–

pentru domnul Juan, de M. Díaz Perales, abogada, și R. Rodríguez Nogueira, procurador;

–

pentru guvernul spaniol, de A. Gavela Llopis, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de J. Baquero Cruz și M. Wasmeier, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 45, a articolului 49 alineatul (3) și a articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a articolului 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995 (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183, denumită în continuare „CAAS”), a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”), a Deciziei‑cadru 2008/675/JAI a Consiliului din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces penal (JO 2008, L 220, p. 32) și a articolului 8 alineatele (1) și (2) din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul executării, în Spania, a unui mandat european de arestare emis de Tribunal Judicial da Comarca de Lisboa, Juízo Central Criminal de Lisboa, Juiz 16 (Tribunalul de Primă Instanță din Lisabona – Secția centrală penală din Lisabona – Completul de judecată nr. 16, Portugalia), în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate domnului Juan pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă agravată.

3

Articolul 54 din CAAS, care figurează în capitolul 3, intitulat „Aplicarea principiului ne bis in idem”, din titlul III din aceasta, prevede:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”

4

Articolul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare”, prevede:

„Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare «autoritate judiciară de executare») refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

[…]

[…]”

5

Articolul 4 din această decizie‑cadru, intitulat „Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”, prevede:

„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:

[…]

[…]”

6

Potrivit articolului 14 alineatul 2 din ley orgánica 7/2014, sobre intercambio de información de antecedente penales y consideración de resoluciones judiciales penales en la Unión Europea (Legea organică 7/2014 privind schimbul de informații cu privire la cazierul judiciar și luarea în considerare a hotărârilor judecătorești în materie penală în Uniunea Europeană) din 12 noiembrie 2014 (BOE nr. 275 din 13 noiembrie 2014, p. 93204):

„[…] [H]otărârile definitive de condamnare adoptate de alte state membre nu vor produce efecte asupra următoarelor hotărâri și nu pot conduce la revocarea sau la revizuirea acestora:

7

Articolul 988 al treilea paragraf din Codul de procedură penală prevede în esență că, atunci când persoana vinovată de săvârșirea mai multor infracțiuni a fost condamnată în diferite proceduri pentru fapte care ar fi putut face obiectul unei singure proceduri, vor fi aplicabile limitele stabilite la articolul 76 din Código Penal (Codul penal). Potrivit acestui din urmă articol, durata maximă de executare efectivă a condamnării nu poate depăși triplul pedepsei celei mai grave și, în principiu, nu poate fi mai mare de 20 de ani.

8

Persoana căutată, un resortisant spaniol, este încarcerată în Spania, unde execută o pedeapsă cu închisoarea de 11 ani și 10 luni. Această pedeapsă i‑a fost aplicată pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune în formă agravată și de spălare de bani prin hotărârea Audiencia Nacional (Curtea Națională, Spania) din 13 iulie 2018, care a făcut obiectul unui casări parțiale prin hotărârea Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) din 4 martie 2020 (denumită în continuare „hotărârea spaniolă”).

9

La 20 ianuarie 2020, persoana căutată a fost de asemenea condamnată, prin hotărârea Tribunal Judicial da Comarca de Lisboa, Juízo Central Criminal de Lisboa, Juiz 16 (Tribunalul de Primă Instanță din Lisabona – Secția centrală penală din Lisabona – Completul de judecată nr. 16), la pedeapsa închisorii de 6 ani și 6 luni pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă agravată (denumită în continuare „hotărârea portugheză”). Ulterior, în vederea executării acestei pedepse, a fost emis împotriva lui un mandat european de arestare care a fost transmis autorităților spaniole competente (denumit în continuare „mandatul european de arestare în cauză”).

10

Din mandatul european de arestare în cauză reiese că persoana căutată era, de la 30 mai 2001, președinte al consiliului de administrație al unei societăți cu sediul în Portugalia (denumită în continuare „societatea portugheză”), controlată în întregime de o societate cu sediul în Spania (denumită în continuare „societatea spaniolă”), al cărei președinte al consiliului de administrație era, începând cu 29 ianuarie 2001, tot persoană căutată.

11

Activitatea principală pe care societatea portugheză o desfășura în Portugalia era aceeași ca cea desfășurată de societatea spaniolă în Spania, și anume comercializarea de produse de investiții cărora le era asociată garanția că, la sfârșitul perioadei stabilite prin contract, acestea urmau să fie răscumpărate pentru o valoare corespunzătoare capitalului investit, majorată cu randamente superioare celor oferite în mod obișnuit de instituțiile financiare. Or, aceste activități ascundeau în realitate un sistem piramidal fraudulos.

12

Aderarea masivă a unor particulari la aceste produse de investiții a permis societății portugheze să înregistreze o creștere și o expansiune excepționale. După ce, la sfârșitul lunii aprilie 2006, societatea spaniolă a făcut obiectul unei anchete desfășurate de autoritățile judiciare spaniole, această societate și‑a încetat activitățile pe teritoriul spaniol în luna mai a aceluiași an.

13

Atunci când, ca urmare a intervenției autorităților judiciare portugheze, s‑a pus capăt și activității de colectare de fonduri desfășurate de societatea portugheză, aceasta din urmă a încetat să își onoreze angajamentele de răscumpărare asumate față de investitori, care au suferit toți pierderi financiare importante.

14

În acest context, prin ordonanța din 20 decembrie 2021, Juzgado Central de Instrucción no 1 de Audiencia Nacional (judecătorul central de instrucție nr. 1 al Curții Naționale, Spania) a refuzat executarea mandatului european de arestare în cauză pentru motivul că persoana căutată este resortisant spaniol, însă a decis executarea în Spania a pedepsei aplicate în Portugalia.

15

Persoana căutată, care a declarat apel împotriva acestei ordonanțe la Audiencia Nacional (Curtea Națională), instanța de trimitere, susține că faptele aflate la originea hotărârii spaniole sunt aceleași ca cele care au făcut obiectul hotărârii portugheze și invocă o încălcare a principiului ne bis in idem. În consecință, potrivit acestei persoane, nici mandatul european de arestare în cauză, nici hotărârea portugheză nu pot fi executate.

16

Or, în această privință, instanța de trimitere precizează, pe de o parte, că atât din expunerea situației de fapt, cât și din motivarea hotărârii spaniole reiese că aceasta din urmă privește în esență înșelăciunile săvârșite de societatea spaniolă în Spania. Pe de altă parte, hotărârea portugheză ar privi în esență activitatea desfășurată de societatea portugheză numai pe teritoriul portughez. În plus, persoanele vătămate, astfel cum sunt menționate în fiecare dintre aceste două hotărâri, nu ar fi identice, iar responsabilii pentru fapte nu ar fi identici decât în parte. Prin urmare și având în vedere jurisprudența spaniolă privind principiul ne bis in idem, instanța de trimitere tinde să considere că, în speță, condiția „idem” nu pare îndeplinită.

17

Cu toate acestea, instanța menționată precizează că, chiar presupunând că nu este vorba despre o situație în care principiul ne bis in idem s‑ar aplica, trebuie totuși să se considere că există în speță un concurs de fapte sancționabile care pot fi calificate drept „infracțiune continuată” în sensul dreptului penal spaniol. O asemenea infracțiune continuată ar cuprinde toate aceste fapte, inclusiv pe cele săvârșite în Portugalia, și ar trebui să li se aplice o pedeapsă unică.

18

Or, instanța de trimitere consideră în această privință că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal în care faptele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni continuate au fost urmărite în cadrul a două proceduri distincte și au condus la două hotărâri ale unor instanțe diferite în state membre diferite, nici legea spaniolă, nici dreptul Uniunii nu prevăd procedura care trebuie urmată pentru definirea limitei maxime a pedepsei.

19

În plus, instanța de trimitere precizează că, în speță, nu poate să aplice nici mecanismul procedural spaniol al contopirii pedepselor, astfel cum este prevăzut la articolul 988 al treilea paragraf din Codul de procedură penală, pentru a respecta principiul proporționalității pedepselor.

20

În orice caz, această situație, pe lângă faptul că ar încălca cerința proporționalității pedepselor în cadrul sancționării infracțiunilor, astfel cum este prevăzută la articolul 49 alineatul (3) din cartă, ar aduce atingere și principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești, astfel cum este prevăzut în Decizia‑cadru 2008/909, precum și luării în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene, astfel cum este prevăzută în Decizia‑cadru 2008/675, și ar compromite în egală măsură efectivitatea dispozițiilor Deciziei‑cadru 2002/584, în special a articolului 4 punctul 6 din aceasta, producând efecte asupra liberei circulații a cetățenilor Uniunii.

21

În aceste condiții, Audiencia Nacional (Curtea Națională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22

În conformitate cu articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții, instanța de trimitere a solicitat, odată cu introducerea cererii sale de decizie preliminară, ca aceasta din urmă să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență. În susținerea cererii sale, această instanță a precizat că cauza principală privește „o procedură penală în care persoana vizată este încarcerată într‑un penitenciar, unde execută o pedeapsă cu o durată determinată fără să aibă certitudine cu privire la durata în care va trebui în definitiv să își execute pedeapsa cu închisoarea, procedură care afectează și regimul său penitenciar, permisiunea sa de a ieși, avansarea sa în grade penitenciare și calcularea timpului în vederea obținerii liberării condiționate în ultima etapă a executării pedepsei sale”.

23

La 16 martie 2022, Curtea a decis, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, că nu este necesar să se dea curs acestei cereri, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile privind urgența prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură.

24

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. Împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare ce pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă ea s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională, în special din motivarea deciziei de trimitere, elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea din 22 iunie 2022, Volvo și DAF Trucks, C‑267/20, EU:C:2022:494, punctul 28).

25

În speță, din decizia de trimitere reiese că, prin ordonanța din 20 decembrie 2021, Juzgado Central de Instrucción no 1 de Audiencia Nacional (judecătorul central de instrucție nr. 1 al Curții Naționale) a refuzat executarea mandatului european de arestare în cauză pentru motivul că persoana căutată este resortisant spaniol, însă a decis executarea în Spania a pedepsei aplicate în Portugalia. Or, invocând printre altele articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584, persoana căutată repune în discuție această ordonanță în fața instanței de trimitere și arată că executarea mandatului european de arestare în cauză trebuie refuzată pentru motivul că a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într‑un stat membru.

26

În aceste condiții, fără a fi necesară pronunțarea nici cu privire la articolul 50 din cartă, nici cu privire la articolul 54 din CAAS, trebuie să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că se opune executării unui mandat european de arestare emis de un stat membru într‑o situație în care infracțiunea pentru care persoana căutată a fost judecată definitiv în statul membru de executare și infracțiunea pentru care această persoană este urmărită în statul membru emitent trebuie calificate, potrivit dreptului statului membru de executare, drept „infracțiune continuată”.

27

După cum reiese din modul de redactare a articolului 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584, această dispoziție enunță un motiv de neexecutare obligatorie în virtutea căruia autoritatea judiciară de executare trebuie să refuze executarea mandatului european de arestare atunci când este informată că persoana căutată a fost judecată definitiv într‑un stat membru pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare.

28

Dispoziția menționată are drept obiectiv să evite ca o persoană să fie din nou urmărită sau judecată penal pentru aceleași fapte și reflectă principiul ne bis in idem, consacrat la articolul 50 din cartă, potrivit căruia nimeni nu poate fi judecat sau condamnat penal de două ori pentru aceeași infracțiune [Hotărârea din 25 iulie 2018, AY (Mandat de arestare – Martor), C‑268/17, EU:C:2018:602, punctul 39 și jurisprudența citată].

29

Una dintre condițiile care figurează la articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584, cărora le este supus refuzul de executare a mandatului european de arestare, este, așadar, aceea ca persoana căutată să fi fost judecată definitiv „pentru aceleași fapte”.

30

În ceea ce privește noțiunea de „aceleași fapte”, Curtea a considerat că, în măsura în care articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584 nu face trimitere la dreptul statelor membre în ceea ce privește această noțiune, dispoziția menționată trebuie să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă [Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 70 și jurisprudența citată].

31

În plus, această noțiune trebuie interpretată în sensul că vizează numai materialitatea faptelor și că înglobează un ansamblu de împrejurări concrete indisolubil legate între ele, independent de calificarea juridică a acestor fapte sau de interesul juridic protejat [Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 71 și jurisprudența citată].

32

Mai precis, Curtea a statuat că prin identitatea faptelor materiale se înțelege un ansamblu de împrejurări concrete care decurg din evenimente care sunt în esență aceleași, în sensul că implică același autor și sunt indisociabil legate între ele în timp și în spațiu [Hotărârea din 23 martie 2023, Generalstaatsanwaltschaft Bamberg (Excepție de la principiul ne bis in idem), C‑365/21, EU:C:2023:236, punctul 38 și jurisprudența citată].

33

În schimb, principiul ne bis in idem nu are vocația de a se aplica atunci când faptele în cauză nu sunt identice, ci doar similare [Hotărârea din 23 martie 2023, Generalstaatsanwaltschaft Bamberg (Excepție de la principiul ne bis in idem), C‑365/21, EU:C:2023:236, punctul 37 și jurisprudența citată].

34

Pe de altă parte, nu este suficientă pentru a concluziona în sensul identității faptelor simpla împrejurare că, într‑o anumită hotărâre, este menționat un element de fapt care se raportează la teritoriul unui alt stat membru. Mai trebuie verificat și dacă instanța care a adoptat această hotărâre s‑a pronunțat efectiv cu privire la acest element de fapt pentru a constata infracțiunea, pentru a stabili răspunderea persoanei acuzate cu privire la această infracțiune și, dacă este cazul, pentru a‑i aplica o sancțiune, astfel încât să se considere că infracțiunea amintită include teritoriul acestui alt stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2022, Nordzucker și alții, C‑151/20, EU:C:2022:203, punctul 44).

35

Revine instanței de trimitere, singura competentă să se pronunțe asupra situației de fapt, sarcina de a stabili dacă, în speță, faptele care fac obiectul hotărârii portugheze sunt identice, în sensul vizat la punctele 30-34 din prezenta hotărâre, cu cele care au fost judecate definitiv de instanțele spaniole. Cu toate acestea, Curtea poate furniza instanței menționate elemente de interpretare a dreptului Uniunii în cadrul aprecierii identității faptelor [Hotărârea din 23 martie 2023, Generalstaatsanwaltschaft Bamberg (Excepție de la principiul ne bis in idem), C‑365/21, EU:C:2023:236, punctul 39 și jurisprudența citată].

36

În această privință, din dosarul de care dispune Curtea reiese că persoana căutată a reprodus în Portugalia activitatea frauduloasă pe care o desfășura în Spania. Deși este vorba, prin urmare, despre activități care se supun aceluiași mod de operare, ele au fost totuși desfășurate prin intermediul unor persoane juridice distincte, una vizând activitatea frauduloasă în Spania, iar cealaltă vizând o atare activitate în Portugalia. În plus, instanța de trimitere arată că suprapunerile dintre faptele săvârșite în Portugalia și, respectiv, în Spania nu sunt decât episodice, întrucât activitatea frauduloasă a continuat în Portugalia după deschiderea unei proceduri de anchetă și încetarea activității în Spania. De asemenea, persoanele prejudiciate ar fi diferite. Rezultă, așadar, că activitățile frauduloase desfășurate în Spania și în Portugalia nu erau indisociabil legate între ele. Pe de altă parte, instanța de trimitere precizează că hotărârea spaniolă se raportează la activitatea frauduloasă desfășurată în Spania în detrimentul unor persoane cu reședința în acest stat membru, în timp ce hotărârea portugheză se raportează la cea desfășurată în Portugalia în detrimentul unor persoane care au reședința în acest din urmă stat membru.

37

În aceste condiții și sub rezerva verificării efectuate de instanța de trimitere, se pare că faptele vizate de hotărârile spaniolă și portugheză nu sunt identice. Împrejurarea invocată de instanța de trimitere, potrivit căreia infracțiunile săvârșite în Spania și cele săvârșite în Portugalia trebuie calificate drept „infracțiune continuată” potrivit dreptului spaniol, nu poate repune în discuție această concluzie, întrucât articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584 necesită o apreciere a faptelor materiale pe baza unor elemente obiective care este, conform jurisprudenței citate la punctul 31 din prezenta hotărâre, independentă de calificarea lor juridică în dreptul național.

38

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că se opune executării unui mandat european de arestare emis de un stat membru într‑o situație în care persoana căutată a fost deja judecată definitiv într‑un alt stat membru și execută acolo o pedeapsă cu închisoarea pentru infracțiunea constatată în hotărârea respectivă, cu condiția ca această persoană să fie urmărită penal pentru aceleași fapte în statul membru emitent, nefiind necesar, pentru a se stabili existența „acelorași fapte”, să se țină seama de calificarea infracțiunilor în cauză potrivit dreptului statului membru de executare.

39

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în ipoteza în care ar trebui să se refuze executarea mandatului european de arestare în cauză în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, iar nu în temeiul articolului 3 punctul 2 din această decizie‑cadru, articolul 45 și articolul 49 alineatul (3) din cartă, dispoziții care consacră principiul liberei circulații și, respectiv, principiul proporționalității pedepselor, coroborate cu Decizia‑cadru 2002/584, precum și cu Decizia‑cadru 2008/675 privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre în cadrul unui nou proces penal, și Decizia‑cadru 2008/909 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală se opun unei reglementări naționale care nu permite nici aplicarea unei singure pedepse pentru un ansamblu de fapte care pot fi calificate drept „infracțiune continuată”, săvârșită atât în Spania, cât și în alt stat membru, nici mecanismul național de contopire a pedepselor pentru pedepsele pronunțate de instanțele din acest alt stat membru și care trebuie executate în Spania.

40

În această privință, guvernul spaniol contestă admisibilitatea celei de a doua întrebări pentru motivul că, pe de o parte, obiectul procedurii principale este pronunțarea în apel cu privire la executarea mandatului european de arestare în cauză, în timp ce, în cazul refuzului executării acestuia și al angajamentului de a executa în Spania pedeapsa pronunțată în Portugalia, efectele legate de recunoașterea hotărârii portugheze ar fi analizate, dacă va fi cazul, în cadrul unei noi proceduri. Pe de altă parte, interpretarea solicitată ar fi prematură, întrucât autoritatea judiciară de executare spaniolă nu ar fi pronunțat încă nicio decizie definitivă privind recunoașterea și executarea în Spania a hotărârii portugheze. Totuși, numai odată ce această decizie va fi fost adoptată se va pune problema dacă pedepsele pronunțate în Spania și, respectiv, în Portugalia ar trebui eventual să facă obiectul vreunei adaptări.

41

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora sunt chemate să se pronunțe. Astfel, justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 2022, Valstybės sienos apsaugos tarnyba și alții, C‑72/22 PPU, EU:C:2022:505, punctele 47 și 48, precum și jurisprudența citată).

42

Curtea nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau atunci când problema ridicată este de natură ipotetică (Hotărârea din 19 ianuarie 2023, Unilever Italia Mkt. Operations, C‑680/20, EU:C:2023:33, punctul 19 și jurisprudența citată).

43

În speță, instanței de trimitere i‑a fost adresată o cerere de informații, ea fiind invitată să precizeze, pe de o parte, legătura pe care o stabilește între a doua întrebare și procedura cu care este sesizată și, pe de altă parte, motivul pentru care îi este necesar un răspuns la această întrebare pentru a se pronunța în procedura principală.

44

În răspunsul la această cerere, instanța de trimitere a arătat că eventualele consecințe ale condamnării persoanei căutate în Spania asupra executării în Spania a hotărârii portugheze nu vor fi abordate în cadrul procedurii cu care este sesizată și că, odată ce decizia de nepredare va rămâne definitivă, se va iniția o altă procedură judiciară pentru executarea în Spania a pedepsei pronunțate prin hotărârea portugheză.

45

În aceste condiții, este necesar să se considere că problema consecințelor care trebuie deduse din condamnarea persoanei căutate în Spania pentru executarea în Spania a hotărârii portugheze nu se va pune decât atunci când va fi fost adoptată o decizie privind recunoașterea acestei din urmă hotărâri, astfel încât această problemă nu se ridică încă în procedura principală, care privește executarea sau refuzul executării mandatului european de arestare în cauză.

46

Astfel, trebuie să se constate că un răspuns la a doua întrebare nu este necesar pentru ca instanța de trimitere să se poată pronunța în cauza cu care este sesizată și că, prin urmare, această întrebare este inadmisibilă.

47

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009,

trebuie interpretat în sensul că

se opune executării unui mandat european de arestare emis de un stat membru într‑o situație în care persoana căutată a fost deja judecată definitiv într‑un alt stat membru și execută acolo o pedeapsă cu închisoarea pentru infracțiunea constatată în hotărârea respectivă, cu condiția ca această persoană să fie urmărită penal pentru aceleași fapte în statul membru emitent, nefiind necesar, pentru a se stabili existența „acelorași fapte”, să se țină seama de calificarea infracțiunilor în cauză potrivit dreptului statului membru de executare.