1

Prin recursul formulat, Studio Legale Ughi e Nunziante solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 10 octombrie 2022, Studio Legale Ughi e Nunziante/EUIPO – Nunziante și Ughi (UGHI E NUNZIANTE) (T‑389/22, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2022:662), prin care i s‑a respins cererea de anulare a deciziei Camerei a cincea de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 8 aprilie 2022 (cauza R 407/2021-5) privind o procedură de decădere din dreptul asupra mărcii Ughi e Nunziante, inițiată de Studio Legale Ughi e Nunziante.

2

În temeiul articolului 58a primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, un recurs formulat împotriva unei hotărâri a Tribunalului privind o decizie a unei camere de recurs independente a EUIPO nu este judecat decât dacă, mai întâi, Curtea stabilește că ar trebui să fie admis.

3

În conformitate cu articolul 58a al treilea paragraf din acest statut, recursul este admis, în totalitate sau în parte, potrivit normelor detaliate prevăzute în Regulamentul de procedură al Curții, în cazul în care ridică o chestiune importantă pentru unitatea, consecvența sau dezvoltarea dreptului Uniunii.

4

Potrivit articolului 170a alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, în situațiile prevăzute la articolul 58a primul paragraf din statutul menționat, recurentul anexează la cererea sa de recurs o cerere de admitere în principiu a recursului în care expune chestiunea importantă pe care o ridică recursul pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii și care cuprinde toate elementele necesare pentru a permite Curții să se pronunțe asupra acestei cereri.

5

În conformitate cu articolul 170b alineatele (1) și (3) din acest regulament, Curtea se pronunță asupra cererii de admitere în principiu a recursului cât mai curând cu putință prin ordonanță motivată.

6

În temeiul articolului 170b alineatul (4) a doua teză din același regulament, ordonanța menționată la punctul anterior se notifică, împreună cu recursul, părților din cauza relevantă care s‑a aflat pe rolul Tribunalului și precizează, atunci când recursul este admis în principiu în parte, motivele sau aspectele recursului la care trebuie să se refere memoriul în răspuns.

7

În susținerea cererii de admitere în principiu a recursului, recurentul arată că toate cele trei motive de recurs întemeiate, primul, pe încălcarea articolelor 119 și 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, al doilea, pe încălcarea articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și a articolului 51 din Regulamentul de procedură al Tribunalului și, al treilea, pe încălcarea articolelor 47 și 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și, eventual, a articolului 51 alineatul (4) și a articolului 55 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului ridică o chestiune importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii.

8

Aceasta ar fi situația primului motiv de recurs, prin care recurentul susține că Tribunalul a încălcat articolele 119 și 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului întrucât această ordonanță nu este suficient motivată. Astfel, ordonanța atacată nu ar conține nicio argumentație care să justifice aplicabilitatea cerinței de independență a avocatului în ipoteza în care recurentul este un cabinet de avocatură ai cărui reprezentanți în fața Tribunalului sunt de altfel membri. În plus, Tribunalul ar fi omis să își motiveze constatarea de la punctul 16 din ordonanța atacată, potrivit căreia simplul fapt că avocații împuterniciți sunt membri ai asociației era de natură să excludă independența acestora.

9

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, recurentul reproșează Tribunalului că a încălcat articolul 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și articolul 51 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, prin faptul că a ignorat jurisprudența Curții referitoare la cerința privind independența avocatului, potrivit căreia interesele protejate prin această cerință sunt protecția și apărarea intereselor clientului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2022, Universität Bremen/REA, C‑110/21 P, EU:C:2022:555).

10

În consecință, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că asociatul unui cabinet de avocatură, care este recurent în cauza pendinte, este lipsit de independență. Astfel, recurentul arată în această privință, pe de o parte, că în ordinea juridică italiană nu există niciun raport de muncă între o asociație profesională și unul dintre membrii săi, profesia de avocat fiind, în Italia, incompatibilă din punct de vedere structural cu activitatea salariată în sensul dreptului italian. Pe de altă parte, prestarea de servicii în beneficiul asociației de către membrii acesteia s‑ar înscrie pe deplin în cadrul acestui drept și al normelor deontologice ce reglementează exercitarea profesiei în Italia, care ar prevedea toate obligația de independență a avocatului.

11

În plus, recurenta amintește jurisprudența Curții rezultată din Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO (C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 72), potrivit căreia existența unei legături contractuale oarecare de drept civil între un avocat și clientul său ar fi insuficientă pentru a considera că acest avocat se află într‑o situație care aduce în mod vădit atingere capacității sale de a apăra interesele clientului său cu respectarea criteriului privind independența. În realitate, situația avocatului asociat al unui cabinet de avocatură și împuternicit de acesta din urmă să îl reprezinte ca reclamant în fața Tribunalului Uniunii Europene nu ar implica niciun conflict de interese, ci ar putea implica mai curând o comuniune de interese.

12

Astfel, recurenta concluzionează că ordonanța atacată este „ancorată” într‑o jurisprudență veche și nu ține seama de „reorientarea” recentă a acestei jurisprudențe la care a procedat Curtea, ceea ce ar aduce o atingere gravă unității, coerenței sau dezvoltării dreptului Uniunii.

13

Prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs întemeiat pe încălcarea printre altele a articolelor 47 și 52 din cartă, recurentul reproșează Tribunalului că nu a permis îndreptarea neregularității acțiunii motivat de faptul că aceasta nu este prevăzută în mod expres în Regulamentul de procedură al Tribunalului și că, în consecință, a declarat în mod automat inadmisibilitatea acțiunii. Tribunalul ar fi neglijat astfel faptul că cerința privind independența avocatului este rezultatul unei construcții jurisprudențiale și că, în acest temei, îndreptarea neregularității nu este expres prevăzută din cauza lipsei unor norme referitoare la independență. Această cerință ar fi fost în fond consacrată cu încălcarea necesității de a exista o prevedere legislativă în sensul articolului 52 din cartă.

14

În plus, reclamanta susține că, în cazul lipsei de reprezentare, caracterul automat al declarării inadmisibilității acțiunii nu ar respecta esența dreptului de acces la justiție, principiul proporționalității și nici tradițiile constituționale comune statelor membre și legislațiile și practicile naționale ale statelor membre.

15

Or, din cele de mai sus ar reieși că al treilea motiv ridică o chestiune importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii, fără de care ar exista o încălcare gravă a drepturilor consacrate de cartă și a dispozițiilor cartei cu privire la posibilitățile de a limita aceste drepturi.

16

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că sarcina de a demonstra că chestiunile ridicate prin recursul formulat sunt importante pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii îi revine recurentului (Ordonanța din 10 decembrie 2021, EUIPO/The KaiKai Company Jaeger Wichmann, C‑382/21 P, EU:C:2021:1050, punctul 20 și jurisprudența citată).

17

În plus, astfel cum reiese din articolul 58a al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene coroborat cu articolul 170a alineatul (1) și cu articolul 170b alineatul (4) a doua teză din Regulamentul de procedură al Curții, cererea de admitere în principiu a recursului trebuie să cuprindă toate elementele necesare pentru a permite Curții să se pronunțe asupra acestei cereri și să stabilească, în cazul admiterii în principiu în parte a acestuia din urmă, motivele sau aspectele recursului la care trebuie să se refere memoriul în răspuns. Astfel, dat fiind că mecanismul de admitere în principiu a recursurilor prevăzut la articolul 58a din acest statut urmărește să limiteze controlul Curții la chestiunile care prezintă importanță pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii, numai motivele care ridică astfel de chestiuni și care sunt stabilite de recurent trebuie să fie examinate de Curte în cadrul recursului (a se vedea Ordonanța din 10 decembrie 2021, EUIPO/The KaiKai Company Jaeger Wichmann, C‑382/21 P, EU:C:2021:1050, punctul 21, și Ordonanța din 30 ianuarie 2023, bonnanwalt/EUIPO, C‑580/22 P, EU:C:2023:126, punctul 11).

18

Astfel, o cerere de admitere în principiu a recursului trebuie, în orice caz, să menționeze în mod clar și precis motivele pe care se întemeiază recursul, să identifice cu aceeași precizie și claritate chestiunea de drept invocată prin fiecare motiv, să precizeze dacă această chestiune este importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii și să expună în mod specific motivele pentru care chestiunea respectivă este importantă în raport cu criteriul invocat. În ceea ce privește în special motivele de recurs, cererea de admitere în principiu a recursului trebuie să precizeze dispoziția de drept al Uniunii sau jurisprudența care ar fi fost nerespectată prin hotărârea sau prin ordonanța atacată cu recurs, să expună în mod succint în ce constă eroarea de drept pretins săvârșită de Tribunal și să indice în ce măsură această eroare a exercitat o influență asupra rezultatului hotărârii sau al ordonanței recurate. Atunci când eroarea de drept invocată rezultă din nerespectarea jurisprudenței, cererea de admitere în principiu a recursului trebuie să expună în mod succint, dar clar și precis, în primul rând unde se situează pretinsa contradicție, identificând atât punctele din hotărâre sau din ordonanța atacată cu recurs pe care recurentul le contestă, cât și pe cele din decizia Curții sau a Tribunalului care ar fi fost încălcate, și, în al doilea rând, motivele concrete pentru care o astfel de contradicție ridică o chestiune importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii (Ordonanța din 10 decembrie 2021, EUIPO/The KaiKai Company Jaeger Wichmann, C‑382/21 P, EU:C:2021:1050, punctul 22, și Ordonanța din 30 ianuarie 2023, bonnanwalt/EUIPO, C‑580/22 P, EU:C:2023:126, punctul 12).

19

În conformitate cu principiul potrivit căruia sarcina probei revine autorului unei cereri de admitere în principiu a recursului, recurentul trebuie să demonstreze că, independent de chestiunile de drept pe care le invocă în recursul său, recursul ridică una sau mai multe chestiuni importante pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii, domeniul de aplicare al acestui criteriu depășind cadrul hotărârii atacate cu recurs și, în definitiv, pe cel al recursului său (Ordonanța din 16 noiembrie 2022, EUIPO/Nowhere, C‑337/22 P, EU:C:2022:908, punctul 32, și Hotărârea din 30 ianuarie 2023, bonnanwalt/EUIPO, C‑580/22 P, EU:C:2023:126, punctul 15).

20

Demonstrarea menționată implică stabilirea atât a existenței, cât și a importanței unor astfel de chestiuni, prin intermediul unor elemente concrete și proprii speței, iar nu doar prin intermediul unor argumente de ordin general (Ordonanța din 16 noiembrie 2022, EUIPO/Nowhere, C‑337/22 P, EU:C:2022:908, punctul 33, și Hotărârea din 30 ianuarie 2023, bonnanwalt/EUIPO, C‑580/22 P, EU:C:2023:126, punctul 16).

21

În speță, trebuie să se constate, în primul rând, că cererea de admitere în principiu a recursului enunță cu precizie și cu claritate cele trei motive invocate în cadrul recursului întemeiate, primul, pe încălcarea articolelor 119 și 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, al doilea, pe aplicarea greșită a jurisprudenței Curții referitoare la aplicarea articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și a articolului 51 din Regulamentul de procedură al Tribunalului și, al treilea, pe încălcarea articolelor 47 și 52 din cartă, precum și, eventual, a articolului 51 alineatul (4) și a articolului 55 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

22

În ceea ce privește, în al doilea rând, primul motiv, trebuie arătat că cererea de admitere în principiu a recursului expune corespunzător cerințelor legale în ce constă pretinsa eroare care rezultă din încălcarea articolelor 119 și 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Astfel, din această cerere reiese că pretinsa eroare menționată constă în faptul că ordonanța atacată nu este, pe de o parte, suficient motivată, întrucât Tribunalul s-a limitat să facă trimitere la una dintre deciziile sale anterioare în care nici nu a motivat aplicabilitatea cerinței privind independența avocatului în ipoteza în care recurentul este un cabinet de avocatură și în care unul dintre membrii săi îl reprezintă în fața Tribunalului, fără a expune totuși un raționament complet cu privire la acest aspect. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi omis să țină seama și să aplice jurisprudența cea mai recentă a Curții în materie, deși a citat‑o în ordonanța atacată.

23

În schimb, dacă recurentul identifică chestiunea ridicată prin intermediul primului motiv, care constă în esență în a stabili existența unei nemotivări în cazul în care Tribunalul se limitează să facă trimitere prin analogie la decizii anterioare referitoare la aspectul în discuție, fără a prezenta un raționament complet cu privire la acesta, el nu demonstrează, în orice caz, corespunzător cerințelor legale, în ce mod pretinsa nemotivare a ordonanței atacate ridică o chestiune importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii. Astfel, recurentul, care se limitează să invoce argumente de ordin general, nu furnizează niciun element care să demonstreze că acest motiv ridică o chestiune a cărei importanță ar depăși cadrul ordonanței atacate cu recurs și, în definitiv, pe cel al recursului său.

24

În al treilea rând, în ceea ce privește chestiunea ridicată prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, trebuie să se constate că cererea de admitere în principiu a recursului expune corespunzător cerințelor legale în ce constă pretinsa eroare ce rezultă din nerespectarea jurisprudenței, în ce măsură această pretinsă eroare a exercitat o influență asupra rezultatului ordonanței atacate și motivele concrete pentru care o astfel de eroare, presupunând că este dovedită, ridică o chestiune importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii.

25

Astfel, din această cerere reiese că pretinsa eroare constă în faptul că jurisprudența rezultată din Hotărârea din 14 iulie 2022, Universität Bremen/REA (C‑110/21 P, EU:C:2022:555, punctul 67), potrivit căreia cerința privind independența avocatului prevăzută în dreptul Uniunii trebuie interpretată astfel încât să limiteze cazurile de inadmisibilitate numai la ipotezele în care ar rezulta în mod vădit că reprezentantul în cauză nu este în măsură să își îndeplinească misiunea de apărare servind cât mai bine posibil interesele clientului său, astfel încât să trebuiască să fie înlăturat în interesul acestuia din urmă, a fost încălcată prin ordonanța atacată. Or, potrivit cererii menționate, acțiunea în fața Tribunalului ar fi fost admisibilă dacă s‑ar fi constatat o asemenea eroare.

26

În plus, recurenta identifică chestiunea ridicată prin intermediul celui de al doilea motiv, care constă în esență în a stabili dacă jurisprudența rezultată din Hotărârea din 14 iulie 2022, Universität Bremen/REA (C‑110/21 P, EU:C:2022:555, punctul 67), referitoare la aplicarea articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, presupune ca avocații asociați ai unui cabinet de avocatură și împuterniciți de acesta îndeplinesc cerința de independență, astfel cum este definită de Curte. Subliniind că, în dreptul italian, nu există niciun raport de muncă între o asociație profesională de avocați și unul dintre membrii săi și că membrul împuternicit să reprezinte această asociație în justiție nu poate fi în conflict de interese cu aceasta, recurentul lasă să se înțeleagă că chestiunea de drept invocată prin intermediul celui de al doilea motiv depășește cadrul recursului său, întrucât răspunsul la această întrebare va avea implicații dincolo de cazul în speță. Pe de altă parte, reclamantul prezintă motivele concrete pentru care o astfel de chestiune este importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii.

27

În al patrulea rând, în ceea ce privește problema ridicată prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs, trebuie să se constate că cererea de admitere în principiu a recursului expune corespunzător cerințelor legale în ce constă pretinsa eroare ce rezultă din nerespectarea jurisprudenței, în ce măsură această pretinsă eroare a exercitat o influență asupra rezultatului ordonanței atacate și motivele concrete pentru care o astfel de eroare, presupunând că este dovedită, ridică o problemă importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii.

28

Astfel, din această cerere reiese că pretinsa eroare de drept constă în esență în faptul că Tribunalul, după ce a stabilit lipsa de independență a celor trei avocați care reprezentau reclamantul în fața sa, a constatat că Regulamentul de procedură al Tribunalului nu prevedea în mod expres nicio posibilitate de îndreptare a neregularității. Or, în caz contrar, reclamantul ar fi avut posibilitatea de a evita ca acțiunea sa să fie declarată inadmisibilă.

29

În plus, pe de o parte, recurentul identifică chestiunea ridicată prin intermediul celui de al treilea motiv care constă în esență în a stabili dacă, atunci când o parte nu este, potrivit Tribunalului, reprezentată în mod corespunzător de un avocat, în sensul articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, articolele 47 și 52 din cartă presupun că Tribunalul trebuie, înainte de adoptarea unei decizii de respingere a acțiunii, să îl semnaleze părții respective pentru a‑i permite să fie reprezentat în mod corespunzător. Pe de altă parte, din cererea de admitere în principiu a recursului reiese că importanța eventualei obligații a Tribunalului de a permite unui reclamant să îndrepte neregularitatea acțiunii sale înainte să se constate inadmisibilitatea ei, în caz contrar încălcându‑se drepturile consacrate de cartă, depășește cadrul simplei ordonanțe atacate. În această privință, se impune sublinierea faptului că o astfel de chestiune nu este legată de un domeniu specific al dreptului Uniunii, ci privește orice tip de contencios dedus judecății Tribunalului pentru care se solicită reprezentarea de către un avocat, în sensul articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

30

Ținând seama de elementele prezentate de recurent, prezenta cerere de admitere în principiu a recursului demonstrează corespunzător cerințelor legale că al doilea și al treilea motiv de recurs ridică chestiuni importante pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii.

31

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se admită recursul în ceea ce privește al doilea și al treilea motiv, la care va trebui să se refere memoriul în răspuns, și să nu fie admis în rest.

32

Potrivit articolului 170b alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este admis în principiu, în tot sau în parte, având în vedere criteriile enunțate la articolul 58a al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, procedura continuă potrivit prevederilor articolelor 171-190a din regulamentul menționat.

33

Potrivit articolului 137 din regulamentul menționat, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, în hotărârea sau ordonanța prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la cheltuielile de judecată.

34

Prin urmare, întrucât cererea de admitere în principiu a recursului este admisă în parte, cererea privind cheltuielile de judecată se va soluționa odată cu fondul.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera de admitere în principiu a recursurilor) dispune: