1.

Prezenta trimitere preliminară ridică din nou problema domeniului de aplicare al articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 ( 2 ), în temeiul căruia, atunci când este imposibilă transferarea unui solicitant de protecție internațională către statul membru desemnat inițial drept responsabil de examinarea cererii sale (denumit în continuare „statul membru responsabil”), întrucât există temeiuri substanțiale de a crede că în acel stat membru există deficiențe sistemice ale procedurii de azil, care îl expun pe acesta din urmă unui risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 3 ), statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil continuă examinarea criteriilor stabilite în capitolul III pentru a determina dacă alt stat membru poate fi desemnat drept responsabil.

2.

Această trimitere a fost formulată în cadrul unui litigiu între X, resortisant sirian, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos) (denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de altă parte, în legătură cu decizia acestuia din urmă de a nu examina cererea sa de protecție internațională, statul membru responsabil în acest scop fiind Republica Polonă. X se opune punerii în aplicare a transferului său către acest stat membru pentru motivul că a făcut obiectul unor returnări sumare la frontierele externe ale Poloniei, apoi al unei detenții pretins ilegale la punctul de frontieră al acestui stat membru, în condiții care, în plus, nu răspund nevoilor sale.

3.

În prezenta cauză, Curtea este chemată să așeze o nouă piatră pe edificiul său. Astfel, după ce a stabilit principiul pe care se întemeiază articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III în Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții ( 4 ), ea a precizat, ulterior, domeniul de aplicare al acestuia în Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții ( 5 ), și în Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo ( 6 ). Prezenta cauză se distinge de aceste precedente jurisprudențiale în măsura în care transferul ar deveni imposibil ca urmare a săvârșirii de către statul membru responsabil în mod normal a unor încălcări grave și sistematice ale drepturilor fundamentale ale resortisanților țărilor terțe la frontierele sale.

4.

În cadrul prezentei analize, vom prezenta mai întâi motivele pentru care considerăm că practicile menționate la punctul 2 din prezentele concluzii nu permit, prin ele însele, să se considere că există un motiv serios și temeinic de a crede că solicitantul de protecție internațională ar fi expus, în cazul transferului către statul membru responsabil în mod normal, unui risc real de a suferi tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 4 din cartă pe durata examinării cererii sale de protecție internațională și în urma finalizării acesteia.

5.

Vom explica în continuare că, în aceste împrejurări, autoritatea competentă este obligată să pună în aplicare decizia de transfer fără să efectueze în prealabil verificări sau să solicite statului membru responsabil în mod normal comunicarea unor informații suplimentare sau furnizarea unor garanții individuale cu privire la condițiile de primire și de preluare a solicitantului.

6.

În sfârșit, vom preciza, în lumina principiilor pe care Curtea le‑a stabilit deja în jurisprudența sa, regimul probatoriu, precum și modalitățile de cooperare aplicabile în ceea ce privește stabilirea unui risc de tratament inuman sau degradant al solicitantului în contextul articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III.

7.

Considerentele (19), (32) și (39) ale Regulamentului Dublin III enunță:

[…]

[…]

8.

Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Accesul la procedura de examinare a unei cereri de protecție internațională”, prevede:

„(1)   Statele membre examinează orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Cererea este examinată de un singur stat membru, și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.

(2)   Atunci când niciun stat membru responsabil nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională este responsabil de examinarea acesteia.

Atunci când este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru desemnat inițial drept responsabil, pentru că există temeiuri substanțiale de a crede că în acel stat membru există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din [cartă], statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil continuă examinarea criteriilor stabilite la capitolul III, pentru a determina dacă alt stat membru poate fi desemnat drept responsabil.

Atunci când transferul nu poate fi efectuat în temeiul prezentului alineat către unul dintre statele membre desemnate pe baza criteriilor stabilite la capitolul III și nici către primul stat membru în care a fost prezentată cererea, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil devine statul membru responsabil.

[…]”

9.

Reclamantul, care este un resortisant sirian născut în anul 1992, a depus o cerere de protecție internațională în Polonia la 9 noiembrie 2021. La 21 noiembrie 2021, el s‑a deplasat în Țările de Jos, unde a depus o nouă cerere de protecție internațională la 22 noiembrie 2021. La 20 ianuarie 2022, Regatul Țărilor de Jos a solicitat Republicii Polone să îl reprimească pe reclamant în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Dublin III. La1 februarie 2022, Republica Polonă a acceptat reprimirea acestuia în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (c) din regulamentul menționat. Prin decizia din 20 aprilie 2022, secretarul de stat nu a luat în considerare cererea de protecție internațională depusă de reclamant.

10.

Acesta din urmă a introdus o acțiune împotriva deciziei menționate la rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul de la Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch, Țările de Jos), instanța de trimitere, și a solicitat în același timp măsuri provizorii din partea judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii. La 3 iunie 2022, acesta din urmă a acordat măsurile solicitate și a interzis transferul reclamantului în Polonia atât timp cât nu va fi fost pronunțată o hotărâre cu privire la acțiune.

11.

Reclamantul susține că autoritățile poloneze au încălcat drepturile sale fundamentale și, prin urmare, se teme că s‑ar putea repeta acest lucru în urma transferului său în Polonia. În această privință, el declară că a fost îndepărtat de pe teritoriul Uniunii în Belarus de către autoritățile poloneze de trei ori după intrarea sa în Polonia, prin intermediul unei proceduri denumite „pushback”. Această procedură ar aduce atingere demnității umane, ceea ce ar constitui, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, un obstacol absolut în calea unui transfer realizat în temeiul Regulamentului Dublin III ( 7 ). Reclamantul și‑a susținut afirmațiile făcând trimitere la rapoarte ale unor organizații neguvernamentale (ONG), precum și la jurisprudența Curții, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a instanțelor naționale. Reclamantul denunță de asemenea modul în care autoritățile poloneze l‑au tratat la frontieră, unde, printre altele, nu ar fi beneficiat de ajutorul unui interpret pentru a obține explicații sau informații. El ar fi primit totuși un document în limba arabă care explică Regulamentul Dublin III. În urma consilierii unei organizații, acesta ar fi acceptat prelevarea amprentelor sale digitale. Reclamantul se plânge, în plus, de condițiile în care ar fi fost plasat în detenție în urma depunerii cererii sale de protecție internațională, întrucât nu ar fi primit hrană și nu ar fi beneficiat de un control medical. În sfârșit, reclamantul afirmă că puterea judecătorească din Polonia nu este independentă și a solicitat instanței de trimitere să adreseze Curții aceleași întrebări preliminare precum cele care fuseseră adresate în cauza în care s‑a pronunțat Ordonanța președintelui Curții din 20 mai 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid ( 8 ).

12.

Secretarul de stat apreciază, în schimb, că se poate întemeia pe deplin pe principiul încrederii reciproce față de Republica Polonă, astfel încât se poate presupune că reclamantul nu se va afla într‑o situație contrară articolului 4 din cartă după transferul său în acest stat membru. El precizează că practica „pushback” nu este relevantă pentru aprecierea legalității deciziei de transfer, în măsura în care reclamantul nu va fi expus acestei practici după realizarea transferului său. În plus, el subliniază că acesta din urmă nu a demonstrat că situația în care se va afla, după transferul său în Polonia, va atinge pragul deosebit de ridicat de gravitate definit de Curte în Hotărârea Jawo.

13.

Secretarul de stat arată, în sfârșit, că nu vede niciun motiv pentru a utiliza clauza discreționară pe care i‑o conferă articolul 17 din Regulamentul Dublin III examinând în mod spontan cererea de protecție internațională a reclamantului.

14.

Instanța de trimitere consideră că este de competența sa să se pronunțe cu privire la măsura în care încălcările drepturilor fundamentale ale resortisanților țărilor terțe care decurg din practicile de „pushback” și din măsurile de detenție ilegală săvârșite de statul membru responsabil în mod normal afectează principiul încrederii reciproce între statele membre.

15.

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul de la Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

16.

Reclamantul, guvernele neerlandez, belgian, ceh, german, italian, maghiar, austriac și polonez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

17.

Propunem Curții să examineze împreună prima și a doua întrebare preliminară.

18.

Pe de o parte, prin intermediul primei întrebări, Curtea este invitată să precizeze dacă articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că se opune punerii în aplicare a unei decizii de transfer al unui solicitant atunci când se stabilește că statul membru responsabil în mod normal a săvârșit în privința acestuia „încălcări grave și sistematice ale dreptului Uniunii” înainte de adoptarea unei astfel de decizii. Deși această întrebare este formulată în termeni deosebit de largi, din cererea de decizie preliminară reiese în mod vădit că instanța de trimitere își concentrează întrebările asupra a două tipuri de practici la care pare să recurgă acest stat membru atunci când resortisanții țărilor terțe încearcă să treacă sau trec frontierele sale externe, și anume practica returnării sumare și măsurile de detenție la punctele de frontieră.

19.

Prin urmare, arătăm de la bun început că această întrebare nu se înscrie într‑o ipoteză în care solicitantul invocă existența unor împrejurări excepționale care îi sunt proprii, precum o vulnerabilitate specifică, situație pe care Curtea a menționat‑o la punctul 95 din Hotărârea Jawo și pe care a examinat‑o în Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții ( 9 ).

20.

Pe de altă parte, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze, în ipoteza în care aceasta din urmă ar considera că practicile respective nu se opun punerii în aplicare a deciziei de transfer, măsura în care autoritatea competentă este obligată să se asigure că solicitantul nu va fi expus unui risc de tratament inuman sau degradant ca urmare a acestui transfer.

21.

În temeiul articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III, un solicitant de protecție internațională nu poate fi transferat către statul membru responsabil în mod normal în cazul în care există temeiuri substanțiale de a crede că va fi expus unui risc de tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, ca urmare a unor deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților în acest stat membru. Această dispoziție codifică jurisprudența pe care Curtea a stabilit‑o în Hotărârea N. S. și alții.

22.

În Hotărârea Jawo, Curtea a extins domeniul de aplicare al controlului pe care trebuie să îl efectueze instanța sesizată cu o acțiune împotriva unei decizii de transfer la motivul că sistemul european comun de azil și principiul încrederii reciproce se întemeiază pe asigurarea faptului că „aplicarea acestui sistem nu atrage, în niciun stadiu și sub nicio formă, un risc serios de încălcări ale articolului 4 din cartă” ( 10 ), acest articol enunțând o interdicție cu caracter general și absolut a tratamentelor inumane și degradante ( 11 ). Prin urmare, acest control trebuie să privească atât riscul de tratament inuman și degradant la care este expus solicitantul la momentul transferului, cât și riscul la care este expus în calitate de solicitant pe durata procedurii de examinare a cererii sale, apoi la încheierea acesteia, fie în calitate de beneficiar al statutului de refugiat sau al statutului conferit de protecția subsidiară ( 12 ), fie în calitate de resortisant al unei țări terțe în așteptarea îndepărtării în cazul refuzului acordării protecției internaționale ( 13 ).

23.

Curtea stabilește în sarcina autorității competente un control care cuprinde două etape.

24.

Prima etapă constă în evaluarea riscului real de a suferi tratamente inumane sau degradante la care este expus solicitantul, pe baza unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător. Aceste elemente trebuie să îi permită să aprecieze funcționarea sistemului de protecție internațională în statul membru responsabil și în special realitatea unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ( 14 ) în ceea ce privește primirea și preluarea solicitanților și, dacă este cazul, caracterul adecvat și suficient al garanțiilor individuale pe care statul membru respectiv le poate oferi. Aceste elemente pot rezulta printre altele din decizii judiciare internaționale, precum hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și din decizii, din rapoarte și din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei sau care fac parte din sistemul Organizației Națiunilor Unite ori din rapoartele periodice și concordante ale ONG‑urilor internaționale. Este interesant de observat în această privință că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, autoritățile competente „sunt considerate, în principiu, a avea cunoștință de deficiențele generale descrise pe larg în rapoarte fiabile care emană printre altele de la [Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați], de la Consiliul Europei și de la organele Uniunii Europene” ( 15 ).

25.

În ceea ce privește criteriile în raport cu care autoritatea competentă trebuie să efectueze această apreciere, Curtea a statuat că, pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 4 din cartă, deficiențele menționate trebuie să atingă un prag deosebit de ridicat de gravitate, care depinde de ansamblul datelor din cauză ( 16 ). Potrivit Curții, acest prag este atins în situații care se caracterizează prin lipsuri materiale extreme ale persoanei interesate, care nu i‑ar permite acesteia din urmă să facă față celor mai elementare nevoi, cum sunt printre altele cele de a se hrăni, de a se spăla și de a‑și asigura o locuință, și care i‑ar aduce atingere sănătății fizice sau mentale sau ar aduce‑o într‑o stare de degradare incompatibilă cu demnitatea umană ( 17 ). Pragul menționat nu ar acoperi, așadar, situații caracterizate chiar printr‑o mare precaritate sau o puternică degradare a condițiilor de viață ale persoanei interesate ( 18 ).

26.

A doua etapă a acestui control trebuie să permită autorității competente să aprecieze, în mod concret și precis, dacă există motive serioase și întemeiate de a crede că persoana în cauză va fi expusă acestui risc real de a suferi tratamente inumane sau degradante ca urmare a tratamentului la care va fi supusă cu ocazia examinării cererii sale și la încheierea acesteia. Aprecierea menționată necesită o evaluare individuală și prospectivă a riscului la care va fi expusă persoana respectivă.

27.

În speță, argumentele reclamantului nu se referă la existența unor împrejurări excepționale care i‑ar fi proprii, ci mai degrabă la existența unor încălcări sau a unor carențe în punerea în aplicare de către statul membru responsabil în mod normal a procedurilor de primire a resortisanților țărilor terțe și a solicitanților de protecție internațională la frontierele sale. Astfel cum arată instanța de trimitere, reclamantul se plânge, pe de o parte, de faptul că a făcut obiectul mai multor returnări sumare la frontiera externă a Poloniei înainte de depunerea cererii sale de protecție internațională și, pe de altă parte, de tratamentul care i‑a fost rezervat la intrarea sa pe teritoriul polonez și la depunerea cererii sale de protecție internațională, el fiind plasat în detenție la punctul de frontieră. Instanța de trimitere subliniază, în această privință, că recurgerea la aceste două practici este atestată de informații obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător.

28.

Nu considerăm că aceste argumente, chiar dacă ar fi atestate de asemenea informații, sunt suficiente pentru a înlătura punerea în aplicare a principiului încrederii reciproce și, astfel, pentru a împiedica punerea în aplicare a deciziei de transfer adoptate în temeiul articolului 29 din Regulamentul Dublin III.

29.

Astfel, argumentele menționate, în măsura în care privesc practici referitoare la condițiile de trecere a frontierelor externe ale unui stat membru și de depunere a cererilor de protecție internațională la aceste frontiere, nu permit să se dovedească condițiile previzibile de preluare a solicitantului în cazul transferului în statul membru respectiv.

30.

În ceea ce privește practica returnărilor sumare ale resortisanților țărilor terțe de la frontiera unui stat membru, o asemenea practică constituie, în mod evident, o atingere gravă adusă drepturilor fundamentale ale acestora din urmă. Indiferent de statutul juridic al persoanei interesate, principiul nereturnării, care este înscris la articolul 78 alineatul (1) TFUE, precum și la articolele 18 și 19 din cartă, este o componentă esențială a interzicerii torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Acest principiu interzice îndepărtarea, expulzarea sau extrădarea nu numai către o țară în care o persoană ar putea fi expusă unui risc de persecuție sau de vătămare gravă (returnare directă), ci și către o țară în care ar fi expusă unui risc grav de îndepărtare ulterioară în țara respectivă (returnare indirectă).

31.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează legalitatea acestei practici, care este desemnată și prin expresia „expulzare sumară” sau chiar „retrimitere forțată”, în contextul articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 19 ) sau al articolului 4 din Protocolul la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care recunoaște anumite drepturi și libertăți, altele decât cele înscrise în convenție și în primul protocol adițional la convenție ( 20 ), astfel cum a fost amendat prin Protocolul nr. 11, intitulat „Interzicerea expulzării colective de străini” ( 21 ). Aceasta o asociază expulzării, care desemnează orice îndepărtare forțată a unui resortisant al unei țări terțe dintr‑un stat, indiferent de legalitatea șederii persoanei respective, de timpul petrecut pe acest teritoriu, de locul în care a fost reținută, de calitatea sa de migrant sau de solicitant de azil ori de comportamentul său la trecerea frontierei ( 22 ). Resortisantul țării terțe se vede lipsit, de facto, de posibilitatea de acces pe teritoriul statului. Or, acest acces este o condiție prealabilă indispensabilă pentru punerea în aplicare a unei proceduri de identificare și de evaluare a nevoilor speciale ale persoanelor cele mai vulnerabile. Prin urmare, anumiți resortisanți ai unor țări terțe se pot afla în imposibilitatea de a depune o cerere de protecție internațională.

32.

În acest context, considerăm că practica returnărilor sumare de la frontiera unui stat membru afectează buna funcționare a sistemului european comun de azil în dimensiunea sa externă, în măsura în care nu garantează accesul la protecție internațională.

33.

Cu toate acestea, faptul că statul membru responsabil în mod normal întâmpină dificultăți majore în cadrul gestionării integrate a frontierelor sale și al aplicării Regulamentului (CE) nr. 562/2006 ( 23 ), care îl determină să adopte practici la frontieră susceptibile să încalce drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză, nu poate constitui în sine un motiv serios și temeinic de a crede că solicitantul de protecție internațională ar fi expus, în cazul transferului către acest stat membru, unui risc real de a suferi tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 4 din cartă pe durata examinării cererii sale de protecție internațională și la încheierea acesteia ( 24 ). Astfel cum subliniază secretarul de stat în fața instanței de trimitere, practica returnărilor sumare nu este relevantă în vederea aprecierii legalității deciziei de transfer, în măsura în care reclamantul nu va fi expus acestei practici după realizarea transferului său.

34.

Natura și gravitatea riscului de tratament inuman sau degradant la care este expus solicitantul ca urmare a transferului său către statul membru responsabil în mod normal trebuie apreciate în raport cu date precise referitoare la deficiențele sau la carențele pe care acest stat membru le cunoaște în situații comparabile din punct de vedere obiectiv cu cele în care ajunge să se afle solicitantul respectiv în urma punerii în aplicare a acestui transfer în calitatea sa de solicitant pe durata procedurii de examinare a cererii sale, apoi fie în calitatea sa de beneficiar al statutului de refugiat sau al statutului conferit de protecția subsidiară la încheierea acestei proceduri, fie în calitatea sa de resortisant al unei țări terțe în curs de îndepărtare în cazul respingerii cererii sale ( 25 ). Indicațiile referitoare la practicile la care recurge statul membru responsabil în mod normal cu ocazia trecerii frontierelor sale externe sau cu ocazia depunerii la frontierele sale a cererilor de protecție internațională nu permit să se prezume tratamentul care va fi acordat persoanei interesate în continuarea procedurii de examinare a cererii sale și la încheierea acesteia. Deși indicațiile respective ar dovedi existența unor încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale resortisanților țărilor terțe, acestea nu ar trebui considerate date relevante în vederea aprecierii riscului de tratament inuman sau degradant pe care trebuie să o efectueze autoritatea competentă în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, în caz contrar existând riscul de a paraliza funcționarea acestui regulament.

35.

Această concluzie se impune de asemenea în ceea ce privește carențele cu care s‑ar confrunta statul membru responsabil în mod normal în ceea ce privește tratamentul resortisanților țărilor terțe la trecerea frontierelor și la primirea solicitanților de protecție internațională plasați în detenție la punctele de frontieră. Aceste carențe privesc situații care nu sunt comparabile cu cea în care a ajuns să se afle solicitantul care face obiectul unei decizii de transfer, atât ca urmare a statutului de resortisant al unei țări terțe, cât și a corpusului juridic aplicabil. În lipsa unor date care să ateste existența unor deficiențe sistemice sau generalizate sau care afectează un anumit grup de persoane în ceea ce privește punerea în aplicare a Directivei 2013/33 și în special în ceea ce privește accesul la condițiile materiale de primire, aceste considerații nu sunt suficiente nici pentru a constitui un motiv serios și temeinic de a crede că persoana în cauză ar fi expusă, în cazul transferului către acest stat membru, unui risc real de a suferi tratamente inumane sau degradante pe durata examinării cererii sale de protecție internațională sau la încheierea acesteia, aflându‑se printre altele într‑o situație de lipsuri materiale extreme ( 26 ).

36.

În concluzie, în lipsa unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător de natură să demonstreze existența, în statul membru responsabil în mod normal, a unor deficiențe sistemice sau generalizate care afectează sistemul de protecție internațională sau a unor deficiențe care afectează preluarea și tratamentul unui grup identificabil în mod obiectiv de persoane căruia i‑ar aparține solicitantul, nu există un motiv valabil pentru ca autoritatea competentă să prezume că tratamentul care îi va fi acordat acestuia din urmă, pe durata procedurii de examinare a cererii sale și la încheierea acesteia, îl va expune unui risc de tratament inuman sau degradant. Dimpotrivă, această autoritate este obligată să își întemeieze aprecierea pe faptul că drepturile fundamentale, inclusiv cele care își au temeiul în Convenția privind statutul refugiaților ( 27 ), astfel cum a fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților ( 28 ), precum și în CEDO ( 29 ), vor fi respectate, în conformitate cu principiul încrederii reciproce.

37.

În aceste împrejurări, autoritatea competentă nu poate fi, așadar, autorizată să impună statului membru responsabil în mod normal să furnizeze informații suplimentare sau garanții individuale cu privire la condițiile de primire și de viață ale solicitantului pe durata examinării cererii sale și la încheierea acesteia, fără a încălca principiul încrederii reciproce pe care trebuie să și‑o acorde statele membre și pe care se întemeiază sistemul european comun de azil. În plus, astfel de demersuri, în măsura în care ar necesita un timp suplimentar, nu ar permite să se garanteze determinarea rapidă a statului membru responsabil și prelucrarea rapidă a cererilor, care sunt totuși obiective pe care legiuitorul Uniunii urmărește să le atingă în cadrul Regulamentului Dublin III ( 30 ).

38.

Având în vedere aceste elemente, apreciem că articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III, în lumina articolului 4 din cartă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune punerii în aplicare a unei decizii de transfer al unui solicitant de protecție internațională care a făcut obiectul unor returnări sumare la frontiera externă a statului membru care, în conformitate cu acest regulament, este responsabil în mod normal de examinarea cererii sale, precum și al unei măsuri de detenție pretins ilegale la punctul de frontieră al statului membru respectiv, în măsura în care autoritatea competentă nu dispune de elemente de natură să demonstreze că există motive serioase și întemeiate de a crede că acesta din urmă ar fi expus unui risc real de a suferi tratamente inumane sau degradante pe durata examinării cererii sale și la încheierea acesteia ca urmare a transferului său către statul membru menționat.

39.

În lipsa unor astfel de elemente, autoritatea competentă este obligată să pună în aplicare decizia de transfer, în conformitate cu articolul 29 din regulamentul menționat, fără să efectueze în prealabil verificări sau să solicite statului membru responsabil în mod normal comunicarea unor informații suplimentare sau furnizarea unor garanții individuale cu privire la tratamentul care va fi acordat persoanei în cauză pe durata procedurii de examinare a cererii sale de protecție internațională și la încheierea acesteia.

40.

Propunem Curții să examineze împreună a treia și a patra întrebare preliminară.

41.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, pe de o parte, Curții să precizeze regimul probatoriu aplicabil în cadrul punerii în aplicare a articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III. Aceasta ridică în special problema mijloacelor de probă, precum și a nivelului probatoriu necesar pentru stabilirea unui risc de tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, care rezultă dintr‑un transfer către statul membru responsabil în mod normal.

42.

Pe de altă parte, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la existența unei obligații de cooperare ce revine autorității competente în scopul stabilirii unui astfel de risc și, dacă este cazul, cu privire la conținutul acesteia. În acest context, ea invită Curtea să precizeze măsura în care autoritatea competentă are obligația de a efectua verificări cu privire la existența unui risc de tratament inuman sau degradant în statul membru responsabil în mod normal sau de a solicita garanții individuale în cazul unor încălcări grave și structurale ale drepturilor fundamentale de către acesta din urmă.

43.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere ridică problema influenței lipsei unei protecții juridice efective în statul membru responsabil în mod normal asupra regimului probatoriu sau asupra modalităților de cooperare stabilite în cadrul punerii în aplicare a articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III.

44.

Legiuitorul Uniunii nu reglementează regimul probatoriu aplicabil în cadrul punerii în aplicare a articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III. Considerăm totuși că economia acestui regulament, precum și normele pe care Curtea le‑a stabilit în jurisprudența sa permit deducerea principiilor pe care trebuie să se întemeieze acest regim.

45.

În primul rând, aprecierea care trebuie efectuată în temeiul articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din regulamentul menționat impune ca solicitantul să aibă posibilitatea de a prezenta toate elementele aflate în posesia sa și care contribuie la stabilirea existenței unui risc de tratament inuman sau degradant în cazul transferului către statul membru responsabil în mod normal.

46.

Solicitantul trebuie să dispună de această posibilitate în etapa interviului personal și, dacă este cazul, în cea a căii de atac introduse împotriva deciziei de transfer.

47.

Interviul individual se numără printre principiile generale și garanțiile prevăzute în capitolul II din Regulamentul Dublin III. Articolul 5 alineatul (1) din acest regulament impune autorității competente să efectueze un interviu individual cu solicitantul pentru a facilita procesul de determinare a statului membru responsabil și pentru a se asigura că solicitantul înțelege în mod corespunzător informațiile care îi sunt oferite în conformitate cu articolul 4 din regulamentul menționat. Acest interviu trebuie să constituie în primul rând ocazia pentru solicitant de a formula declarații verificabile și/sau de a furniza toate probele și dovezile circumstanțiale menționate la articolul 21 alineatul (3) și la articolul 22 alineatul (3) din același regulament, care permit să se prezume responsabilitatea unui stat membru și pe baza cărora este introdusă cererea de preluare ( 31 ). Aceste probe și dovezi circumstanțiale privesc aplicarea criteriilor de determinare a statului membru responsabil enumerate în capitolul III din Regulamentul Dublin III, ceea ce nu include „criteriul de excludere” enunțat la articolul 3 alineatul (2) din regulamentul menționat ( 32 ). Nimic nu se opune însă, în opinia noastră, ca acest interviu individual să constituie de asemenea ocazia pentru solicitant de a‑și prezenta temerile și de a comunica, dacă este cazul, elementele de natură să demonstreze existența unui risc de tratament inuman sau degradant în ipoteza în care ar fi avut în vedere transferul său eventual către un alt stat membru. Astfel, textul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat este suficient de larg pentru a permite această interpretare, care, în plus, contribuie la realizarea obiectivului urmărit de legiuitorul Uniunii atunci când impune efectuarea unui interviu individual, și anume consolidarea drepturilor solicitanților și asocierea cât mai mare a acestora la procesul de determinare a statului membru responsabil ( 33 ). În sfârșit, considerăm că această interpretare este susținută de principiile stabilite de Curte în Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim și alții ( 34 ), și în Hotărârea din16 iulie 2020, Addis ( 35 ), referitoare la aprecierea riscului serios de a suferi un tratament inuman și degradant la care ar fi expus solicitantul în cazul retrimiterii în statul membru în care beneficiază deja de protecție internațională. Facem trimitere, în această privință, la punctele 55-57 din prezentele concluzii.

48.

După adoptarea unei decizii de transfer, solicitantul poate evoca motivele pentru care un astfel de transfer riscă să îl expună unui tratament inuman sau degradant în cadrul căii de atac pe care o poate introduce împotriva acestei decizii în temeiul articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III. Prezenta cauză este un exemplu în acest sens.

49.

În ceea ce privește, în al doilea rând, probele pe care acesta din urmă trebuie să le comunice, Comisia a arătat în observațiile sale că, având în vedere Hotărârea Jawo, „solicitantul trebuie să furnizeze elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care indică existența unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane și care ating un prag deosebit de ridicat de gravitate”.

50.

Nu suntem de acord cu această analiză.

51.

Pe de o parte, considerăm că această interpretare conduce la suportarea de către solicitant a unei sarcini a probei excesive, având în vedere dificultățile cu care se poate confrunta în stabilirea probelor și în special resursele de care dispune.

52.

Suntem de acord că revine, în principiu, solicitantului sarcina de a prezenta elemente de natură să demonstreze că există motive serioase să se creadă că, în cazul în care decizia de transfer ar fi pusă în aplicare, acesta ar fi expus unui risc real de a suferi tratamente inumane sau degradante. Totuși, considerăm necesară prudența în ceea ce privește cerințele referitoare la natura și la nivelul probelor impuse, întrucât acestea depind de împrejurările fiecărei spețe. Astfel, împărtășim observația guvernului polonez potrivit căreia absența oricărui document care să confirme declarația solicitantului nu poate dovedi prin ea însăși lipsa forței sale probante. Astfel, anumiți solicitanți sunt în măsură să își prezinte în mod concret temerile prin furnizarea unor informații relevante, chiar a unor probe scrise, privind condițiile preluării lor, întrucât au locuit în această calitate pe teritoriul statului membru responsabil în mod normal înainte de a‑l părăsi. În schimb, alții se află în incapacitatea de a prezenta probe în susținerea declarațiilor lor și, dacă dispun de ele, de a le comunica pe cele mai relevante. În această privință, guvernul neerlandez subliniază, în observațiile sale, că solicitantul poate comunica informațiile disponibile cu privire la statul membru în cauză, precum rapoartele întocmite de Asylum Information Database (AIDA) sau acordurile de cooperare încheiate între acest stat membru și Agenția Uniunii Europene pentru Azil (AUEA) sau chiar rapoartele organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului. Deși, în etapa căii de atac împotriva unei decizii de transfer, anumiți solicitanți pot utiliza efectiv mijloacele pe care le oferă asistența lor juridică și lingvistică, nu suntem convinși că, în majoritatea cazurilor, aceștia au în mod necesar cunoștință de sursele de informații utile referitoare la respectarea, într‑un stat membru, a drepturilor fundamentale ale solicitanților și, dacă este cazul, de mijloacele de a avea acces la acestea.

53.

În aceste împrejurări, deși solicitantului i se poate cere să demonstreze corespunzător realitatea proprie situației sale personale, prin natura și prin conținutul declarațiilor sale și, dacă este cazul, prin probele scrise sau prin dovezile circumstanțiale pe care le‑ar deține, nu se poate aștepta de la acesta, în schimb, să comunice date obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care să permită să se demonstreze existența unor deficiențe în statul membru responsabil în mod normal, precum și gradul de gravitate a riscului la care este expus. Astfel de demersuri țin, în opinia noastră, de responsabilitatea autorității competente, care este singura în măsură să efectueze aprecierea juridică pe care o impune punerea în aplicare a articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III.

54.

Pe de altă parte, nu vedem niciun motiv care să justifice suportarea de către solicitant a unei sarcini a probei mai împovărătoare decât cea care îi revine atunci când trebuie să demonstreze că este expus unui risc de tratamente contrare articolului 4 din cartă, în cazul retrimiterii în statul membru în care beneficiază deja de protecție internațională.

55.

Amintim că, în Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim și alții ( 36 ), care a fost pronunțată în aceeași zi cu Hotărârea Jawo, Curtea a statuat că articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32/UE ( 37 ) nu se opune ca un stat membru să exercite posibilitatea oferită de această dispoziție de a respinge o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă pentru motivul că un alt stat membru a acordat deja solicitantului o astfel de protecție, atunci când condițiile de viață previzibile pe care le‑ar avea solicitantul respectiv în calitate de beneficiar al protecției menționate în acest alt stat membru nu l‑ar expune unui risc serios de a suferi un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă ( 38 ).

56.

În acest context, Curtea a stabilit principii identice cu cele pe care le‑a enunțat în Hotărârea Jawo, aplicând‑o pe aceasta din urmă prin analogie. Astfel, ea a considerat că, atunci când autoritățile unui stat membru dispun de elemente prezentate de solicitant pentru a dovedi existența unui asemenea risc în statul membru care a acordat deja protecția internațională, aceste autorități sunt obligate să aprecieze, pe baza unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător și în raport cu standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantate de dreptul Uniunii, realitatea unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ( 39 ). În ceea ce privește pragul de gravitate, acesta este, în mod logic, identic cu cel definit în Hotărârea Jawo și presupune ca persoana în cauză să fie expusă riscului de a se afla într‑o situație de lipsuri materiale extreme ( 40 ).

57.

În Hotărârea din 16 iulie 2020, Addis ( 41 ), Curtea a concluzionat că aprecierea unui risc de tratamente contrare articolului 4 din cartă trebuie să fie efectuată după ce i s‑a oferit solicitantului posibilitatea să prezinte toate elementele, în special pe cele de ordin personal, susceptibile să confirme existența acestui risc ( 42 ). Curtea a statuat, astfel, că interviul personal trebuie să permită autorității decizionale nu numai să evalueze situația specifică a solicitantului, precum și gradul de vulnerabilitate a acestuia, ci și să se asigure că solicitantul a fost invitat să furnizeze „toate elementele susceptibile să demonstreze că o retrimitere în statul membru care i‑a acordat o protecție internațională l‑ar expune riscului unor tratamente contrare [articolului 4 din cartă]” ( 43 ).

58.

Trebuie să se constate că Curtea, asemenea legiuitorului Uniunii, nu a impus aici nicio cerință în ceea ce privește natura și forța elementelor de probă pe care solicitantul este obligat să le furnizeze în susținerea afirmațiilor sale. Prin urmare, nu există niciun motiv, în opinia noastră, să se îndepărteze de aceste principii în cadrul punerii în aplicare a articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III, întrucât nu este necesar să se distingă situația solicitantului care este expus unui risc de tratament inuman sau degradant după cum este retrimis în statul membru în care beneficiază deja de protecție internațională sau în statul membru responsabil.

59.

Concluzionăm că revine solicitantului sarcina de a formula declarațiile verificabile și, dacă este cazul, de a prezenta toate elementele pe care le deține și care sunt de natură să demonstreze că există motive serioase să se creadă că ar fi expus unui risc real de a suferi tratamente inumane sau degradante ca urmare a transferului său către statul membru responsabil în mod normal.

60.

Într‑o a doua etapă a celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze măsura în care autoritatea competentă este obligată să coopereze cu solicitantul în scopul stabilirii unui risc de tratament inuman sau degradant în cazul transferului către statul membru responsabil în mod normal. O astfel de obligație, în măsura în care ar impune acestei autorități să examineze și să evalueze în mod aprofundat existența unui risc real de a suferi tratamente inumane și degradante, ar permite compensarea dificultăților la care este expus solicitantul în ceea ce privește dovada existenței unui asemenea risc, acesta din urmă nebeneficiind, în plus, de aceleași garanții procedurale precum cele prevăzute de Directivele 2011/95 și 2013/32.

61.

Regulamentul Dublin III nu stabilește nicio obligație de cooperare între solicitant și autoritatea competentă în cadrul punerii în aplicare a articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament.

62.

Pe de o parte, Regulamentul Dublin III se întemeiază, înainte de toate, pe principiile încrederii reciproce și cooperării administrative între statele membre. În cazul în care solicitantul este audiat de autoritatea competentă în timpul unui interviu personal, procedura de determinare a statului membru responsabil se bazează în special, în conformitate cu capitolul VII din acest regulament, pe schimbul de informații, pe schimbul de date, precum și pe acordurile administrative dintre autoritățile competente ale statelor membre. Regulamentul nr. 1560/2003 are astfel ca obiect, în conformitate cu considerentul (1) al acestuia, să definească în mod clar modalitățile pentru aplicarea eficientă a Regulamentului Dublin III „astfel încât să faciliteze cooperarea dintre autoritățile statelor membre competente cu punerea în aplicare a regulamentului menționat în ceea ce privește transmiterea și prelucrarea cererilor în scopul preluării sau reprimirii, a cererilor de informații și de executare a transferurilor”.

63.

Pe de altă parte, articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III a codificat principiile stabilite de Curte în Hotărârea N. S. și alții, fără ca legiuitorul Uniunii să includă dispoziții speciale în ceea ce privește existența unei eventuale obligații de cooperare între solicitant și autoritatea competentă.

64.

Având în vedere tăcerea acestui text, guvernul polonez sugerează, în observațiile sale, să se aplice prin analogie dispozițiile prevăzute la articolul 4 din Directiva 2011/95, instanța de trimitere considerând, în această privință, că obligația de cooperare care ar fi instituită în acest caz în vederea stabilirii unui risc de tratament inuman sau degradant în cazul transferului către statul membru responsabil în mod normal ar fi, prin natura și prin conținutul său, comparabilă cu cea care este stabilită în cadrul Directivei 2011/95.

65.

O aplicare prin analogie necesită dacă nu o identitate, cel puțin o asemănare între situația care face obiectul unui vid juridic și cea reglementată de legiuitorul Uniunii. Or, deși Regulamentul Dublin III se distinge prin obiectul și prin finalitatea sa de Directivele 2011/95 și 2013/32 ( 44 ), situația prevăzută la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament, referitoare la stabilirea unui risc de tratament inuman sau degradant în cazul transferului solicitantului către statul membru responsabil în mod normal, și cea prevăzută la articolul 4 din Directiva 2011/95, referitoare la stabilirea unui risc real de a suferi vătămări grave în cazul returnării solicitantului în țara sa de origine, se aseamănă prin rațiunea de a fi a fiecăreia dintre aceste dispoziții. Desigur, aprecierea riscului efectuată în cadrul procedurii de determinare a statului membru responsabil are un domeniu de aplicare mai limitat. Ea urmărește însă aceeași finalitate precum cea din cadrul examinării unei cereri de protecție internațională, și anume garantarea respectării drepturilor fundamentale ale solicitantului, și implică aceiași actori.

66.

Nu considerăm totuși că este necesar să se efectueze o aplicare prin analogie. Astfel, în Hotărârea N. S. și alții, în Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții ( 45 ), și în Hotărârea Jawo, Curtea a stabilit în mod implicit o obligație de cooperare între solicitant și autoritatea competentă în cadrul punerii în aplicare a articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III, ale cărei modalități se aseamănă cu cele prevăzute la articolul 4 din Directiva 2011/95.

67.

În ambele cazuri, declarațiile formulate de solicitant în cursul interviului individual și, dacă este cazul, probele scrise sau dovezile circumstanțiale pe care acesta le comunică nu constituie decât punctul de plecare al procesului de evaluare a faptelor și a circumstanțelor efectuat de autoritățile competente ( 46 ). Asemenea dispozițiilor articolului 4 alineatele (3) și (5) din Directiva 2011/95 ( 47 ), Curtea impune ca autoritatea competentă să aprecieze riscul real de a suferi tratamente inumane sau degradante la care este expus solicitantul nu numai în raport cu date obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător referitoare la sistemul de protecție internațională în statul membru responsabil în mod normal, ci și cu situația specifică a solicitantului, autoritatea menționată fiind obligată, în acest caz, să efectueze o evaluare individuală ( 48 ).

68.

Admitem că domeniul de aplicare al acestei cooperări între solicitant și autoritatea competentă în cadrul punerii în aplicare a articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III se distinge de cooperarea stabilită în cadrul articolului 4 din Directiva 2011/95 într‑o situație, și anume aceea în care aprecierea menționată indică existența unor motive serioase și întemeiate de a crede că solicitantul va fi expus unui risc de tratament inuman sau degradant ca urmare a transferului său către statul membru responsabil. Astfel, în acest caz, principiile încrederii reciproce și cooperării administrative pe care se întemeiază Regulamentul Dublin III impun, în opinia noastră, ca autoritatea competentă să solicite, de la caz la caz, statului membru responsabil în mod normal să comunice informații suplimentare sau să furnizeze garanții individuale și adecvate cu privire la condițiile de primire sau de preluare a solicitantului, pentru a pune în aplicare decizia de transfer cu respectarea articolului 4 din cartă. În ipoteza în care aceste garanții s‑ar dovedi insuficiente, articolul menționat implică, astfel, obligația de a nu pune în aplicare decizia respectivă, articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III impunând autorității competente să continue examinarea criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament pentru a determina dacă alt stat membru poate fi desemnat drept responsabil (al doilea paragraf) sau să examineze ea însăși cererea de protecție internațională (al treilea paragraf).

69.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere ridică, în cele din urmă, problema măsurii în care ineficacitatea sau insuficiența căilor de atac care conduc la lipsa unei protecții juridice efective în statul membru responsabil afectează regimul probatoriu sau modalitățile de cooperare aplicabile în cadrul punerii în aplicare a articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III.

70.

Asemenea guvernului neerlandez, considerăm că eventuala existență a unor deficiențe în statul membru responsabil în mod normal nu are efecte, ca atare, asupra acestui regim probatoriu sau asupra acestor modalități de cooperare între solicitant și autoritatea competentă. Privit izolat, acest element nu constituie o încălcare a articolului 4 din cartă. Coroborat cu existența unor deficiențe ale sistemului de protecție internațională, acesta determină, în schimb, un efect în ceea ce privește domeniul de aplicare al aprecierii riscului pe care trebuie să o efectueze autoritatea competentă și, dacă este cazul, în ceea ce privește informațiile suplimentare sau garanțiile individuale pe care aceasta le poate solicita.

71.

Având în vedere toate aceste considerații, apreciem că revine autorității competente sarcina de a evalua, în cooperare cu solicitantul, dacă există motive serioase și temeinice de a crede că acesta din urmă va fi expus unui risc real de a suferi tratamente inumane sau degradante ca urmare a transferului său către statul membru responsabil în mod normal. În timp ce solicitantul este obligat să formuleze declarații verificabile și, dacă este cazul, să prezinte toate elementele pe care le deține de natură să demonstreze existența unui astfel de risc, autoritatea competentă este obligată, la rândul său, să aprecieze aceste elemente și să efectueze evaluarea riscului nu numai în lumina unor date obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător referitoare la funcționarea sistemului de protecție internațională în statul membru respectiv, ci și a situației specifice a solicitantului, solicitând, dacă este cazul, statului membru menționat garanții individuale și adecvate cu privire la condițiile de primire sau de preluare a acestuia.

72.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul de la Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch, Țările de Jos) după cum urmează:

Articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid, citit în lumina articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

trebuie interpretat în sensul că