–

pentru Banco BPN/BIC Português SA, de C. Amorim, M. Gorjão‑Henriques, F. Marques de Azevedo și A. Saavedra, advogados;

–

pentru Banco Português de Investimento SA (BPI), de M. de Abreu Castelo Branco, A. Lucena e Vale și C. Pinto Correia, advogados;

–

pentru Banco Santander Totta SA, de T. L. Faria, M. Lopes Martins, G. Neves Lima și N. Salazar Casanova, advogados;

–

pentru Barclays Bank plc, de S. Estima Martins și L. Seifert Guincho, advogados;

–

pentru Caixa Económica Montepio Geral – Caixa Económica Bancária SA, de D. N. Brito, P. Gouveia e Melo și J. Vieira Peres, advogados;

–

pentru Caixa Geral de Depósitos SA, de G. Banha Coelho, C. Homem Ferreira Morais, L. D. Silva Morais și L. Tomé Feteira, advogados;

–

pentru Unión de Créditos Inmobiliários SA, Establecimiento Financiero de Crédito, sucursala din Portugalia, de T. L. Faria, M. Lopes Martins și G. Neves Lima, advogados;

–

pentru Caixa Central de Crédito Agrícola Mútuo CRL, de C. Coutinho da Costa și N. Mimoso Ruiz, advogados;

–

pentru Banco Comercial Português SA, de R. Bordalo Junqueiro, N. Carrolo dos Santos și B. de Melo Alves, advogados;

–

pentru Autoridade da Concorrência, de A. Cruz Nogueira și S. Parodi, advogadas;

–

pentru Ministério Público, de P. Vieira, procurador;

–

pentru guvernul portughez, de P. Barros da Costa, C. Chambel Alves și S. Ramos Moura, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul elen, de K. Boskovits, în calitate de agent;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Caselli, avvocato dello Stato;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și R. Kissné Berta, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Baches Opi, P. Caro de Sousa și M. Domecq, în calitate de agenți;

–

pentru Autoritatea de Supraveghere AELS, de M.‑M. Joséphidès, M. M. Sánchez Rydelski și C. Simpson, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 101 alineatele (1) și (3) TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între mai multe instituții de credit, pe de o parte, și Autoridade da Concorrência (Autoritatea de Concurență, Portugalia) (denumită în continuare „AdC”), pe de altă parte, în legătură cu decizia acesteia din urmă de a aplica acestor instituții o amendă pentru o încălcare a dispozițiilor naționale ale dreptului concurenței și a articolului 101 TFUE, constituită din participarea lor la o practică concertată având ca obiect restrângerea concurenței pe piața creditului imobiliar, piața creditului de consum și piața creditului pentru întreprinderi, sub forma unui schimb de informații cu privire la condițiile actuale și viitoare aplicabile operațiunilor, în special diferențele dintre rate și variabilele de risc, precum și cu privire la cifrele de producție individualizate ale participanților la acest schimb.

3

Articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), intitulat „Raportul dintre articolele [101] și [102 TFUE] și legislațiile naționale de concurență”, prevede la alineatul (1):

„Atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre sau instanțele naționale aplică legislația națională de concurență acordurilor, deciziilor asociațiilor de întreprinderi sau practicilor concertate în sensul articolului [101] alineatul (1) [TFUE], care pot afecta comerțul dintre statele membre în sensul acestei dispoziții, ele aplică de asemenea articolul [101 TFUE] acestor acorduri, decizii sau practici concertate. […]”

4

Avizul nr. 8/2009 al Banco de Portugal a fost publicat la 12 octombrie 2009 (Diário da República, seria 2, nr. 197, partea E).

5

Articolul 3 alineatul 1 din acest aviz, intitulat „Lista de prețuri”, prevede:

„Instituțiile de credit trebuie să dispună de o listă de prețuri completă, cuprinzând condițiile generale, având efecte patrimoniale, de executare a tranzacțiilor și privind produsele și serviciile financiare comercializate către public.”

6

Articolul 4 din avizul menționat, intitulat „Obligația de a furniza informații privind divulgarea listei de prețuri”, precizează la alineatele 1 și 2:

„1 –   Instituțiile de credit vizate de prezentul act trebuie să își păstreze lista de prețuri, organizată în conformitate cu articolul precedent, în toate agențiile și în toate locurile în care acestea servesc publicul, într‑un loc vizibil și direct accesibil, într‑un dispozitiv care să permită o consultare ușoară și directă, în special prin utilizarea mijloacelor electronice.

2 –   Toate instituțiile de credit care dispun de un site internet trebuie să pună la dispoziție pe site‑ul lor lista de prețuri, completă și actualizată, într‑un loc vizibil, cu acces direct și ușor de identificat, fără a fi necesară o înregistrare prealabilă a părților interesate.”

7

Articolul 7 din Avizul nr. 8/2009, intitulat „Pliant privind ratele dobânzii”, menționează la alineatul 1:

„Informațiile conținute în pliantul privind ratele dobânzii vor fi actualizate în funcție de condițiile pieței și vor permite publicului în special să cunoască ratele reprezentative aplicate de instituțiile de credit în operațiunile pe care le practică în mod obișnuit, în condițiile care vor fi definite prin instrucțiuni ale Banco de Portugal.”

8

La 9 septembrie 2019, AdC a adoptat o decizie prin care a aplicat o amendă anumitor instituții de credit (denumite în continuare „instituțiile de credit participante”) pentru că au participat la un schimb de informații „autonom”, cu alte cuvinte la un schimb despre care nu s‑a susținut că era accesoriu al unei practici concertate care restrânge concurența. Acest schimb privea condițiile aplicabile operațiunilor lor de credit, în special diferențele dintre ratele de credit și variabilele de risc, actuale și viitoare, precum și cifrele individualizate de producție ale participanților la schimbul menționat, cu încălcarea articolului 101 TFUE și a diferite dispoziții ale dreptului național.

9

Pentru a ajunge la această concluzie, autoritatea menționată a considerat că schimbul de informații în cauză constituia o restrângere a concurenței prin obiect, ceea ce o exonera de obligația de a cerceta eventualele efecte ale acestui schimb asupra pieței. În schimb, AdC nu a susținut că instituțiile de credit participante luaseră parte la o altă formă de practică de restrângere a concurenței de care ar fi fost sau ar fi putut fi legat schimbul de informații, cum ar fi un acord privind prețurile sau împărțirea piețelor.

10

Majoritatea instituțiilor de credit participante au formulat o acțiune împotriva acestei decizii la Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão (Tribunalul Concurenței, Reglementării și Supravegherii, Portugalia), care este instanța de trimitere, pentru motivul că schimbul de informații în cauză nu ar putea fi considerat, în sine, suficient de nociv pentru concurență. S‑ar impune, așadar, examinarea efectelor sale. În plus, AdC nu ar fi ținut seama de contextul economic, juridic și normativ al schimbului menționat cu ocazia organizării sale, deși acest lucru ar fi fost necesar înainte de a putea concluziona în sensul existenței unei restrângeri prin obiect.

11

La 28 aprilie 2022, instanța de trimitere a pronunțat o hotărâre interlocutorie în care a indicat care dintre faptele cuprinse în decizia AdC trebuiau considerate ca fiind dovedite.

12

În cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere a rezumat respectiva hotărâre interlocutorie, scindând descrierea acesteia în cinci părți consacrate naturii informațiilor schimbate, formei coordonării, obiectivului urmărit de aceasta, contextului juridic și economic, precum și, respectiv, pretinsei existențe a unor efecte favorabile concurenței.

13

În primul rând, informațiile schimbate ar fi vizat piața creditului imobiliar, piața creditului de consum și piața creditului pentru întreprinderi. Două tipuri de informații ar fi fost schimbate cu privire la aceste piețe, și anume:

14

Rezumatul hotărârii interlocutorii precizează de asemenea că schimburile de informații în cauză au fost regulate și organizate în mod confidențial, astfel încât numai instituțiile de credit participante aveau cunoștință de acestea. În plus, aceste schimburi ar fi vizat informații strategice care nu sunt publice ori sunt greu accesibile sau sistematizabile. Într‑adevăr, informațiile schimbate erau distincte de informațiile furnizate consumatorilor de instituțiile de credit participante, în conformitate cu obligațiile de informare care le reveneau în această privință. Pe de altă parte, aceste informații au fost schimbate în mod dezagregat și individualizat de aceste instituții și priveau comportamente actuale sau viitoare. Acestea făceau referire printre altele la intențiile de schimbare a comportamentului strategic într‑un viitor apropiat sau la condițiile comerciale în vigoare.

15

În al doilea rând, în ceea ce privește durata și forma schimbului de informații, instanța de trimitere arată că acesta a avut loc între luna mai 2002 și luna martie 2013. El s‑a realizat prin contacte bilaterale sau multilaterale, efectuate prin intermediul comunicațiilor telefonice sau al trimiterii de e‑mailuri, conducerea instituțiilor de credit participante având deplină cunoștință despre aceasta.

16

În al treilea rând, dat fiind că schimbul de informații permitea fiecăreia dintre instituțiile de credit participante să obțină date detaliate, sistematice, actualizate și precise cu privire la ofertele concurentelor lor, de asemenea participante, instanța de trimitere deduce de aici că acest schimb avea ca obiectiv reducerea incertitudinii legate de comportamentul strategic al unora și al altora și astfel a riscului de presiune comercială din partea acestor concurenți.

17

În al patrulea rând, în ceea ce privește contextul juridic și economic al schimbului menționat, toate cele mai mari șase instituții de credit din Portugalia au participat la schimbul de informații. Or, aceste instituții gestionau în anul 2013 83 % din toate activele bancare ale întregului sector bancar portughez.

18

Începând din a doua jumătate a anului 2008, spre deosebire de evoluția Euribor, indice care reflectă ratele dobânzii interbancare în cadrul zonei euro, care a scăzut atunci puternic, diferențele de rată a dobânzii de creditare aplicate de instituțiile financiare portugheze noilor credite imobiliare au suferit o creștere importantă, ceea ce ar fi atenuat scăderea ratelor dobânzii pentru clienții finali. În schimb, cel puțin între anul 2010 și anul 2014, volumul creditelor imobiliare acordate particularilor a scăzut. În paralel, în anii 2010 și 2011, ratele dobânzii la creditele pentru consum au crescut din nou, însoțind creșterea puternică și susținută a diferențelor de rată a dobânzii de creditare, depășind, la începutul anului 2012, vârful atins în cursul anului 2008. În anul 2012, aceste rate au început o scădere, reflectând o stabilizare a diferențelor de rată și scăderea Euribor. Cu toate acestea, diferențele de rată practicate de instituțiile de credit participante au revenit ulterior la niveluri mai ridicate decât în perioadele anterioare anului 2012.

19

În al cincilea rând, în ceea ce privește existența unor efecte potențial favorabile concurenței sau cel puțin ambivalente, instituțiile de credit participante nu ar fi reușit să demonstreze nici existența unor creșteri de eficiență generate de schimbul de informații, nici că aceste creșteri de eficiență ar fi adus beneficii consumatorilor, nici că restrângerile în cauză ale concurenței erau indispensabile. În special, acest schimb nu ar fi putut fi asimilat unei analize concurențiale (benchmarking), iar conținutul informațiilor schimbate în mod concret nu ar fi fost de natură să prevină sau să rezolve problema care consta într‑o asimetrie de informații în relația dintre creditor și împrumutat (problemă de selecție adversă), întrucât nu ar fi privit profilul de risc individual al clienților, ci s‑ar fi concentrat mai degrabă pe diferențele dintre ratele de credit și volumele de producție de credit fără dezagregare pentru fiecare întreprindere și fără conexiune pentru fiecare client individual.

20

Deși instanța de trimitere arată că apreciază că, având în vedere cele ce precedă, schimbul de informații în cauză este în măsură să contribuie la reducerea presiunii comerciale și a incertitudinii legate de comportamentul strategic al concurenților pe piață, ceea ce ar putea conduce la o coordonare informală care restrânge concurența, ea consideră necesar să solicite Curții să se pronunțe cu privire la condițiile de aplicare a articolului 101 TFUE, ca urmare a lipsei unor precedente privind schimburile de informații autonome și informale.

21

În aceste condiții, Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão (Tribunalul pentru Concurență, Reglementare și Supraveghere) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22

Instanța de trimitere a solicitat Curții să judece prezenta cauză potrivit procedurii accelerate în temeiul articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al acesteia.

23

În susținerea cererii, ea a arătat că, pe de o parte, „[p]otrivit evaluării preliminare privind expirarea termenului de prescripție, faptele în discuție în speță vor fi prescrise la 30 martie 2023, fără a aduce atingere cauzelor de suspendare și de întrerupere, care trebuie apreciate in concreto”. Pe de altă parte, „motivele de prevenție generală și specială contribuie la necesitatea de a obține o soluție rapidă în această cauză”, din moment ce faptele s‑au desfășurat între anii 2002 și 2013.

24

În această privință, rezultă de la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate, care derogă de la dispozițiile acestui regulament de procedură.

25

La 14 iunie 2022, președintele Curții a decis, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, să respingă cererea instanței de trimitere de a judeca prezenta cauză potrivit procedurii accelerate.

26

Această decizie a fost motivată de împrejurarea că, în primul rând, potrivit chiar afirmațiilor instanței de trimitere, stabilirea expirării termenului de prescripție la 30 martie 2023 s‑a realizat „fără a aduce atingere cauzelor de suspendare și de întrerupere, care trebuie apreciate in concreto”. Or, instanța de trimitere a indicat și că consideră că, potrivit legislației naționale aplicabile, „prezenta sesizare, care implică suspendarea judecării cauzei, constituie o cauză de suspendare a termenului de prescripție în curs”.

27

În al doilea rând, împrejurarea că, deși instanța de trimitere a fost sesizată în litigiul principal la 22 octombrie 2019, această instanță a decis să sesizeze Curtea abia la 4 mai 2022 relativizează caracterul urgent al litigiului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 noiembrie 2021, Energieversorgungscenter Dresden‑Wilschdorf, C‑938/19, EU:C:2021:908, punctul 44).

28

În plus, reiese din jurisprudența Curții că simpla împrejurare că instanța de trimitere este ținută să asigure soluționarea rapidă a cauzei cu care este sesizată, oricare ar fi motivul, nu poate fi suficientă în sine pentru a justifica recurgerea la o procedură accelerată în temeiul articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură (Ordonanța președintelui Curții din 1 februarie 2017, Air Serbia și Kondić, C‑476/16, EU:C:2017:170, punctul 8).

29

Reclamantele din litigiul principal, și anume instituțiile de credit participante, au consacrat o parte importantă din observațiile lor scrise contestării descrierii efectuate de instanța de trimitere a faptelor în discuție în litigiul principal, mergând până la a susține că Curtea ar avea obligația de a modifica ipoteza factuală descrisă de această instanță pentru a oferi un răspuns util la aceasta.

30

Or, trebuie amintit că reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, nu este de competența Curții, ci a instanței naționale să stabilească faptele care au stat la baza litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 35).

31

Rezultă că, întrucât este abilitată să se pronunțe numai cu privire la interpretarea sau la validitatea unui text de drept al Uniunii, Curtea nu poate nici să verifice exactitatea cadrului factual expus de această instanță și nici nu se poate pronunța cu privire la temeinicia afirmațiilor anumitor părți care contestă pertinența ipotezei factuale descrise de instanța de trimitere în cererea sa.

32

În aceste condiții, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 20 din concluzii, interpretarea pe care Curtea este chemată să o dea unei dispoziții de drept al Uniunii în contextul factual descris de instanța de trimitere nu conduce la nicio prezumție în sensul că această ipoteză este într‑adevăr cea a situației în discuție în litigiul principal. Astfel, tot în ultimul rând, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă elementele de fapt pe care le‑a transmis Curții corespund într‑adevăr acestei situații și că cele referitoare la reglementarea națională erau complete și aplicabile situației menționate.

33

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de obligația care revine instanțelor naționale și la care se referă reclamantele din litigiul principal de a descrie în mod precis contextul factual în care se încadrează întrebările preliminare, cu atât mai important în domeniul concurenței, care este caracterizat prin situații de fapt și de drept complexe (Hotărârea din 3 martie 2021, Poste Italiane și Agenzia delle entrate – Riscossione, C‑434/19 și C‑435/19, EU:C:2021:162, punctul 77).

34

Astfel, deși o asemenea obligație urmărește să permită Curții să se asigure că cererea de decizie preliminară nu este inadmisibilă, nu este mai puțin adevărat că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru ca o asemenea cerere să fie inadmisibilă, interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu trebuie să aibă nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, problema trebuie să fie de natură ipotetică sau Curtea trebuie să nu dispună de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 19 aprilie 2007, Asemfo, C‑295/05, EU:C:2007:227, punctul 31), situație care nu se regăsește în prezenta cauză.

35

Dat fiind că controlul admisibilității cererilor de decizie preliminară se limitează astfel la nerespectarea vădită a cerințelor menționate la punctul precedent din prezenta hotărâre, nu se poate deduce din obligația care revine instanțelor naționale de a descrie în mod precis contextul factual în care se încadrează întrebările preliminare că Curtea are obligația de a verifica dacă ipoteza descrisă de instanța de trimitere corespunde într‑adevăr situației în discuție în litigiul principal. În plus, în speță nu reiese în mod vădit din dosarul de care dispune Curtea că aceste cerințe nu ar fi fost respectate.

36

În consecință, nu este necesară pronunțarea cu privire la criticile formulate de reclamantele din litigiul principal în privința pertinenței ipotezei factuale avute în vedere de instanța de trimitere în întrebările sale și nici în privința cererilor de reformulare a întrebărilor preliminare prezentate de acestea, cu ocazia cărora solicitau Curții să modifice această ipoteză factuală.

37

În prealabil, trebuie arătat că reiese din cererea de decizie preliminară, precum și din observațiile reclamantelor din litigiul principal că acesta privește în esență calificarea juridică a restrângerii concurenței „prin obiect”.

38

Prin urmare, trebuie să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un amplu schimb de informații reciproce și lunare între instituții de credit concurente, intervenit pe piețe care prezintă o concentrare puternică, precum și bariere la intrare și care privește condițiile aplicabile operațiunilor realizate pe aceste piețe, în special diferențele de rată a dobânzii de creditare și variabilele de risc, actuale și viitoare, precum și cifrele de producție individualizate ale participanților la acest schimb, trebuie să fie calificat drept restrângere a concurenței prin obiect.

39

Potrivit articolului 101 alineatul (1) TFUE, sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

40

În consecință, pentru a putea considera, într‑un anumit caz, că un acord, o decizie a unei asocieri de întreprinderi sau o practică concertată intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE, este necesar, în conformitate cu termenii înșiși ai acestei dispoziții, să se demonstreze fie că are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, fie că are un asemenea efect (a se vedea în acest sens Hotărârile din 21 decembrie 2023, International Skating Union/Comisia, C‑124/21 P, EU:C:2023:1012, punctul 98, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 158, și Royal Antwerp Football Club, C‑680/21, EU:C:2023:1010, punctul 85).

41

În această privință, deși existența unui precedent cu ocazia căruia un schimb de informații care ține de aceeași formă și de același sector de activitate precum cel în discuție în litigiul principal a fost calificat drept restrângere prin obiect este de natură să faciliteze proba faptului că acesta din urmă instituie de asemenea o astfel de restricție, lipsa unui astfel de precedent, situație care s‑ar regăsi în speță, potrivit instanței de trimitere, nu se poate opune ca, dacă este cazul, schimbul în discuție menționat să primească o astfel de calificare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2021, Generics (UK)/Comisia, C‑588/16 P, EU:C:2021:242, punctul 79].

42

Astfel, în vederea aplicării articolului 101 alineatul (1) TFUE, trebuie să se procedeze, într‑o primă etapă, la examinarea obiectului acordului dintre întreprinderi, a deciziei unei asocieri de întreprinderi sau a practicii concertate în cauză. În ipoteza în care, la finalul unei astfel de examinări, acest acord, această decizie sau această practică se dovedesc a avea un obiect anticoncurențial, nu este necesar să se efectueze examinarea efectului lor asupra concurenței. Prin urmare, numai în ipoteza în care un astfel de acord, o astfel de decizie sau o astfel de practică nu pot fi considerate ca având un asemenea obiect anticoncurențial este necesar să se procedeze, într‑o a doua etapă, la examinarea acestui efect (a se vedea în acest sens Hotărârile din 21 decembrie 2023, International Skating Union/Comisia, C‑124/21 P, EU:C:2023:1012, punctul 99, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 159, și Royal Antwerp Football Club, C‑680/21, EU:C:2023:1010, punctul 86).

43

Or, Curtea a statuat că noțiunea de „restrângere prin obiect”, la care se referă în mod exclusiv prezenta întrebare preliminară, trebuie interpretată în mod strict ca făcând trimitere exclusiv la anumite tipuri de coordonare între întreprinderi care indică un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a se putea considera că o examinare a efectelor acestora nu este necesară. Astfel, anumite forme de coordonare între întreprinderi pot fi considerate, prin însăși natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a unei concurențe normale (a se vedea în acest sens Hotărârile din 21 decembrie 2023, International Skating Union/Comisia, C‑124/21 P, EU:C:2023:1012, punctele 101 și 102, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctele 161 și 162, și Royal Antwerp Football Club, C‑680/21, EU:C:2023:1010, punctele 88 și 89).

44

Pentru a determina, într‑un anumit caz, dacă un acord, o decizie a unei asocieri de întreprinderi sau o practică concertată se află în sfera unei forme de coordonare care trebuie considerată, prin însăși natura sa, dăunătoare pentru buna funcționare a unei concurențe normale, este necesar să se examineze, în primul rând, cuprinsul acestui acord, al acestei decizii sau al acestei practici, în al doilea rând, contextul economic și juridic în care se înscriu și, în al treilea rând, scopurile pe care urmăresc să le atingă (a se vedea în acest sens Hotărârile din 21 decembrie 2023, International Skating Union/Comisia, C‑124/21 P, EU:C:2023:1012, punctul 105, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 165, și Royal Antwerp Football Club, C‑680/21, EU:C:2023:1010, punctul 92).

45

Mai întâi, examinarea cuprinsului acordului, a deciziei unei asocieri de întreprinderi sau a practicii concertate în cauză presupune examinarea diferitelor aspecte ale acestora pentru a stabili dacă acțiunea concertată în cauză prezintă caracteristici care permit să fie legată de o formă de coordonare între întreprinderi care trebuie considerată, prin însăși natura sa, ca aducând atingere bunei funcționări a concurenței normale, situație care se regăsește în special în cazul în care orice coordonare care prezintă astfel de caracteristici este, tocmai din cauza acestora din urmă, de natură să conducă la condiții de concurență care nu ar corespunde condițiilor normale ale pieței relevante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2015, Dole Food și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C‑286/13 P, EU:C:2015:184, punctele 115 și 120).

46

În ceea ce privește, în continuare, contextul economic și juridic în care se înscriu acordul, decizia asocierilor de întreprinderi sau practica concertată în cauză, dat fiind că noțiunea de restrângere prin obiect desemnează numai acordurile, deciziile asocierilor de întreprinderi și practicile concertate care țin de o formă de coordonare care trebuie privită, prin însăși natura sa, ca aducând atingere bunei funcționări a concurenței normale, acesta nu implică în niciun mod să se examineze și cu atât mai mult să se demonstreze efectele acestui acord, ale acestei decizii sau ale acestei practici asupra concurenței, indiferent dacă sunt reale sau potențiale, negative sau pozitive (a se vedea în acest sens Hotărârile din 21 decembrie 2023, International Skating Union/Comisia, C‑124/21 P, EU:C:2023:1012, punctul 106, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 166, și Royal Antwerp Football Club, C‑680/21, EU:C:2023:1010, punctul 93).

47

În schimb, aceasta nu exclude necesitatea de a se lua în considerare natura produselor sau a serviciilor în cauză, precum și condițiile reale care caracterizează structura și funcționarea sectorului sau a sectoarelor ori a piețelor relevante (a se vedea în acest sens Hotărârile din 21 decembrie 2023, International Skating Union/Comisia, C‑124/21 P, EU:C:2023:1012, punctul 106, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 166, și Royal Antwerp Football Club, C‑680/21, EU:C:2023:1010, punctul 93).

48

Astfel, este posibil ca numai atunci când sunt îndeplinite anumite condiții specifice să se poată prezuma că anumite forme de coordonare și, prin urmare, acordurile, deciziile asocierilor și practicile concertate care fac parte din acestea sunt dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței. Prin urmare, astfel cum a subliniat domnul avocat general în esență la punctul 43 din concluzii, examinarea contextului economic și juridic în care se înscriu aceste forme de coordonare trebuie să permită să se verifice că, atunci când o formă de acord, de decizie a unei asocieri de întreprinderi sau de practică concertată este, prin însăși natura sa, nocivă pentru concurență numai în anumite împrejurări care țin în special de natura bunurilor sau a serviciilor în cauză, de condițiile reale de funcționare a pieței și de structura acesteia, aceste împrejurări sunt prezente. Luarea în considerare a acestui context urmărește astfel să garanteze că nicio împrejurare specială care însoțește acordul, decizia sau practica concertată în cauză nu este de natură să răstoarne prezumția de nocivitate pentru concurență aferentă formei de coordonare de care acesta sau aceasta ține.

49

În sfârșit, în ceea ce privește scopurile urmărite de acord, de decizia unei asocieri de întreprinderi sau de practica concertată în cauză, este necesar să se determine scopurile obiective pe care acest acord, această decizie sau această practică urmăresc să le atingă în privința concurenței. În schimb, împrejurarea că întreprinderile implicate au acționat fără a avea intenția subiectivă de a împiedica, de a restrânge sau de a denatura concurența și faptul că au urmărit anumite obiective legitime nu sunt determinante în vederea aplicării articolului 101 alineatul (1) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârile din 21 decembrie 2023, International Skating Union/Comisia, C‑124/21 P, EU:C:2023:1012, punctul 107, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 167, și Royal Antwerp Football Club, C‑680/21, EU:C:2023:1010, punctul 94).

50

Examinarea tuturor acestor elemente trebuie, în orice caz, să evidențieze motivele exacte pentru care acordul, decizia unei asocieri de întreprinderi sau practica concertată în cauză prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență, care justifică să se considere că acest acord, această decizie sau această practică au ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârile din 21 decembrie 2023, International Skating Union/Comisia, C‑124/21 P, EU:C:2023:1012, punctul 108, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 168, și Royal Antwerp Football Club, C‑680/21, EU:C:2023:1010, punctul 98).

51

După cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 52 din concluzii, trebuie subliniat că, chiar dacă nu este însoțit de un acord de cooperare, un schimb de informații între concurenți poate constitui o restrângere a concurenței, inclusiv prin obiect, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 43-49 din prezenta hotărâre, este necesar ca acest schimb să intre sub incidența unei forme de coordonare care trebuie privită, prin însăși natura sa, ca aducând atingere bunei funcționări a concurenței normale în contextul schimbului menționat.

52

Aceasta implică, în ceea ce privește mai întâi conținutul său, că schimbul de informații prezintă caracteristici care îl leagă de o formă de coordonare între întreprinderi de natură să creeze condiții de concurență care nu corespund condițiilor normale de pe piața relevantă.

53

Or, trebuie amintit că buna funcționare a concurenței normale pe o piață presupune o anumită transparență a situației existente în prezent pe aceasta din urmă. Într‑adevăr, numai cu această condiție o piață poate fi eficientă. Astfel, Curtea a recunoscut deja că, în principiu, transparența între operatorii economici este, cel puțin pe o piață neoligopolistică, de natură să contribuie la intensificarea concurenței dintre ofertanți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 octombrie 2003, Thyssen Stahl/Comisia, C‑194/99 P, EU:C:2003:527, punctul 84).

54

În schimb, pentru ca o piață să funcționeze în condiții normale, fiecare operator trebuie, pe de o parte, să fie obligat să stabilească în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piața unică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2015, Dole Food și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C‑286/13 P, EU:C:2015:184, punctul 119) și, pe de altă parte, să se afle în incertitudine cel puțin în privința datei, a amplorii și a modalităților de modificare viitoare a comportamentului concurenților săi pe această piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, EU:C:2009:343, punctul 41, precum și Hotărârea din 12 ianuarie 2023, HSBC Holdings și alții/Comisia, C‑883/19 P, EU:C:2023:11, punctul 116).

55

În continuare, în ceea ce privește contextul în care se înscrie schimbul de informații în cauză, este necesar ca în acesta o coordonare care prezintă caracteristici asemănătoare cu cele ale schimbului menționat să nu poată să conducă decât la condiții de concurență care nu ar corespunde condițiilor normale de pe piața relevantă, ținând seama de natura bunurilor sau a serviciilor în discuție, de condițiile reale de funcționare a pieței și de structura acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 mai 1998, Deere/Comisia, C‑7/95 P, EU:C:1998:256, punctul 87, Hotărârea din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, EU:C:2009:343, punctul 33, precum și Hotărârea din 19 martie 2015, Dole Food și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C‑286/13 P, EU:C:2015:184, punctul 120).

56

În sfârșit, în ceea ce privește „scopurile obiective” urmărite de schimbul în cauză, trebuie subliniat că această noțiune face trimitere, în sensul său juridic, la prima rațiune de a fi a acordului, a deciziei unei asocieri de întreprinderi sau a practicii concertate, și anume la scopurile imediate și directe urmărite de coordonarea în cauză care au determinat întreprinderile vizate să participe. Prin urmare, trebuie să se considere că reprezintă o restrângere prin obiect un schimb de informații care, deși nu este prezentat în mod formal ca urmărind un obiect anticoncurențial, nu se poate explica, având în vedere forma sa și contextul în care a intervenit, altfel decât prin urmărirea unui obiectiv contrar unuia dintre elementele constitutive ale principiului liberei concurențe.

57

Având în vedere cele ce precedă, dat fiind că fiecare operator economic are obligația de a stabili în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piața unică, trebuie să se considere că un schimb de informații prezintă caracteristicile care îl leagă de o formă de coordonare între întreprinderi care trebuie privită, prin însăși natura sa, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței normale atunci când conținutul său privește informații care, indiferent de caracterul lor sensibil sau confidențial, sunt de așa natură încât, în contextul în care intervine acest schimb, nu pot decât să determine participanții la acest schimb, care ar fi în mod rezonabil activi și raționali din punct de vedere economic, să urmeze în mod tacit aceeași linie de conduită în ceea ce privește unul dintre parametrii în raport cu care se stabilește concurența pe piața relevantă.

58

Pentru a ajunge la o asemenea apreciere, este necesar să se țină seama nu numai de natura informațiilor schimbate, ci și de contextul economic al schimbului. În realitate, chiar dacă trebuie să se prezume că întreprinderile participante la un schimb și care rămân în continuare active pe piața relevantă țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor la determinarea propriului lor comportament pe această piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, EU:C:1999:358, punctele 161 și 162, Hotărârea din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, EU:C:2009:343, punctele 51 și 52, precum și Hotărârea din 19 martie 2015, Dole Food și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C‑286/13 P, EU:C:2015:184, punctele 126 și 127), nu este mai puțin adevărat că întreprinderi care activează în mod rezonabil și raționale din punct de vedere economic nu vor urma aceeași linie de conduită decât dacă în special, având în vedere contextul în care intervine acest acord, ele nu trebuie să se teamă cu această ocazie de reacția concurenților lor actuali și potențiali, nici de a consumatorilor. Această situație se regăsește în principiu în cazul în care schimbul are loc între principalii actori de pe o piață de oligopol sau cel puțin puternic concentrată și dacă există bariere la intrarea pe această piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 octombrie 2003, Thyssen Stahl/Comisia, C‑194/99 P, EU:C:2003:527, punctele 86 și 87).

59

Astfel, în special în această ultimă ipoteză, împrejurarea că, după cum subliniază instanța de trimitere în întrebarea sa, piața prezintă o anumită concentrare, precum și bariere la intrare trebuie considerată relevantă.

60

În aceste condiții, pentru a stabili că un schimb de informații constituie o restrângere prin obiect, nu este întotdeauna necesar să se demonstreze că acesta privește informații care sunt de așa natură încât, în contextul în care intervine acest schimb, nu pot decât să determine participanții la schimbul menționat, care ar fi în mod rezonabil activi și raționali din punct de vedere economic, să urmeze în mod tacit aceeași linie de conduită în ceea ce privește unul dintre parametrii în raport cu care se stabilește concurența pe piața relevantă, încălcându‑se astfel obligația fiecărui operator de a determina în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piața unică.

61

Într‑adevăr, după cum rezultă din cuprinsul punctului 54 din prezenta hotărâre, pentru ca o piață să funcționeze în condiții normale, operatorii de pe această piață trebuie nu numai să determine în mod autonom politica pe care înțeleg să o urmeze pe piața unică, ci și, mai general, să rămână în incertitudine cu privire la comportamentele viitoare ale celorlalți participanți pe o anumită piață.

62

În consecință, un schimb de informații poate fi considerat ca ținând de o formă de coordonare între întreprinderi, care, prin însăși natura sa, aduce atingere bunei funcționări a concurenței normale, chiar fără a fi necesar să se stabilească că, în contextul în care se încadrează acest schimb, informațiile schimbate nu pot decât să determine participanții, care ar fi în mod rezonabil activi și raționali din punct de vedere economic, să urmeze în mod tacit aceeași linie de conduită în ceea ce privește unul dintre parametrii în raport cu care se stabilește concurența pe piața relevantă, atunci când schimbul menționat permite eliminarea unei asemenea incertitudini. Or, în acest scop, este suficient ca informațiile schimbate să fie, pe de o parte, confidențiale și, pe de altă parte, strategice.

63

Trebuie privite drept „informații confidențiale” orice informații care nu sunt cunoscute deja de orice operator economic activ pe piața relevantă, în timp ce prin „informații strategice” trebuie înțelese informații de natură să dezvăluie, dacă este cazul, după ce au fost combinate cu alte informații deja cunoscute de participanții la un schimb de informații, strategia pe care unii dintre acești participanți intenționează să o pună în aplicare în privința a ceea ce constituie unul sau mai mulți parametri în raport cu care se stabilește concurența pe piața relevantă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 ianuarie 2023, HSBC Holdings și alții/Comisia, C‑883/19 P, EU:C:2023:11, punctul 117).

64

În plus, deși, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 69 și 70 din concluzii, orice schimb de informații privind prețuri viitoare sau anumiți factori care le determină este intrinsec anticoncurențial având în vedere în special riscul unui prejudiciu produs concurenței pe care îl presupune, noțiunea de informație strategică este totuși mai largă și include orice date ce nu sunt cunoscute deja de operatorii economici care, în contextul în care se încadrează un asemenea schimb, sunt de natură să reducă incertitudinea participanților la acesta în ceea ce privește comportamentul viitor al celorlalți participanți referitor la ceea ce constituie, având în vedere natura bunurilor sau a serviciilor în cauză, condițiile reale de funcționare a pieței și structura acesteia, unul sau mai mulți parametri pe baza cărora se stabilește concurența pe piața relevantă.

65

În sfârșit, atunci când informațiile schimbate nu privesc intențiile de modificare a comportamentului participanților la schimb pe piața relevantă, ci fapte actuale sau anterioare, aceste informații trebuie totuși să fie considerate strategice în cazul în care, în special ca urmare a naturii bunurilor sau serviciilor în cauză, a condițiilor reale de funcționare a pieței, a structurii costurilor sau a metodelor de producție și de gestionare ale participanților la acest schimb, un astfel de participant poate deduce cu suficientă precizie comportamentul viitor al celorlalți participanți la acest schimb sau reacțiile lor la o eventuală mișcare strategică pe piață.

66

Deși revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă schimbul de informații în discuție în litigiul principal ține de o formă de coordonare între întreprinderi care trebuie considerată, prin însăși natura sa, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței normale și de a proceda la aprecierile de fapt necesare în acest scop, nu este mai puțin adevărat că, atunci când se pronunță asupra trimiterii preliminare, Curtea poate oferi precizări destinate să orienteze această instanță în interpretarea pe care o va efectua (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 2024, Lietuvos notarų rūmai și alții, C‑128/21, EU:C:2024:49, punctele 89 și 90).

67

În speță, instanța de trimitere s‑a referit în întrebarea sa la un amplu schimb de informații reciproce și lunare între instituții de credit concurente, intervenit pe piețe care prezintă o concentrare puternică, precum și bariere la intrare, care privește condițiile aplicabile operațiunilor realizate pe aceste piețe, în special diferențele de rată a dobânzii de creditare și variabilele de risc, actuale și viitoare, precum și cifrele de producție individualizate ale unora și ale celorlalte.

68

Or, pe de o parte, din descrierea realizată de instanța de trimitere rezultă că informațiile privind diferențele de rată a dobânzii de creditare, care erau schimbate în mod confidențial între instituțiile de credit participante, nu se aflau, cu același nivel de exhaustivitate și de sistematizare, în domeniul public la momentul schimbului și că aceste informații priveau în esență eventuale acțiuni viitoare. Mai precis, din dosarul de care dispune Curtea reiese că aceste informații priveau intențiile de modificare a condițiilor aplicabile operațiunilor realizate pe piața relevantă sau cel puțin modificările adoptate, dar care nu erau încă aplicate.

69

Pe de altă parte, dat fiind că noțiunea de „diferență de rată” face trimitere la diferența dintre rata aplicată unui împrumutat de instituția de credit și rata la care, în principiu, aceasta se refinanțează, această a doua rată fiind în principiu cunoscută, o diferență de rate este de natură să dezvăluie oferta de rată pe care instituțiile de credit o propun clienților lor înainte de negociere.

70

Întrucât diferențele de rată sunt astfel legate de unul dintre parametrii în raport cu care se stabilește concurența pe cele trei piețe relevante în litigiul principal, orice informație referitoare la intențiile viitoare ale instituțiilor de credit de a modifica aceste diferențe trebuie considerată ca reprezentând o informație strategică.

71

În consecință, având în vedere cele constatate la punctul 62 din prezenta hotărâre, un schimb de informații precum cel descris de instanța de trimitere în întrebarea sa, care este organizat în mod confidențial și care privește intențiile viitoare ale instituțiilor de credit în materie de diferență de rată a dobânzii de creditare, care servește la stabilirea celei propuse clienților lor, ține de o formă de coordonare între întreprinderi care trebuie privită, prin însăși natura sa, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței normale și, prin urmare, ca instituind o restrângere prin obiect în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.

72

Situația este aceeași în ceea ce privește informațiile referitoare la modificările viitoare ale variabilelor de risc aplicate diferențelor de rată practicate în funcție de profilul de risc individual al clienților, întrucât, coroborate cu informațiile referitoare la intențiile viitoare ale instituțiilor de credit în materie de diferență de rată a dobânzii de creditare, acestea sunt de natură să permită participanților la schimb să aibă o viziune mai precisă asupra strategiilor de tarifare pe care ceilalți participanți intenționează să le pună în aplicare.

73

În ceea ce privește informațiile referitoare la „volumele de producție”, trebuie subliniat că, desigur, acest tip de informații este în principiu de natură să dezvăluie, în special atunci când, precum în cauza principală, acestea sunt transmise în mod dezagregat și individualizat de acești participanți, orice comportament al unuia dintre ei care ar devia de la un eventual echilibru care prevalează pe piață.

74

Prin urmare, existența unui schimb privind astfel de informații ar putea dezvălui, în anumite împrejurări, existența unei forme de coordonare care trebuie considerată, prin însăși natura sa, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței normale, formă de coordonare din care aceasta ar constitui o componentă.

75

Cu toate acestea, în cauza în discuție în litigiul principal, reiese din indicațiile instanței de trimitere că AdC a reproșat reclamantelor că au participat la un schimb de informații „autonom”, iar nu la un schimb care ar fi accesoriul unei practici concertate care restrânge concurența.

76

Or, în ceea ce privește un schimb de informații „autonom”, atunci când, precum în această cauză, astfel de informații privesc volumele de vânzări din trecut, pare puțin probabil ca, luate în considerare în mod izolat și în lipsa unor împrejurări speciale, aceste informații să fie de natură să dezvăluie intențiile viitoare ale instituțiilor de credit în cauză sau să determine participanții la schimb, care ar fi în mod rezonabil activi și raționali din punct de vedere economic, să urmeze în mod tacit aceeași linie de conduită în ceea ce privește unul dintre parametrii pe baza cărora concurența se stabilește pe una dintre piețele avute în vedere.

77

În aceste condiții, nocivitatea unei forme de schimb de informații trebuie apreciată ținând seama și de posibilitatea de a verifica încrucișat diferitele categorii de informații schimbate.

78

Astfel, un schimb de informații „autonom”, în măsura în care privește în special volumele de producție, ar putea ține de o formă de coordonare între întreprinderi care trebuie considerată, prin însăși natura sa, ca aducând atingere bunei funcționări a concurenței normale în cazul în care aceste informații ar fi printre altele combinate cu alte tipuri de informații schimbate, precum și, dacă este cazul, cu alte informații disponibile deja în mod liber, în așa fel încât o întreprindere activă în mod rezonabil și rațională din punct de vedere economic ar putea deduce de aici, având în vedere natura, condițiile reale de funcționare a piețelor relevante și structura acestora, intențiile viitoare ale celorlalți participanți sau ar putea fi determinată să urmeze tacit, împreună cu aceștia, aceeași linie de conduită în ceea ce privește unul dintre parametrii pe baza cărora se stabilește concurența pe aceste piețe.

79

În orice caz, în ceea ce privește un schimb de informații precum cel descris de instanța de trimitere în întrebarea sa, acesta trebuie considerat ca reprezentând o restrângere prin obiect, din moment ce informațiile schimbate privesc în special intențiile de modificare viitoare a diferențelor de rată a dobânzii de creditare ale participanților la acest schimb.

80

O asemenea concluzie poate fi confirmată de examinarea scopurilor obiective urmărite de un schimb privind astfel de informații, examinare care se dovedește de asemenea relevantă pentru aprecierea existenței unei restrângeri prin obiect, după cum reiese din cuprinsul punctului 49 din prezenta hotărâre. Astfel, un schimb de informații privind intențiile viitoare ale participanților săi în legătură cu unul dintre parametrii în raport cu care se stabilește concurența pe o piață, precum diferențele de rată a dobânzii de creditare, nu poate urmări alte scopuri obiective decât cel de denaturare a concurenței pe această piață.

81

În cauza principală, reclamantele din litigiul principal încearcă totuși să demonstreze că schimbul de informații în discuție nu constituie o restrângere a concurenței prin obiect, invocând mai multe argumente.

82

În primul rând, acestea susțin că erau supuse, în temeiul dreptului consumului, unor obligații de transparență tarifară și, în conformitate cu normele contabile și financiare care le sunt aplicabile sau chiar, dacă este cazul, ca urmare a statutului lor de societate ale cărei valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, unor obligații de comunicare a volumului vânzărilor, a cotelor lor de piață și a diferențelor de rată medii ale acestora. Or, ca urmare a acestor diferite obligații juridice, orice participant la piețele relevante putea colecta condițiile comerciale ale instituțiilor de credit participante deplasându‑se la ghișeele acestora sau consultând site‑ul lor internet.

83

În această privință, trebuie subliniat, desigur, că un schimb de informații a cărui comunicare ar fi devenit, pe de altă parte, obligatorie printr‑o reglementare națională nu poate aduce atingere articolului 101 TFUE, în măsura în care un astfel de schimb nu este susceptibil să producă o influență pe piață dincolo de cea deja ocazionată ca urmare a respectării acestei reglementări și pentru care întreprinderile avute în vedere nu pot fi considerate răspunzătoare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 noiembrie 1997, Comisia și Franța/Ladbroke Racing, C‑359/95 P și C‑379/95 P EU:C:1997:531, punctul 33, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2003, CIF, C‑198/01, EU:C:2003:430, punctele 52 și 53).

84

Cu toate acestea, participanții la un schimb de informații nu se pot prevala de o astfel de situație în cazul în care informațiile schimbate le depășesc pe cele care trebuie făcute publice de orice instituție de credit activă pe cele trei piețe relevante în cadrul obligațiilor sale legale și au fost schimbate înainte ca aceste obligații să impună acestor participanți să facă publice informații de această natură, aspect a cărui stabilire revine însă instanței de trimitere.

85

În al doilea rând, reclamantele din litigiul principal arată că un schimb de informații precum cel în discuție în litigiul principal, a cărui frecvență ar fi foarte sporadică, și anume o dată sau de două ori pe an, nu ar putea constitui o restrângere prin obiect. În aceste condiții, trebuie amintit că o astfel de frecvență nu exclude în sine obiectul anticoncurențial al unui schimb de informații. Astfel, o singură intrare în contact poate fi suficientă pentru a elimina incertitudini ale persoanelor interesate în ceea ce privește comportamentele viitoare ale celorlalte întreprinderi avute în vedere pe piața relevantă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, EU:C:2009:343, punctele 59 și 62).

86

În al treilea rând, reclamantele din litigiul principal contestă faptul că un schimb de informații precum cel descris de instanța de trimitere în întrebarea sa poate ține de o formă de coordonare care ar fi, prin însăși natura sa, dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței normale, atunci când acest schimb este în măsură să faciliteze activitatea de analiză concurențială (benchmarking) a participanților la schimbul respectiv, permițându‑le să compare între ei ofertele lor respective, reducând totodată costurile asociate unui astfel de exercițiu de comparație, același schimb fiind susceptibil în acest caz să aibă efecte favorabile asupra concurenței.

87

Desigur, trebuie arătat că schimburile de informații privind cele mai bune metode de gestionare sau de producție care trebuie puse în aplicare pot fi de natură să favorizeze concurența și, prin urmare, nu pot fi considerate că instituie o restrângere prin obiect. Totuși, nu aceasta poate fi situația schimburilor de informații confidențiale privind tocmai intențiile viitoare ale participanților la aceste schimburi în legătură cu unul dintre parametrii în raport cu care se stabilește concurența pe piața relevantă.

88

În al patrulea rând, reclamantele din litigiul principal susțin că diferențele dintre ratele dobânzilor creditelor nu reflectau prețul global al serviciilor de credit propuse, ci doar una dintre componentele sale, în special în lipsa menționării cuantumului comisioanelor și al altor costuri. În plus, cel puțin pe piața creditului imobiliar, ratele de credit propuse clienților, care rezultă din aceste diferențe, nu ar corespunde ratelor finale ale dobânzii practicate, ci unor rate indicative care erau utilizate ca punct de plecare al negocierilor individuale cu fiecare client în funcție de profilul de risc particular al acestuia. În consecință, nu se poate considera că un schimb de informații, chiar referitor la intențiile viitoare ale instituțiilor de credit participante, care privește diferențele dintre ratele de credit instituie o restrângere prin obiect.

89

Cu toate acestea, astfel cum a subliniat domnul avocat general la punctele 74 și 75 din concluzii, pentru a se încadra în noțiunea de restrângere prin obiect, nu este necesar ca o practică concertată să privească toți parametrii pe baza cărora se stabilește concurența pe piață sau, în ceea ce privește informațiile tarifare, ca acestea să privească ansamblul componentelor prețului final practicat. Prin urmare, un schimb de informații poate ține de o formă de coordonare între întreprinderi care trebuie considerată, prin însăși natura sa, ca aducând atingere bunei funcționări a concurenței normale, chiar dacă nu privește decât unul dintre acești parametri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 ianuarie 2023, HSBC Holdings și alții/Comisia, C‑883/19 P, EU:C:2023:11, punctul 204).

90

Or, rata utilizată ca punct de plecare al negocierilor individuale cu fiecare client în funcție de profilul său de risc reflectă unul dintre parametrii concurenței pe piețele relevante, din moment ce, pe baza acestei rate, clienții potențiali vor efectua o primă selecție dintre ofertele de credit propuse de instituțiile de credit pentru a iniția negocieri numai cu unii.

91

În al cincilea rând, reclamantele din litigiul principal contestă faptul că, în împrejurările din cauza principală, informațiile transmise privind diferențele dintre ratele creditului priveau un comportament viitor a cărui cunoaștere ar fi fost susceptibilă să confere un avantaj participanților la schimbul de informații. Mai întâi, potrivit reclamantelor, aceste informații priveau modificări ale momentului de intrare în vigoare, fie în aceeași zi, fie cel târziu în ziua lucrătoare următoare, atunci când comunicarea avusese loc vineri. În continuare, ratele propuse înainte de negociere ar fi fost indicate pe pagina de internet și în simulatoarele de credit ale instituției de credit vizate la puțin timp după schimbul privind modificările diferențelor de rate sau chiar concomitent. În sfârșit, mai multe săptămâni ar fi fost, în orice caz, necesare unei instituții de credit pentru a‑și modifica propriile diferențe de rate, astfel încât participanții la acest schimb nu puteau reacționa imediat la informațiile pe care le primeau.

92

În această privință, trebuie amintit că simpla împrejurare că informațiile referitoare la diferențele de rate ale creditului sunt schimbate înainte ca acestea să devină efective sau publice este suficientă pentru a stabili că schimbul respectiv avea capacitatea de a reduce incertitudinea în percepția participanților la schimbul de informații cu privire la comportamentele viitoare ale celorlalte instituții de credit participante, chiar dacă incertitudinea care i‑ar fi afectat pe ceilalți concurenți s‑ar fi disipat la scurt timp după aceea. Astfel, chiar considerând că este imposibil pentru participanții la un asemenea schimb să ia imediat în considerare aceste informații pentru a‑și modifica imediat comportamentul pe piață, nu este mai puțin adevărat că orice schimb privind intențiile viitoare care nu au fost deja dezvăluite permitea acestor participanți să reacționeze în orice caz mai rapid decât ar fi permis funcționarea normală a pieței relevante.

93

În al șaselea rând, reclamantele din litigiul principal afirmă că dosarul de care dispune Curtea nu ar menționa niciun caz în care una dintre instituțiile de credit participante și‑ar fi modificat grila tarifară după ce a primit informația potrivit căreia diferențele de rată a dobânzii de creditare ale unui alt participant urmau să fie modificate. Cu toate acestea, o asemenea împrejurare nu poate fi considerată pertinentă, din moment ce aplicarea noțiunii de restrângere prin obiect unui schimb de informații nu impune demonstrarea nici a unor eventuale efecte concrete asupra pieței vizate de schimbul de informații în cauză, nici măcar a unei luări în considerare efective a informației de către participanții la schimb.

94

În al șaptelea rând, reclamantele din litigiul principal susțin că noțiunea „variabilă de risc”, astfel cum este utilizată de instanța de trimitere, desemnează tabele de evaluare, în care un nivel de risc este atribuit unei categorii de clienți determinate în funcție de factori precum veniturile sale, aportul financiar sau costul bunului imobil, căruia îi este asociată o diferență de rată a dobânzii de creditare care trebuie aplicată pentru a compensa acest risc. Or, acești factori care stau la baza fiecărui nivel de risc nu ar fi fost în niciun caz dezvăluiți cu ocazia schimbului de informații, astfel cum ar reieși din mărturiile reproduse în hotărârea interlocutorie, astfel încât schimbul acestor tabele nu ar putea constitui o informație strategică.

95

În această privință, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă, având în vedere în special informațiile de care dispuneau participanții la schimb și metodologia utilizată în general pentru construirea acestui tip de tabel, informațiile conținute într‑un asemenea tabel erau suficient de inteligibile pentru a fi de natură să permită acestor participanți, odată ce aceștia le‑au combinat cu diferențele de rată a dobânzii de creditare pe baza cărora clienților le era propusă o rată înainte de negociere și cu volumul vânzărilor realizate, să își reducă incertitudinea cu privire la comportamentul viitor al celorlalți participanți la acest schimb în privința a ceea ce constituie, ca urmare a naturii serviciilor în cauză, a condițiilor reale de funcționare a pieței și a structurii acesteia, unul sau mai mulți parametri pe baza cărora se stabilește concurența pe piețele relevante.

96

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un vast schimb de informații reciproce și lunare între instituții de credit concurente, intervenit pe piețe care prezintă o concentrare puternică, precum și bariere la intrare și care privește condițiile aplicabile operațiunilor realizate pe aceste piețe, în special diferențele de rată a dobânzii de creditare și variabilele de risc, actuale și viitoare, precum și cifrele de producție individualizate ale participanților la acest schimb, în măsura în care, cel puțin, aceste diferențe de rată care au făcut obiectul schimbului sunt cele pe care aceste instituții intenționează să le aplice în viitor, trebuie calificat drept restrângere a concurenței prin obiect.

97

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

98

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un vast schimb de informații reciproce și lunare între instituții de credit concurente, intervenit pe piețe care prezintă o concentrare puternică, precum și bariere la intrare și care privește condițiile aplicabile operațiunilor realizate pe aceste piețe, în special diferențele de rată a dobânzii de creditare și variabilele de risc, actuale și viitoare, precum și cifrele de producție individualizate ale participanților la acest schimb, în măsura în care, cel puțin, aceste diferențe de rată care au făcut obiectul schimbului sunt cele pe care aceste instituții intenționează să le aplice în viitor, trebuie calificat drept restrângere a concurenței prin obiect.