–

pentru Notariusz Justyna Gawlica, de M. Margoński, zastępca notarialny;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și S. Żyrek, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul spaniol, de M. J. Ruiz Sánchez, în calitate de agent;

–

pentru guvernul maghiar, de Zs. Biró-Tóth și M. Z. Fehér, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. L. Kalėda și W. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 22 și 75 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor (JO 2012, L 201, p. 107).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între OP, resortisantă ucraineană cu reședința în Polonia, unde este coproprietară a unui bun imobil, pe de o parte, și reprezentantul Notariusz Justyna Gawlica (doamna notar Justyna Gawlica), care exploatează biroul notarial din Krapkowice (denumit în continuare „reprezentantul notarului”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a întocmi un testament autentic care să conțină o clauză în temeiul căreia dreptul aplicabil succesiunii lui OP ar fi dreptul ucrainean.

3

Considerentele (7), (37), (38), (57) și (59) ale Regulamentului nr. 650/2012 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 5 din acest regulament, intitulat „Acordul de alegere a forului”, prevede la alineatul (1):

„În cazul în care legea aleasă de către defunct pentru a se aplica succesiunii sale în temeiul articolului 22 este legea unui stat membru, părțile vizate pot conveni ca o instanță sau instanțele judecătorești din statul membru respectiv să aibă competență exclusivă de a se pronunța cu privire la orice chestiune referitoare la succesiune.”

5

Potrivit articolului 6 din regulamentul menționat, intitulat „Declinarea competenței în care s‑a optat pentru o lege”:

„În cazul în care legea aleasă de defunct pentru a se aplica succesiunii sale în temeiul articolului 22 este legea unui stat membru, instanța judecătorească sesizată în temeiul articolului 4 sau al articolului 10:

[…]”

6

Articolul 12 alineatul (1) din același regulament prevede:

„În cazul în care patrimoniul defunctului cuprinde bunuri situate într‑un stat terț, la cererea uneia dintre părți, instanța judecătorească sesizată să hotărască cu privire la succesiune poate decide să nu se pronunțe cu privire la unul sau mai multe dintre respectivele bunuri dacă se preconizează că hotărârea sa cu privire la acele bunuri nu va fi recunoscută și, după caz, declarată executorie în acel stat terț.”

7

Articolul 20 din Regulamentul nr. 650/2012, intitulat „Aplicare universală”, are următorul cuprins:

„Orice lege desemnată în prezentul regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru.”

8

Articolul 21 din acest regulament, intitulat „Norma generală”, prevede:

„(1)   Sub rezerva cazului în care prezentul regulament cuprinde dispoziții contrare, legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său este cea a statului în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului.

[…]”

9

Articolul 22 din regulamentul menționat, intitulat „Alegerea legii”, prevede la alineatul (1):

„O persoană poate să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblu să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului.

[…]”

10

Articolul 75 din același regulament, intitulat „Raportul cu convențiile internaționale existente”, prevede la alineatul (1):

„Prezentul regulament nu afectează aplicarea convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți la data adoptării prezentului regulament și care privesc aspectele reglementate de prezentul regulament.

[…]”

11

Articolul 37 din Acordul din 24 mai 1993 încheiat între Republica Polonă și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în materie civilă și penală (denumit în continuare „acordul bilateral”) prevede:

„Raporturile juridice în materie de succesiune care are ca obiect bunuri mobile sunt guvernate de legea părții contractante a cărei cetățenie o deținea defunctul la data decesului.

Raporturile juridice în materie de succesiune care are ca obiect bunuri imobile sunt guvernate de legea părții contractante pe teritoriul căreia se află bunurile.

Calificarea bunurilor care fac parte din succesiune drept bunuri mobile sau imobile este guvernată de legea părții contractante pe teritoriul căreia se află bunurile.”

12

OP este o resortisantă ucraineană, cu reședința în Polonia, unde este coproprietară a unui bun imobil. Ea a solicitat reprezentantului notarului să întocmească un testament autentic care să conțină o clauză în temeiul căreia dreptul aplicabil succesiunii sale va fi dreptul ucrainean.

13

Reprezentantul notarului a refuzat să întocmească un astfel de act, invocând în principal două motive. În primul rând, articolul 22 din Regulamentul nr. 650/2012 interpretat în lumina considerentului (38) al acestuia nu ar conferi decât resortisanților statelor membre ale Uniunii dreptul de a opta pentru legea aplicabilă. În al doilea rând, articolul 37 din acordul bilateral, care prevalează în orice caz asupra aceluiași regulament, ar prevedea că dreptul aplicabil în materie de succesiuni este dreptul statului al cărui cetățean este defunctul atunci când este vorba despre bunuri mobile și dreptul statului în care sunt situate bunurile atunci când este vorba despre bunuri imobile. Astfel, reprezentantul notarului a considerat că dreptul aplicabil succesiunii lui OP este dreptul polonez în ceea ce privește bunurile imobile pe care ea le deține în Polonia.

14

OP a formulat o acțiune la Sąd Okręgowy w Opolu (Tribunalul Regional din Opole, Polonia), care este instanța de trimitere, împotriva refuzului reprezentantului notarului, pentru motivul că acesta s‑a întemeiat pe o interpretare eronată a Regulamentului nr. 650/2012. În această privință, ea a arătat în special că articolul 22 din acest regulament permite „unei persoane” să opteze pentru legea țării sale ca lege aplicabilă propriei succesiuni. În plus, ea a susținut că articolul 75 alineatul (1) din regulamentul menționat are ca obiect menținerea conformității acestuia din urmă cu obligațiile care rezultă din acordurile încheiate de statele membre cu state terțe. Or, în măsura în care acordul bilateral nu reglementează alegerea legii privind succesiunea, OP consideră că aplicarea articolului 22 din Regulamentul nr. 650/2012 nu este incompatibilă cu acesta din urmă.

15

În aceste împrejurări, Sąd Okręgowy w Opolu (Tribunalul Regional din Opole) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

16

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 22 din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că un resortisant al unui stat terț care are reședința într‑un stat membru al Uniunii poate să aleagă legea acestui stat terț ca lege care să se aplice succesiunii sale în ansamblu.

17

Articolul 22 din Regulamentul nr. 650/2012 prevede că o „persoană poate să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblu să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau în momentul decesului”.

18

După cum reiese din modul său de redactare, această dispoziție vizează orice „persoană”, fără a face vreo distincție între resortisanții statelor membre ale Uniunii și resortisanții statelor terțe. Astfel, singura restricție privind libertatea de alegere de care dispune o asemenea persoană constă în faptul că aceasta nu poate alege decât legea unui stat a cărui cetățenie o deține, independent de calitatea de stat membru al Uniunii sau nu a statului respectiv.

19

Prin urmare, nu se poate considera că numai cetățenii Uniunii pot beneficia de o astfel de libertate de alegere.

20

Această interpretare literală este confirmată de alte dispoziții ale Regulamentului nr. 650/2012, care fac de asemenea referire la legea unui stat terț în raport cu Uniunea.

21

Astfel, în primul rând, articolul 20 din regulamentul respectiv prevede că legea menționată în același regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru. Or, deși din considerentul (57) al Regulamentului nr. 650/2012 reiese că normele privind conflictul de legi prevăzute în acest regulament pot duce la aplicarea legii unui stat terț și că, într‑un astfel de caz, trebuie să se țină seama de normele de trimitere prevăzute de dreptul internațional privat al statului respectiv, se precizează în mod expres că acest tip de trimitere trebuie exclus „în situațiile în care defunctul a ales legea unui stat terț”.

22

În al doilea rând, articolul 5 din acest regulament limitează acordurile de alegere a forului la ipoteza în care „legea aleasă de către defunct pentru a se aplica succesiunii sale în temeiul articolului 22 [din regulamentul menționat] este legea unui stat membru”. De asemenea, articolul 6 din același regulament reglementează declinarea competenței „[î]n cazul în care legea aleasă de defunct pentru a se aplica succesiunii sale în temeiul articolului 22 este legea unui stat membru”. Astfel de precizări au sens numai dacă există o altă posibilitate de alegere decât legea unui stat membru. Or, dacă nu este legea unui stat membru, aceasta nu poate fi decât legea unui stat terț.

23

În al treilea rând, atunci când enunță că „[p]rezentul regulament ar trebui să permită cetățenilor să își organizeze din timp succesiunea, alegând legea aplicabilă succesiunii lor”, considerentul (38) al Regulamentului nr. 650/2012 se referă, în mod generic, la „cetățeni”, iar nu numai la cetățenii Uniunii.

24

Având în vedere ansamblul motivelor ce precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 22 din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că un resortisant al unui stat terț cu reședința într‑un stat membru al Uniunii poate să aleagă legea acestui stat terț ca lege care să se aplice succesiunii sale în ansamblu.

25

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 75 din Regulamentul nr. 650/2012 coroborat cu articolul 22 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care un stat membru al Uniunii a încheiat cu un stat terț, înainte de adoptarea regulamentului menționat, un acord bilateral care stabilește legea aplicabilă în materie de succesiuni și care nu prevede în mod expres posibilitatea de a alege o alta, un resortisant al acestui stat terț care are reședința în statul membru în cauză poate să aleagă legea statului terț menționat pentru a se aplica succesiunii sale în ansamblu.

26

În această privință, rezultă în esență din articolul 75 alineatul (1) din Regulamentul nr. 650/2012 că aplicarea acestui regulament nu poate să afecteze aplicarea convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți, cu condiția ca, pe de o parte, statul sau statele membre în cauză să fi fost deja părți la convenția internațională în discuție la data adoptării Regulamentului nr. 650/2012 și ca, pe de altă parte, această convenție să privească aspectele reglementate de acest regulament. Or, reiese din jurisprudența Curții că, atunci când legiuitorul Uniunii prevede că aplicarea unui regulament „nu aduce atingere” convențiilor internaționale existente, acestea se aplică în caz de concurs de norme cu un atare regulament (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 mai 2010, TNT Express Nederland, C‑533/08, EU:C:2010:243, punctul 46).

27

Prin urmare, în cazul în care un stat membru este parte la un acord bilateral încheiat cu un stat terț înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 650/2012, iar acest acord bilateral conține dispoziții care prevăd norme aplicabile în materie de succesiuni, acestea din urmă sunt cele care în principiu au vocația să se aplice, iar nu cele prevăzute de Regulamentul nr. 650/2012 în materie.

28

În plus, după cum a arătat avocatul general la punctele 29 și 30 din concluzii, articolul 75 din Regulamentul nr. 650/2012 nu este o dispoziție izolată printre instrumentele Uniunii privind cooperarea judiciară în materie civilă și comercială. Astfel, numeroase alte regulamente și convenții privesc raporturile dintre particulari în spațiul european de libertate, securitate și justiție și cuprind dispoziții care se înscriu într‑o logică similară celei a articolului 75 din Regulamentul nr. 650/2012.

29

Or, în acest context, Curtea a statuat că articolul care guvernează, în cadrul actului de drept al Uniunii în cauză, raporturile dintre acest act și convențiile internaționale nu poate avea un domeniu de aplicare care să intre în conflict cu principiile pe care se întemeiază legislația din care face parte (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 mai 2010, TNT Express Nederland, C‑533/08, EU:C:2010:243, punctul 51).

30

În speță, obiectul Regulamentului nr. 650/2012 este, după cum reiese în esență din cuprinsul considerentelor (7) și (59) ale acestuia, eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor care se pot confrunta cu dificultăți în exercitarea drepturilor lor în contextul unei succesiuni cu elemente de extraneitate, în special prin stabilirea unor norme privind competența și legea aplicabilă în materie, precum și recunoașterea și executarea într‑un stat membru a hotărârilor judecătorești și a actelor provenite din alte state membre.

31

În această privință, articolul 21 din acest regulament consacră, sub titlul „Norma generală”, un factor de legătură implicit care este determinat prin referire la reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului. Având în vedere structura acestui regulament, posibilitatea de a se opta pentru legea statului a cărui cetățenie o deține defunctul, reglementată la articolul 22 din regulamentul menționat, trebuie înțeleasă în sensul că constituie o derogare de la norma generală prevăzută la articolul 21 din același regulament.

32

În plus, atât reședința obișnuită, cât și cetățenia constituie factori de legătură obiectivi care contribuie, ambii, la obiectivul securității juridice a părților la procedura succesorală care este urmărit de Regulamentul nr. 650/2012, după cum reiese din considerentul (37) al acestuia.

33

Din considerațiile ce precedă rezultă că posibilitatea de a alege dreptul aplicabil succesiunii sale nu poate fi considerată un principiu pe care se întemeiază Regulamentul nr. 650/2012 și, prin urmare, cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii, al cărei instrument este.

34

Desigur, Curtea a statuat că obiectivul general al acestui regulament, care vizează recunoașterea reciprocă a hotărârilor pronunțate în statele membre în materie de succesiuni, este legat de principiul unității succesiunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2018, Oberle,C‑20/17, EU:C:2018:485, punctele 53 și 54). Cu toate acestea, nu este vorba despre un principiu absolut [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, E. E. (Competența jurisdicțională și legea aplicabilă succesiunilor), C‑80/19, EU:C:2020:569, punctul 69].

35

În această privință, așa cum a arătat avocatul general la punctul 71 din concluzii, articolul 12 alineatul (1) din regulamentul menționat introduce în mod expres o derogare de la acest principiu, permițând instanței competente să nu se pronunțe asupra unor bunuri situate în state terțe, temându‑se că hotărârea nu va fi recunoscută sau că nu va fi declarată executorie în aceste state terțe.

36

Rezultă că legiuitorul Uniunii a intenționat în mod expres să respecte, în anumite cazuri particulare, modelul de scindare a succesiunii care poate fi pus în aplicare în raporturile cu anumite state terțe.

37

În consecință, trebuie considerat că sistemul Regulamentului nr. 650/2012 nu se opune ca, în temeiul unui acord bilateral încheiat între un stat membru și un stat terț înainte de adoptarea acestui regulament și în raport cu excepția prevăzută la articolul 75 alineatul (1) din regulamentul menționat, resortisantul unui stat terț care are reședința în statul membru obligat prin acest acord bilateral nu dispune de posibilitatea de a opta pentru legea aplicabilă succesiunii sale. În plus, acest rezultat este conform cu principiul consacrat la articolul 351 primul paragraf TFUE, care privește efectul acordurilor internaționale încheiate de statele membre înainte de aderarea lor la Uniune.

38

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 75 din Regulamentul nr. 650/2012 coroborat cu articolul 22 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca, în cazul în care un stat membru al Uniunii a încheiat cu un stat terț, înainte de adoptarea regulamentului menționat, un acord bilateral care stabilește legea aplicabilă în materie de succesiuni și care nu prevede în mod expres posibilitatea de a alege alta, un resortisant al acestui stat terț cu reședința în statul membru în cauză să nu poată să aleagă legea statului terț menționat pentru a se aplica succesiunii sale în ansamblu.

39

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: