–

pentru Right to Know CLG, de D. Browne, BL, F. Logue, solicitor, și N. J. Travers, SC;

–

pentru An Taoiseach și Irlanda, de M. Browne, E. O’Hanrahan și A. Joyce, în calitate de agenți, asistați de A. Carroll, BL, și B. Kennedy, SC;

–

pentru Comisia Europeană, de G. Gattinara și L. Haasbeek, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (1) primul paragraf litera (e) și a articolului 4 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2003/4/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind accesul publicului la informațiile despre mediu și de abrogare a Directivei 90/313/CEE a Consiliului (JO 2003, L 41, p. 26, Ediție specială, 15/vol. 9, p. 200), precum și principiile autorității de lucru judecat și efectivității.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Right to Know CLG, o organizație fără scop lucrativ de drept irlandez, pe de o parte, și An Taoiseach (prim‑ministrul, Irlanda), pe de altă parte, în legătură cu o cerere adresată guvernului irlandez la 8 martie 2016 de obținere a accesului la toate documentele referitoare la discuțiile din cabinetul de miniștri cu privire la emisiile de gaze cu efect de seră ale Irlandei care s‑au desfășurat în cadrul unor ședințe care au avut loc în cursul anilor 2002-2016 (denumită în continuare „cererea de acces la informațiile despre mediu din 8 martie 2016”).

3

Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO 2005, L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201, denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”), prevede la articolul 4 alineatele (3) și (4):

„(3)   O cerere de informații despre mediu poate fi refuzată în cazul în care:

[…]

(4)   O cerere de informații despre mediu poate fi refuzată în cazul în care dezvăluirea lor ar avea efecte negative asupra:

[…]”

4

Considerentul (16) al Directivei 2003/4 are următorul cuprins:

„Dreptul la informație înseamnă că dezvăluirea informațiilor este regula generală și că autoritățile publice pot refuza o cerere de informații despre mediu în cazuri specifice și clar definite. Motivele de refuz trebuie interpretate în mod restrictiv, iar interesul public în numele căruia este dezvăluită informația trebuie comparat cu interesul servit de refuz. Motivele de refuz trebuie să îi fie prezentate solicitantului în termenul prevăzut de prezenta directivă.”

5

Potrivit articolului 1 din această directivă, intitulat „Obiective”:

„Obiectivele prezentei directive sunt:

6

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]

[…]”

7

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Excepții”, prevede:

„(1)   Statele membre pot dispune ca o cerere de informații despre mediu să fie refuzată în cazul în care:

[…]

[…]

(2)   Statele membre pot prevedea ca cererea de informații despre mediu să fie refuzată în cazul în care dezvăluirea informațiilor respective ar afecta în mod negativ:

[…]

Motivele de refuz menționate la alineatele (1) și (2) se interpretează în mod restrictiv, ținându‑se seama de interesul public servit de dezvăluire în cazul respectiv. În fiecare caz în parte interesul public servit de dezvăluire trebuie comparat cu interesul servit de refuz. Statele membre nu pot prevedea refuzarea unei cereri, în temeiul alineatului (2) literele (a), (d), (f), [(g)] și (h) în cazul în care cererea respectivă vizează date privind emisiile în mediu.

[…]

(4)   Informațiile despre mediu deținute de către sau pentru o autoritate publică care fac obiectul unei cereri sunt puse la dispoziția solicitantului parțial în cazul în care pot fi separate informații care intră în sfera de aplicare a alineatului (1) literele (d) și (e) sau a alineatului (2) de restul informațiilor solicitate.

[…]”

8

Articolul 6 din Directiva 2003/4, intitulat „Accesul la justiție”, impune statelor membre să adopte dispozițiile necesare pentru ca orice solicitant de informații despre mediu care consideră că cererea sa a fost ignorată, refuzată în mod incorect, a primit un răspuns neadecvat sau nu a fost tratată în conformitate cu dispozițiile acestei directive să poată formula o cale de atac administrativă sau jurisdicțională împotriva actelor sau omisiunilor autorității publice în cauză.

9

Articolul 28 alineatul (4) din Bunreacht na hÉireann (Constituția irlandeză) prevede:

„[…]

2° Guvernul se întrunește și acționează ca autoritate colectivă […].

3° Confidențialitatea discuțiilor din cadrul ședințelor de guvern este respectată în toate circumstanțele, cu excepția cazului în care High Court (Înalta Curte) decide că acestea trebuie să fie divulgate în ceea ce privește un anumit aspect:

[…]”

10

Directiva 2003/4 a fost transpusă în dreptul irlandez prin European Communities (Access to Information on the Environment) Regulations 2007 (S. I. nr.. 133/2007) [Regulamentul din 2007 – Comunitățile Europene (Accesul la informațiile despre mediu)] (denumit în continuare „Regulamentul privind accesul la informațiile despre mediu”).

11

Articolul 8 din acest regulament prevede anumite motive obligatorii de refuz al unei cereri de acces la informații despre mediu. Excepția referitoare la „proceduri” este transpusă prin articolul 8 litera (a) punctul iv).

12

Articolul 8 litera (b) din regulamentul menționat prevede că o autoritate publică nu pune la dispoziție informații despre mediu „în măsura în care ar implica divulgarea unor discuții în cadrul uneia sau a mai multe ședințe de guvern”.

13

Articolul 9 din Regulamentul privind accesul la informații despre mediu prevede motivele pentru care poate fi respinsă o cerere de acces la informații despre mediu. Excepția privind „comunicările interne” este transpusă prin articolul 9 alineatul (2) litera (d) menționat.

14

Potrivit articolului 10 din Regulamentul privind accesul la informațiile despre mediu:

„(1)   Fără a aduce atingere articolului 8 și articolului 9 alineatul (1) litera (c), o cerere de informații despre mediu nu poate fi respinsă în cazul în care cererea se referă la date privind emisiile în mediu.

(2)   Trimiterea de la alineatul (1) la datele privind emisiile în mediu nu include discuțiile cu privire la problema acestor emisii în cadrul unei ședințe de guvern.

(3)   Autoritatea publică examinează fiecare cerere în parte și compară interesul public servit de dezvăluire cu interesul servit de refuz.

(4)   Motivele de refuz al unei cereri de informații despre mediu se interpretează în mod restrictiv, ținând seama de interesul public servit de dezvăluire.

(5)   Nicio dispoziție din articolele 8 sau 9 nu autorizează o autoritate publică să nu pună la dispoziție informații despre mediu care, deși sunt deținute împreună cu informațiile menționate la articolul 8 sau 9, pot fi separate de acestea din urmă.

[…]”

15

Cererea de acces la informațiile despre mediu din 8 martie 2016 formulată de Right to Know urmărea în esență accesul la procesele‑verbale ale unor ședințe ale guvernului irlandez. Această cerere a fost respinsă la 27 iunie 2016, în urma unei proceduri de reexaminare internă. Right to Know a contestat această decizie la High Court (Înalta Curte, Irlanda).

16

Printr‑o hotărâre din 1 iunie 2018, respectiva instanță a considerat că excepția de la dreptul de acces la informațiile despre mediu prevăzută la articolul 4 alineatul (1) primul paragraf litera (e) din Directiva 2003/4 pentru „comunicările interne” ale unei autorități publice se aplică deoarece ședințele guvernului irlandez trebuiau să fie asimilate unor astfel de comunicări. De asemenea, a constatat că aplicarea acestei excepții necesită compararea interesului public servit de dezvăluire cu interesul servit de refuzul dezvăluirii, comparare ce lipsea din decizia din 27 iunie 2016. În consecință, High Court (Înalta Curte) a anulat decizia și a trimis prim‑ministrului spre reexaminare cererea formulată de Right to Know.

17

Printr‑o decizie din 16 august 2018, prim‑ministrul a admis cererea formulată de Right to Know, dar numai în parte. Right to Know a contestat legalitatea acestei decizii la High Court (Înalta Curte).

18

În cadrul acțiunii formulate, Right to Know contestă calificarea documentelor solicitate reținută de High Court (Înalta Curte) în hotărârea sa din 1 iunie 2018. Potrivit Right to Know, trebuie să se înlăture excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (1) primul paragraf litera (e) din Directiva 2003/4 pentru „comunicările interne” și să se aplice o altă excepție, și anume cea prevăzută la articolul 4 alineatul (2) primul paragraf litera (a) pentru „procedurile” confidențiale desfășurate de o autoritate publică.

19

High Court (Înalta Curte) arată în această privință că, în temeiul articolului 4 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2003/4, nu poate fi refuzată divulgarea documentelor care privesc „date privind emisiile în mediu”. Această dispoziție ar limita în fapt aplicabilitatea mai multor excepții, prevăzute la articolul 4 alineatul (2) primul paragraf din această directivă, în cazul unor cereri de acces la informații despre mediu, printre care în special excepția prevăzută pentru „procedurile desfășurate de autoritățile publice”. În schimb, dispoziția menționată nu s‑ar aplica excepției prevăzute pentru „comunicările interne”.

20

Astfel, dacă documentele a căror comunicare se solicită nu ar intra sub incidența acestei din urmă excepții, ci a celei prevăzute pentru „proceduri”, divulgarea lor ar fi obligatorie cel puțin în măsura în care privesc „emisii în mediu”. În acest caz, guvernul irlandez nu ar putea invoca confidențialitatea ședințelor sale.

21

Instanța de trimitere consideră că ședințele de guvern ar putea constitui „proceduri” confidențiale. Ea arată astfel că, în conformitate cu articolul 28 alineatul (4) din Constituția irlandeză, guvernul se întrunește „ca autoritate colectivă” și precizează că scopul acestor reuniuni, identificat de Supreme Court of Ireland (Curtea Supremă, Irlanda) în cauza Attorney General/Hamilton [1993] 2 I. R. 250, este de a face posibilă dezbaterea completă, liberă și sinceră înainte de adoptarea deciziilor.

22

Or, linia de demarcație dintre „comunicările interne” și „procedurile” confidențiale nu ar reieși cu claritate din articolul 4 din Directiva 2003/4.

23

Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că nu este cert în raport cu dreptul național dacă, în cadrul litigiului principal, Right to Know poate repune în discuție calificarea documentelor în cauză drept „comunicări interne” care a fost reținută în hotărârea din 1 iunie 2018.

24

Potrivit instanței de trimitere, acesta este în realitate un aspect de drept soluționat definitiv prin hotărârea din 1 iunie 2018, care nu a făcut, de altfel, obiectul unei căi de atac. Ea arată, în plus, că litigiul principal se desfășoară între aceleași părți, și anume Right to Know și prim‑ministrul, și are același obiect, și anume soluționarea cererii de acces la informațiile despre mediu din 8 martie 2016, precum litigiul care a condus la acea hotărâre. Prin urmare, autoritatea de lucru judecat aferentă, în principiu, hotărârii din 1 iunie 2018 ar putea împiedica, ca regulă generală, invocarea de către Right to Know a faptului că documentele solicitate nu intră sub incidența motivului de refuz al accesului prevăzut pentru „comunicările interne”.

25

Instanța de trimitere arată că această formă a autorității de lucru judecat, care este recunoscută în dreptul irlandez ca „issue estoppel”, depășește cadrul dispozitivului hotărârii anterioare și include motivarea care a dus la soluționarea aspectelor de fapt și de drept.

26

Instanțele ar păstra totuși o putere de apreciere pentru a autoriza reexaminarea unei chestiuni în interesul justiției. În acest cadru, le‑ar reveni sarcina de a stabili un echilibru între drepturile concurente ale părților și, mai general, între dreptul de acces la justiție și interesul public ca litigiile să fie soluționate definitiv. În speță, ar putea fi atins un echilibru adecvat dacă Right to Know și‑ar putea susține argumentația referitoare la calificarea documentelor pe care le solicită. În plus, ar fi în interesul public să se soluționeze acest aspect de drept deosebit de important.

27

Instanța de trimitere consideră totuși că nu este exclusă nici o aplicare strictă a issue estoppel solicitată de pârâta din litigiul principal. Ea ar putea fi compatibilă cu dreptul Uniunii, chiar dacă se dovedește că hotărârea din 1 iunie 2018 se întemeiază pe interpretarea eronată a articolului 4 din Directiva 2003/4.

28

Ar reieși în special din Hotărârea din 16 martie 2006, Kapferer (C‑234/04, EU:C:2006:178), că, sub rezerva principiilor echivalenței și efectivității, dreptul Uniunii nu impune unei instanțe naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii, chiar dacă aceasta ar permite remedierea unei încălcări a acestui drept. Rațiunea acestei abordări ar fi aceea de a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției.

29

Potrivit instanței de trimitere, în speță stabilitatea raporturilor juridice nu este o justificare deosebit de relevantă, din moment ce prin hotărârea din 1 iunie 2018 nu s‑a dispus cu privire la cererea Right to Know, anulându‑se în același timp decizia de respingere din 27 iunie 2016. În plus, în aceste împrejurări, nu s‑ar putea reproșa Right to Know că nu a declarat apel împotriva acestei hotărâri și că a invocat numai în cadrul litigiului principal un motiv întemeiat pe aplicarea eronată a articolului 4 din Directiva 2003/4, și anume calificarea eronată a documentelor solicitate drept comunicări interne în sensul articolului 4 alineatul (1) primul paragraf litera (e) din această directivă.

30

Având în vedere aceste considerații, instanța de trimitere urmărește să afle dacă issue estoppel constituie o formă a autorității de lucru judecat admisă de dreptul Uniunii. În plus, solicită să se stabilească dacă aplicarea strictă a acesteia poate fi contrară principiului efectivității atunci când conduce la o situație în care nu mai poate fi invocată o încălcare a dreptului Uniunii.

31

În aceste condiții, High Court (Înalta Curte) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

32

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 din Directiva 2003/4 trebuie interpretat în sensul că procesele‑verbale ale ședințelor oficiale ale guvernului unui stat membru intră sub incidența excepției de la dreptul de acces la informațiile despre mediu prevăzută la alineatul (1) primul paragraf litera (e) pentru „comunicările interne” sau a celei prevăzute la alineatul (2) primul paragraf litera (a) pentru „procedurile” desfășurate de autoritățile publice.

33

În această privință, trebuie amintit că prin adoptarea Directivei 2003/4 legiuitorul Uniunii a intenționat să asigure compatibilitatea dreptului Uniunii cu Convenția de la Aarhus, instituind un regim general care urmărește să asigure oricărui solicitant în sensul articolului 2 punctul 5 din această directivă un drept de acces la informațiile despre mediu deținute de către sau pentru autoritățile publice, fără să aibă obligația de a declara un interes [Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Land Baden‑Württemberg (Comunicări interne), C‑619/19, EU:C:2021:35, punctul 28 și jurisprudența citată].

34

Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de acces la informații despre mediu prevăzut de Directiva 2003/4 înseamnă că dezvăluirea acestor informații ar trebui să constituie regula generală și că autoritățile publice pot refuza o cerere de informații despre mediu numai în cazuri specifice și clar definite. Excepțiile de la dreptul de acces ar trebui, în consecință, să fie interpretate în mod restrictiv, iar interesul public în numele căruia este dezvăluită informația trebuie comparat cu interesul servit de refuz [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Land Baden‑Württemberg (Comunicări interne), C‑619/19, EU:C:2021:35, punctul 33 și jurisprudența citată].

35

Articolul 4 din această directivă enumeră în mod precis excepțiile pe care statele membre le pot institui de la dreptul de acces la informațiile despre mediu. În măsura în care astfel de excepții au fost efectiv transpuse în dreptul național, autoritățile publice le pot invoca pentru a respinge cererile de informații care le parvin [Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Land Baden‑Württemberg (Comunicări interne), C‑619/19, EU:C:2021:35, punctul 31].

36

Astfel, statele membre pot prevedea, în aplicarea articolului 4 alineatul (1) primul paragraf litera (e) din Directiva 2003/4, că o cerere de informații despre mediu poate fi respinsă în cazul în care se referă la „comunicări interne”, ținându‑se seama însă de interesul prezentat de dezvăluire pentru public.

37

În ceea ce privește noțiunea de „comunicări interne”, Curtea a statuat că termenul „comunicare” vizează o informație adresată de un autor unui destinatar, înțelegându‑se că acest destinatar poate fi atât o entitate abstractă, precum „membrii” unei administrații sau „consiliul de administrație” al unei persoane juridice, cât și o persoană specifică aparținând unei astfel de entități, precum un agent sau un funcționar [Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Land Baden‑Württemberg (Comunicări interne), C‑619/19, EU:C:2021:35, punctul 37].

38

Termenul „intern”, la rândul său, vizează informații care nu părăsesc sfera internă a unei autorități publice, în special atunci când nu au fost dezvăluite unui terț sau nu au fost puse la dispoziția publicului [Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Land Baden‑Württemberg (Comunicări interne), C‑619/19, EU:C:2021:35, punctul 42].

39

În ipoteza în care o autoritate publică deține o informație despre mediu pe care a primit‑o dintr‑o sursă externă, această informație poate fi de asemenea „internă” dacă nu a fost sau nu ar fi trebuit să fie pusă la dispoziția publicului înainte de primirea sa de către autoritatea menționată și dacă nu părăsește sfera internă a autorității menționate după primirea sa de către aceasta [Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Land Baden‑Württemberg (Comunicări interne), C‑619/19, EU:C:2021:35, punctul 43].

40

Noțiunea de „autoritate publică” este definită la articolul 2 punctul 2 din Directiva 2003/4. Aceasta se referă în special la „guvern” sau la „altă administrație publică”.

41

În speță, cererea de acces privește procese‑verbale ale discuțiilor din guvern care, potrivit informațiilor de care dispune Curtea, sunt în principiu susceptibile să intre sub incidența noțiunii de „comunicări interne”. Astfel, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, în primul rând, aceste procese‑verbale reflectă schimbul de informații dintre membrii unei administrații și, așadar, ai unei „autorități publice”, în al doilea rând, în măsura în care sunt difuzate în cadrul acestei administrații, este vorba despre „comunicări” și, în al treilea și ultimul rând, având în vedere caracterul lor confidențial prevăzut la articolul 28 alineatul (4) punctul 3 din Constituția irlandeză, aceste procese‑verbale nu sunt destinate să fie divulgate publicului și își păstrează, prin urmare, caracterul „intern”.

42

Pe de altă parte, în temeiul articolului 4 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2003/4, statele membre pot prevedea că o cerere de informații despre mediu poate fi refuzată în cazul în care dezvăluirea lor ar afecta în mod negativ confidențialitatea „procedurilor desfășurate de autoritățile publice”, dacă legislația prevede o astfel de confidențialitate.

43

În ceea ce privește noțiunea de „proceduri desfășurate de autoritățile publice”, Curtea a statuat că termenul „proceduri” face trimitere la etapele finale ale proceselor decizionale desfășurate de autoritățile publice care sunt desemnate în mod clar de dreptul național ca fiind proceduri și a căror confidențialitate trebuie să fie prevăzută de legislație [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2012, Flachglas Torgau (C‑204/09, EU:C:2012:71, punctele 63 și 64)].

44

În speță, în ceea ce privește procesele‑verbale ale discuțiilor din guvern, este cert că ele intră sub incidența regimului de confidențialitate prevăzut la articolul 28 alineatul (4) punctul 3 din Constituția irlandeză. În schimb, cererea de decizie preliminară nu permite Curții să stabilească dacă procesele‑verbale care fac obiectul cererii de acces a Right to Know reflectă discuțiile desfășurate în cursul etapei finale a unui proces decizional pe care dreptul irlandez o consideră o procedură. Dacă această situație s‑ar regăsi în speță, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, respectivele procese‑verbale ar intra sub incidența noțiunii de „proceduri desfășurate de autoritățile publice”.

45

Prin urmare, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, nu este exclus ca, în speță, să fie îndeplinite în același timp condițiile de aplicare a excepției de la dreptul de acces prevăzute la articolul 4 alineatul (1) primul paragraf litera (e) din Directiva 2003/4 și a excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (2) primul paragraf litera (a).

46

În această privință, este necesar să se arate că nu este posibilă o aplicare cumulativă a acestor două excepții.

47

Astfel, trebuie să se considere că articolul 4 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2003/4 constituie o lex specialis în raport cu articolul 4 alineatul (1) primul paragraf litera (e) din aceeași directivă. În fapt, în cazul în care condițiile de aplicare a excepției mai specifice prevăzute pentru „procedurile desfășurate de autoritățile publice” sunt într‑adevăr îndeplinite, aplicarea acesteia prevalează asupra celei a excepției referitoare la comunicările interne care are un domeniu de aplicare mai general.

48

Mai exact, pe lângă condițiile de aplicare a acestei din urmă excepții, și anume în esență transmiterea informațiilor exclusiv în sfera internă a unei autorități publice, excepția privind „procedurile desfășurate de autoritățile publice” nu se aplică decât atunci când schimbul de informații are loc în cursul etapei finale a unui proces decizional care este clar definită ca fiind o „procedură” și a cărui confidențialitate este prevăzută de legislație.

49

În plus, cele două excepții au două regimuri juridice distincte.

50

Protecția „comunicărilor interne” permite, astfel, crearea în favoarea autorităților publice a unui spațiu protejat pentru a‑și continua procesul de reflecție și pentru a desfășura dezbateri interne. Este vorba despre o excepție cu un domeniu de aplicare deosebit de larg, care se poate aplica în fiecare etapă a ansamblului lucrărilor desfășurate de aceste autorități. Rezultă că, pentru a stabili dacă refuzul accesului la informațiile care fac obiectul acestei excepții este justificat, evaluarea comparativă a intereselor în cauză, și anume a celor care se opun dezvăluirii și a celor care o justifică, trebuie să fie strict delimitată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Land Baden‑Württemberg (Comunicări interne), C‑619/19, EU:C:2021:35, punctele 50, 58 și 60].

51

În schimb, excepția referitoare la „procedurile desfășurate de autoritățile publice” nu vizează decât schimbul de informații într‑un cadru foarte specific. Ea permite statelor membre să protejeze exclusiv informațiile care se referă la etapele finale ale proceselor decizionale ale autorităților publice și despre care consideră, din cauza caracterului lor deosebit de sensibil, că trebuie să fie confidențiale. Prin urmare, domeniul de aplicare al acestei excepții este precis și limitat.

52

Pe de altă parte, legiuitorul Uniunii a instituit o derogare de la excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2003/4 pentru a exclude în mod expres anumite informații care prezintă o importanță deosebită pentru public. Astfel, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) al doilea paragraf ultima teză din această directivă, excepția prevăzută pentru „procedurile desfășurate de autoritățile publice” nu permite respingerea unei cereri de acces la informațiile despre mediu care privește „date privind emisiile în mediu”.

53

Astfel, atunci când un stat membru a transpus articolul 4 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din această directivă și atunci când schimbul de informații a căror comunicare se solicită a fost realizat efectiv în cursul unei proceduri confidențiale, astfel încât intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, revine autorităților naționale competente sarcina de a verifica dacă aceste date se referă la emisii în mediu. Într‑un astfel de caz, chiar dacă informațiile respective sunt în principiu considerate confidențiale în temeiul dreptului național, accesul la ele nu poate fi refuzat decât dacă nu este posibil să fie separate de alte informații schimbate în același cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 2016, Bayer CropScience și Stichting De Bijenstichting, C‑442/14, EU:C:2016:890, punctul 105).

54

În cazul în care se constată că datele solicitate nu se referă la emisii în mediu, autoritățile naționale competente trebuie să compare, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) al doilea paragraf a doua teză din Directiva 2003/4, interesul public servit de dezvăluirea acestor date și interesul servit de refuzul dezvăluirii lor.

55

O astfel de evaluare comparativă a intereselor în cauză este necesară și în cazul în care, în ipoteza în care nu este aplicabilă excepția pentru „procedurile desfășurate de autoritățile publice”, se aplică excepția pentru comunicările interne, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) primul paragraf litera (e) din Directiva 2003/4 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Land Baden‑Württemberg (Comunicări interne), C‑619/19, EU:C:2021:35, punctul 58].

56

În sfârșit, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (4) din Directiva 2003/4, autoritatea publică competentă trebuie să verifice dacă unele dintre informațiile solicitate pot fi separate de cele în privința cărora se aplică excepția de la dreptul de acces, astfel încât să poată efectua o divulgare parțială [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Land Baden‑Württemberg (Comunicări interne), C‑619/19, EU:C:2021:35, punctul 66].

57

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 4 din Directiva 2003/4 trebuie interpretat în sensul că:

58

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că litigiul principal privește o cerere de acces la informații despre mediu care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/4. Fiind sesizată cu o cale de atac împotriva deciziei din 27 iunie 2016 prin care această cerere a fost respinsă, High Court (Înalta Curte) a constatat, prin hotărârea din 1 iunie 2018, aplicabilitatea excepției de la dreptul de acces prevăzute la articolul 4 alineatul (1) primul paragraf litera (e) din Directiva 2003/4 pentru comunicările interne ale unei autorități publice, apoi a trimis cauza prim‑ministrului pentru ca acesta să efectueze o evaluare comparativă a interesului public servit de dezvăluire și a celui servit de refuzul dezvăluirii.

59

O nouă decizie, adoptată la 16 august 2018, a admis în parte cererea de acces. Aceasta face obiectul litigiului principal, în cadrul căruia Right to Know susține că nu se putea aplica excepția de la dreptul de acces prevăzută pentru „comunicările interne”, ci excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2003/4 pentru „procedurile desfășurate de autoritățile publice”.

60

Instanța de trimitere consideră că această din urmă excepție poate fi într‑adevăr aplicabilă. În acest caz, ar trebui înlăturată excepția prevăzută pentru comunicările interne.

61

Cu toate acestea, instanța de trimitere precizează că autoritatea de lucru judecat de care se bucură motivarea hotărârii High Court (Înalta Curte) din 1 iunie 2018 s‑ar putea opune acestui demers, deoarece instanța a reținut aplicabilitatea excepției prevăzute pentru „comunicările interne”. Acest aspect ar trebui, ca regulă generală, să fie considerat judecat definitiv între părți și, prin urmare, nu ar mai putea fi repus în discuție. Prin urmare, instanța de trimitere consideră că, pentru a soluționa litigiul principal, trebuie să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a domeniului de aplicare recunoscut principiului autorității de lucru judecat în dreptul irlandez.

62

În această privință, trebuie să se amintească importanța pe care o are, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, principiul autorității de lucru judecat. Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca deciziile judecătorești devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos, C‑116/20, EU:C:2022:273, punctul 92 și jurisprudența citată).

63

Prin urmare, dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept (Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos, C‑116/20, EU:C:2022:273, punctul 93 și jurisprudența citată).

64

Dreptul Uniunii nu impune, așadar, niciunui organ judiciar național obligația ca, pentru a ține seama de interpretarea unei dispoziții relevante a acestui drept adoptată de Curte, să revină, din principiu, asupra deciziei sale care a dobândit autoritate de lucru judecat (Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos, C‑116/20, EU:C:2022:273, punctul 94 și jurisprudența citată).

65

Pe de altă parte, rezultă din jurisprudența Curții că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat aparțin ordinii juridice a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora. Aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nici să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos, C‑116/20, EU:C:2022:273, punctul 100 și jurisprudența citată).

66

În ceea ce privește acest ultim principiu, trebuie amintit că articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe imparțiale (Hotărârea din 6 octombrie 2015, East Sussex County Council, C‑71/14, EU:C:2015:656, punctul 52 și jurisprudența citată).

67

Acest drept se reflectă și în articolul 6 din Directiva 2003/4. În schimb, nici acest articol, nici celelalte dispoziții ale acestei directive nu cuprind norme referitoare la punerea în aplicare a principiului autorității de lucru judecat.

68

În consecință, trebuie să se considere că, prin intermediul întrebărilor a doua‑a patra, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 din Directiva 2003/4, citit în lumina principiilor echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că principiul autorității de lucru judecat împiedică o persoană care a obținut, într‑o primă hotărâre, anularea unei decizii prin care i s‑a respins cererea de acces la informații despre mediu să invoce, în cadrul unui litigiu între aceleași părți privind legalitatea unei a doua decizii referitoare la aceeași cerere de acces, adoptată în urma primei hotărâri, un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 4 din Directiva 2003/4, atunci când acest motiv a fost respins în prima hotărâre, fără ca aceasta să apară în dispozitivul hotărârii, și, în lipsa unei căi de atac introduse de solicitantul accesului, hotărârea menționată a rămas definitivă.

69

De la bun început, în ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a statuat că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând seama de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină seama de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos, C‑116/20, EU:C:2022:273, punctul 101 și jurisprudența citată).

70

În speță, niciun element din dosarul de care dispune Curtea nu permite să se concluzioneze că nu există, în ordinea juridică irlandeză, căi de atac care să asigure într‑o manieră efectivă apărarea drepturilor pe care Directiva 2003/4 le conferă justițiabililor.

71

Dimpotrivă, astfel cum reiese din enunțul celei de a treia întrebări, interpretată în lumina informațiilor din decizia de trimitere, în cadrul procedurii în fața High Court (Înalta Curte) în urma căreia aceasta a adoptat hotărârea din 1 iunie 2018, Right to Know a fost în măsură să invoce nerespectarea articolului 4 din Directiva 2003/4, iar această instanță a examinat motivul respectiv. În special, aceasta din urmă a respins argumentul invocat de Right to Know prin care urmărea să se constate că informațiile solicitate intrau sub incidența excepției de la dreptul de acces la informații despre mediu prevăzute la articolul 4 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2003/4, ceea ce Right to Know și prim‑ministrul au confirmat în observațiile lor scrise prezentate Curții.

72

În aceste condiții, trebuie să se considere că, în măsura în care, în temeiul legislației irlandeze, motivarea hotărârii High Court (Înalta Curte) din 1 iunie 2018 referitoare la inaplicabilitatea acestei din urmă dispoziții beneficiază de autoritate de lucru judecat, această legislație nu a adus atingere efectivității dreptului Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții, C‑234/17, EU:C:2018:853, punctele 55-57).

73

Această constatare nu poate fi infirmată de faptul că, în cadrul procedurii în urma căreia a fost adoptată hotărârea din 1 iunie 2018, High Court (Înalta Curte) s‑a abținut să sesizeze Curtea prin intermediul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE.

74

În această privință, trebuie amintit că articolul 267 TFUE conferă instanțelor naționale cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte în fața lor ridică probleme care impun interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor de drept al Uniunii necesare în vederea soluționării litigiului dedus judecății lor. Instanțele naționale au deci posibilitatea și, dacă este cazul, obligația de a efectua o trimitere preliminară în cazul în care constată fie din oficiu, fie la cererea părților că fondul litigiului privește o problemă de rezolvat care ține de primul paragraf al acestui articol (Hotărârea din 30 aprilie 2020, Blue Air – Airline Management Solutions, C‑584/18, EU:C:2020:324, punctul 38 și jurisprudența citată).

75

În plus, particularii care au suferit un prejudiciu din cauza încălcării unor drepturi care le sunt conferite de dreptul Uniunii ca urmare a unei decizii a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție pot angaja răspunderea statului membru menționat, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile privind caracterul suficient de grav al încălcării și existența unei legături directe de cauzalitate între această încălcare și prejudiciul suferit de acești particulari (Hotărârea din 7 iulie 2022, F. Hoffmann‑La Roche și alții, C‑261/21, EU:C:2022:534, punctul 58, precum și jurisprudența citată).

76

În schimb, recunoașterea principiului răspunderii statului ca urmare a deciziei unei instanțe de ultim grad nu are în sine drept consecință repunerea în discuție a autorității de lucru judecat a unei astfel de decizii. În orice caz, principiul răspunderii statului inerent ordinii juridice a Uniunii impune o reparare a prejudiciului suferit, dar nu impune revizuirea hotărârii judecătorești care a cauzat prejudiciul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 2003, KöblerC‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 39, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2015, Ferreira da Silva e Brito și alții, C‑160/14, EU:C:2015:565, punctul 55).

77

În consecință, încălcarea de către o instanță de ultim grad a obligației sale de a efectua o trimitere preliminară și, cu atât mai mult, lipsa unei astfel de trimiteri în cadrul unei proceduri în fața unei instanțe care nu se pronunță în ultimă instanță nu pot determina obligația de a înlătura autoritatea de lucru judecat a deciziilor judecătorești.

78

Prin urmare, trebuie amintit că, în cazul în care normele de procedură interne aplicabile prevăd posibilitatea ca instanța națională să revină, în anumite condiții, asupra unei hotărâri care are autoritate de lucru judecat pentru a face ca situația să fie compatibilă cu dreptul național, această posibilitate trebuie să prevaleze, în conformitate cu principiile echivalenței și efectivității, dacă sunt întrunite condițiile menționate, pentru a restabili conformitatea situației în discuție în litigiul principal cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C‑213/13, EU:C:2014:2067, punctul 62).

79

În această privință, din cuprinsul punctului 54 din Concluziile doamnei avocate generale reiese că, în împrejurări speciale, instanțele judecătorești irlandeze au într‑adevăr puterea discreționară de a permite unei părți la un litigiu să invoce o chestiune care a fost deja soluționată în defavoarea acesteia în cadrul unei proceduri anterioare, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

80

Dacă este cazul și în măsura în care, în speță, sunt îndeplinite condițiile cărora dreptul irlandez le supune exercitarea acestei puteri discreționare, instanța de trimitere este obligată să o utilizeze dacă constată că, în mod contrar celor reținute în hotărârea High Court (Înalta Curte) din 1 iunie 2018, informațiile solicitate nu intră sub incidența excepției de la dreptul de acces la informații despre mediu prevăzute pentru „comunicările interne”.

81

În plus, după cum a arătat doamna avocată generală în esență la punctele 58-56 din concluzii, rezultă că, în sistemul juridic irlandez, împrejurarea că o parte nu a avut posibilitatea de a introduce o cale de atac împotriva unei hotărâri care cuprinde o constatare cu autoritate de lucru judecat se poate dovedi relevantă în vederea exercitării puterii discreționare menționate. Revine, așadar, instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă Right to Know avea efectiv posibilitatea de a declara apel împotriva constatării efectuate în hotărârea High Court (Înalta Curte) din 1 iunie 2018 potrivit căreia cererea de acces la informațiile despre mediu din 8 martie 2016 intră sub incidența excepției privind „comunicările interne”. În caz contrar, principiile echivalenței și efectivității impun ca instanța de trimitere să își exercite puterea discreționară.

82

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările a doua‑a patra că articolul 6 din Directiva 2003/4, citit în lumina principiilor echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care prevede că principiul autorității de lucru judecat împiedică o persoană care a obținut, într‑o primă hotărâre, anularea unei decizii prin care i s‑a respins cererea de acces la informații despre mediu să invoce, în cadrul unui litigiu între aceleași părți privind legalitatea unei a doua decizii referitoare la aceeași cerere de acces, adoptată în urma primei hotărâri, un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 4 din Directiva 2003/4, atunci când acest motiv a fost respins în prima hotărâre, fără ca aceasta să apară în dispozitivul hotărârii, și când, în lipsa unei căi de atac care ar fi putut fi introdusă de solicitantul accesului, hotărârea menționată a rămas definitivă. Cu toate acestea, în măsura în care normele de procedură interne aplicabile autorizează acest lucru, o instanță națională trebuie să permită respectivei persoane să invoce motivul menționat pentru a restabili, dacă este cazul, conformitatea situației în discuție în litigiul principal cu reglementarea Uniunii.

83

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: