o altă instanță

64.      O cameră diferită mărește deja distanța dintre instanță în calitate de judecător și instanță în calitate de parte. Dacă acțiunea ar fi soluționată de o altă instanță, astfel cum preconizează Vivacom, acest fapt ar fi însă de natură să înlăture și mai mult îndoielile cu privire la o eventuală parțialitate.

65.      Ca răspuns la argumentul Vivacom, guvernul bulgar și VAS explică faptul că nu există niciun mecanism prevăzut de dreptul bulgar care să permită altor instanțe să soluționeze acțiuni în despăgubire întemeiate pe încălcări ale dreptului Uniunii imputabile VAS.

66.      În aplicarea criteriului obiectiv al imparțialității, instanța de trimitere trebuie, prin urmare, să evalueze dacă se poate justifica imposibilitatea, în temeiul dreptului național, de a transfera cauza către o altă instanță.

67.      În această privință, guvernul bulgar și VAS susțin că acest drept național reflectă alegerea legiuitorului național de a alinia normele referitoare la competența instanțelor de contencios administrativ și competențele în materia contenciosului administrativ în vederea instituirii unui sistem coerent de justiție administrativă. Învestirea unor instanțe diferite cu competența de a se pronunța în materia contenciosului administrativ nu ar ține seama de sistemul judiciar, astfel cum a fost stabilit prin Constituția bulgară și prin legislația națională pertinentă, potrivit cărora instanțele administrative au propria competență în materia contenciosului administrativ.

68.      Bineînțeles, ne putem imagina un sistem judiciar diferit de cel existent în Bulgaria. În opinia noastră, obligația impusă instanțelor naționale de a atinge cel mai scăzut nivel posibil de probabilitate a parțialității nu necesită însă revizuirea sistemelor judiciare existente ale statelor membre. Aceasta este situația în special atunci când un asemenea sistem judiciar dispune de alte garanții structurale de imparțialitate. În prezenta cauză nu a fost ridicată nicio problemă sistemică referitoare la independența sau la imparțialitatea instanțelor din Bulgaria.

69.      În consecință, considerăm că argumentele invocate de guvernul bulgar și de VAS sunt acceptabile pentru a justifica decizia de a menține competența în materie de acțiuni în răspundere în cadrul sistemului instanțelor de contencios administrativ, chiar dacă aceasta înseamnă că, în cazul formulării unei căi de atac, aceeași instanță se va pronunța cu privire la propria răspundere.

3.      Identitatea pârâtului

70.      În Hotărârea Köbler, Curtea a stabilit răspunderea statului pentru încălcările săvârșite de instanțele de ultim grad de jurisdicție. Dreptul Uniunii postulează, prin urmare, că statul are calitatea de pârât, iar nu în mod necesar instanța a cărei pretinsă încălcare a dreptului Uniunii este în discuție.

71.      Faptul că statul are în mod oficial calitatea de pârât, iar nu instanța însăși, ar părea să îmbunătățească aparența de imparțialitate. Astfel, publicul ar putea percepe ca fiind distinct rolul statului, care deține calitatea de parte, de cel al instanței care acționează în calitate de judecător în această cauză.

72.      În prezenta cauză, acest element nu este pe deplin clar. Potrivit argumentelor Vivacom, VAS este pârâta din litigiul principal, în care și‑a exprimat deja poziția(41). În schimb, potrivit argumentelor VAS, în conformitate cu dreptul bulgar, în acțiunile în despăgubire pentru prejudicii care rezultă din încălcări ale dreptului Uniunii, răspunderea revine statului, iar nu instanței care a cauzat prejudiciul unui particular prin decizia sa. În consecință, VAS adaugă că, în speță, în calitate de entitate juridică desemnată drept pârâtă de legislația aplicabilă, VAS este substitutul procedural al statului(42).

73.      În opinia noastră, chiar dacă este doar o chestiune de formă, desemnarea statului bulgar ca pârât în locul VAS ar fi mai probabil în măsură să risipească îndoielile cu privire la parțialitatea VAS în acest litigiu. Ponderea care trebuie acordată acestei norme specifice în cadrul exercițiului de evaluare comparativă este de competența instanței naționale.

4.      Normele bugetare

74.      Un aspect strâns legat de identitatea pârâtului este cel financiar. Problema care se ridică aici este aceea de a stabili cine plătește despăgubirile în cazul în care se stabilește răspunderea instituită prin Hotărârea Köbler. Prin urmare, normele bugetare aplicabile sunt susceptibile să înlăture sau să întărească îndoielile cu privire la imparțialitate.

75.      Plata de despăgubiri din bugetul de stat, iar nu din bugetul instanței în cauză, ar fi mai susceptibilă să înlăture îndoielile cu privire la imparțialitatea acestei instanțe.

76.      În speță, se pare însă că, în cazul în care acțiunea în despăgubire ar avea câștig de cauză, plata sumelor acordate s‑ar face din bugetul VAS.

77.      Acest fapt în sine nu trebuie să conducă la concluzia existenței unei probleme de imparțialitate. Astfel cum au indicat VAS și guvernul bulgar, fără a fi contrazise de Vivacom, acordarea de despăgubiri nu afectează remunerarea sau condițiile de muncă ale judecătorilor. Existența unei linii separate în bugetul instanței a fost un factor luat în considerare de Curtea EDO pentru a proceda la distincția operată în Hotărârea Mihalkov împotriva Bulgariei și pentru a constata într-o altă cauză că nu exista nicio problemă de imparțialitate(43).

78.      Afirmația potrivit căreia statul este adevăratul pârât este dificil de conciliat cu faptul că despăgubirile sunt plătite din bugetul VAS. Cu toate acestea, în cazul în care această din urmă normă bugetară își găsește justificarea, de exemplu în organizarea finanțelor publice din Bulgaria, atunci norma în cauză ar putea totuși să îndeplinească criteriul obiectiv al imparțialității. Această chestiune este de competența instanței naționale.

79.      În concluzie, decizia privind imparțialitatea într‑o cauză concretă depinde de diferite elemente ale sistemului juridic național luate împreună și de modul în care acestea se raportează unele la celelalte.

80.      Considerăm că elementele prezentate Curții în prezenta cauză, referitoare la existența unei alte camere, la identitatea pârâtului și la normele bugetare pertinente, înlătură în mod suficient îndoielile legitime privind lipsa de imparțialitate a VAS în soluționarea unei acțiuni în despăgubire pentru o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă acesteia.

IV.    Concluzie

81.      Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria) după cum urmează:

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

nu se opun unei reglementări naționale potrivit căreia o acțiune în despăgubire întemeiată pe o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă unei instanțe de ultim grad de jurisdicție este examinată de această instanță, aceeași instanță având calitatea de pârâtă în acțiunea menționată, atunci când această reglementare asigură cel mai scăzut grad de probabilitate a parțialității posibil în cadrul unui anumit sistem juridic.

Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili acest aspect, luând în considerare diferitele interese urmărite în sistemul de organizare judiciară al statului membru în cauză.

1      Limba originală: engleza.      

2      A se vedea Geyh, C.G., „The Dimensions of Judicial Impartiality”, Florida Law Review, vol. 65, nr. 2, 2014, p. 493, în special p. 498.

3      Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”).

4      Instanța de trimitere menționează, în această privință, articolul 2c alineatul (1) punctul 1 din Zakon za otgovornostta na darzhavata i obshtinite za vredi (Legea privind răspunderea statului și a autorităților locale pentru prejudicii, denumită în continuare „ZODOV”), care reglementează procedura referitoare la acțiunile în despăgubire întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii îndreptate împotriva statului, și arată că, în cazul unor daune care rezultă din exercitarea activităților jurisdicționale ale instanțelor de contencios administrativ și ale VAS, aceste proceduri se supun dispozițiilor Administrativnoprotsesualen kodeks (Codul de procedură administrativă, denumit în continuare „APK”). Potrivit articolului 128 alineatul (1) punctul 6 din APK, acțiunile în despăgubire care decurg din exercitarea activităților jurisdicționale ale instanțelor de contencios administrativ și ale VAS sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, iar în conformitate cu dispozițiile articolului 203 alineatul (3) din aceeași reglementare, aceasta include cererile de despăgubire care decurg dintr‑o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii.

5      Instanța de trimitere menționează în această privință că Curtea EDO a constatat încălcări ale articolului 6 paragraful 1 din CEDO în Hotărârea din 10 iulie 2008, Mihalkov împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2008:0410JUD006771901), și în Hotărârea din 10 septembrie 2018, Boyan Gospodinov împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2018:0405JUD002841707), însă nu și în Hotărârea din 18 iunie 2013, Valcheva și Аbrashev împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2013:0618DEC000619411), sau în Hotărârea din 18 iunie 2013, Balakchiev și alții împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2013:0618DEC006518710).

6      Hotărârea din 30 septembrie 2003 (C‑224/01, EU:C:2003:513, în special punctele 30-50). Această hotărâre s‑a întemeiat pe jurisprudența anterioară, inclusiv pe Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții (C‑6/90 și C‑9/90, EU:C:1991:428, în special punctul 35), precum și pe Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du pêcheur și Factortame (C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, în special punctul 31), hotărâri fundamentale care au stabilit că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcările dreptului Uniunii care îi sunt imputabile este inerent sistemului tratatului. A se vedea mai recent, de exemplu, Hotărârea din 4 octombrie 2018, Kantarev (C‑571/16, EU:C:2018:807, punctul 92), și Hotărârea din 24 noiembrie 2022, Varhoven administrativen sad (Abrogarea dispoziției atacate) (C‑289/21, EU:C:2022:920, punctul 35).

7      Pentru o discuție generală, a se vedea de exemplu Granger, M.‑P. F., „Francovich liability before national courts: 25 years on, has anything changed?”, în Giliker, P. (ed.), Research Handbook on EU Tort Law, Edward Elgar, Cheltenham și Northampton, 2017, p. 93; Varga, Z., The Effectiveness of the Köbler Liability in National Courts, Hart, Oxford, 2020.

8      A se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513, în special punctele 21, 28 și 44). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:207, în special punctele 18 și 21).

9      Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 45). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:207, punctele 107-114).

10      Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 47).

11      A se vedea de exemplu Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses (C‑64/16, EU:C:2018:117, punctul 35), și Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor) (C‑204/21, EU:C:2023:442, punctul 69).

12      Avocatul general Emiliou a subliniat în Concluziile prezentate în cauza Asociația  „Forumul Judecătorilor din România” (C‑216/21, EU:C:2023:116, punctul 26) că este clar că, în cadrul ordinii juridice a Uniunii, există un singur principiu al independenței judecătorilor și că atât articolul 19 alineatul (1) TUE, cât și articolul 47 din cartă, în ceea ce privește independența judecătorilor, au în esență același conținut.

13      A se vedea de exemplu Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor) (C‑791/19, EU:C:2021:596, punctele 57 și 58), și Hotărârea din 29 martie 2022, Getin Noble Bank (C‑132/20, EU:C:2022:235, punctele 93 și 94).

14      A se vedea de exemplu Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme) (C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctele 121 și 122), precum și Hotărârea din 18 aprilie 2024, OT și alții (Desființarea unei instanțe) (C‑634/22, EU:C:2024:340, punctul 35).

15      În cauze ulterioare, Curtea a confirmat principiul răspunderii statului pentru încălcările judiciare ale dreptului Uniunii stabilit în Hotărârea Köbler, dar în niciuna dintre aceste cauze nu a fost ridicată problema imparțialității judiciare. Astfel, până în prezent, cauzele aflate pe rolul Curții în care se pune în discuție răspunderea instituită prin Hotărârea Köbler își au originea în general în trimiteri adresate de instanțe inferioare sau de instanțe diferite care se pronunță asupra unor încălcări ale dreptului Uniunii imputabile instanțelor de ultim grad de jurisdicție. A se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513) (instanță de prim grad de jurisdicție), Hotărârea din 13 iunie 2006, Traghetti del Mediterraneo (C‑173/03, EU:C:2006:391) (instanță de prim grad de jurisdicție), Hotărârea din 9 septembrie 2015, Ferreira da Silva e Brito și alții (C‑160/14, EU:C:2015:565) (instanță de prim grad de jurisdicție), Hotărârea din 28 iulie 2016, Tomášová (C‑168/15, EU:C:2016:602) (statutul de instanță de ultim grad de jurisdicție neclar), și Hotărârea din 29 iulie 2019, Hochtief Solutions Magyarországi Fióktelepe (C‑620/17, EU:C:2019:630) (altă instanță). Curtea s‑a pronunțat de asemenea cu privire la acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introduse împotriva statelor membre pe baza unor încălcări ale dreptului Uniunii săvârșite de instanțe de ultim grad de jurisdicție, care nu au ridicat nici ele această problemă. A se vedea Hotărârea din 9 decembrie 2003, Comisia/Italia (C‑129/00, EU:C:2003:656), Hotărârea din 12 noiembrie 2009, Comisia/Spania (C‑154/08, EU:C:2009:695), Hotărârea din 4 octombrie 2018, Comisia/Franța (Impozit anticipat pe bunuri mobile) (C‑416/17, EU:C:2018:811), și Hotărârea din 14 martie 2024, Comisia/Regatul Unit (Hotărârea Curții Supreme) (C‑516/22, EU:C:2024:231); a se vedea de asemenea Hotărârea din 24 noiembrie 2011, Comisia/Italia (C‑379/10, EU:C:2011:775) (neexecutarea Hotărârii Traghetti, citată anterior).

16      Pentru o selecție, a se vedea de exemplu Toner, H., „Thinking the Unthinkable? State liability for Judicial Acts after Factortame (III)”, Yearbook of European Law, vol. 17, nr. 1, 1997, p. 165, în special p. 187 și 188; Anagnostaras, G., „The Principle of State Liability for Judicial Breaches: The Impact of European Community Law”, European Public Law, vol. 7, nr. 2, 2001, p. 281, în special p. 295 și 296; Garde, A., „Member States’ liability for judicial acts or omissions: much ado about nothing?”, Cambridge Law Journal, vol. 63, nr. 3, 2004, p. 564, în special p. 566 și 567; van Dam, C., European Tort Law, Second edition, Oxford University Press, Oxford, 2013, p. 47; Demark, A., „Contemporary Issues regarding Member State Liability for Infringements of EU Law by National Courts”, EU and Comparative Law Issues and Challenges Series, vol. 4, 2020, p. 352, în special p. 372.

17      Anumiți autori au discutat despre instituirea unor proceduri speciale sau a unor instanțe speciale pentru cererile întemeiate pe răspunderea instituită prin Hotărârea Köbler. A se vedea de exemplu Wattel, P. J., „Köbler, CILFIT and Welthgrove: We Can’t Go On Meeting Like This”, Common Market Law Review, vol. 41, nr. 1, 2004, p. 177, în special p. 180. Alți autori au analizat opțiunea de a i se încredința Curții competența de a soluționa astfel de cereri. A se vedea de exemplu Hofstötter, B., Non‑Compliance of National Courts – Remedies in European Community Law and Beyond, TMC Asser Press, Haga, 2005, în special p. 165-175.

18      A se vedea Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme) (C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 128) [care face referire la Curtea EDO, Hotărârea din 6 mai 2003, Kleyn și alții împotriva Țărilor de Jos (CE:ECHR:2003:0506JUD003934398), și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei (CE:ECHR:2018:1106JUD005539113)].

19      Pentru o sinteză a jurisprudenței, a se vedea Concluziile avocatului general Pikamäe prezentate în cauza Parlamentul/UZ (C‑894/19 P, EU:C:2021:497, punctele 54-118).

20      A se vedea de exemplu Hotărârea din 22 decembrie 2010, RTL Belgium (C‑517/09, EU:C:2010:821, în special punctele 41-47), Hotărârea din 31 ianuarie 2013, Belov (C‑394/11, EU:C:2013:48, în special punctele 45-51), Hotărârea din 9 octombrie 2014, TDC (C‑222/13, EU:C:2014:2265, în special punctul 37), Hotărârea din 21 ianuarie 2020, Banco de Santander (C‑274/14, EU:C:2020:17, în special punctele 72-74), și Hotărârea din 3 mai 2022, CityRail (C‑453/20, EU:C:2022:341, în special punctele 63-71).

21      A se vedea Hotărârea din 13 decembrie 2018, Uniunea Europeană/Kendrion (C‑150/17 P, EU:C:2018:1014, punctele 27-40).

22      În această privință arătăm că, în Hotărârea din 5 septembrie 2019, Uniunea Europeană/Guardian Europe și Guardian Europe/Uniunea Europeană (C‑447/17 P și C‑479/17 P, EU:C:2019:672, punctele 74-85), Curtea a considerat că răspunderea instituită prin Hotărârea Köbler poate fi transpusă regimului răspunderii extracontractuale a Uniunii și că Tribunalul poate fi asimilat unei instanțe care nu este de ultim grad de jurisdicție a unui stat membru, astfel încât încălcările dreptului Uniunii care decurg dintr‑o hotărâre pronunțată de Tribunal nu sunt susceptibile să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii; în schimb, exercitarea recursului constituie modul adecvat de reparare a erorilor de drept săvârșite în hotărârile Tribunalului.

23      A se vedea de exemplu Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX și alții (C‑341/06 P și C‑342/06 P, EU:C:2008:375, punctele 44-61), și Hotărârea din 4 decembrie 2019, H/Consiliul (C‑413/18 P, nepublicată, EU:C:2019:1044, punctele 45-63).

24      A se vedea de exemplu Hotărârea din 19 februarie 2009, Gorostiaga Atxalandabaso/Parlamentul (C‑308/07 P, EU:C:2009:103, punctele 41-50).

25      A se vedea de exemplu Hotărârea din 24 martie 2022, Wagenknecht/Comisia (C‑130/21 P, EU:C:2022:226, punctele 15-25).

26      Curtea EDO a adăugat că nu există o separare perfectă între imparțialitatea subiectivă și cea obiectivă, întrucât comportamentul unui judecător poate nu numai să suscite în mod obiectiv îndoieli cu privire la imparțialitate din punctul de vedere al observatorului extern (criteriul obiectiv), ci și să ridice problema convingerilor sale personale (criteriul subiectiv). A se vedea de exemplu Curtea EDO, Hotărârea din 23 aprilie 2015, Morice împotriva Franței (CE:ECHR:2015:0423JUD002936910, § 75), și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei (CE:ECHR:2018:1106JUD005539113, § 146).

27      Există o cauză pendinte în fața Curții EDO privind o chestiune similară cu aceea ridicată în speță. A se vedea Curtea EDO, Doynov împotriva Bulgariei (cererea nr. 27455/22), rezumat juridic, mai 2023, cu privire la o cerere formulată în temeiul articolului 6 paragraful 1 din CEDO pe baza lipsei de imparțialitate a VAS pentru a se pronunța asupra propriei răspunderi pentru o pretinsă încălcare a dreptului Uniunii.

28      A se vedea Curtea EDO, Hotărârea din 29 iulie 2004, San Leonard Band Club împotriva Maltei (CE:ECHR:2004:0729JUD007756201, § 61-66), și Hotărârea din 7 iulie 2020, SCERRI împotriva Maltei (CE:ECHR:2020:0707JUD003631818, § 75-81).

29      A se vedea Curtea EDO, Hotărârea din 10 iulie 2008 (CE:ECHR:2008:0410JUD006771901, § 46-51).

30      A se vedea Curtea EDO, Hotărârea din 10 septembrie 2018 (CE:ECHR:2018:0405JUD002841707, § 54-60).

31      A se vedea Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme) (C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 128) [care face referire la Curtea EDO, Hotărârea din 6 mai 2003, Kleyn și alții împotriva Țărilor de Jos (CE:ECHR:2003:0506JUD003934398), și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei (CE:ECHR:2018:1106JUD005539113)].

32      A se compara cu Geyh, citat la nota de subsol 2 din prezentele concluzii, care face distincție între dimensiunile procedurale, politice și etice ale imparțialității.

33      Astfel cum a recunoscut Curtea, „poate fi luat în considerare punctul de vedere al unei părți, însă el nu joacă un rol decisiv. Elementul determinant constă în a ști dacă acestea pot fi considerate justificate în mod obiectiv”. A se vedea Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme) (C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 129).

34      A se vedea în această privință Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia (C‑385/07 P, EU:C:2009:210, punctul 337), în care a considerat că un criteriu care trebuie luat în considerare în ceea ce privește competența în materie de răspundere pentru daune în sistemul judiciar la nivelul Uniunii este acela că acest sistem este format din numai două instanțe.

35      Cu privire la echilibrarea altor interese cu principiul nemo iudex in causa sua, a se vedea Vermeule, A., „Contra Nemo Iudex in Sua Causa: The Limits of Impartiality”, Yale Law Journal, vol. 122, nr. 2, 2012, p. 384.

36      A se vedea Prechal, S., „Community Law in National Courts: The Lessons from Van Schijndel”, Common Market Law Review, vol. 35, nr. 3, 1998, p. 681, în special p. 690.

37      A se vedea Hotărârea din 14 decembrie 1995, Peterbroeck (C‑312/93, EU:C:1995:437, punctul 14), precum și Hotărârea din 14 decembrie 1995, van Schijndel și van Veen (C‑430/93 și C‑431/93, EU:C:1995:441, punctul 19). A se vedea de asemenea, mai recent, de exemplu Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 63), și Hotărârea din 23 noiembrie 2023, Provident Polska (C‑321/22, EU:C:2023:911, punctul 63).

38      După cum arată de asemenea VAS, activitatea jurisdicțională a acestei instanțe se desfășoară sub forma unor colegii constituite din trei sau cinci membri și fiecare complet colegial este autonom, fără nicio formă de interacțiune cu celelalte complete colegiale sau cu ceilalți judecători ai VAS.

39      De exemplu, în două cauze, răspunderea a fost constatată de instanțe inferioare, însă hotărârile respective au fost infirmate în recurs de instanțele de ultim grad de jurisdicție a căror aplicare eronată a dreptului Uniunii era în discuție și nu a fost ridicată nicio problemă de imparțialitate. A se vedea Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), Hotărârea din 18 noiembrie 2016 (15‑21.438; FR:CCASS:2016:AP00630); Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție, Portugalia), Hotărârea din 12 martie 2009 (9180/07.3TBBRG.G1.S1). Aceste două cauze sunt examinate de Varga, în lucrarea citată la nota de subsol 7 din prezentele concluzii, p. 57 și 58. A se vedea de asemenea Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia), hotărârea din 20 mai 2022 (3‑20‑1684).

40      A se vedea de exemplu Grondwettelijk Hof/Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională, Belgia), hotărârea din 23 februarie 2017 (29/2017); Conseil d’Etat (Consiliul de Stat, Franța), hotărârea din 1 aprilie 2022 (443882; FR:CECHR:2022:443882.20220401); Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), hotărârea din 21 decembrie 2018 (17/00424; NL:HR:2018:2396).

41      S‑ar putea deduce că VAS are în mod oficial calitatea de pârâtă în prezenta cauză și din prima pagină a prezentelor concluzii, unde prezenta cauză este desemnată ca Vivacom Bulgaria EAD/Varhoven administrativen sad și Natsionalna agentsia za prihodite, precum și din faptul că aceasta a prezentat observații scrise Curții.

42      În observațiile sale scrise, VAS arată că, în toate cazurile de răspundere reglementate de ZODOV și mai ales în acțiunile în despăgubire pentru prejudicii care rezultă din încălcări ale dreptului Uniunii, răspunderea revine statului, iar nu instanței care a cauzat prejudiciul unui particular prin decizia sa, astfel cum indică hotărârile interpretative 5/2013 și 7/2014 ale Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria).

43      A se vedea Curtea EDO, Hotărârea din 18 iunie 2013, Valcheva și Abrashev împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2013:0618DEC000619411, § 100), precum și Hotărârea din 18 iunie 2013, Balakchiev și alții împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2013:0618DEC006518710, § 61).