1

Prin recursurile formulate, Grupa Azoty S.A., Azomureș SA și Lipasmata Kavalas LTD Ypokatastima Allodapis (C‑73/22 P), precum și Advansa Manufacturing GmbH, Beaulieu International Group NV, Brilen SA, Cordenka GmbH & Co. KG, Dolan GmbH, Enka International GmbH & Co. KG, Glanzstoff Longlaville SAS, Infinited Fiber Company Oy, Kelheim Fibre GmbH, Nurel SA, PHP Fibers GmbH, Teijin Aramid BV, Thrace Nonwovens & Geosynthetics monoprosopi AVEE mi yfanton yfasmaton kai geosynthetikon proïonton S.A. și Trevira GmbH (C‑77/22 P) solicită anularea, în cazul primelor, a Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 29 noiembrie 2021, Grupa Azoty și alții/Comisia (T‑726/20) și, în cazul celor de al doilea, a Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 29 noiembrie 2021, Advansa Manufacturing și alții/Comisia (T‑741/20) (denumite în continuare, împreună, „ordonanțele atacate”), prin care Tribunalul a respins ca inadmisibile acțiunile acestora având ca obiect anularea în parte a Comunicării Comisiei intitulate „Orientări privind anumite măsuri de ajutor de stat acordate în contextul sistemului de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră după 2021”, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 25 septembrie 2020 (JO 2020, C 317, p. 5, denumită în continuare „orientările în litigiu”).

2

Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Uniunii și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (JO 2003, L 275, p. 32, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 78), astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2018/410 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 martie 2018 (JO 2018, L 76, p. 3) (denumită în continuare „Directiva 2003/87”), a instituit un sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Uniunii (denumit în continuare „ETS”).

3

Articolul 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87 prevede:

„Statele membre ar trebui să adopte măsuri financiare […] în favoarea sectoarelor sau a subsectoarelor care sunt expuse unui risc real de relocare a emisiilor de dioxid de carbon din cauza costurilor indirecte semnificative care sunt suportate efectiv de pe urma costurilor emisiilor de gaze cu efect de seră transferate în prețul energiei electrice, cu condiția ca astfel de măsuri financiare să fie în conformitate cu normele privind ajutorul de stat, în special să nu producă denaturări nejustificate ale concurenței pe piața internă. […]”

4

Articolul 10b alineatul (1) din această directivă prevede:

„Se consideră că sunt expuse unui risc de relocare a emisiilor de dioxid de carbon sectoarele și subsectoarele în cazul cărora rezultatul înmulțirii dintre intensitatea schimburilor lor comerciale cu țări terțe, definită ca raportul dintre valoarea totală a exporturilor către țări terțe adăugată la valoarea importurilor din țări terțe și dimensiunea totală a pieței pentru Spațiul Economic European (cifra de afaceri anuală plus totalul importurilor din țări terțe), și intensitatea emisiilor lor, măsurată în kg CO2, împărțit la valoarea lor adăugată brută (în euro), este mai mare de 0,2. […]”

5

Articolul 10b alineatele (2) și (3) din directiva menționată prevede condițiile în care se poate considera de asemenea că sectoarele și subsectoarele care nu depășesc acest prag sunt expuse unui risc de relocare a emisiilor de dioxid de carbon și sunt incluse în grupul menționat la alineatul (1) al acestei dispoziții.

6

La punctul 7 din orientările în litigiu, Comisia Europeană arată că, în cuprinsul acestora, „stabilește condițiile în care măsurile de ajutor acordate în contextul ETS [al Uniunii] pot fi considerate compatibile cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) [TFUE]”.

7

Punctul 9 din aceste orientări are următorul cuprins:

„Principiile stabilite în prezentele orientări se aplică numai măsurilor de ajutor specifice prevăzute la articolul 10a alineatul (6) și la articolul 10b din Directiva [2003/87].”

8

Potrivit punctelor 19-21 din orientările menționate:

„19. Ajutoarele pentru costurile indirecte ale emisiilor vor fi considerate compatibile cu piața internă în sensul articolului 107 alineatul (3) litera (c) [TFUE], cu condiția îndeplinirii cerințelor menționate mai jos.

20. Obiectivul acestui tip de ajutor este de a preveni riscul semnificativ de relocare a emisiilor de dioxid de carbon, în special din cauza reflectării costurilor EUA în prețul energiei electrice suportat de beneficiar, în cazul în care concurenții săi din țări terțe nu se confruntă cu reflectarea unor costuri similare în prețul energiei electrice, iar beneficiarul nu poate reflecta aceste costuri în prețul produselor fără să piardă o cotă de piață semnificativă. Combaterea riscului relocării emisiilor de dioxid de carbon, prin sprijinul acordat beneficiarilor de a‑și reduce expunerea la acest risc, este justificată din rațiuni de protecție a mediului, întrucât ajutorul urmărește evitarea unei creșteri a emisiilor globale de gaze cu efect de seră ca urmare a transferării producției în afara Uniunii, în absența unui acord internațional cu caracter obligatoriu privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

21. Pentru a limita riscul de denaturare a concurenței pe piața internă, ajutorul trebuie să se limiteze la sectoarele care sunt expuse unui risc real de relocare a emisiilor de dioxid de carbon din cauza costurilor indirecte semnificative pe care le suportă efectiv ca urmare a reflectării costurilor emisiilor de gaze cu efect de seră în prețul energiei electrice. În sensul prezentelor orientări, se va considera că există un risc real de relocare a emisiilor de dioxid de carbon numai atunci când beneficiarul își exercită activitatea în unul dintre sectoarele enumerate în anexa I.”

9

Această anexă I cuprinde o listă de 14 sectoare considerate a fi expuse unui risc real de relocare a emisiilor de dioxid de carbon din cauza costurilor emisiilor indirecte.

10

Punctul 64 din orientările în litigiu prevede că, începând de la 1 ianuarie 2021, acestea înlocuiesc Orientările privind anumite măsuri de ajutor de stat acordate în contextul schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră după 2012, publicate la 5 iunie 2012 (JO 2012, C 158, p. 4). La punctele 65 și 66 din orientările în litigiu, Comisia menționează că va aplica principiile enunțate în acestea de la 1 ianuarie 2021 până la 31 decembrie 2030 tuturor măsurilor de ajutor notificate cu privire la care trebuie să se pronunțe de la 1 ianuarie 2021, chiar dacă proiectele au fost notificate înainte de publicarea lor.

11

Reclamantele sunt întreprinderi care își desfășoară activitatea în sectorul fabricării de produse azotate și de îngrășăminte.

12

Acest sector nu se regăsește în lista care figurează în anexa I la orientările în litigiu, intitulată „Sectoare considerate ca fiind expuse unui risc real de relocare a emisiilor de dioxid de carbon din cauza costurilor indirecte ale emisiilor”, deși era inclus în lista care figurează în anexa II la orientările publicate la 5 iunie 2012, intitulată „Sectoare și subsectoare considerate ex ante ca fiind expuse unui risc important de relocare a emisiilor de dioxid de carbon ca urmare a costurilor emisiilor indirecte”, care era aplicabilă până la 31 decembrie 2020.

13

Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 15 și 16 decembrie 2020, recurentele au formulat, în temeiul articolului 263 TFUE, acțiuni având ca obiect anularea anexei I la orientările în litigiu.

14

Prin înscrisuri separate depuse la grefa Tribunalului la 1 și la 12 martie 2021, Comisia a ridicat excepții de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

15

Prin ordonanțele atacate, Tribunalul a declarat inadmisibile acțiunile pentru motivul că recurentele, care nu sunt destinatare ale orientărilor în litigiu, nu sunt vizate în mod direct de acestea, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, întrucât aceste orientări nu produc în mod direct efecte asupra situației juridice a recurentelor.

16

În susținerea acestei considerații, Tribunalul a arătat în special la punctele 39-43 din ordonanțele atacate că, deși în orientările în litigiu s‑a apreciat că există un risc real de relocare a emisiilor de dioxid de carbon numai atunci când beneficiarul ajutorului își desfășoară activitățile în unul dintre sectoarele enumerate în anexa I la aceste orientări, acest lucru nu exclude posibilitatea ca statele membre să notifice Comisiei măsuri de ajutor în favoarea unor întreprinderi active în alte sectoare decât cele enumerate în această anexă și să încerce să demonstreze că, în pofida neîndeplinirii unuia dintre criteriile stabilite în orientările menționate, un ajutor acordat acestor întreprinderi este conform cu articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE. Deși admite că într‑un asemenea caz este foarte probabilă adoptarea de către Comisie, în temeiul Regulamentului (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 [TFUE] (JO 2015, L 248, p. 9), a unei decizii prin care să se constate că ajutorul propus este incompatibil cu piața internă, Tribunalul a precizat că numai această decizie ar fi de natură să producă efecte juridice directe asupra întreprinderilor care ar fi trebuit să beneficieze de ajutor.

17

Pe de altă parte, Tribunalul a menționat la punctul 38 din ordonanțele atacate că, în situația în care un stat membru nu adoptă nicio măsură de ajutor care să intre sub incidența orientărilor în litigiu, Comisia nu adoptă nicio decizie în temeiul Regulamentului 2015/1589. Prin urmare, nici în acest caz orientările menționate nu ar produce în mod direct efecte asupra situației juridice a recurentelor.

18

Prin recursurile lor, recurentele solicită Curții:

19

Comisia solicită Curții:

20

Prin decizia președintelui Curții din 16 septembrie 2022, cauzele C‑73/22 P și C‑77/22 P au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării hotărârii.

21

Prin înscrisul depus la grefa Curții la 21 aprilie 2023, recurentele în cauza C‑73/22 P au solicitat redeschiderea fazei orale a procedurii.

22

În susținerea acestei cereri, recurentele menționate arată că problema dacă orientările în litigiu le privesc în mod direct, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, nu a fost examinată în mod corespunzător în concluziile avocatului general și nu a făcut obiectul unei dezbateri complete la Curte.

23

Potrivit acelorași recurente, se impune ca dezbaterea cu privire la această problemă să continue în cadrul unei ședințe de audiere a pledoariilor și să privească conținutul, natura, obiectivele și efectele juridice ale actului atacat, precum și dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă. Analiza cuprinsă în concluzii nu ar ține seama în mod corespunzător de aceste elemente.

24

În această privință, trebuie arătat că, în conformitate cu articolul 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate să dispună oricând, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost încă dezbătut de părți.

25

În speță, în ceea ce privește, pe de o parte, observațiile formulate de recurente cu privire la concluziile avocatului general, trebuie amintit că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții nu prevăd posibilitatea ca părțile să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general. În temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care își întemeiază avocatul general concluziile nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei părți față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea fazei orale a procedurii (Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctele 37 și 38, precum și jurisprudența citată).

26

În ceea ce privește, pe de altă parte, dezbaterea care a avut loc între părți, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că dispune, la finalul fazei scrise a procedurii care a avut loc în fața sa, de toate elementele necesare pentru a se pronunța, argumentele cuprinse în cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii fiind de altfel dezbătute pe larg în cursul acestei faze scrise.

27

Trebuie amintit în această privință că dreptul de a fi ascultat nu impune o obligație absolută de a organiza o ședință de audiere a pledoariilor în toate procedurile. Aceasta este situația în special atunci când cauza nu ridică probleme de fapt sau de drept care nu pot fi soluționate în mod adecvat pe baza dosarului și a observațiilor scrise ale părților (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 123 și jurisprudența citată). Articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții prevede tocmai că aceasta poate decide să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor în cazul în care consideră, la momentul lecturii memoriilor sau a observațiilor depuse în cursul fazei scrise a procedurii, că este suficient de informată pentru a se pronunța.

28

Având în vedere cele ce precedă, nu este necesar să se admită cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii.

29

În susținerea recursurilor formulate, recurentele invocă, cu titlu principal, două motive identice întemeiate, primul, pe o motivare insuficientă și, al doilea, pe o eroare de drept săvârșită la aplicarea condiției ca persoana fizică sau juridică, care formulează o acțiune în anulare împotriva unui act al cărui destinatar nu este, să fie vizată în mod direct de acest act. Prin intermediul unui motiv subsidiar, de asemenea identic în cele două cauze, acestea susțin că Tribunalul ar fi trebuit să unească excepțiile de inadmisibilitate invocate de Comisie cu fondul.

30

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, recurentele susțin că Tribunalul nu a stabilit situația de fapt și nu a răspuns la argumentele invocate în fața sa.

31

În această privință, recurentele subliniază că au arătat la Tribunal că, spre deosebire de alte orientări, cele în litigiu nu sunt doar indicative, ci creează obligații juridice pentru statele membre. Stabilind, în anexa I la orientările în litigiu, o listă exhaustivă a sectoarelor în favoarea cărora ar trebui acordate ajutoarele prevăzute la articolul 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87, Comisia ar fi privat statele membre de posibilitatea de a acorda, în temeiul acestei dispoziții, un ajutor de stat compatibil cu piața internă unui sector care nu este menționat în această anexă. Ar rezulta că respectiva anexă este obligatorie pentru statele membre.

32

Or, deși a fost formulată această argumentație, Tribunalul nu a efectuat nicio constatare de fapt cu privire la conținutul, la natura sau la contextul orientărilor în litigiu. Această omisiune ar conduce la o motivare insuficientă care ar contrasta, printre altele, cu cea a Hotărârii Curții din 19 iulie 2016, Kotnik și alții (C‑526/14, EU:C:2016:570), și cu cea a Ordonanței Tribunalului din 23 noiembrie 2015, EREF/Comisia (T‑694/14, EU:T:2015:915). În aceste două decizii jurisdicționale referitoare la o comunicare privind sectorul bancar și, respectiv, la orientări în domeniul protecției mediului, instanța Uniunii și‑a întemeiat aprecierea pe o analiză detaliată a actelor în cauză.

33

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, recurentele afirmă că Tribunalul nu și‑a motivat suficient aprecierea de la punctul 38 din ordonanțele atacate, potrivit căreia, chiar și în situația în care un stat membru nu adoptă nicio măsură de ajutor care intră sub incidența orientărilor în litigiu, nu este îndeplinită condiția ca persoana fizică sau juridică care formulează o acțiune împotriva unui act al cărui destinatar nu este să fie vizată în mod direct de acest act.

34

Ele observă că această situație poate apărea din moment ce articolul 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87 nu obligă statele membre să adopte măsuri de ajutor. Prin urmare, ar fi important să se deceleze motivele pentru care Tribunalul apreciază că, în lipsa unor măsuri de ajutor adoptate de statele membre, recurentele nu pot fi vizate în mod direct de liniile directoare în litigiu. Or, aprecierea Tribunalului care ar echivala cu a constata că numai o decizie a Comisiei în temeiul Regulamentului 2015/1589 poate privi în mod direct recurentele ar fi insuficient motivată.

35

Potrivit Comisiei, acest prim motiv trebuie respins.

36

În ceea ce privește obligația de motivare ce revine Tribunalului în temeiul articolului 36 și al articolului 53 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, conform jurisprudenței constante, decizia Tribunalului trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul acestuia, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei adoptate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional (a se vedea în special Hotărârea din 13 ianuarie 2022, Germania și alții/Comisia, C‑177/19 P‑C‑179/19 P, EU:C:2022:10, punctul 37, și Hotărârea din 9 martie 2023, Les Mousquetaires și ITM Entreprises/Comisia, C‑682/20 P, EU:C:2023:170, punctul 40).

37

În ordonanțele atacate, Tribunalul a descris mai întâi, într‑o secțiune consacrată istoricului litigiului, conținutul și contextul orientărilor în litigiu, apoi a amintit, într‑o primă parte a aprecierii sale, jurisprudența referitoare la condițiile care reglementează admisibilitatea acțiunilor introduse de persoane fizice sau juridice împotriva unor acte ai căror destinatari nu sunt.

38

Tribunalul a arătat în continuare la punctul 34 din aceste ordonanțe că lista sectoarelor economice care figurează în anexa I la orientările în litigiu are ca efect constrângerea, în principiu, a Comisiei să considere compatibile cu piața internă, în domeniul de aplicare al acestor orientări, numai ajutoarele de stat acordate în favoarea sectoarelor menționate în această listă.

39

Raportat la aceste elemente, Tribunalul a analizat la punctele 36-43 din ordonanțele atacate diferitele cazuri care pot apărea în legătură cu ajutoarele vizate de orientările în litigiu a căror acordare este încurajată la articolul 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87. Punctele 36 și 37 din aceste ordonanțe privesc cazurile în care un stat membru decide să acorde aceste ajutoare, iar punctul 38 este consacrat situației în care un stat membru decide să nu le acorde. Punctele 39-43 din ordonanțele menționate privesc ipoteza în care un stat membru intenționează să acorde astfel de ajutoare în favoarea unui sector care nu este menționat în anexa I la orientările în litigiu și notifică aceste ajutoare Comisiei, întemeindu‑se pe dreptul primar al Uniunii, și anume pe articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE.

40

Prin această analiză, Tribunalul a prezentat un raționament detaliat care explică fără echivoc respingerea argumentației recurentelor. Acestea au susținut într‑adevăr că orientările în litigiu sunt obligatorii pentru statele membre, le împiedică pe acestea să acorde ajutoare în favoarea sectoarelor care nu sunt menționate în anexa I la aceste orientări și produc astfel în mod direct efecte asupra situației juridice a întreprinderilor care își desfășoară activitatea în aceste sectoare.

41

În ceea ce privește în special situația, evidențiată de recurente, în care un stat membru decide să nu adopte nicio măsură de ajutor care intră sub incidența orientărilor în litigiu, Tribunalul a formulat în mod clar, la punctul 38 din aceste ordonanțe, aprecierea sa potrivit căreia, într‑o asemenea situație, aceste orientări nu pot afecta situația juridică a recurentelor din moment ce, în lipsa unui ajutor, Comisia nu va fi determinată să aplice orientările menționate.

42

Pe de altă parte, Tribunalul a prezentat în mod detaliat la punctele 39-43 din ordonanțele atacate, al căror conținut este rezumat la punctul 16 din prezenta hotărâre, că statelor membre le este permis să notifice Comisiei măsuri de ajutor în favoarea unui sector economic care, deși nu este menționat în această anexă, ar putea, ca urmare a unor împrejurări excepționale, să fie expus unui risc real de relocare a emisiilor de dioxid de carbon și să fie eligibil pentru acordarea unui ajutor în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE.

43

Prin urmare, contrar celor susținute în cadrul primului aspect al primului motiv, Tribunalul a analizat excepțiile de inadmisibilitate în lumina conținutului și a contextului orientărilor în litigiu și, la punctele 36-43 din ordonanțele atacate, a răspuns la argumentația recurentelor și a expus astfel în mod clar motivele deciziei sale. Punctul 38 din aceste ordonanțe, care este criticat în mod specific prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, se integrează în raționamentul Tribunalului și permite fără dificultate înțelegerea motivelor pentru care a considerat că anexa I la orientările în litigiu nu produce în mod direct efecte asupra situației juridice a recurentelor atunci când nu se acordă niciun ajutor prevăzut de aceste orientări.

44

Rezultă că niciunul dintre cele două aspecte ale primului motiv nu este întemeiat. Prin urmare, acest motiv trebuie respins.

45

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că ele nu sunt vizate în mod direct de orientările în litigiu.

46

Acestea arată că, pentru a stabili efectele juridice produse de un act al Uniunii, este necesar să se țină seama în special de obiectul și de conținutul acestui act, precum și de contextul în care acesta a survenit. Or, ordonanțele atacate nu s‑ar întemeia pe o astfel de analiză concretă, ci pe un raționament mai general viciat de mai multe erori.

47

Astfel, Tribunalul ar fi plecat de la premisa eronată că, din perspectiva articolului 263 TFUE, toate orientările Comisiei trebuie calificate în același mod. În această privință, recurentele evidențiază că ordonanțele atacate se înscriu pe aceeași linie cu Hotărârea Curții din 19 iulie 2016, Kotnik și alții (C‑526/14, EU:C:2016:570), și cu Ordonanța Tribunalului din 23 noiembrie 2015, EREF/Comisia (T‑694/14, EU:T:2015:915), deși aceste decizii jurisdicționale privesc acte care, spre deosebire de orientările în litigiu, lasă o marjă de apreciere statelor membre.

48

Urmând o astfel de abordare, Tribunalul nu ar fi ținut seama de faptul că orientările în litigiu se adresează statelor membre și nu lasă acestora nicio marjă de apreciere în ceea ce privește sectoarele economice eligibile pentru ajutoarele care pot fi acordate în temeiul articolului 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87.

49

Având în vedere această lipsă a marjei de apreciere pentru statele membre, Tribunalul, în opinia recurentelor, ar fi trebuit să urmeze raționamentul expus în Hotărârea din 5 mai 1998, Dreyfus/Comisia (C‑386/96 P, EU:C:1998:193), în care, la punctul 44, se menționează că un particular, care nu este destinatarul unui act al Uniunii, poate fi considerat ca fiind vizat în mod direct de acest act atunci când posibilitatea destinatarilor actului menționat de a nu da curs acestui act este pur teoretică.

50

Tribunalul ar fi ținut cont în mod greșit de posibilitatea unui stat membru de a notifica Comisiei măsuri de ajutor în favoarea unor întreprinderi care își desfășoară activitățile în alte sectoare decât cele enumerate în anexa I la orientările în litigiu și de a încerca să demonstreze că măsurile respective sunt compatibile cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE.

51

În această privință, recurentele susțin că, deși este adevărat că o astfel de posibilitate există din punct de vedere juridic, această împrejurare nu schimbă cu nimic faptul că orientările în litigiu exclud acordarea ajutoarelor prevăzute la articolul 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87 operatorilor economici care își desfășoară activitatea în sectoarele care nu sunt menționate în anexa I la aceasta. Excluderea nu s‑ar compensa cu posibilitatea de a acorda ajutoare de stat în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE. Astfel, orice prognoză cu privire la acordarea unor asemenea ajutoare ar fi pur speculativă, pe când ajutoarele vizate la articolul 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87 ar fi prevăzute în mod formal și încurajate prin această dispoziție.

52

În plus, Tribunalul s‑ar fi întemeiat pe premisa eronată că un operator economic nu poate fi vizat în mod direct decât dacă Comisia adoptă o decizie în temeiul Regulamentului 2015/1589. Curtea ar fi constatat deja în domeniul ajutoarelor de stat că un operator economic poate fi vizat în mod direct de o luare de poziție a Comisiei fără ca aceasta să fi adoptat în mod formal o decizie în privința sa (Hotărârea din 17 septembrie 2009, Comisia/Koninklijke FrieslandCampina, C‑519/07 P, EU:C:2009:556, punctele 48-50).

53

Ca urmare a aprecierii eronate a Tribunalului, recurentele ar fi lipsite de orice cale de atac, deși cazul lor s‑ar încadra în situația avută în vedere în special la punctul 33 din Hotărârea din 25 iulie 2002, Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul (C‑50/00 P, EU:C:2002:462), ca o acțiune în anulare să poată fi introdusă pentru a se asigura o protecție jurisdicțională.

54

În această ultimă privință, recurentele subliniază că statele membre nu sunt obligate să adopte măsuri de ajutor în temeiul articolului 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87. În opinia lor, este probabil să nu fie acordat niciun ajutor menționat în această dispoziție și să nu fie deci adoptată de către Comisie nicio decizie în raport cu un astfel de ajutor. Din punct de vedere financiar, o astfel de situație ar fi comparabilă cu cea în care Comisia declară un ajutor notificat ca fiind incompatibil cu piața internă. Cu toate acestea, în prima situație, recurentele nu dispun, potrivit raționamentului urmat de Tribunal, de nicio cale de atac, în timp ce în a doua situație, ele dispun de o astfel de cale de atac. Această diferență ar fi inadmisibilă, recurentele fiind, în cele două situații, vizate în același mod.

55

Pe de altă parte, Curtea ar fi recunoscut că nu este legitim să se aștepte din partea operatorilor economici afectați de un act al Uniunii să provoace o decizie negativă a unui stat membru pentru a putea contesta acest act al Uniunii (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Scuola Elementare Maria Montessori/Comisia, Comisia/Scuola Elementare Maria Montessori și Comisia/Ferracci, C‑622/16 P‑C‑624/16 P, EU:C:2018:873, punctul 66). Nu ar fi plauzibil nici să se pretindă ca statele membre să își încalce obligația de cooperare loială prevăzută la articolul 4 alineatul (3) TUE, notificând ajutoare pentru sectorul fabricării de produse azotate și de îngrășăminte, în condițiile în care anexa I la orientările în litigiu nu menționează acest sector.

56

Potrivit Comisiei, acest al doilea motiv de recurs trebuie de asemenea respins.

57

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 7 și 9 din orientările în litigiu, acestea prevăd cerințele care trebuie îndeplinite pentru ca măsurile de ajutor care intră sub incidența ETS, cu precădere cele menționate la articolul 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87, să poată fi considerate compatibile cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE.

58

Adoptarea unor astfel de orientări se înscrie în exercitarea de către Comisie a competenței sale exclusive de a aprecia compatibilitatea măsurilor de ajutor cu piața internă, în temeiul articolului 107 alineatul (3) TFUE. Comisia beneficiază în această privință de o largă putere de apreciere (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:570, punctele 37-39, precum și Hotărârea din 15 decembrie 2022, Veejaam și Espo, C‑470/20, EU:C:2022:981, punctul 29).

59

Stabilind, prin orientări, condițiile în care măsurile de ajutor pot fi considerate compatibile cu piața internă și anunțând, prin publicarea acestor orientări, că va aplica normele cuprinse în acestea, Comisia își limitează propria putere de apreciere în sensul că, în cazul în care un stat membru notifică un proiect de ajutor de stat care respectă aceste norme, Comisia trebuie, în principiu, să autorizeze acest proiect. Ea nu se poate abate, în principiu, de la normele menționate fără să riște să fie sancționată, dacă este cazul, pentru încălcarea unor principii generale de drept precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:570, punctul 40, precum și Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Comisia/Braesch și alții, C‑284/21 P, EU:C:2023:58, punctul 90).

60

Articolul 263 al patrulea paragraf TFUE prevede că o persoană fizică sau juridică poate formula o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.

61

Recurentele nu pot fi considerate destinatare ale orientărilor în litigiu. În consecință, având în vedere însuși modul de redactare al articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, calitatea procesuală activă a recurentelor presupunea cel puțin, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 27 din ordonanțele atacate, ca aceste orientări să le privească în mod direct.

62

Întrucât condiția ca reclamantul să fie vizat în mod direct de actul atacat figurează, în termeni identici, atât în al doilea segment de teză al articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, cât și în al treilea segment de teză al acestei dispoziții, ea trebuie să aibă aceeași semnificație în fiecare dintre aceste segmente de teză (Hotărârea din 12 iulie 2022, Nord Stream 2/Parlamentul și Consiliul, C‑348/20 P, EU:C:2022:548, punctul 73). Potrivit unei jurisprudențe constante, această condiție impune ca două criterii să fie îndeplinite cumulativ, și anume ca actul respectiv, pe de o parte, să producă în mod direct efecte asupra situației juridice a acestei persoane și, pe de altă parte, să nu lase nicio putere de apreciere destinatarilor însărcinați cu punerea sa în aplicare, din moment ce el are un caracter pur automat și decurge doar din reglementarea Uniunii, fără aplicarea altor norme intermediare (Hotărârea din 16 martie 2023, Comisia/Jiangsu Seraphim Solar System și Consiliul/Jiangsu Seraphim Solar System și Comisia, C‑439/20 P și C‑441/20 P, EU:C:2023:211, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

63

Orientările în litigiu, care privesc în special măsurile de ajutor pe care statele membre, potrivit articolului 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87, ar trebui să le adopte, au ca efect, conform jurisprudenței amintite la punctul 59 din prezenta hotărâre, faptul că, în cazul notificării unui proiect de ajutor de stat care urmează criteriile stabilite în aceste orientări, printre care lista sectoarelor eligibile cuprinsă în anexa I la acestea, Comisia trebuie, în principiu, să autorizeze acest proiect.

64

Din moment ce recurentele își desfășoară activitatea într‑un sector care nu se regăsește în această anexă, este exclusă posibilitatea ca ele să beneficieze de pe urma unei asemenea obligații ce incumbă Comisiei.

65

În aceste condiții, astfel cum a arătat Tribunalul în esență la punctele 39-41 din ordonanțele atacate, aceste orientări nu au din punct de vedere juridic efectul de a priva recurentele de posibilitatea de a fi eligibile pentru acordarea ajutoarelor de stat prevăzute la articolul 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87.

66

Trebuie amintit, în această privință, că adoptarea unor orientări nu exonerează Comisia de obligația sa de a examina circumstanțele specifice excepționale pe care un stat membru le poate invoca, într‑un caz particular, pentru a solicita aplicarea directă a articolului 107 alineatul (3) TFUE. Statele membre își păstrează posibilitatea de a notifica Comisiei proiecte de ajutor de stat care nu îndeplinesc criteriile prevăzute de aceste orientări, iar Comisia poate autoriza astfel de proiecte în împrejurări excepționale (a se vedea în special Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:570, punctele 41 și 43, precum și Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Comisia/Braesch și alții, C-284/21 P, EU:C:2023:58, punctele 92 și 93).

67

Astfel, în cadrul ETS, nimic nu împiedică un stat membru să notifice Comisiei, în favoarea întreprinderilor dintr‑un sector economic care nu este menționat în anexa I la orientările în litigiu, un proiect de ajutor care urmărește, potrivit articolului 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87, să reducă un risc real de relocare a emisiilor de dioxid de carbon la care este supus, în opinia sa, acest sector și să prezinte împrejurările susceptibile să justifice aprobarea acestui proiect în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE, în pofida faptului că, în aceste orientări, Comisia nu a identificat acest sector ca fiind expus unui asemenea risc.

68

Rezultă, astfel cum Tribunalul a considerat în mod întemeiat, că orientările în litigiu, deși reduc șansele recurentelor de a obține un ajutor în temeiul articolului 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87, nu stabilesc totuși, în sine, eligibilitatea lor pentru un astfel de ajutor și nu produc, așadar, în mod direct efecte asupra situației lor juridice.

69

Contrar celor susținute de recurente, faptul de a nu putea exercita o cale de atac directă împotriva orientărilor în litigiu nu le privează de o protecție jurisdicțională efectivă. În realitate, dreptul procedural al Uniunii permite unei persoane fizice sau juridice să invoce în susținerea unei acțiuni îndreptate împotriva unui act nelegalitatea unor orientări în raport cu care a fost adoptat actul care afectează această persoană într‑un mod care întrunește condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctele 209-212).

70

Pe de altă parte, dat fiind că reclamantele invocă situația în care statele membre nu decid să acorde niciun ajutor menționat la articolul 10a alineatul (6) din Directiva 2003/87, astfel încât Comisia nu trebuie să adopte nicio decizie de autorizare sau de neautorizare a unui proiect de ajutor pe baza orientărilor în litigiu, este necesar să se considere că, într‑un asemenea caz, nu este posibil, din acest motiv, ca recurentele să afle într‑o situație concurențială dezavantajoasă în raport cu alte întreprinderi a căror activitate economică face parte din același sector ca și al lor. În astfel de împrejurări, dreptul la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu impune ca ele să aibă posibilitatea de a contesta legalitatea acestor orientări.

71

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, particularii trebuie să poată beneficia de o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor pe care le au în temeiul ordinii juridice a Uniunii (Hotărârea din 5 noiembrie 2019, BCE și alții/Trasta Komercbanka și alții, C‑663/17 P, C‑665/17 P și C‑669/17 P, EU:C:2019:923, punctul 54 și jurisprudența citată). Or, dreptul pe care particularii îl au în temeiul normelor de drept al Uniunii în materie de ajutoare de stat este acela de a nu suferi o concurență denaturată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Scuola Elementare Maria Montessori/Comisia, Comisia/Scuola Elementare Maria Montessori și Comisia/Ferracci, C‑622/16 P- C‑624/16 P, EU:C:2018:873, punctul 43 și jurisprudența citată).

72

Rezultă din cele ce precedă că raționamentul urmat de Tribunal nu este viciat de o eroare de drept și că al doilea motiv este nefondat.

73

În opinia recurentelor, Tribunalul ar fi trebuit să examineze acțiunile pe fond înainte de a se pronunța cu privire la admisibilitate. Ele amintesc în această privință că, potrivit articolului 130 alineatul (7) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acesta unește excepțiile sau alte incidente de procedură cu fondul „dacă împrejurări speciale justifică aceasta”. În scopul bunei administrări a justiției, Tribunalul ar fi trebuit să considere că există în speță asemenea împrejurări. Astfel, pentru a aprecia efectele juridice ale orientărilor în litigiu, ar fi fost necesară ascultarea argumentelor pe fond.

74

În opinia Comisiei, acest motiv invocat în subsidiar este inoperant și, în orice caz, nefondat.

75

Astfel cum Curtea a statuat deja, este de competența Tribunalului să aprecieze dacă o bună administrare a justiției justifică sau nu soluționarea imediată a unei excepții de inadmisibilitate sau unirea ei cu fondul. Nu se impune unirea cu fondul atunci când aprecierea excepției nu depinde de aprecierea motivelor de fond invocate de reclamant (Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 46 și jurisprudența citată).

76

În speță, din examinarea celui de al doilea dintre cele două motive invocate cu titlu principal în susținerea recursurilor rezultă că Tribunalul a putut concluziona în mod întemeiat, fără examinarea acțiunilor pe fond, că recurentele nu aveau calitate procesuală activă.

77

Prin urmare, acest motiv subsidiar nu poate fi admis.

78

Întrucât niciunul dintre motive nu este fondat, recursurile trebuie respinse în totalitate.

79

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Articolul 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

80

Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, iar acestea din urmă au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Comisie în cadrul recursurilor.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară și hotărăște: