–

pentru Expedia Inc., de P. Actis Perinetto, F. Brunetti, C. Osti și A. Vitale, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de L. Delbono și R. Guizzi, avvocati dello Stato;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, T. Suchá și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru Irlanda, de M. Browne, Chief State Solicitor, A. Joyce și M. Tierney, în calitate de agenți, asistați de D. Fennelly, BL;

–

pentru Comisia Europeană, de L. Armati, S. L. Kalėda și L. Malferrari, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Regulamentului (UE) 2019/1150 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019 privind promovarea echității și a transparenței pentru întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online (JO 2019, L 186, p. 57).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Expedia Inc., societate stabilită în Statele Unite, pe de o parte, și Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni (Autoritatea de Supraveghere a Comunicațiilor, Italia) (denumită în continuare „AGCOM”), pe de altă parte, în legătură cu unele măsuri adoptate de aceasta din urmă în privința furnizorilor de servicii de intermediere online.

3

Considerentele (7), (46) și (51) ale Regulamentului 2019/1150 enunță:

[…]

[…]

4

Potrivit articolului 1 din acest regulament:

„(1)   Scopul prezentului regulament este de a contribui la buna funcționare a pieței interne prin stabilirea de norme menite să asigure faptul că întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online și utilizatorii profesionali de site‑uri în relația lor cu motoarele de căutare online beneficiază de un grad adecvat de transparență, echitate și măsuri reparatorii eficace.

(2)   Prezentul regulament se aplică serviciilor de intermediere online și motoarelor de căutare online furnizate sau oferite spre furnizare întreprinderilor utilizatoare de servicii de intermediere online și, respectiv, utilizatorilor profesionali de site‑uri care își au sediul sau reședința în Uniune și care, prin intermediul serviciilor de intermediere online sau [al] motoarelor de căutare online respective, oferă bunuri sau servicii consumatorilor aflați pe teritoriul Uniunii, indiferent de locul de stabilire sau de reședință al furnizorilor serviciilor respective și indiferent de dreptul aplicabil.

[…]

(5)   Prezentul regulament nu aduce atingere dreptului Uniunii, în special dreptului Uniunii care reglementează domeniile cooperării judiciare în materie civilă, concurenței, protecției datelor, protecției secretelor comerciale, protecției consumatorului, comerțului electronic și serviciilor financiare.”

5

Articolul 2 punctul 1 din regulamentul menționat prevede:

„În sensul prezentului regulament se aplică următoarele definiții:

6

Articolul 15 din același regulament dispune:

„(1)   Fiecare stat membru asigură în mod adecvat și efectiv respectarea prezentului regulament.

(2)   Statele membre stabilesc normele privind măsurile aplicabile în cazul încălcării prezentului regulament și se asigură că acestea sunt puse în aplicare. Măsurile prevăzute sunt eficace, proporționale și cu efect de descurajare.”

7

Articolul 16 din Regulamentul 2019/1150 enunță:

„Comisia [Europeană], în strânsă cooperare cu statele membre, monitorizează îndeaproape impactul prezentului regulament asupra relațiilor dintre serviciile de intermediere online și întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online, și dintre motoarele de căutare online și utilizatorii profesionali de site‑uri, pe de altă parte. În acest scop, Comisia colectează informații relevante pentru a monitoriza modificările acestor relații, inclusiv prin efectuarea de studii relevante. Statele membre acordă asistență Comisiei prin furnizarea, la cerere, a oricăror informații relevante colectate, inclusiv cu privire la cazuri specifice. În sensul prezentului articol și al articolului 18, Comisia poate încerca să colecteze informații de la furnizorii de servicii de intermediere online.”

8

Potrivit articolului 18 alineatele (1) și (3) din acest regulament:

„(1)   Până la 13 ianuarie 2022 și, ulterior, din trei ani în trei ani, Comisia realizează o evaluare a prezentului regulament și prezintă un raport Parlamentului European, Consiliului [Uniunii Europene] și Comitetului Economic și Social European.

[…]

(3)   Statele membre furnizează orice informație relevantă pe care o dețin și pe care Comisia o poate solicita în vederea întocmirii raportului menționat la alineatul (1).”

9

Articolul 1 din Legge n. 249 – Istituzione dell’Autorità per le garanzie nelle comunicazioni e norme sui sistemi delle telecomunicazioni e radiotelevisivo (Legea nr. 249 de instituire a Autorității de Supraveghere a Comunicațiilor și de stabilire a normelor privind sistemele de telecomunicații și radioteleviziune) din 31 iulie 1997 (supliment ordinar la GURI nr. 177 din 31 iulie 1997) prevede:

„[…]

29.   Persoanele care, în comunicările solicitate de [AGCOM], furnizează date contabile sau fapte privind exercitarea activității lor care nu corespund realității sunt supuse sancțiunilor prevăzute la articolul 2621 din Codul civil.

30.   Persoanele care nu comunică, în termenele și potrivit modalităților stabilite, documentele, datele și informațiile solicitate de [AGCOM] se sancționează cu o amendă administrativă de la un milion [de lire italiene (ITL) (aproximativ 516 euro) la două sute de milioane ITL (aproximativ 103000 de euro)] aplicată de această autoritate.

[…]”

10

Legea nr. 249 din 31 iulie 1997, astfel cum a fost modificată prin legge n. 178 – Bilancio di previsione dello Stato per l’anno finanziario 2021 e bilancio pluriennale per il triennio 2021-2023 (Legea nr. 178 privind bugetul de stat estimat pentru exercițiul financiar 2021 și bugetul multianual pentru perioada trienală 2021-2023) din 30 decembrie 2020 (supliment ordinar la GURI nr. 322 din 30 decembrie 2020), prevede la articolul 1 alineatul 6 litera c) punctul 14-bis):

„Responsabilitățile [AGCOM] sunt identificate după cum urmează:

[…]

c) Consiliul:

[…]

14-bis) asigură aplicarea adecvată și efectivă a Regulamentului [2019/1150], în special prin adoptarea de orientări, prin promovarea de coduri de conduită și prin colectarea de informații pertinente”.

11

La 25 iunie 2013, AGCOM a adoptat delibera n. 397/13/CONS – Informativa economica di sistema (Decizia nr. 397/13/CONS privind declarația economică sistematică) (denumită în continuare „Decizia nr. 397/13”).

12

Articolul 2 alineatul 1 din Decizia nr. 397/13 enumeră categoriile de persoane care sunt obligate să trimită la AGCOM un document denumit „Informativa economica di sistema” (declarația economică sistematică) (denumit în continuare „IES”).

13

Articolul 6 din această decizie prevede:

„1.   Persoanele care, în scopul îndeplinirii obligației prevăzute la articolul 2 din prezenta decizie, comunică date care nu corespund realității se sancționează în conformitate cu articolul 1 alineatul 29 din Legea nr. [249 din 31 iulie 1997].

2.   Persoanele care nu îndeplinesc, în termenele și potrivit modalităților stabilite, obligația prevăzută la articolul 2 se sancționează în conformitate cu articolul 1 alineatul 30 din Legea nr. [249 din 31 iulie 1997].”

14

La 12 mai 2021, AGCOM a adoptat delibera n. 161/21/CONS – Modifiche alla delibera n. 397/13 del 25 giugno 2013„Informativa Economica di Sistema” (Decizia nr. 161/21/CONS privind modificarea Deciziei nr. 397/13 din 25 iunie 2013„Declarația economică sistematică”) (denumită în continuare „Decizia nr. 161/21”).

15

Potrivit preambulului Deciziei nr. 161/21:

„[…]

Având în vedere Regulamentul 2019/1150 […]

Având în vedere Legea [nr. 178 din 30 decembrie 2020] […]

[…]

Întrucât [IES] este o declarație anuală pe care trebuie să o completeze operatorii de comunicații și care privește datele de identificare și datele economice referitoare la activitatea desfășurată de persoanele în cauză, pentru a colecta elementele necesare pentru îndeplinirea unor obligații legale precise, inclusiv valorificarea Sistema integrato delle comunicazioni [sistemul integrat de comunicații) (SIC)] și verificarea limitelor [de concentrare] în cadrul acestuia; analizele pieței și eventualele poziții dominante sau care, în orice caz, aduc atingere pluralismului; raportul anual și anchetele […], precum și pentru a permite actualizarea bazei statistice a operatorilor de comunicații;

Întrucât Legea [nr. 178 din 30 decembrie 2020] atribuie noi competențe [AGCOM], încredințându‑i sarcina de a asigura «aplicarea adecvată și efectivă a Regulamentului [2019/1150], în special prin adoptarea de orientări, prin promovarea unor coduri de conduită și prin colectarea de informații pertinente»;

[Întrucât], prin urmare, este necesar să se extindă [anumite] obligații de comunicare a IES la furnizorii de servicii de intermediere online și de motoare de căutare online pentru a colecta în fiecare an informații relevante și pentru a desfășura activități menite să asigure aplicarea adecvată și efectivă a Regulamentului 2019/1150 și îndeplinirea funcțiilor conferite [AGCOM] prin Legea [nr. 178 din 30 decembrie 2020];

[…]”

16

Articolul 1 alineatul 1 din această decizie a modificat lista prevăzută la articolul 2 din Decizia nr. 397/13 în vederea extinderii, la următoarele două categorii de persoane, a obligației de a trimite IES la AGCOM:

„[…]

h) furnizorii de servicii de intermediere online: persoanele fizice sau juridice care, chiar dacă nu sunt stabilite sau rezidente pe teritoriul național, furnizează sau propun să furnizeze servicii de intermediere online, astfel cum sunt definite de Regulamentul 2019/1150, întreprinderilor utilizatoare stabilite sau rezidente în Italia;

i) furnizorii de motoare de căutare online: persoanele fizice sau juridice care, chiar dacă nu sunt stabilite sau rezidente pe teritoriul național, furnizează sau propun să furnizeze un motor de căutare online, astfel cum este definit de Regulamentul 2019/1150, în limba italiană sau utilizatorilor stabiliți sau rezidenți în Italia.

[…]”

17

Expedia este o societate cu sediul în Seattle (Statele Unite), care gestionează platforme informatice prin intermediul cărora sunt furnizate servicii online de rezervare pentru hoteluri și călătorii.

18

În urma modificărilor cadrului juridic național care rezultă din Legea nr. 178 din 30 decembrie 2020 și din Decizia nr. 161/21, adoptate de autoritățile italiene în special pentru a asigura aplicarea Regulamentului 2019/1150, Expedia este în prezent, în calitate de furnizor de servicii de intermediere online, supusă obligației de a trimite la AGCOM IES, un document în care trebuie introduse informații referitoare la situația economică a furnizorului.

19

Expedia a formulat o acțiune la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio, Italia), care este instanța de trimitere, având ca obiect anularea Deciziei nr. 161/21.

20

În fața acestei instanțe, Expedia susține că decizia respectivă, prin faptul că îi impune obligația de a trimite IES la AGCOM, este contrară Regulamentului 2019/1150, care ar fi un act de armonizare inspirat din principiul proporționalității și care nu ar permite, așadar, îngreunarea cerințelor procedurale impuse furnizorilor de servicii de intermediere online, indiferent dacă sunt stabiliți în Uniune sau într‑o țară terță.

21

În această privință, instanța menționată amintește în primul rând că, în urma adoptării Regulamentului 2019/1150, legiuitorul italian a modificat, prin Legea nr. 178 din 30 decembrie 2020, Legea nr. 249 din 31 iulie 1997.

22

Așadar, AGCOM ar fi însărcinată să asigure aplicarea Regulamentului 2019/1150, printre altele prin colectarea de informații [articolul 1 alineatul 6 litera c) punctul 14-bis) din Legea nr. 249 din 31 iulie 1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 178 din 30 decembrie 2020].

23

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că, prin Decizia nr. 161/21, AGCOM a modificat Decizia nr. 397/13 pentru a ține seama de măsurile adoptate de legiuitorul italian în vederea aplicării Regulamentului 2019/1150. În consecință, obligația de a trimite IES la AGCOM a fost extinsă la furnizorii de servicii de intermediere online și de motoare de căutare online (denumiți în continuare „furnizorii serviciilor în cauză”) care oferă servicii în Italia.

24

Această instanță precizează că trimiterea IES a fost prevăzută inițial pentru nevoile Garante per la radiodiffusione e l’editoria (Garantul pentru Radiodifuziune și Editare, Italia), în temeiul unor dispoziții legislative care îi confereau sarcina de a adopta măsuri vizând stabilirea datelor contabile și a celorlalte informații pe care anumite entități trebuiau să i le comunice, iar competențele acestui garant au fost transferate AGCOM.

25

Instanța menționată consideră că, prin Decizia nr. 161/21, AGCOM a impus furnizorilor serviciilor în cauză obligația de a‑i transmite informații importante și specifice referitoare la situația lor economică. Astfel, de exemplu, acești furnizori ar fi obligați să comunice veniturile totale provenite de pe site‑urile de vânzare online, sumele percepute ca taxe pentru abonamente și ca taxe de înscriere, de afiliere sau de subscriere pentru utilizarea platformei de vânzare online a acestor furnizori de către utilizatori stabiliți în Italia pentru a oferi bunuri sau servicii consumatorilor, comisioanele fixe și variabile percepute pentru vânzările, realizate prin intermediul platformei de vânzare online, de bunuri sau de servicii oferite consumatorilor de întreprinderi utilizatoare de servicii de intermediere online, în sensul articolului 2 punctul 1 din Regulamentul 2019/1150 (denumite în continuare „întreprinderile utilizatoare”), stabilite în Italia, comisioanele fixe și variabile plătite de întreprinderile utilizatoare stabilite în Italia pentru vânzările de bunuri sau de servicii oferite consumatorilor prin intermediul platformei de vânzare online, celelalte venituri provenite din servicii de intermediere, altele decât publicitatea, furnizate întreprinderilor utilizatoare sau altor utilizatori decât întreprinderile respective, stabiliți în Italia și care oferă bunuri sau servicii consumatorilor prin intermediul platformei de vânzare online.

26

Instanța de trimitere subliniază că netrimiterea IES la AGCOM sau comunicarea unor date inexacte sunt pasibile de sancțiunile prevăzute la articolul 1 alineatele 29 și 30 din Legea nr. 249 din 31 iulie 1997.

27

Având în vedere aceste elemente, instanța menționată apreciază că obligația de a trimite IES la AGCOM ar putea să fie incompatibilă cu Regulamentul 2019/1150.

28

Această instanță observă că regulamentul respectiv conține dispoziții referitoare la controlul aplicării sale și al efectelor sale. Pe de o parte, ea amintește că, potrivit articolului 15 din acesta, statele membre asigură aplicarea adecvată și efectivă a regulamentului menționat și stabilesc măsurile aplicabile în cazul încălcării sale, care trebuie să fie eficace, proporționale și cu efect de descurajare.

29

Pe de altă parte, instanța de trimitere citează articolul 16 din Regulamentul 2019/1150, potrivit căruia, mai întâi, Comisia, în strânsă cooperare cu statele membre, monitorizează îndeaproape impactul acestuia asupra relațiilor printre altele dintre serviciile de intermediere online și întreprinderile utilizatoare, apoi, în acest scop, Comisia colectează informații relevante pentru a monitoriza modificările acestor relații, cu asistența statelor membre, care, la cerere, îi transmit orice informație relevantă colectată, inclusiv cu privire la cazuri specifice, și, în sfârșit, Comisia poate colecta informații de la furnizorii serviciilor în cauză.

30

În consecință, această instanță consideră că nu există niciun raport între respectarea obligațiilor prevăzute de Regulamentul 2019/1150 și informațiile solicitate în temeiul IES, care privesc în principal veniturile furnizorilor serviciilor în cauză și nu sunt relevante pentru a asigura transparența și echitatea relațiilor dintre acești furnizori și întreprinderile utilizatoare. Prin urmare, instanța menționată apreciază că, prin măsurile naționale în temeiul cărora furnizorii serviciilor de intermediere online sunt obligați în prezent să trimită IES la AGCOM (denumite în continuare „măsurile naționale în litigiu”), autoritățile italiene au introdus în ordinea lor juridică dispoziții care prevăd un control referitor la elemente subiective inerente acestor furnizori care ar fi total diferit de controlul prevăzut de regulamentul amintit, referitor la respectarea de către aceștia din urmă a obligațiilor prevăzute de regulamentul respectiv.

31

Ea precizează că, în ipoteza în care obligația de a trimite IES la AGCOM ar fi incompatibilă cu Regulamentul 2019/1150, Decizia nr. 161/21 ar fi nevalidă, întrucât Legea nr. 178 din 30 decembrie 2020 atribuie AGCOM numai sarcina de a asigura aplicarea adecvată și efectivă a acestui regulament,

32

În aceste condiții, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

33

Guvernul italian are îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară pentru motivul că cele două întrebări adresate ar fi contradictorii, întrucât instanța de trimitere, pe de o parte, ar afirma, fără a motiva, că obligația de a trimite IES la AGCOM nu are legătură cu aplicarea Regulamentului 2019/1150 și, pe de altă parte, ar solicita Curții să examineze pertinența și utilitatea informațiilor care trebuie introduse în IES în vederea aplicării corecte a acestui regulament, în condițiile în care această examinare ar fi de competența instanței de trimitere, în special în măsura în care ar implica efectuarea unor aprecieri de ordin factual.

34

În primul rând, trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, orice apreciere a situației de fapt din cauză este de competența instanței naționale. Totuși, pentru a oferi acesteia un răspuns util, Curtea poate, într‑un spirit de cooperare cu instanțele naționale, să îi furnizeze toate indicațiile pe care le consideră necesare (Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE, C‑49/07, EU:C:2008:376, punctul 30 și jurisprudența citată).

35

În plus, deși nu este de competența Curții să interpreteze normele dreptului intern al unui stat membru, ea poate totuși să ofere instanței de trimitere clarificările necesare cu privire la dispozițiile de drept al Uniunii susceptibile să se opună normelor menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK, C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 64 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 8 mai 2019, Rossato și Conservatorio di Musica F. A. Bonporti, C‑494/17, EU:C:2019:387, punctul 29, precum și jurisprudența citată).

36

În al doilea rând, trebuie arătat, astfel cum a procedat domnul avocat general la punctul 80 din concluzii, că contradicția invocată de guvernul italian, așa cum este menționată la punctul 33 din prezenta hotărâre, rezultă din faptul că instanța de trimitere indică ea însăși, în prima sa întrebare, că informațiile care trebuie furnizate în temeiul IES nu au, potrivit aprecierii sale, legătură cu obiectivele Regulamentului 2019/1150, urmărind totodată să afle, prin intermediul celei de a doua întrebări, dacă aceste informații pot fi pertinente și utile pentru aplicarea adecvată și efectivă a respectivului regulament.

37

Or, îndoielile guvernului italian, legate atât de limitele competenței Curții, cât și de pretinsul caracter contradictoriu al întrebărilor adresate, pot fi disipate printr‑o examinare comună a acestora, privind aspectul dacă Regulamentul 2019/1150 se opune unor măsuri naționale precum măsurile naționale în litigiu.

38

Rezultă că prezenta cerere de decizie preliminară este admisibilă.

39

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Regulamentul 2019/1150 trebuie interpretat în sensul că justifică adoptarea de către un stat membru a unor măsuri în temeiul cărora, sub rezerva aplicării unor sancțiuni în caz de neconformare, furnizorii de servicii de intermediere online sunt supuși, în vederea prestării serviciilor lor în respectivul stat membru, obligației de a trimite periodic unei autorități a acestuia un document referitor la situația lor economică, în care trebuie să fie detaliate numeroase informații referitoare printre altele la veniturile realizate de acești furnizori.

40

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în temeiul articolului 288 TFUE și având în vedere însăși natura regulamentelor și funcția lor în sistemul de izvoare ale dreptului Uniunii, dispozițiile regulamentelor menționate au în general un efect imediat în ordinile juridice naționale, fără a fi necesar ca autoritățile naționale să adopte măsuri de aplicare. Cu toate acestea, unele dintre aceste dispoziții pot necesita, pentru punerea lor în aplicare, adoptarea unor măsuri de aplicare de către statele membre (Hotărârea din 15 iunie 2021, Facebook Ireland și alții, C‑645/19, EU:C:2021:483, punctul 110, precum și jurisprudența citată).

41

În măsura în care punerea în aplicare a anumitor dispoziții ale unui regulament o impune, statele membre pot adopta măsuri de aplicare a regulamentului respectiv dacă prin aceasta nu împiedică aplicabilitatea sa directă, nu disimulează natura sa de act de drept al Uniunii și specifică exercitarea marjei de apreciere acordate prin acel regulament, rămânând totodată în limitele dispozițiilor acestuia (Hotărârea din 22 ianuarie 2020, Ursa Major Services, C‑814/18, EU:C:2020:27, punctul 34 și jurisprudența citată).

42

În această privință, este necesar ca, prin raportare la dispozițiile relevante ale regulamentului în cauză, interpretate în lumina obiectivelor sale, să se determine dacă acestea interzic, impun sau permit statelor membre să adopte anumite măsuri de aplicare și, în special în această din urmă ipoteză, dacă măsura respectivă se înscrie în cadrul marjei de apreciere recunoscute fiecărui stat membru (Hotărârea din 22 ianuarie 2020, Ursa Major Services, C‑814/18, EU:C:2020:27, punctul 35 și jurisprudența citată).

43

Rezultă de asemenea din jurisprudență că, atunci când adoptă astfel de măsuri, statele membre sunt obligate să respecte principiul proporționalității, care se impune autorităților lor legislative și de reglementare în cadrul aplicării dreptului Uniunii și presupune ca mijloacele instituite de o dispoziție să fie de natură să realizeze obiectivul urmărit de reglementarea Uniunii în cauză și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 aprilie 2018, Comisia/Danemarca, C‑541/16, EU:C:2018:251, punctele 49 și 50, precum și jurisprudența citată).

44

Așadar, pentru a răspunde la întrebările adresate, trebuie să se determine care este obiectivul urmărit de Regulamentul 2019/1150, precum și dispozițiile acestuia care atribuie un rol statelor membre pentru aplicarea sa.

45

În ceea ce privește, pe de o parte, obiectivul respectiv, din considerentele (7) și (51) ale regulamentului menționat reiese că acesta urmărește să stabilească un ansamblu specific de norme obligatorii la nivelul Uniunii pentru a crea un mediu de afaceri echitabil, previzibil, durabil și fiabil pentru operațiunile comerciale online în cadrul pieței interne. În special, întreprinderile utilizatoare ar trebui să beneficieze de o transparență adecvată și de căi de atac eficiente în întreaga Uniune pentru a facilita activitățile comerciale transfrontaliere în cadrul Uniunii și, prin urmare, buna funcționare a pieței interne.

46

Articolul 1 alineatul (1) din regulamentul amintit precizează că acesta contribuie la buna funcționare a pieței menționate prin stabilirea de norme menite să asigure faptul că întreprinderile utilizatoare și utilizatorii profesionali de site‑uri în relația lor cu motoarele de căutare online beneficiază de un grad adecvat de transparență, de echitate și de căi de atac eficiente.

47

În acest context, după cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 100 din concluzii, Regulamentul 2019/1150 impune furnizorilor serviciilor în cauză obligații specifice privind transparența, precum și echitatea condițiilor aplicate întreprinderilor utilizatoare și prevede dispoziții privind soluționarea extrajudiciară și judiciară a litigiilor dintre astfel de furnizori și întreprinderile utilizatoare.

48

În ceea ce privește, pe de altă parte, dispozițiile Regulamentului 2019/1150 care atribuie un rol statelor membre pentru aplicarea sa, trebuie amintit în primul rând că, potrivit articolului 15 alineatul (1) din acest regulament, fiecare „stat membru asigură [aplicarea adecvată și efectivă]” a regulamentului menționat. Alineatul (2) al acestui articol 15 precizează că „[s]tatele membre stabilesc normele privind măsurile aplicabile în cazul încălcării [aceluiași regulament] și se asigură că acestea sunt puse în aplicare” și că respectivele măsuri „sunt eficace, proporționale și cu efect de descurajare”.

49

Articolul 15 menționat trebuie interpretat în lumina considerentului (46) al Regulamentului 2019/1150, potrivit căruia, printre altele, „[s]tatele membre ar trebui să aibă opțiunea de a încredința autorităților existente, inclusiv instanțelor judecătorești, sarcina asigurării respectării prezentului regulament”, precizându‑se totuși că acest „regulament nu ar trebui să oblige statele membre să prevadă acest lucru ex officio sau să impună amenzi”.

50

În al doilea rând, articolul 16 din Regulamentul 2019/1150 prevede printre altele că „Comisia, în strânsă cooperare cu statele membre, monitorizează îndeaproape efectele prezentului regulament asupra relațiilor dintre serviciile de intermediere online și întreprinderile utilizatoare”. În acest scop, „Comisia colectează informații relevante pentru a monitoriza modificările acestor relații”. În ceea ce privește statele membre, respectivul articol 16 prevede că ele „acordă asistență Comisiei prin furnizarea, la cerere, a oricăror informații relevante colectate, inclusiv cu privire la cazuri specifice”. De altfel, „Comisia poate încerca să colecteze informații de la furnizorii de servicii de intermediere online”.

51

În al treilea rând, articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul 2019/1150 precizează că „[s]tatele membre furnizează [Comisiei] orice informație relevantă pe care o dețin și pe care [aceasta] o poate solicita în vederea întocmirii raportului” pe care instituția amintită este obligată să îl întocmească periodic în cadrul reexaminării regulamentului menționat prevăzute la alineatul (1) al acestui articol 18.

52

Primo, din cuprinsul punctelor 50 și 51 din prezenta hotărâre rezultă că informațiile pe care statele membre sunt ținute să le furnizeze, la cerere, Comisiei în temeiul articolelor 16 și 18 din Regulamentul 2019/1150 trebuie să fie pertinente pentru a permite acestei instituții să supravegheze modificările relațiilor printre altele dintre furnizorii de servicii de intermediere online și întreprinderile utilizatoare sau să redacteze rapoarte cu privire la evaluarea acestui regulament.

53

Din moment ce, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 45-47 din prezenta hotărâre, Regulamentul 2019/1150 are ca obiectiv crearea unui mediu de afaceri online echitabil, previzibil, durabil și fiabil în cadrul pieței interne, în care întreprinderile utilizatoare să beneficieze de o transparență adecvată, de echitate și de căi de atac eficiente, informațiile colectate de autoritățile naționale nu pot fi calificate drept „pertinente”, în sensul articolelor 16 și 18 din acest regulament, decât dacă prezintă o legătură suficient de directă cu acest obiectiv.

54

În schimb, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 113 și 114 din concluzii, un stat membru nu poate, în vederea aplicării Regulamentului 2019/1150, să colecteze informații alese în mod arbitrar pentru motivul că acestea ar putea fi solicitate ulterior de Comisie în exercitarea misiunii sale de monitorizare și de reexaminare a respectivului regulament. Astfel, posibilitatea de a colecta informații sub un asemenea pretext ar permite unui stat membru să eludeze cerințele care rezultă din principiile amintite la punctele 41-43 din prezenta hotărâre în ceea ce privește adoptarea de către statele membre a unor măsuri de aplicare a unui regulament. Pe de altă parte, Regulamentul 2019/1150 nu impune statelor membre să colecteze din proprie inițiativă informațiile de care Comisia ar putea avea nevoie pentru a‑și îndeplini sarcinile, asemenea informații trebuind să fie prezentate numai „la cererea” acestei instituții, care, de altfel, poate încerca să colecteze informații direct de la furnizorii de servicii de intermediere online.

55

Secundo, atunci când un stat membru încredințează unei autorități administrative misiunea de a controla, în conformitate cu articolul 15 din Regulamentul 2019/1150, aplicarea acestuia din urmă, informațiile pe care respectiva autoritate le poate obține în temeiul exercitării acestei misiuni nu sunt adecvate pentru realizarea obiectivului regulamentului menționat decât dacă prezintă o legătură suficient de directă cu acesta.

56

În această privință, după cum a arătat domnul avocat general în esență la punctele 121-123 din concluzii, informațiile referitoare la situația economică a furnizorilor de servicii de intermediere online nu prezintă o legătură suficient de directă cu obiectivul Regulamentului 2019/1150, așa cum a fost amintit la punctele 45-47 din prezenta hotărâre. Astfel, informațiile solicitate furnizorilor acestor servicii în temeiul Regulamentului 2019/1150 trebuie să privească condițiile serviciului prestat, în special pentru a permite autorităților competente să cunoască și să evalueze caracterul echitabil al condițiilor contractuale stabilite de acești furnizori întreprinderilor utilizatoare în cadrul Uniunii. Or, legătura dintre, pe de o parte, situația economică a unui furnizor de asemenea servicii și, pe de altă parte, modalitățile în care aceste servicii sunt prestate în beneficiul întreprinderilor utilizatoare, presupunând că există, nu poate fi decât indirectă. Prin urmare, în raport cu acest regulament, controlul veridicității informațiilor referitoare la această situație economică, invocată de guvernul italian, nu este pertinent. În ceea ce privește identificarea unor eventuale „denaturări ale concurenței”, la care guvernul respectiv face de asemenea trimitere, ea nu ține de obiectivul regulamentului menționat, din moment ce acesta din urmă nu aduce atingere dreptului Uniunii aplicabil în domeniul concurenței, după cum precizează articolul 1 alineatul (5) din respectivul regulament.

57

În consecință, având în vedere elementele privind conținutul IES furnizate cu titlu de exemplu de instanța de trimitere, astfel cum sunt menționate la punctul 25 din prezenta hotărâre, rezultă, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 125-128 din concluzii, că punerea în aplicare a Regulamentului 2019/1150 nu justifică măsuri precum măsurile naționale în litigiu.

58

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că Regulamentul 2019/1150 trebuie interpretat în sensul că nu justifică, în vederea aplicării adecvate și efective a acestui regulament, adoptarea de către un stat membru a unor măsuri în temeiul cărora, sub rezerva aplicării unor sancțiuni în caz de neconformare, furnizorii de servicii de intermediere online sunt supuși, în vederea prestării serviciilor lor în respectivul stat membru, obligației de a trimite periodic unei autorități a acestuia un document referitor la situația lor economică, în care trebuie să fie detaliate numeroase informații referitoare printre altele la veniturile realizate de acești furnizori.

59

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Regulamentul (UE) 2019/1150 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019 privind promovarea echității și a transparenței pentru întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online

trebuie interpretată în sensul că

nu justifică, în vederea aplicării adecvate și efective a acestui regulament, adoptarea de către un stat membru a unor măsuri în temeiul cărora, sub rezerva aplicării unor sancțiuni în caz de neconformare, furnizorii de servicii de intermediere online sunt supuși, în vederea prestării serviciilor lor în respectivul stat membru, obligației de a trimite periodic unei autorități a acestuia un document referitor la situația lor economică, în care trebuie să fie detaliate numeroase informații referitoare printre altele la veniturile realizate de acești furnizori.